Scrigroup - Documente si articole

     

HomeDocumenteUploadResurseAlte limbi doc
ComunicareMarketingProtectia munciiResurse umane


Figurile retorice in actualitate

Cominicare



+ Font mai mare | - Font mai mic



Figurile retorice in actualitate

1) Modelari ale mecanismului de producere a figurilor retorice

Desi argumentarea este evident o parte a retoricii, cele doua notiuni - de retorica si de argumentare - au fost deseori separate, multa vreme teoreticienii domeniului fiind preocupati in principal de aspectele formale ale discursului. Asa au stat lucrurile indeosebi dupa aparitia celebrelor tratate de retorica ale Renasterii, iar pana la Trait de l'argumentation al lui Perelman si Olbrechts-Tyteca (Paris, l958), figura retorica a fost considerata mai ales ca figura de stil, iar tratatele de retorica au fost considerate opere de arta poetica.



Spiritul clasic a vrut, astfel, ca figura sa fie considerata un simplu ornament al lim-bajului, chiar daca aceasta infloritura face parte din orice discurs bine elaborat. Tratatele de interpretare ale epocii considerau ca sunt indispensabile frazei melodice ornamentele, trilurile, lacurile pentru fixarea poleielii de aur si apogiaturile, maniera delicata si savanta de a prelungi notele emise de corzile stranse ale instrumentelor muzicale cu corzi. Chiar si in secolul al XX-lea se crede adesea ca este obligatoriu sa se considere ca exista "un grad zero al scriiturii" (R. Barthes), pornind de la care, munca scriitorului urmareste sa adauge, in toate modurile posibile, expresivitatea si originalitatea care ii lipsesc mesajului fundamental. Aceasta inseamna a dispretui procedeele esentiale ale alcatuirii limbajului. Un punct de vedere diferit este acela care considera, dimpotriva, ca figurile retoricii pot aparea, constient sau nu, in chiar momentul producerii discursului, ca parti complet distincte ale actului enuntarii. Notiunea clasica de abatere face in mod implicit referire la o "norma" a limbajului si presupune ca orice activitate asupra acestuia este intr-un anumit mod o reconstructie artificiala, poate chiar trucata. Dar cand un orator foloseste in mod spontan figurile intr-un discurs improvizat pentru ca aceste "procedee" ii vin in minte intr-un mod perfect natural, se observa ca nu exista nici o deosebire neta intre ceea ce este natural si ceea ce este artificial in limbaj.

Daca acordam figurii retoricii rolul sau adevarat de componenta a limbajului, ajungem sa-i atribuim o valoare argumentativa, si nu pur si simplu una decorativa. Tocmai acest lucru l-a facut Perelman in tratatul sau, refuzand sa separe fondul de forma, altfel spus, integrand studiul figurilor in cel al procedeelor argumentative. Aceasta abordare filosofica are meritul ca reinnoieste considerabil problema si reface legatura cu conceptiile antice, indeosebi cu cea a lui Aristotel. Dar se observa imediat ca retorica formala nu face parte dintre principalele obiective ale tratatului lui Perelman. Figurile retorice sunt foarte numeroase si poarta nume cat se poate de ciudate. Ne-am astepta sa le vedem intr-un tratat de medicina tropicala mai curand decat sub o pana literara; dar retorica este o disciplina pretentioasa si, in aceasta calitate, cere o anumita tehnicitate.

Numeroasele clasificari, propuse de catre retoricieni de-a lungul secolelor, au dat nastere la bogate controverse. Trecand peste aceste controverse, putem distinge astazi, intr-o maniera destul de traditionala, patru tipuri de figuri. Figurile de sens, dintre care unele sunt numite "tropi", constau in imbogatirea semnificatiilor unui cuvant prin utilizarea lui intr-un context diferit de cel obisnuit. Figurile de cuvinte constituie jocuri asupra lexicului si sonoritatilor. Figurile de gandire, cu contururi foarte largi, poarta asupra unor elemente mai generale ale enuntarii si ale tonului discursului; ele nu se bazeaza pe procedee formale speciale. In fine, figurile de constructie se refera la sintaxa si locul cuvintelor.

2) Figurile de sens sau tropii

Cuvantul "trop" vine de la termenul grecesc tropos, care inseamna conversiune, iar acest substantiv vine la randul sau de la verbul grecesc trepo, care inseamna a intoarce. Du Marsais defineste aceste figuri astfel: "ele sunt numite asa deoarece, cand se ia un cuvant, in sensul figurat, el se intoarce, pentru a spune astfel, pentru a-l face sa semnifice ceea ce nu semnifica nicidecum in sensul sau propriu" (Des Tropes, Paris, l730, Flammarion, l988, p. 69).

Altfel spus, tropii sunt procedee de substituire a unui termen, sau a unui ansamblu de termeni, cu un alt termen. Principalii tropi sunt metafora, metonimia si sinecdoca. Aceste trei figuri sunt copiii dragi ai lingvisticii moderne, datorita complexitattii lor si bogatiei utilizarii lor poetice. Vom incerca sa identificam esenta procedeeelor de for-mare a lor si sa studiem principalele figuri inrudite cu substitutia.

1. Polul metaforic

Sensul propriu si sensul figurat (pentru simplificarea expunerii, vom pastra denu-mirile retoricii clasice) sunt, in cazul metaforei, in relatie de analogie. Polul metaforic, care defineste domeniul general al "imaginilor", grupeaza ansamblul figurilor bazate pe ideea de apropiere, prezenta in mod implicit sau in mod explicit.

A) Comparatia

Aceasta este o figura de sens fara a fi un trop propriu-zis, deoarece relatia de ana-logie este prezenta in mod explicit in context. Termenii "ca", "in acelasi fel", "asema-nator cu", "a se asemana cu" etc. releva in mod clar intentia locutorului. Nu se gaseste in comparatie caracterul condensat, adesea stralucitor si puternic in subiectivitate al metaforei propriu-zise. Valoarea sa este in general cu atat mai argumentativa si mai rationala cu cat ea lasa mai putin loc interpretarii, deci ambiguitatii. Enunturi ca "va purtati ca un copil" sau "aceasta cladire seamana cu un pateu cu untura" ofera imagini care pot fi usor identificate.

Intentia este adesea chiar aceea de a clarifica o expunere prin a-i da un contur mai concret. Anatole France, vorbind despre ironie, spunea ca fara ea, "lumea ar fi ca o padure fara pasari". Utilitatea argumentativa a procedeului comparativ se apropie, prin urmare, de exemplu si de ilustrare. Dar poetii suprarealisti pot, dimpotriva, utiliza comparatia pentru a intari caracterul socant al unei imagini. Ca dovada, acest vers celebru al lui luard din L'Amour, la posie (1929): "Pamantul este albastru ca o portocala".

B) Metafora

Un acelasi semnificant, adica o singura realitate lingvistica in acelasi timp grafica si sonora, trimite la unul sau la mai multi semnificati, adica mai multe sensuri iden-tificabile dintr-un dictionar, de exemplu. Astfel, semnificantului "sare" ii corespunde cel putin un semnificat care ar fi aproximativ urmatorul: "substanta minerala alba cu gust picant si care se foloseste la asezonarea mancarii". Daca spun in timpul mesei: "Da-mi sarea", propozitia mea nu constituie o figura, deoarece cuvantul este utilizat intr-un sens convenit. Dar cand Isus Cristos spune ucenicilor sai: "Voi sunteti sarea pamantului", cuvantul este utilizat in afara sensului sau "propriu". Acesta este un trop, deoarece avem de-a face cu deturnarea sensului, si este o metafora, deoarece subs-tituirea se explica printr-un raport de analogie intre doi semnificati, ingredientul care da gust mancarii si oamenii care vor pune in valoare, care "vor releva" umanitatea din ei.

Fie St semnificantul si Se semnificatul. Putem schematiza procedeul metaforic in felul urmator:

St "sare": Se1 "substanta minerala."

Se2 "ucenici."

Enuntul ii pune fata in fata pe cei doi semnificati: "voi" (Se2 ) si "sarea" (Se1). Desi locutorul nu ofera cheia acestei analogii, aceasta este totusi inteligibila pentru fiecare, in mod imediat sau aproape, ceea ce subintelege un acord tacit intre interlocutori cu privire la valoarea semnificantului din apropierea astfel operata.

Tocmai acest lucru ii face pe lingvistii moderni sa spuna ca metafora, ca si toti tropii in general, nu constituie produsul unei schimbari unilaterale a codului, asa cum ar vrea teoria traditionala a "abaterii", deoarece substituirea poate fi decodificata fara nici o explicatie a locu-torului. Ea face parte din virtualitatile permanente si cvasi-infinite ale limbajului, de vreme ce cultura si referentii celor care comunica ofera suficiente elemente comune. N-ar trebui sa-i spunem unui indian pierdut in fundul Amazonului ca "Cutare are o atitudine de ghiata", caci analogia n-ar putea fi decodificata, chiar daca, la rigoare, indigenul ar recunoaste oarecum cuvantul si notiunea. I-ar lipsi, in realitate, acestui cu-vant universul semelor si cel al conotatiilor care nu se pot atasa aici decat in comuni-tatile lingvistice, in care caz au o utilizare veritabila.

Raportul dintre semnificatii Se1 si Se2 fiind cel de analogie sau, daca preferam, de comparatie operata imediat de catre spirit, il numim pe Se1 comparantul si, respectiv, pe Se2 comparatul. Acestor termeni lingvistici le corespund foarte indeaproape ter-menii de fora si de tema proveniti din vocabularul logicii, pe care-i vom reintalni mai departe cand vom analiza argumentarea prin analogie. Uneori, fora si tema (comparantul si comparatul) sunt prezente in unul si acelasi enunt, alteori apare numai fora. In primul caz, se vorbeste despre metafora in praesentia (cei doi semnificati sunt unul "in prezenta" celuilalt); in al doilea caz, se vorbeste despre metafora in absentia.

a) Prezenta sau absenta comparatului

Prima figura, metafora in praesentia, pune in raport direct comparantul si com-paratul in general cu ajutorul unei atribuiri, al unei apozitii sau al unui complement de nume. Ea nu se poate, deci, aplica decat numelor. Se intelege usor, fara ajutorul con-textului, despre ce vorbea generalul de Gaulle intr-o conferinta de presa din 1950:

"La urma urmei, de ce, intr-adevar, Rinul n-ar fi intr-o zi o strada pe care sa se intalneasca europenii si nu doar un sant pe marginile caruia ei se bat tot timpul?" (Conferinta de presa din 16 martie 1950, Discours et messages, Plon, l970, vol. II, p. 349).

Un alt exemplu, din Baudelaire, sub forma unei apozitii:

"Quelle est cette ile triste et noire? - C'est Cythre,

Nous dit-on, un pays fameux dans les chansons,

Eldorado banal de tous les vieux garons.

Regardez, aprs tout, c'est une pauvre terre".

("Un voyage Cythre", Les Fleures du mal)

(Traducere aproximativa:

"Ce este aceasta insula trista si neagra? - este Cythera,

Ni se spune, o tara faimoasa pentru cantece,

Eldorado banal al tuturor baietilor batrani.

Priviti, la urma urmei, este un biet pamant".)

Acelasi poet ne ofera un alt exemplu, sub forma unui complement de nume:

Sub biciul placerii."

("Recueilement", ibid)

Gasim, inca, la Nerval:

"Soarele negru al Melancoliei".

("El Desdichado", Les Chimres)

Aceste metafore sunt la limita definitiei noastre a tropului, deoarece aici nu exista o substitutie completa. Ele sunt de fapt la mijlocul distantei dintre metafora in absentia si comparatie deoarece relatia de analogie este enuntata nu ca atare, ci ca o veritabila relatie de identitate.

A doua figura: metafora in absentia. Aici tema (comparatul) dispare complet in favoarea forei. Avem de-a face cu condensarea forei in tema si cu transferul de sem-nificatie. In aceste versuri ale lui Thophile Gautier, este nevoie de context pentru a decodifica imaginea zapezii:

"J'aime d'un fol amour les monts fiers et sublimes!

Les plantes n'osent pas poser leurs pieds frileux

Sur le linceul d'argent qui recouvre leurs cimes".

("Dans la sierra", maux et cames)

(Traducere aproximativa:

"Iubesc ca un nebun muntii semeti si sublimi!

Plantele nu cuteaza sa-si puna picioarele friguroase

Pe lintoliul de argint care le acopera varfurile".)

b) Alte metafore

Se vorbeste despre metafora uzata atunci cand, la origine, exista o intentie sti-listica, care cu timpul a disparut. Asa se face ca verbul "a decola", folosit in legatura cu avionul, si-a pierdut caracterul de figura. Cand se foloseste o metafora care, desi uzata, isi pastreaza valoarea intentionata de imagine, se vorbeste mai curand despre metafora impietrita. De acest fel sunt numeroasele expresii stereotipe, ca "ce iei pe mere dai pe pere", "cainele care latra nu musca" etc. Spre deosebire de imaginile ante-rioare, acestea prezinta putin interes in argumentare.

Se vorbeste de catahreza atunci cand metafora este utilizata mai putin cu intentie stilistica si mai ales datorita lipsei din vocabularul propriu a unor termeni potriviti pentru a desemna anumite situatii sau obiecte. Expresii precum "bratul fotoliului", "gura vaii", "broasca usii", "pragul batranetii" sunt exemple de catahreze. In masura in care ele nu sunt folosite cu intentii argumentative, sau stilistice, ele nu sunt figuri re-torice, nici figuri de stil in sens strict.

Simbolul sau emblema constau in reprezentarea metaforica a unui obiect printr-un semn. Justitia este reprezentata printr-o balanta, metafora concreta a notiunii de drep-tate. In acelasi fel, anumite logotipuri au valoare simbolica, exemple de acest fel fiind leul lui Peugeot si tigrul lui Esso. Alegoria este o metafora figurativa care nu este condensata, ca in exemplele precedente, ci care se dezvolta, dimpotriva, elemenet cu element. Fora este intotdeauna concreta si adesea personificata (sau animalizata). De aceea, suntem tentati sa confundam figura alegoriei cu figura personificarii. Alegoria timpului este un schelet imbracat in zdrente si inarmat cu o coasa. Fiecare dintre atri-butele sale este semnificativ si tocmai coerenta ansamblului constituie metafora.

Fontanier da un exemplu din Art potique a lui Boileau (a se vedea editia Flammarion, 1988, p. 115) in care este vorba de preferinta autorului pentru stilul "dulce, inflorat si ingrijit":

"J'aime mieux un ruisseau qui, sur la molle arne,

Dans un pr plein de fleurs lentement se promne,

Qu'un torrent dbord qui, d'un cours orageux,

Roule plein de gravier sur un terrain fangeux".

("Iubesc mai mult un parau care, pe arena moale,

Pe o pajiste plina de flori se plimba agale

Decat un torent debordant care, dintr-un curs vijelios

Se rostogoleste plin de pietris pe un teren mocirlos".)

In ciuda unor distinctii subtile ale lui Fontanier, exista azi un acord general pentru a face din alegorie sinonimul metaforei desfasurate sau continue. Atunci cand alegoria dobandeste dimensiunea unei veritabile naratiuni, se vorbeste despre parabola. Cele ale lui Isus Cristos sunt cele mai celebre, dintre acestea mai bine cunoscute fiind pa-rabola grauntelui bun si a neghinei si parabola fiului risipitor.

2. Polul metonimic

Cealalta mare categorie de tropi este metonimia. Spre deosebire de metafora, ea opereaza un transfer intre Se1 si Se2 de tip discursiv si nu analogic ca in cazurile an-terioare. Aceasta inseamna ca raportul de sens dintre cele doua este permis de catre apartenenta lor la un acelasi ansamblu, la un acelasi lant logic. Cand se spune despre cineva ca n-are "materie cenusie", trebuie inteles ca-i lipseste judecata. Relatia logica se poate schematiza dupa cum urmeaza:

St: "materie cenusie": Se1: "encefal"

Se2: "inteligenta".

Se vede imediat ca asocierea dintre cei doi semnificati nu este de acelasi tip cu cea care exista intre ucenicii lui Cristos si "sarea pamantului". In cazul metaforei, Se1 si Se2 fac parte din doua universuri conceptuale diferite, unul mineral si celalalt uman. In al doilea caz, cei doi termeni fac parte dintr-un acelasi ansamblu si este de asteptat ca ei sa fie gasiti intr-un acelasi discurs. Aceste ansamabluri conceptuale se numesc ale izotopiei si se remarca faptul ca daca in cazul metaforei avem de-a face cu o disparitate de izotopii, metonimia se bazeaza, dimpotriva, pe o izotopie unica. Pentru ca nu mai avem de-a face cu o analogie, nu se mai pot, bineinteles, folosi termenii de tema si fora, nici cei de comparant si comparat.

Unii autori au dezbatut multa vreme cu privire la existenta unei deosebiri intre metonimie si sinecdoca. In realitate, cele doua figuri corespund aceleiasi scheme de transfer semantic. Lingvistica contemporana considera in general ca sinecdocele for-meaza un subansamblu de metonimii, deoarece singura lor trasatura distinctiva este ca in ambele avem de-a face cu un raport de incluziune (intr-un sens sau altul) intre Se1 si Se2. De exemplu, a spune o "lama" pentru o sabie inseamna a substitui partea pen-tru intreg.

A) Metonimia

Este vorba despre o figura la fel de condensata ca si metafora. Relatia dintre Se1 si Se2 poate fi de tipul:

cauza /efect: "a citi un Balzac":

abstract / concret: "sexul frumos" (femeile); "fericirea vietii mele" (adresandu-ne unei persoane);

concret / abstract: "catusele" (robia);

instrument / utilizator: un "flaut" (un cantaret la flaut);

loc / obiect: "o sticla de bordeaux";

semn / lucru: "coroana" (puterea regala);

fizic / moral: "a avea nas" (a avea fler sau intuitie);

stapan / entitate condusa: "de Gaulle" (Franta) etc.

Sa remarcam ca daca anumite simboluri si embleme sunt metaforice, altele sunt me-tonimice. Asa stau lucrurile, de exemplu, cu uneltele care reprezinta anumite genuri de meserii.

B) Sinecdoca

Relatia de incluziune care existenta intre Se1 si Se2 in cazul sinecdocii poate adesea sa opereze in cele doua sensuri . Iata cateva exemple:

parte / intreg: "o panza" (un vapor);

materie / obiect: "fierul" (sabia, bara pusa in beton, lantul condamnatului);

gen / specie: "bovina", "cetaceul" (vaca, balena);

specie / gen: "painea cea de toate zilele" (hrana);

singular / plural: "dusmanul" (dusmanii);

plural / singular (pluralul emfatic): "Ar trebui la guvern cei care sunt Malraux si cei care sunt Pinay" (acest gen de figura poate servi in argumentuarea prin modelare, argumentare empirica);

nume comun / nume propriu sau invers (aceasta sinecdoca speciala se numeste antonomaza): "un Harpagon" (un avar); "un Saint-Just" (un om integru si pur, figura care permite sa se argumenteze pe baza modelului); "diavolul schiop" (Talleyrand); "balcanizarea", "finlandizarea" sau "libanizarea" (aceste ultime trei antonomaze corespund argumentarii prin exemplu si prin regula prece-dentului, alte argumente empirice)

3. Alte figuri ale substitutiei

A) Extinderea

Prima figura, numita in sens strict perifraza, exprima o idee intr-o maniera extinsa mai mult decat este necesar. Este unul din procedeele comicului cuvintelor celor mai caracteristice ale de nepovestitului Achille Talon de Greg, erou al unei bande desenate care umple cu filactere intregi din logoreea sa pedanta, de exemplu in acest extras in care el isi exprima placerea de a face picnicuri in natura:

"Se pricepe in fine sa mestece, redevenind vioara candida care n-a trebuit niciodata sa inceteze sa fie marele concert al naturii care fredoneaza. Aceasta este totusi altceva decat zarva urbana a betonierelor! Sa ne reculegem in fata marelui vid care ne invadeaza sufletele si sa ne punem in liniste intrebarile cu adevarat esentiale ale inteleptului.". (La Traverse du desert, Dargaud, l982, p. 3)

Traducere: "un dejun in natura ne reface dupa viata urbana si ne invita sa filosofam".

B) Parafraza

Procedeu inrudit, propune o substituire intr-un termen prezent in enunt, ca si in cazul comparatiei si cel al metaforei in praesentia. Este vorba de un termen pe care vrem sa-l explicam sau sa-l lamurim. Este un fel de amplificare care joaca pe paralelismul enunturilor, uneori aproape de corectie, si este exprimata cel mai adesea prin paranteze (sau sub forma de note pe marginea sau la subsolul paginii: se vorbeste in acest caz despre glosa sau despre marginalia). Roland Barthes iubeste acest pro-cedeu care-i permite sa precizeze sau sa prezinte sub un alt aspect o idee delicat de exprimat:

"Scriitura insasi (daca vrem sa n-o mai confundam cu stilul sau cu literatura) este violenta. Tocmai ceea ce este violenta in scriitura este ceea ce o deosebeste de cuvant, releva in ea forta inscriptiei, imprimarea unei urme ireversibile. Acestei scriituri a violentei (scriitura eminamente colectiva) nu-i lipseste nici macar un cod; in asa mod incat decidem sa dam seama de ea: tactica sau psihanalitica, violenta implica un limbaj al violentei, adica semne (operatii sau pulsiuni) repetate, com-binate in figuri (actiune sau complexe), intr-un cuvant, un sistem". (Essais critiques IV, Le Bruissement de la langue, Seuil, 1984, pp. 179-180).

Sa notam ca cuvantul "parafraza", care inseamna prin extensiune "comentariu sau dezvoltare difuza si prolixa", este mai adesea folosit in acest sens larg. Dar aceasta nu este, desigur, o figura.

C) Pronominatia

Este o perifraza care substituie o dezvoltare intr-un cuvant ciudat. Efectul poate fi la fel de pedant daca se spune "pasarea Minervei" in loc de bufnita, dar poate prezenta uneori interesul unei enigme care retine atentia auditoriului. In Madame Bovary, discursul ridicol al consilierului Lieuvain care face elogiul agri-culturii contine un cuplet despre gaina:

"Cine n-a reflectat adesea la intreaga importanta pe care o are pentru noi acest modest animal, ornament al ograzilor noastre, care ofera in acelasi timp o perna moale paturilor noastre, carnea sa gustoasa pentru mesele noastre, si oua?" (Partea a doua, cap. 8)

Aceasta figura permite in general anuntarea unei calitati a obiectului pe care vrem s-o punem in valoare, de exemplu, daca se vorbeste despre ENA ca despre "pepiniera unor mari demnitari de stat".

Perifraza, parafraza si pronominatia se afla in legatura cu figurile gandirii asa-zis "de intensitate". Perifraza si parafraza sunt in general forme de eufemism, atunci cand ele permit sa se evite un cuvant dur sau socant, si sunt adesea asociate cu metaforele. Marchizul de Sade este un virtuos al perifrazei si al pronominatiei eufemistice. Intr-o epoca in care se ezita sa se "numeasca o pisica pisica", limba trebuie sa furnizeze Erzatz-uri care, sub pana unuia si aceluiasi autor, devin chei. Sade face astfel sa se exprime nenorocita eroina din Infortunes de la vertu, in legatura cu unul dintre calaii sai:

"Imi declara ca locul in care isi va oferi omagiul imi va lasa si virtutea nepericlitata. Ma face sa ma pun in genunchi, si lipindu-se de mine in aceasta postura, pasiunile sale perfide se exercita intr-un loc care-mi interzice in timpul sacrificiului sa ma plang de nelegiuirea sa". (UGE, coll. 10/18, p. 103)

Doua pagini mai departe si cateva ore mai tarziu, aceasta scena eroica, la inceput atat de promitatoare, se termina intr-o miscare gratioasa:

"Aceste orori savarsite, eu am recazut pe altarul in care am fost sacrificata, aproape fara cunostinta si fara miscare". (Ibid., p. 105).

Dimpotriva, pronominatia serveste, in general, pentru a releva o terminologie plata. Ea se inrudeste adesea cu procedeul amplificarii. Iata un frumos exemplu din La Fontaine care, vorbind despre stejar in aceste versuri inspirate din Virgiliu, da o dimen-siune in acelasi timp poetica si grandioasa caderii copacului:

"Le vent redouble ses efforts

Et fait si bien qu'il dracine

Celui de qui la tte au ciel tait voisine

Et don't les pieds touchaient l'empire des morts".

("Le Chne et le roseau", Fables, I, 22, v. 29-32).

(Traducere aproximativa:

"Vantul isi dubleaza eforturile

Si o face atat de bine incat il dezradacineaza

Pe cel al carui cap era vecin cu cerul

Si ale carui picioare atingeau imperiul celor morti".)

Se observa aici doua pronominatii imbricate: in interiorul ultimelor doua versuri care constituie o sintagma substituita cuvantului "stejar", locutiunea "imperiul celor morti" desemneaza pamantul (sau infernul) si permite evitarea opozitiei un pic sche-matice dintre "cer" si "pamant".

E) Metalepsa

O alta figura a substitutiei, metalepsa (care inseamna in mod literal "permutare"), inlocuieste un lucru cu un altul care-l precede, il urmeaza sau i se alatura intr-un mod oarecare. Exemplu de antecedent pentru consecvent: "a baut", pentru "este beat"; ex-emplu de consecvent pentru antecedent: "nu mai sufera", pentru "a murit". Alt exem-plu de metalepsa in sensul general analizat de Fontanier este declaratia facuta de Fedru lui Hipolit, in care sentimentul dragostei atat de greu de marturisit este mai intai destinat Terezei, pana ce o comparatie a tatalui si a fiului il face sa inteleaga pe acesta din urma ca el este adevaratul destinatar al acestui elogiu:

"Oui, Prince, je languis, je brle pour Thse.

Je l'aime, non point tel que l'ont vu les enfers,

Volage adorateur de mille objets divers,

Qui va du Dieu des morts dshonorer la couche,

Mais fidle, mais fier, et mme un peu farouche,

Charmant, jeune, trainant tous les cours aprs soi,

Tel qu'on dpeint nos Dieux, ou tel que je vous voi".

(Racine, Phdre, act. II, sc. 5).

(Traducere aproximativa:

"Da, printule, eu ma sfarsesc, ard pentru Tereza.

O iubesc, nu asa cum a vazut infernul,

Nestatornic adorator a o mie de obiecte diferite,

Care vine de la Zeul mortilor sa dezonoreze culcarea,

Ci fidel, dar orgolios, si chiar un pic barbar,

Incantator, tanar, tragand toate inimile dupa sine,

Asa cum ii zugravim noi pe Zeii nostri, sau asa cum va vad eu pe voi".)

Metalepsa este deci o specie de metonimie al carei termen substituit este o propozitie sau un enunt complex, si nu un simplu cuvant. Lui i se pot gasi doua functii retorice principale. Prima este de a insista asupra unei legaturi cauzale, chiar de a o crea, daca exista o permutare intr-un sens sau altul intre antecedent si consecvent. "Ati reusit la examen? - Nu, am suferit o interventie chirurgicala saptamana trecuta": acest raspuns substituie unei cauze imediate (nu eram in forma sau nu eram pregatit) o situatie anterioara prezentata drept cauza, pe drept sau pe nedrept. La fel, a spune "ati baut" pentru "vorbiti prostii" este un mod insultator de a repezi un adversar, prin abuz de rationament cauzal. A doua functie este de a permite eufemismul (a se vedea mai departe).

3) Figurile de cuvinte

Figurile de sens, care se refera la substitutiile semantice, se disting de figurile de cuvinte, care grupeaza celelalte jocuri lingvistice. Aceste ultime procedee pot fi clasate in doua categorii: lexicale si sonore.

1. Jocurile lexicale

Atunci cand figurile de cuvinte se realizeaza pe lexic, ele sunt cel mai adesea creatii. Ne putem intreba daca acestea sunt jocuri gratuite sau daca, dimpotriva, aceste figuri pot prezenta un interes argumentativ. Ne vom situa in aceasta a doua perspectiva.

A) Creatiile

Este vorba mai intai de malproprisme (sau pataqus) care sunt, de fapt, erori de legatura. Noi preferam definitia largita care le prezinta ca pe niste creatii involuntare de cuvinte sau de forme datorate ignorantei. Se cunosc faimoasele "cuvinte ale copiilor" care amuza familiile in detrimentul autorilor lor, se cunosc, de asemenea, necuviintele valetilor de comedie. Astfel, Molire face sa se spuna lui Marotte, in Pretioasele ridicole (scena 6): "Doamna! Eu nu inteleg deloc latina, si n-am invatat, ca dumneavoastra, filosofia in marele Cyre" (este vorba de filosofie si de Marele Cyrus, roman al Madeleinei de Scudry). Figurile numite pataqus nu sunt procedee argumentative decat atunci cand sunt procedee voluntare ale unor autori care vor, de exemplu, sa ridiculizeze o persoana sau un grup. Cupletistii si umoristii le folosesc pe larg atunci cand imita anumite staruri ale cantecului sau ale politicii a caror ignoranta o ridiculizezeza.

Neologismele, spre deosebire de figurile precedente, sunt creatii lexicale constiente, uneori chiar savante. Ele servesc pentru a umple lacunele dictionarelor, intotdeauna prea sarace pentru stiinte. Asa stau lucrurile in medicina, in stiinte in general si in multe alte domenii. Pentru a vorbi despre neologism, cuvantul trebuie sa fie "nou" (nos), ca el sa fie resimtit ca o creatie recenta si nu ca un termen apartinand unui lexic paralel, argotic, de exemplu. El devine cu adevarat o figura in momentul in care releva o intentie a autorului sau, in general o intentie umoristica sau dramatica. Achille Talon foloseste si cuvantul "dezagreabilitati" pentru a desemna cuvinte injurioase; Alphonse Allais inventeaza adjectivul "cefaloftalmic", care inseamna "de nepretuit" (care costa "ochii din cap"). Dramatismul este elocvent atunci cand este vorba de a crea cuvinte ca genocid sau totalitarism.

Cuvintele-valiza, procedeu tradus din expresia lui Lewis Carroll "portmanteau-word", sunt neologisme care unesc doua cuvinte. Freud a studiat acest gen de figuri in Cuvantul de spirit si raporturile sale cu inconstientul si a dat exemplul lui Sainte-Beuve care crease cuvantul "Cartachinezarie" ("Carthaginoiserie") din cuvintele "Cartagina" si "chinezarie" ("Carhage" si "chinoiserie") pentru a califica romanul lui Flaubert Salamb, ceea ce inseamna a zeflemisi sofisticariile literare si istorice ale au-torului. Ca orice cuvant de spirit, cuvantul-valiza este o figura argumentativa reduta-bila prin spontaneitatea ironiei sale. Se poate in acest caz sa fie clasificat in categoria calambururilor, adica a aproximativului (-peu-prs) sau a echivocului, in aceeasi calitate ca si silepsa si paronomaza, figuri care vor fi prezentate mai departe.

Arhaismele constau in utilizarea unor cuvinte sau forme vechi si nefolosite in mod curent. Intentia este adesea pedanta si se urmareste sa se impresioneze mai usor un auditoriu cu miasme de cultura medievala sau clasica. Folosirea verbului "a purcede" pentru "a pleca", a verbului "a certa" pentru "a pedepsi", a substantivului "giudet" pentru "judecata" si a substantivului "zavistie" pentru "intriga" constituie exemple de

arhaisme. Ceea ce atrage atentia este raritatea cuvantului sau a formei verbale, pre-tiozitatea folosirii lor.

Etimologismele constau in a lua un cuvant in sensul sau originar. Daca, de pilda, se foloseste azi cuvantul "stil" (care vine de la latinescul "stylus") pentru a desemna un obiect alungit, cu varf ascutit, folosit pentru a zgaria semne grafice pe o tabla de ceara, numit si "stilet", se poate vorbi despre etimologism. Cuvantul "disputa" insusi semnifica etimologic "discutie" si nu "altercatie". Ca si arhaismele, etimologismele constituie adesea un mod oarecum "snob" de exprimare.

In fine, hipocorismele, numite si "vorbe dulci" sau "vorbe tandre" (Dupriez), sunt creatii sau intrebuintari de diminutive, in general destinate pentru a interpela pe cineva. Exemple de acest gen ar fi "puisor", "copilas", "barbatel". La Musset, Lorenzo di Medici si ducele Alexandru se adreseaza unul altuia cu "micutule". Intentia este mai curand afectuoasa, dar poate fi, in anumite cazuri, ironica si depreciativa. Se poate astfel dori deprecierea interlocutorului prin a-l numi "puisorule", pe un ton parintesc, ceea ce este o maniera implicita de a argumenta cu privire la varsta sau experienta, chiar inaintea oricarei discutii.

B) Distinctiile

Prima figura, diafora, consta in a repeta un cuvant deja folosit pentru a-i da un nou sens sau o noua nuanta. Un exemplu adesea citat este faimoasa propozitie a lui Pascal: "Inima isi are ratiunile ei pe care ratiunea nu le cunoaste". Nu trebuie sa confundam aceasta figura cu omonimia, care apropie doua cuvinte diferite (de exemplu, "masa" pentru piesa de mobilier obisnuita, pentru multime de oameni, pentru o proprietate fizica a corpurilor etc.), deoarece ea asociaza doua acceptiuni ale aceluiasi cuvant. Echivocul astfel produs este unul din constituentii "vorbei bune", cum este aceasta celebra butada cu care incepe La Lanterne a lui Henri Rochefort (1868): "Franta numara 36 de milioane de subiecti - fara a socoti si subiectii nemultumirii!".

Antanaclaza, dupa definitia lui H. Lausberg, este o diafora dialectica ce se bazeaza pe un cuvant folosit de un adversar si caruia i se agata o acceptiune diferita. De pilda: "Eu stiu ca nu stiu nimic" (raspunsul lui Socrate la intrebarea de ce oracolul de la Delfi l-a declarat cel mai intelept dintre oameni), "Unii spun totdeauna ce stiu, iar altii stiu totdeauna ce spun", in ambele cazuri verbul "a sti" figurand cu nuante de sens diferite la inceputul si la sfarsitul fiecarei propozitii.

Silepsa, figura apropiata de diafora, consta in a lua un cuvant sau o expresie in acelasi timp in sensul sau propriu si in sensul sau figurat. Este vorba aici de silepsa sensului, sau silepsa oratorica (a nu se confunda cu silepsa gramaticala, care nu este o figura). Fontanier distinge silepsa de metafora, de metonimie si de sinecdoca. El citea-za aceste versuri din Racine, luate din Andromaca, in care Pirus exclama:

"Je souffre tous les maux que j'ai faits devant Troie.

Vaincu, charg de fers, de regrets consum,

Brl de plus de feux que je n'en allumai".

(Traducere aproximativa:

"Sufar de toate nenorocirile pe care le-am facut Troiei.

Invins, inlantuit, de regrete mistuit,

Ars de mai multe focuri decat am aprins".)

Aici procedeul este oarecum fortat, caci "maux" si "feux", care denota in acelasi timp nenorocirile razboiului si pe cele ale iubirii, creeaza imagini "telescopate" cu un efect mai degraba grav. Silepsa metaforei poate, de asemenea, constitui un echivoc amuzant atunci cand se spune, de exemplu: "Aceasta magnifica masina (voiture) ne-a transportat". Faimoasa formula "Roma nu mai este in Roma" este un exemplu de silepsa a metonimiei, caci "Roma" desemneaza in acelasi timp un loc geografic si populatia care-l locuieste; astfel expresia frapeaza prin ilogismul sau aparent. Se remarca, in legatura cu aceasta, ca pentru Fontanier silepsa poate consta in a repeta cuvantul si astfel a pune fata in fata cele doua sensuri ale sale intr-un acelasi enunt (ca si in cazul diaforei), sau in a nu folosi acest cuvant decat o data, ceea ce face sa fie clasificat printre figurile de substitutie.

Cu poliptota, numita uneori traductio, este vorba de a folosi, intr-un enunt, un ace-lasi cuvant sub mai multe forme (diferite genuri, diferite conjugari si diferite cazuri in limbile cu flexiuni). Utilitatea consta in a insista asupra unei idei sau a o nuanta. De exemplu, la Molire, in Femeile savante:

"Et l'on sait tout chez moi, hors ce qu'il faut savoir (.)

Et tous ne font rien moins que ce qu'ils ont faire"

(Traducere aproximativa:

"Si totul se stie la mine, in afara de ceea ce trebuie sa se stie (.)

Si toate nu fac cu nimic mai putin decat ceea ce au de facut".)

Oarecum in acelasi spirit, derivatia consta in a apropia termeni nascuti din acelasi radical, in general cu scopul de a ne face sa reflectam asupra subtilitatilor vocabu-larului. Exemplu din Cidul:

"Neinvins ti-e bretul, dar nu de neinvins".

2. Jocurile de cuvinte prin sonoritati si asemanari formale

Figurile pur formale pot parea gratuite si indepartate de campul argumentarii. Dar sa nu uitam ca mijloacele de a persuada, cum pe buna dreptate le gandea Pascal, tin atat de seductie, cat si de facultatile rationale. Jocurile sonore sunt, deci, mijloace de a te face placut pentru auditoriu sau de a face ca acesta sa rada.

A) Asemanarile

Asonanta mai intai este o asemanare vocalica destinata sa creeze o impresie, sa produca un climat. Ca in versurile:

"La joie, elle est l-bas, la ville en or bougeant

Que les marins des anciens ages,

Le soir, ont vu monter et s'exalter

Et s'effacer de plage en plage

Dans les nuages"

(Verhaeren, "La Joie")

(Traducere aproximativa:

"Bucuria, ea este acolo, orasul de acolo sau care se misca

Precum peisajele marine ale epocilor antice,

Soarele, l-au vazut urcand si exaltandu-se

Si trecand neobservat din plaja in plaja,

In nori".)

Aici, predominanta sunetelor (a) si (wa) este foarte clara in tot acest ansamblu omogen prin claritatea sa fonica, in acord cu tema.

Procedeu inrudit, aliteratia este o asemanare consonantica, dupa cum se vede in aceste versuri ale lui Baudelaire ("Chant d'autumne", din Fleurs du mal) in care predominanta consoanei "r" accentueaza cli-matul de angoasa:

"Tout l'hiver va rentrer dans mon tre: celre,

Haine, frissons, horreur, labeur dur et forc. "

(Traducere aproximativa:

"Toata iarna va intra in fiinta mea: manie,

Ura, fiori, oroare, munca grea si fortata. ".)

Atunci cand asonantele si aliteratiile sunt combinate in mod savant, in principal in textele poetice, se vorbeste despre armonism. Daca sonoritatile produse imita anumite zgomote din realitate, acest efect se numeste armonie imitativa.

Homeoteleuta apropie doua sau mai multe cuvinte intr-un acelasi enunt prin sonori-tati finale identice. Aceasta specie de rima in proza este una din principalele retete ale sloganului publicitar sau politic cum sunt unele titluri groase din presa: "CRS SS","Giscard la barre", "Boire ou conduire, il faut choisir". Homeoteleuta ajuta la memorizarea unei idei simple si face parte din mijloacele clasice ale intoxicarii mediatice.

Paronomaza este enuntarea a doua sau mai multe paronime, adica a unor cuvinte care se aseamana sau, daca preferam, sunt aproape omonime. Daca asemanarea se datoreaza unei identitati de radacina, se vorbeste despre derivatie, figura pe care noi preferam s-o clasificam in cadrul jocurilor lexicale. Paronomaza, ca si homeoteleuta, nu face decat sa asocieze unele sonoritati. Gasim numeroase exemple de acest fel in Cantareata cheala a lui Ionesco:

"Touche pas ma bouche! / Bouge pas la babouche! / Touche la mouche, mouche pas la touche. "

B) Contractiile

Figurile urmatoare fac parte din metaplasme, adica din ansamblul alterarilor unui cuvant prin adaugarea, suprimarea sau inversarea unor foneme sau a unor silabe. In ambele cazuri va fi vorba despre suprimare.

Apocopa este eliziunea unei litere sau a unei silabe finale dintr-un cuvant. Principalele cazuri in franceza sunt cele ale lui "e" zis "mut", care dispare din pronuntarea unor texte in proza si chiar in cazul unor anumite licente poetice (de exemplu, "encor" pentru "encore"). Celelalte cazuri sunt in general gresite si constituie o marturie ca este vorba despre o vorbire populara, atunci cand se pronunta, de exemplu, "prop′ " in loc de "propre". Imitatorii unor anumiti oameni politici si lideri sindicali reusesc sa puna in evidenta acest gen de greseli. Anumite cuvinte argotice formate dupa acest procedeu neglijeaza adesea un sufix intreg: asa este cazul lui "Ritals", al lui "cet aprm" (pentru "Italiens", "cet aprs midi").

Afereza este eliziunea inceputului unui cuvant si releva aceleasi caracteristici ca si figura precedenta. De exemplu, "'tention" pentru "attention". In acelasi spirit, craza este contractia a doua silabe intr-una singura, de exemplu, "M'sieu", "M'dame". Haplologia este eliziunea uneia din doua articulatii asemanatoare si consecutive, ca "t' l'heure" pentru "tout l'heure". Paragoga este adaugarea unei litere sau a unei silabe la sfarsitul unui cuvant: forma poetica ("jusques", "aveque") sau complet expresiva (Aaah!). In fine, ecolalia este repetarea unei silabe finale in ecou: "Que dites-vous, vous?"; "CRS-S-S!".

C) Imitatii si zgomote

Figura de imitatie prin excelenta, onomatopeea este transcrierea unui zgomot intr-un cuvant. Aceasta este figura care ilustreaza cel mai bine cratilismul - Cratylos este un dialog al lui Platon in care este vorba de principiul care ar vrea o adecvare sistematica intre semnificant si semnificat. Fie ca zgomotul devine o interjectie ("prrr!"), fie ca el constituie radacina a cuvantului ("crosser", "cliquetis".). Ono-matopeea nu este cu adevarat o figura decat atunci cand ea este o creatie originala. Asa stau lucrurile cu "boom"-ul financiar si cu "crah"-ul bursier, onomatopei azi invechite, dar banda desenata abunda inca in creativitate poetica in acest sens. Se poate semnala ca, fara a fi in mod necesar originale, anumite onomatopei servesc la a accentua in mod familiar anumite momente ale unei discutii animate. De exemplu, "Pleosc!", "Trosc!" nu sunt lipsite de valoare argumentativa.

Mimologia este imitarea vocii umane si a caracteristicilor sale colective (accente straine sau regionale) sau individuale (balbaiala, sasaiala.), in general practicate cu o intentie batjocoritoare sau caricaturala. In scris, aceasta il face pe un autor sa traduca fonetic un enunt fara a tine seama de ortografie. Accentul german poate fi imitat astfel: "Fous me plaissez peaucoup Madmasselle".

In fine, cacofonia este ansamblul fenomenelor care fac dezagreabila auzirea unui enunt. Principalul exemplu de cacofonie este parechema, care consta in a repeta o silaba in doua sau mai multe cuvinte consecutive, cum ar fi "nous nous nourrissons". Utilizata ca figura, cacofonia poate aminti de ironie.

4) Figurile de gandire

Se numesc "figuri de gandire" figurile prin care o idee sau o judecata sunt expri-mate fara recurs la procedeele substitutiei, nici la tehnici particulare privind voca-bularul sau sintaxa. N-ar trebui, evident, sa deducem a contrario ca celelalte figuri nu contin "gandire", dar clasificarea lor in alte categorii se poate justifica prin caracte-risticile formale ale constituirii lor. Noi vom clasifica figurile de gandire in trei grupe: figurile ironiei si alte figuri deconcertante, figurile intensitatii si figurile enuntarii sau ale dialecticii.

1. Ironia si procedeele deconcertante

Cuvantul "ironie" vine de la grecescul eirneia care inseamna "interogatie". Des-tinatarul unui discurs ironic trebuie intr-adevar sa se intrebe asupra a ceea ce s-a vrut sa i se spuna. Formula consta in a spune contrariul a ceea ce se crede, lasand sa se in-teleaga mai mult sau mai putin explicit adevarul. Mai multe figuri se inrudesc cu ironia, dar nu sunt singurele care creeaza indoiala si confuzia.

A) Procedee antifrastice

Antifraza este procedeul general care consta in a spune contrariul a ceea ce vrem sa exprimam, cu scopul de a frapa auditoriul. Voltaire exceleaza in acest gen and, de exemplu, descrie batalia dintre abari si bulgari in capitolul 3 din Candide:

"Nimic nu era asa de frumos, de ferches, de stralucit si de bine oranduit cum erau cele doua ostiri. Trambitele, surlele, oboii, tobele, tunurile alcatuiau o armonie cum nici in infern nu se afla."

Tocmai contextul este cel care face intr-adevar cunoscute oroarea si absurditatea razboiului. Cateva randuri mai incolo, Candide ajunge intr-un sat prefacut in cenusa,

"pe care bulgarii il arsesera - zice Voltaire - dupa legile dreptului public".

Diasirmul (sau sarcasmul) este un discurs agresiv si denuntator. Inceputul faimoasei tirade a lui Ruy Blas constituie un exemplu in acest sens:

"Bon apptit, messieurs! ministres intgres!

Conseilleurs vertueux! Voil votre faon

De servir, serviteurs qui pillez la maison!"

(Victor Hugo, Ruy Blas, actul III, scena 2)

(Traducere aproximativa:

"Pofta buna, domnilor! O, ministri integri!

Consilieri virtuosi! Iata modul vostru

De a servi masa, servitori care pradati casa!".)

Persiflarea merge in acelasi sens, dar sub forma unei batjocuri mai glumete. Asteismul este, dimpotriva, un mod de a adresa un compliment deghizat in repros. In Pretioasele ridicole (scena 9), Mascarille, inconjurat de cele doua admiratoare zeloase ale sale, exclama:

"Cum! Amandoua impotriva inimii mele, in acelasi timp! Sa ma atace din dreapta si din stanga! Ah! Este impotriva dreptului oamenilor; partile nu sunt egale; si eu voi striga cu glas tare mortii".

Cleuasmul numit si prosopoieza sau autocategorema, este o autoapologie prin antifraza. Cel care-l face isi adreseaza siesi reprosuri sau isi atribuie defecte cu scopul de a suscita o reactie compensatorie din partea auditoriului.

"Deci sunt un neghiob!", "Sunt un mizerabil!"

sunt formule autodepreciative curente. Ironia indreptata catre sine insusi poate fi o forma de cochetarie

("Nu sunt decat un beotian in aceasta privinta")

sau chiar de ipocrizie: acesta este cazul lui Tartuffe care, denuntat lui Orgon de catre Damis, se biciuieste pentru a atrage consideratia si mila (actul III, scena 6):

"Oui, mon frre, je suis un mchant, un coupable,

Un malhereux pcheur tout plein d'iniquit,

Le plus grand sclrat qui ait jamais t.

Chaque instant de ma vie est charg de souillures;

Elle n'est qu'un amas de crimes et d'ordures,

Et je vois que le Ciel, pour ma punition,

Me veut mortifier en cette occasion".

(Traducere aproximativa:

"Da, frate, sunt un mincinos, un vinovat,

Un pescar nenorocit plin de nedreptate,

Cel mai mare scelerat care a existat vreodata.

Fiecare clipa a vietii mele este incarcata de pacate;

Ea nu este decat un morman de crime si de murdarii,

Si vad ca cerul, pentru pedepsirea mea,

Vrea sa ma chinui cu acest prilej".)

Totusi, Angenot, contrar lui Morier, refuza acestei tirade caracterul de cleuasm. Dupa el, ar trebui ca autoacuzarea sa fie resimtita de catre destinatar ca exagerata sau ironica si sa fi existat o anumita complicitate in umorul dintre protagonisti, pe cand aici Tartuffe cauta in mod manifest sa-l insele pe Orgon.

Veritabilul cleuasm ar tine mai curand de seductie decat de mistificare. Camus il face pe un avocat care incearca sa-si povesteasca viata sa uzeze de acest procedeu. Cleuasmul lui serveste la atenuarea elogiilor pe care si le adreseaza lui insusi:

"Eram intr-adevar ireprosabil in viata mea profesionala. (.) In fine, nu i-am facut niciodata pe cei saraci sa plateasca si niciodata n-am trambitat. Sa nu credeti, draga domnule, ca eu ma laud cu aceste lucruri. Meritul meu era nul. Aviditatea mea care, in societatea noastra, tine de ambitie, m-a facut intotdeauna sa rad".

(La Chute, Gallimard, "Folio", p. 24)

Contrafiziunea este o exclamatie ironica in forma de sfat care invita implicit sa nu fie respectat: "Fiti generosi cu indigenii! Priviti-i asa cum va privesc ei.

Epitropa (in acceptiunea retinuta de Fontanier; Lamy vorbeste despre epitrofa), sau permisiunea este o invitatie ironica sau o atitudine criticabila al carei caracter insuportabil vrem sa-l accentuam:

"Asta este, mai ales nu va jenati sa va puneti picioarele pe fotoliile mele. Faceti ca acasa la dumneavoastra!".

B) Paradoxele

Figura cea mai tipica, paradoxismul, este o figura de gandire care prezinta o jude-cata sau un rationament paradoxal(a) sub forma unei apropieri a termenilor antitetici:

"Acesta este un analfabet, ca toti profesorii agregati".

Paradoxismul nu este totusi la fel de brutal ca antilogia sau oximoronul (cf. infra). Anumite proverbe sunt enuntate sub aceasta forma:

"Cine-si plateste datoriile se imbogateste".

Un paradoxism in care ne prefacem ca credem ca o idee izvoraste din contraria sa este numit parhyponoian:

"Ochii sai sclipeau de prostie" (Proust, citat de Cressot si Morier).

Antilogia este o contradictie paradoxala a unor termeni dintr-un enunt predicativ. "Tot ceea ce este bun este rau" poate insemna "Tot ceea ce este agreabil la gust este in general nerecomandabil sub raport dietetic". Dar prezentata astfel, formula este decon-certanta si ajunge la un nonsens. Voluntar sau nu, rationamentul este inacceptabil din punct de vedere formal. Antilogiile sunt formalizari posibile ale unor sofisme sau para-logisme.

Oximoronul (oxymoron sau alianta de cuvinte) asociaza in mod paradoxal doi termeni contradictorii intr-o formula scurta (adesea un cuvant compus sau un nume si un epitet), de exemplu, "un mort viu", "un reu-coll" (admis-trantit), "o flacara atat de neagra" (Racine), "aceasta claritate obscura care cade din stele" (Corneille). Ase-menea formule sunt foarte frapante atunci cand sunt originale, caci se degaja in mod clar un sens. Angenot considera oximoronul o "figura simptom" a discursului pamfle-tar. Aceasta "conjugare de contrarii" traduce indispozitia de a apartine unei lumi pe dos in care valorile sunt pervertite, lumea la fel de ilogica pe cat este de imorala. A-l trata pe cineva drept "proletar monden" sau drept "anticonformist institutional" constituie un mod de a sublinia anumite contradictii profunde ale societatii.

2. Figurile de intensitate

Anumite figuri de stil (de gandire) au functia de a face sa varieze intensitatea unui cuvant in sensul sporirii sau diminuarii. Iata-le pe cele principale.

A) Amplificarea

Procedeu emfatic, adica unul care tinde la marire, la glorificare, hiperbola este figura majora a exagerarii si a emfazei, atat pentru a glorifica, cat si pentru a deprecia. Unii autori propun sinonimele de superlatiune sau de auxeza. Se gasesc numeroase exemple de stil emfatic in limbajul din Pretioasele ridicole (scena 9) dintre care hiper-bola pare ornamentul cel mai important:

"Magdelon. - Trebuie sa marturisesc ca n-am vazut niciodata purtandu-se o atat de inalta eleganta a imbracamintii.

Mascarille. - Puneti un pic pe aceste manusi reflexul mirosului dumneavoastra.

Magdelon. - Se simte teribil de bun.

Cathos. - Eu n-am respirat niciodata un miros mai bine conditionat".

Exemplu de hiperbola diminuanta, din nou la Molire (Don Juan, actul I, scena 2), cand Sganarelle dispretuieste cu malitiozitate, la adresa lui Don Juan, un maestru ipo-tetic in diminuarea la extrem:

"Tocmai dumneavoastra, ramusoaro, piticutule ce sunteti (eu spun maestrului ce am de spus), tocmai dumneavoastra ati vrut sa va amestecati in a lua in bataie de joc tot ceea ce oamenii cinstesc".

Hiperbola este in general considerata o figura un pic dificila si de care ne temem sa abuzam. Ea caracterizeaza in special limbajul snob, cel al pretioaselor din secolul al XVII-lea cum este cel al lui Marie-Chantal. Astfel, adjective ca "formidabil", "extra-ordinar", "minunat" sau "fantastic" sunt azi hiperbole rasuflate. A califica un lucru ca "genial" sau ca "egal cu zero" pune in evidenta un spirit lipsit de nuanta si o saracie de vocabular mai curand decat o veritabila intentie stilistica sau argumentativa. Cu toate acestea, nu putem sa nu apreciem estetica exagerarii in genul satiric, in epopee, la Rabelais, la romantici, ca si in literatura populara.

Hiperbola este indreptatita atunci cand ea preamareste, daca in joc se afla grandilocventa, sau amuza, ca procedeu ironic sau umoristic. Se cuvine sa evitam folosirea ei banala, sistematica sau deplasata, tinand seama de circumstantele enuntarii. Un discurs plangaret de tipul

"Doctore, sunt cu un picior in groapa, aceasta gripa ma face sa sufar ca un martir"

n-are, evident, nici o eficienta retorica, afara de cazul cand scopul ar fi tocmai de a produce rasul. Stilul tehnocratic al discursurilor oficiale de azi evita mai degraba intorsaturile hiperbolice, considerate ca fiind vestigii ale unui limbaj sublim dar revolut. S-ar pune mai multa simplitate intr-un discurs funebru decat facea Bossuet:

"Voi presarati cu sticla intr-o singura viata toate extremitatile lucrurilor umane; fericirea fara margini, la fel ca si mizeriile; o lunga si linistita placere a uneia dintre cele mai nobile coroane din univers, tot ceea ce pot da mai glorios nasterea si marirea acumulate pe un cap, care in continuare este expus tuturor nedreptatilor soartei. "

(Oraison funbre de Henriette-Marie de France, 16 nov. 1669, Garnier, p. 112)

Se poate observa ca exista mai multe moduri de a crea o hiperbola. Pe langa alege-rea unor termeni forte, se pot folosi superlative ca "foarte", "prea", "cel mai" sau afixe cu valoare superlativa, ca prefixele "super-", "hiper-", "maxi-", "mini-", "macro-", "micro-", "extra-" etc. sau sufixul "-issim".

Adinatonul este o hiperbola care merge pana la imposibilitate si la nerealism. Acesta este cazul cu numeroase expresii cum ar fi "a cadea ca un fulger", "o credinta care muta muntii din loc", "un vant care sa-i lase pe boi fara coarne" (un vant puternic

de te ia pe sus), sau "o ceata, de s-o tai cu cutitul". Ca si hiperbolele in general, unii adinatoni sunt originali, altii sunt clisee.

Litota este aparent o figura de atenuare, dar al carei scop este cel al hiperbolei. Cu alte cuvinte, se spune mai putin pentru a se exprima mai mult. De aceea, unii autori vorbesc despre falsa atenuare. Singur contextul este cel care permite sa se distinga litota de extenuatie (cf. infra) si locutorul trebuie sa gaseasca modalitatile potrivite pentru a-si face manifeste intentiile. Astfel, faimosul

"Pleaca, eu nu te detest deloc",

adresat de Chimne lui Rodrigue in Cidul, inseamna in mod clar: "eu continui sa te iubesc". Deci, in mod paradoxal, tocmai printr-o economie de mijloace se exprima idei forte si sentimente intense. In vorbirea curenta, unii termeni minoranti, cum ar fi "un pic", "uneori", "poate", "cam" etc., pot servi la formarea de litote: "eu sunt cam plictisit" inseamna in general (mai ales daca tonul vocii insista asupra adverbului) "eu sunt foarte plictisit". La fel, utilizarea negatiei este foarte frecventa in litota, de exemplu, in expresiile "nu este idiot", "isi asuma responsabilitati neneglijabile, nu mai putin im-portante decat cele ale directorului sau".

Trebuie totusi sa veghem sa mentinem intreaga coerenta a figurii care tinde sa se transforme prea adesea in formula goala (formule creuse = vorba goala) daca i se asociaza termeni incompatibili, in cazul de fata a unor termeni hiperbolici cu termeni minoranti. Litote de tipul "sunt un pic consternat" sau "este relativ scandalos" sunt evident constructii stangace.

B) Diminuarea

Primul procedeu, extenuatia (meїosis sau tapinose), invers hiperbolei, inlocuieste ideea de exprimat cu o alta, de mai mica importanta, adesea o remarca anodina care nu angajeaza la nimic. De exemplu, "nu e formidabil" ("a ne casse pas des briques") poate insemna "aceasta nu prezinta mare interes"; "n-am iesit inca din necaz" ("on n'est pas sortis de l'auberge" = "n-am iesit inca din han") vrea sa spuna "partida va fi dura". Aceasta este o atenuare care se distinge de eufemism in sensul ca ea atenueaza ideea in ansamblul ei, chiar daca, in functie de context, ea poate conditiona litota sau eufemismul (cf. infra).

Contra-litota, dimpotriva, este o falsa hiperbola sau, altfel spus, o figura de am-plificare aparenta care in realitate urmareste sa atenueze o idee. In Le Lotus bleu, Tin-tin explica prietenului sau Tchang ca unii europeni isi imagineaza ca

"toti chinezii sunt oameni perfizi si cruzi, care poarta o rogojina si care isi petrec timpul pentru a inventa suplicii si a manca oua stricate si cuiburi de randunici (.), ca toti chinezii, fara exceptie, au picioare minuscule si ca, chiar si acum, fetitele chinezoaice suporta o mie de torturi, (). In fine, ei sunt convinsi ca toate paraurile Chinei sunt pline de bebelusi chinezi care sunt aruncati in apa dupa nasterea lor. "

(Herg, Le Lotus bleu, Casterman, 1946, p. 43)

Aceasta acumulare de hiperbole este in mod normal destinata sa declanseze prejude-cata xenofoba. Cu cat vorbeste despre asta mai mult, cu atat cititorul isi da mai bine seama de falsitatea ideii. Suntem in registrul ironiei si chiar aproape in cel al anti-frazei, in masura in care raportul semnificant / semnificat poate fi perceput ca raport de atenuare a contradictiei.

Eufemismul importanta figura de atenuare, se distinge de extenuatie prin faptul ca poarta esentialmente asupra elementelor socante, grosolane sau penibile ale unei idei. Din prefixul "eu-", care denota frumosul, si din phm care inseamna cuvant, sensul actual al cuvantului a fost dat de DuMarsais. Acesta este un mod de "a zice bine" lucrurile, respectand buna-cuviinta si sensibilitatea auditoriului. Eufemismul poate fi redat printr-o metafora: une vie de "baton de chaise" ("mener une vie de baton de chaise" = "a-si face de cap", "a o duce tot intr-un chef") inseamna o viata deosebit de "agitata", asa cum ar putea fi lonjeroanele lecticelor, care servesc uneori drept arme contra agresorilor. El poate fi construit dupa modelul extenuatiei: "el n-a iesit din Politehnica" sau "face si el ce poate" pot insemna "el nu este smecher". Putem avea si aici eufemism prin alegerea unui termen edulcorant (de exemplu, "inadaptat" pentru "debil", "handicapat" pentru "ifirm", "nevazator" pentru "orb".), prin elipsa si mai precis prin estompare lexicala ("el a consimtit la ceea ce ma gandesc eu"), prin meta-plasma, adica prin transformare morfologica (acesta este cazul cu numeroase injuraturi deghizate, cum ar fi "zau!" care inseamna "prin sangele lui Dumnezeu!"), prin peri-fraza sau prin pronominatiune (Voltaire propune un eufemism fermecator pentru "inchisoare" in Candide la cap. 6: "apartamente cu o racoare extrema, in care nu esti niciodata incomodat de soare"), sau inca prin metaplasma: "ne-a parasit" pentru "a murit".

Functia eufemismului este de a evita contrazicerea tabu-urilor si a convenientelor sociale. El se justifica pe deplin pentru eliminarea barfelii, a fricii sau a conflictelor inutile si, in general, pentu a ramane amabil si prudent. Dar, ca si in cazul tuturor celorlalte figuri, trebuie sa ne ferim sa abuzam de el. Pentru tehnocrati, nu exista niciodata o situatie "grava", ci una "serioasa", nu exista "greve", ci "conflicte sociale", nu exista "puscarii", ci "inchisori" sau "locuri de arest", nu exista "supraveghetori generali", ci "sfatuitori principali in ale educatiei". Ar trebui uneori sa ne intrebam ce se ascunde in spatele unor asemenea delicatese verbale.

In fine, compensatia, apropiata de eufemism, permite atenuarea sensului unui cuvant prin adaugarea unei expresii cu sens contrar. De exemplu, "acest artist a pictat, cu mult talent si cu sinceritate, o opera naiva" este un mod de a neutraliza adjectivul de-valorizant "naiv". Compensatia poate fi unul din procedeele cleuasmului: "Am repur-tat multe triumfuri mici". Contextul trebuie sa indice clar ca exista o intentie de atenuare, fara care se cade in formule goale (a se vedea litota).

3. Figurile enuntarii si ale dialecticii

Figurile care vor fi prezentate aici se refera la locutor sau la alocutor (destinatarul mesajului). Atunci cand locutorul se straduieste sa se prezinte pe sine in discursul sau, se poate vorbi de figuri ale enuntarii; cand el implica destinatarul sau auditoriul, este vorba de figuri ale dialecticii.

A) Insufletirea

O prima figura, apostrofa, consta in a te adresa, intr-un discurs sau intr-o povestire, tuturor felurilor de interlocutori: auditoriu, cititori sau un tert. In general ea intervine cu ocazia unei intreruperi sau, in orice caz, in interiorul unei dezvoltari. Acesta poate fi un mijloc eficient si original de a implica lectorul intr-o povestire, cum se intampla, de exemplu, in aceasta discutie intre patru ochi luata de la inceputul lucrarii Jacques fatalistul a lui Diderot:

"Sa vedeti, cititorule, ca eu sunt pe calea cea buna, si ca el tinea ca eu sa va fac sa asteptati un an, doi ani, trei ani, povestea iubirilor lui Jacques. "

Intr-un discurs politic sau judiciar, implicarea auditoriului sau a unei parti a audi-toriului, sau chiar a unui individ, poate fi un mijloc de a-i lauda sau a-i blama in pu-blic. Astfel, inceputul Catilinarelor lui Cicero ia forma unei apostrofe:

"Pana cand, Catilina, vei abuza de rabdarea noastra?"

Atunci cand apostrofa este destinata unei terte persoane care este absenta (perso-nalitate, personaj istoric, erou, divinitate.), acesta poate fi mijlocul de a-l lauda sau de a-l blama pe acesta ca reprezentant simbolic al unei virtuti sau al unui viciu, in genul epidictic. Rugamintea (oratie sau imprecatie) este o figura reprezentativa de apostrofa atunci cand, intr-un discurs adresat unor oameni, se intercaleaza o intrebare, o lauda sau chiar un repros lui Dumnezeu. O alta sursa de argumentare, specifica dialogului, consta in a te adresa unui interlocutor real sau imaginar pentru a-l viza pe un altul, sau de a bate saua sa priceapa iapa, folosind o intonatie adecvata. Asa este cazul atunci cand o menajera cere ajutorul tanarului sau fiu sperand ca sotul sau, caruia ii este de fapt adresata cererea sa, va sfarsi prin a reactiona in mod favorabil. La fel este exemplul din Don Juan studiat mai sus, in care Sganarelle apostrofeaza un stapan imaginar pentru a adresa indirect - si fara sa fie pedepsit - unele reprosuri adevaratului sau stapan.

Prozopopeea este procedeul general care ii face prezenti pe cei care sunt absenti, pe cei morti, pe zei, fiintele supranaturale sau entitatile abstracte (in acest caz, avem de-a face cu personificarea). Aceste evocari conduc cel mai adesea la a le da cuvantul. Se vorbeste in acest caz de sermocinatie. Aceasta figura poate fi in serviciul argumentului autoritatii atunci cand cuvantul este dat unor oameni ilustri din istorie. Asa este cazul in acest extras din Discurs asupra stiintelor si artelor al lui Rousseau:

"O, Fabricius! Ce-ar fi gandit sufletul tau mare daca, spre nenorocirea voastra, ati fi vazut fata pompoasa a acestei Rome salvata de bratul vostru, si ca numele vostru respectabil ar fi fost mai infrumusetat decat toate cuceririle voastre? Doamne! v-ati fi spus, ce-au devenit aceste acoperisuri de colibe si aceste foaiere rustice in care locuiau altadata moderatia si virtutea? Ce splendoare funesta a urmat simplitatii romane?"

Se observa ca prozopopeea urmeaza aici unei apostrofe, ceea ce se intampla frec-vent. Rousseau face sa vorbeasca in mod fictiv un ilustru reprezentant al virtutii romane, procedeu profund clasic al genului epidictic, mai ales cand e vorba de a blama epoca contemporana confruntand-o cu valorile trecutului. In discursul polemic, pro-zopopeea face, de asemenea, sa vorbeasca mortii pentru a denunta decadenta sau nerespectarea principiilor sacre. Daca Marx ar fi trait in epoca lui Stalin, daca Mozart ar fi auzit de Boulez, ce-ar fi spus ei? Este in orice caz usor sa dai unor autoritati necontestate cuvantul in mod fictiv delegandu-le puterea de a defaima. Aceasta figura permite in plus sa se prezinte punctul de vedere al unui adversar sau al unei terte persoane sub forma pseudo-obiectiva a citarii si a discursului direct, deformandu-i gandirea la nevoie, sau anuntand modul de a servi interesele oratorului. Asa este cazul, de exemplu, atunci cand Zola da cuvantul micii adunari pe care unii ar fi vrut s-o vada urmandu-i servila pe antidreyfusieni. Eficienta formulei tine de realismul stilului si de aspectul sau condensat:

"Cand vor citi afisele voastre, nu-i asa? voi sperati ca umilii satelor si oraselor vor fi cu voi. Ei vor spune celor setosi de adevar si dreptate: Ce ne tot pacalesc aceia cu Dreyfus al lor, deoarece tradatorul a marturisit totul! Si, dupa voi, totul se va sfarsi, monstruoasa nedreptate se va consuma".

(Scrisoare catre M. Brisson, aparuta in L'Aurore, 16 iul. 1898).

Ipotipoza, alta figura de enuntare, grupeaza ansamblul variat al procedeelor care fac vie si realista o descriere, scopul fiind de a provoca emotia, rasul, printr-un efect de real. Unele dintre aceste numeroase procedee figureaza in povestea pe care Thramne o adreseaza lui Tezeu, relatandu-i moartea tragica a lui Hipolit:

"L'essieu crie et se rompt. L'intrpide Hippolyte

Voit voler en clats tout son char fracass;

Dans les rnes lui-mme il tombe embarras.

Excusez ma douleur. Cette image cruelle

Sera pour moi de pleurs une source ternelle.

J'ai vu, Seigneur, j'ai vu votre malhereux fils

Train par les chevaux que sa main a nourris".

(Racine, Fedra, actul V, scena 6).

(Traducere aproximativa:

"Osia scartaie si se rupe. Curajosul Hipolit

Vrea sa zboare in stralucirea carului sau sfaramat;

In haturi cade el insusi incurcat.

Scuzati-mi durerea. Aceasta imagine cruda

Va fi pentru mine o vesnica sursa de plansete.

Am vazut, Doamne, am vazut pe nefericitul tau fiu

Tarat de caii pe care mana sa i-a hranit".)

Se remarca mai intai prezentul zis "al naratiunii", forma de reactualizare temporala destinata sa insufleteasca o scena trecuta. Racine o utilizeaza in toata partea centrala a povestirii, in care este prezentata actiunea propriu-zisa. Scurtimea frazelor, facuta mai sensibila prin taieturi si cezuri, da aici impresia de rapiditate pe care o cere o asemenea scena. Intreruperea versului 1545, "Scuzati-mi durerea. ", traduce emotia extrema a naratorului cu vocea fara vlaga constituind o reactualizare pronominala, deoarece se trece de la persoana a treia la persoana intaia (intr-un anumit fel, de la povestire la discurs, sub forma unei paranteze). La fel, repetitia (reduplicarea) lui "eu am vazut" insista in acelasi timp asupra lui "eu" (functia expresiva a limbajului) si asupra ver-bului de perceptie (autenticitate a marturiei). In fine, Racine accentueaza patetismul situatiei atunci cand precizeaza cum caii, responsabilii directi ai mortii lui Hipolit, sunt nu numai "proprii sai cai", formula care ar fi destul de banala, ci si "caii pe care mana sa i-a hranit", mod de a concretiza printr-o imagine relatia afectiva (de unde patosul) si de a reveni, pret de o clipa, intr-un trecut apropiat (tineretea promitatoare a defunc-tului).

Aceasta figura ar mai putea lua si forma unui portret sau a unei descrieri vivante: in acest caz, s-ar vorbi despre etopee sau despre prozopografie. Toate aceste mijloace, de naturi foarte diferite, concura la a face infinit de prezente, prin resursele discursului, o scena sau un tablou care totusi nu sunt sub ochii destinatarului (Tezeu), nici ai pu-blicului.

B) Concesia

Unele figuri marcheaza o retinere modesta si prudenta a locutorului in fata pu-blicului. Astfel, premonitia (sau precautia oratorica), figura care implica locutorul, este un avertisment destinat ascultatorilor sau cititorilor, al carui scop este de a-i pregati in legatura cu anumite cuvinte socante sau surprinzatoare. Acesta este stilul a numeroase "avertismente date cititorilor" care preced unele opere controversate sau susceptibile sa produca indignarea, ca in acest caz:

"Datoria comediei fiind aceea de a-i indrepta pe oameni distrandu-i, eu cred ca, in postura in care ma aflu, n-am nimic mai bun de facut decat sa atac prin imagini ridicole viciile secolului meu; si cum ipocrizia este fara indoiala unul dintre cele mai utilizate, dintre cele mai incomode si dintre cele mai periculoase mijloace de acest fel, ma gandeam, Sire, ca n-as face un mic serviciu tuturor oamenilor cinstiti ai regatului domniei voastre decat facand o comedie care sa-i discrediteze pe ipocriti. "

(Molire, Tartuffe, "Premier placet au roi", 1664).

Prolepsa argumentativa sau oratorica (numita si ocupatia si care trebuie deosebita de prolepsa narativa, care consta in anticiparea unui fapt intr-un discurs sau o naratiune) serveste ca prolog intr-un ansamblu argumentativ. Autorul sau locutorul incepe prin a cita o obiectie care i s-ar putea adresa - sau care i-a fost deja efectiv adresata in alte ocazii - pentru a o respinge apoi. Eficacitatea oratorica a prolepsei tine de prezenta unor argumente adverse in gura oratorului insusi, care are grija "s-o ia inaintea adversarului", sa preintampine eventualele interventii defavorabile pentru a le elimina mai usor. O asemenea manevra tinde sa probeze caracterul irefutabil al argumentarii sustinute; caci auditoriul este facut sa creada ca oratorul a avut intentia de a face toate obiectiile sau cel putin pe cele mai importante.

Prolepsele sunt aproape in-totdeauna construite dupa schema concesiei "desigur. dar." sau "mi-ati spus ca. dar eu v-as fi raspuns ca.". Unii autori fac distinctie intre prolepsa si concesie: aceasta distinctie nu se justifica, dupa parerea noastra, decat in masura in care prolepsa poarta asupra validitatii argumentelor locutorului, pe cand concesia se poate aplica ar-gumentelor oricarei terte persoane citate de el. Tocmai printr-o prolepsa Jean Rostand, aparand teza evolutionista din biologie, preintampina criticile partizanilor fixismului:

"Desigur, noi vom recunoaste, cu toata obiectivitatea, ca nimeni n-are dreptul sa sustina ca evolutia organica este o certitudine absoluta de vreme ce este vorba de evenimente revolute fara marturii si in legatura cu care ne este permis sa ne indoim ca natura actuala ne furnizeaza inca exemplul; dar (.) ar fi suparator ca un exces de scrupul pozitivist sa cantareasca in favoarea unor ipoteze cu mult mai putin plauzibile decat cea a evolutiei".

(Ce que je crois, Paris, Grasset, 1953, p. 24).

Vom face observatia ca cleuasmul, pe care l-am clasificat in randul figurilor ironiei, se bazeaza in general pe structura prolepsei daca autodeprecierea este urmata de o respingere argumentata de catre locutorul insusi. Acest lucru se intampla in Don Juan, atunci cand Sganarelle minimalizeaza stiinta sa livresca pentru a-si pune in valoare bunul simt:

"Cat despre mine, Domnule, eu n-am studiat deloc ca dumneavoastra, multumesc lui Dumnezeu, si nimeni nu s-ar aventura sa se laude ca m-a invatat vreodata ceva; dar, cu micul meu simt, cu mica mea judecata, eu vad lucrurile mai bine decat toate cartile. "

(Actul III, scena 1).

Vom distinge prolepsa de cesiune, forma de concesie la sfarsitul careia locutorul nu stabileste nici o respingere, nici o schimbare de tactica. Ea este intr-un fel o auto-depreciere simpla si modesta care nu atribuie oratorului decat meritul de a fi cinstit. Acest tip de figura se intalneste uneori in exordii, mai ales in captatio benevolentiae. In lectia sa inaugurala la Collge de France, Roland Barth a urmat acest model clasic:

"Caci, daca cariera mea a fost universitara, eu n-am avut totusi titlurile care asigura de obicei accesul la aceasta cariera. Si daca este adevarat ca eu am vrut mult timp sa-mi inscriu activitatea in domeniul stiintei, literara, lexicografica si sociologica, a trebuit sa recunosc ca n-am produs decat eseuri, gen ambiguu pe care scriitura si-l disputa cu analiza (). Acesta este deci in mod evident un subiect impur care este dobandit intr-o casa in care domnesc stiinta, cunoasterea, rigoarea si inventia disciplinata".

(Lectia inaugurala rostita la 7 ianuarie 1977 la Collge de France, Seuil, "Points", sub titlul Leon, pp. 7-8).

Sincoreza este o concesie aparenta facuta unui adversar, care precede o contradictie sau o capcana. Un inspector de politie i-ar putea spune unui suspect:

"Sa presupunem ca dumneavoastra n-ati fost aici in seara crimei, ca alibiul dumneavoastra s-a verificat si ca dumneavoastra n-ati auzit niciodata vorbindu-se despre victima. Dar cum dracu' va explicati ca aceasta arma, cu amprentele dumneavoastra, a fost gasita la locul crimei?"

Acest procedeu trebuie alaturat argumentelor fondate pe incompatibilitate.

Cu scuza, locutorul cauta inca adeziunea auditoriului, dar nu pe terenul rationa-mentului, ci pe cel al moralei. El tine seama de o greseala pe care a comis-o - sau a spus ca a comis-o - pentru ca apoi sa se justifice. Aceasta apologie poate avea doua finalitati: afirmarea unui interes moral superior si reprosul. In primul caz, se poate spune, de exemplu: "Eu am incalcat codul deontologic (secretul confesiunii, secretul medical, secretul informatiei etc.) publicand aceasta informatie, dar chestiunea era prea grava pentru ca publicul sa nu fie informat". La fel, un scriitor care publica o autobiografie se poate scuza ca a cazut in "cultul eului", in numele valorii de exemplaritate si al instruirii necesare a generatiilor viitoare. In al doilea caz, scuza nu presupune nici un regret veritabil al locutorului cu privire la cuvintele sau actele sale, ci este, dimpotriva, un mijloc de blamare: "Eu sunt cu adevarat dezolat, dar imitatia dumneavoastra nu valoreaza deloc mai mult de 3 pe 20". Se poate vorbi, in acest caz, de falsa scuza. Expresii ca "Ah, pardon!." sau "Regret mult, dar. " sunt resimtite ca mijloace de a-l contra profund pe interlocutor. Forma scuzei nu este decat simpla apa-renta si nimic mai mult.

C) Tacerea sau ezitarea

Din diverse motive, putem fi pusi in situatia de a nu vorbi sau de a ezita sa vorbim. Preteritiunea (de la latinescul praetereo, a trece sub tacere) este numita si preter-misiune sau paralipsa. Este vorba de a tacea aparent in legatura cu un subiect, adesea pentru a-l aborda cu mai multa forta. Formulele cele mai uzuale sunt: "nu v-as spu-ne. ", "trec peste. ", "mai bine sa nu vorbim despre asta", "nu v-as aduce nici o ofensa daca v-as reaminti ca. ", si servesc toate, de fapt, pentru a dezvolta subiectul despre care ne facem ca tacem. Ea este deci un mijloc de insistenta sireata si eficace, deoarece este bine cunoscut ca publicul isi pleaca urechea in momentul in care cu-vintele pastrate de catre orator risca sa fie indiscrete sau inedite.

Epanortoza, numita si retroactie sau expolitiune, consta, pentru un autor, in a reveni asupra a ceea ce a spus pentru a nuanta sau chiar a retracta. Exemple: "Eu as dori ca el sa fie pus in arest daca nu chiar molestat cum se cuvine"; "Sunteti un om necinstit, sau cel putin incompetent". Se poate vorbi chiar despre retractare atunci cand locutorul se corijeaza schimbandu-si parerea sau decizia. In Lorenzaccio, eroul, cazand prada exaltarii in fata crimei pe care o va comite, este uneori condus la astfel de contradictii:

"Trebuie sa intru intr-un cabaret; nu bag de seama ca mi-e frig si voi goli o sticla. - Nu; vreau sa beau. Ce dracu' vreau deci? Cabaretele sunt inchise".

(Actul IV, scena 9).

Autocorectia modifica ceea ce intentionam sa spunem, pentru a-i substitui un cuvant mai tare sau mai convenabil. De exemplu, in faimoasa tirada a nasului din Cyrano de Bergerac:

"Descriptiv: Este o stanca! Este un varf de munte!. este un promontoriu! Ce spun eu, este un promontoriu? Este o peninsula!"

Distingem autocorectia de epanortoza, care serveste intr-adevar la a contrazice o spusa. O distingem si de corectie, prin faptul ca prima nu corijeaza decat cuvintele locutorului. Corectia poarta asupra cuvintelor interlocutorului sau ale unei terte persoane. De exemplu: "Un automobil, ziceti: vreti sa spuneti un vehicul demodat si defect!".

Aposiopeza (sau reticenta), uneori asimilata cu preteritia, este o intrerupere brusca intr-un discurs destinat sa marcheze o ezitare, o emotie sau o amenintare. Ea poate fi clasata printre figurile de gandire in masura in care traduce, mai mult sau mai putin natural, intentia de a nu formula o parte a discursului.Un exemplu ne este oferit de Virgiliu in Eneida, in momentul in care Neptun se enerveaza vazand cum furtuna se inversuneaza impotriva lui Eneas si ai sai:

"Cutezati voi, fara permisiunea mea, o, vanturilor, sa tulburati cerul si pamantul si sa ridicati asemenea mase? Va doresc din rasputeri sa.! Dar trebuie mai intai sa se linisteasca valurile dezlantuite. "

(Eneida, I, v. 133-135).

Dubitatia este, dupa cum indica si numele, procedeul de exprimare a indoielii. Lo-cutorul ezita intre mai multe cuvinte sau intre mai multe parti de luat, fie din grija pen-tru precizie, fie din deruta. Ea este destul de caracteristica stilului oral. Cautarea preciziei poate conduce la acest gen de interogatie: "Este aceasta o asociatie de credinciosi, o congregatie, o secta? Nu pot spune cu precizie". O emotie extrema poate conduce de asemenea la aceste intrebari, cum este cazul cu numerosi eroi tragici si in mod special cu Hermione atunci cand ea vine sa-l trimita pe Oreste s-o razbune de Pirus pe care ea inca il iubea:

"O suis-je? Qu'ai-je fait? Que dois-je faire encore?

Quel transport me saisit? Quel chagrin me dvore?"

(Andromaca, actul V, scena 1).

(Traducere aproximativa:

"Unde sunt ? Ce-am facut? Ce mai trebuie sa fac?

Ce pornire puternica m-a apucat? Ce tristete ma devoreaza?".)

D) Deviatia

S-a vazut mai sus, in legatura cu figurile de substitutie, ca parafraza poate fi enuntata sub forma unei paranteze. Aici vom examina functia parantezei in general, ca figura de enuntare. Am definit-o ca un enunt care-l intrerupe pe un altul intr-un acelasi text sau un acelasi discurs si care este independent de acesta din punct de vedere sintactic. Aceasta autonomie este marcata prin punctuatie si mai ales prin utilizarea unor "semne de paranteza", a unor crosete, a unor linioare si chiar pur si simplu a unor puncte sau virgule. Unii autori propun sa se numeasca parembola o paranteza care este in legatura cu subiectul. Dar Dupriez remarca in mod corect ca parantezele au intotdeauna un anumit raport de sens cu contextul (Gradus., UGE, p. 330). Vom propune deci sa se numeasca parembola o paranteza destul de scurta si care nu intrerupe firul discursului, altfel zis, o incidenta, sau o propozitie legata sintactic cu subiectul principal. Exemplu de parembola prin sintagma scurta:

"Un songe (me devrais-je inquiter d'un songe?)

Entretient dans mon cour un chagrin qui le ronge".

(Racine, Athalie, actul II, scena 5).

(Traducere aproximativa:

"Un vis (dar trebuie oare sa ma nelinistesc de un vis?)

Intretine in inima mea o tristete care o roade".)

Alt exemplu de acelasi tip, la fel de celebru ca si primul, faimosul horresco referens al lui Virgiliu, care dramatizeaza povestirea mortii lui Laocoon:

"Or, iata ca doi serpi, veniti din Tenedos pe apele linistite (eu am fost cuprins de spaima acestei evocari ), isi intind peste mare imensele lor inele si se indreapta de la cap spre tarm".

(Eneida, II, v. 203-205)

Exemplu de parembola cu legatura sintactica la R. Barthes:

Cand scriu, trebuie sa ma dezleg de aceasta evidenta (care, dupa al meu Imagi-naire, ma sfasii): nu exista nici o buna-vointa in scriitura. "

(Fragments d'un discours amoureaux, Paris, Seuil, 1977, p. 93)

Paranteza obliga la doua pauze. Acelasi autor vorbeste aici de vocea de la telefon:

"De la inceput, aceasta voce, cand imi vine, cand este acolo, cand dureaza (.), eu n-o recunosc niciodata cu totul; s-ar spune ca ea iese de sub o masca (astfel, se spune, mastile tragediei grecesti aveau o functie magica: aceea de a da vocii o origine htoniana, de a o deforma, de a o dezorienta, de a o face sa vina de dincolo de subteran). Si apoi cealalta este mereu pe pozitie de plecare; el vine de doua ori, prin vocea sa si prin tacerea sa. "

(Ibid., p. 132)

Atunci cand parantezele produc o dezvoltare cu greu inteligibila datorita numarului lor sau lungimii lor, ele se inrudesc cu procedeul sinchizei sau bruiajului sintactic. Atunci cand ele sunt extraordinar de lungi si cand constituie dezvoltari sau povestiri intregi, ele se numesc digresiuni. In Jacques fatalistul a lui Diderot, istoriile marchi-zului de Arcis si ale parintelui Hudson (povestiri in povestire) sunt exemple de acest fel.

Inrudita cu paranteza, parabaza era initial un discurs de corifeu in comedia greaca. Se extinde azi aceasta figura la orice intruziune a unui autor de fictiune in povestirea sa, scopul fiind intotdeauna pentru el de a se exprima personal si direct inaintea publicului (eventual sub forma unei apostrofe, cf. supra). Astfel, putem considera tira-da ipocriziei (Don Juan, actul V, scena 2) ca un pasaj in care Molire expune in fata publicului, prin gura personajului sau, o analiza personala a unui subiect de actualitate.

Epifonemul este o exclamatie sententioasa sub forma unei paranteze care este ade-sea plasata la sfarsitul unei dezvoltari. Fontanier remarca pe buna dreptate ca epifonemul se deosebeste de alte paranteze prin generalitatea spusei sale. In acest sens, s-ar putea da urmatorul exemplu:

"In Franta, majoritatea accidentelor rutiere sunt dato-rate alcoolului. In mod categoric, patima betiei este o adevarata calamitate!".

Epifraza este o paranteza scurta care marcheaza, insistand asupra lor, sentimentele locutorului. Exemplu:

"Maine voi termina aceasta munca fastidioasa. Aceasta nu este prea devreme! Vreau in sfarsit sa pot pleca in vacanta. Si aceasta merita!".

E) Manipularea

Subiectia, prima figura de manipulare, consta in prezentarea unei idei sub forma intrebare-raspuns. Aceasta formula (care nu trebuie confundata cu dubitatia care mar-cheaza ezitarea, incertitudinea) pune in valoare o idee prezentand-o ca raspuns la o in-trebare. Ea este adesea mai eficace decat o simpla afirmatie, mai ales orala, caci trans-forma in mod fals monologul in dialog. Aceasta este o figura bine cunoscuta a dis-cursului politic care creeaza adesea aparenta de asociere a publicului la producerea unor idei printr-o pseudo-complicitate. Astfel se exprima generalul de Gaulle in lega-tura cu constructia Europei:

"Cum sa facem? Ce trebuie sa fie ea? Dumneavoastra stiti care este pozitia celui care va vorbeste. De ani de zile ma gandesc, ca multi altii de altfel, ca comunitatea europeana trebuie sa fie o confederatie".

(Conferinta de presa din 21 decembrie 1951, Discours et messages, Plon, t. II, 1970, p. 482)

Adesea subiectia este un mod de a inlocui o propozitie ipotetica. Iata un exemplu dat de Fontanier, luat din L'Art potique a lui Boileau:

"Voulez-vous du public mriter les amours?

Sans cesse en crivant variez vos discours."

(Traducere aproximativa:

"Vreti ca publicul sa merite iubirile?

Fara incetare scriind schimbati-va discursurile. ")

Ceea ce echivaleaza cu: "daca vreti. ", dar cu mult mai multa vigoare. Cand forma intrebare-raspuns este folosita in mod sistematic, procedeul se numeste dialogism.

Figura inrudita, intrebarea retorica sau intrebarea de stil este o intrebare care pre-supune un raspuns unanim si nu exprimat de catre auditoriu. Cu scopul de a aduna la un loc opiniile favorabile sau defvorabile fata de o idee, oratorul are grija sa foloseasca un vocabular meliorativ sau pejorativ care orienteaza spiritele in sensul pe care-l do-reste. Mereu in subiectul Europei, generalul se exprima astfel cativa ani mai tarziu:

"Aceasta solidaritate trebuie oare sa se inchida intr-un fel de citadela politica si economica? Dimpotriva!"

(Conferinta de presa din 21 februarie 1966, Discours et messages, Plon, t. V, 1970, p. 22).

In acest extras, se intelege, gratie folosirii expresiei "un fel de citadela", ca raspun-sul asteptat la intrebare este negativ.

Febusul, numit si amfigura (scriere sau vorbire obscura, de neinteles) intr-un mod mai pejorativ, si chiar galimatias sau charabia (limba de neinteles, stil confuz), este procedeul care consta in a enunta in mod "sclipitor", dar putin inteligibil, o idee relativ simpla. Acest mod de enuntare utilizeaza adesea perifraza si procedeele care-i sunt asociate (cf. supra), dar se bazeaza adesea pe cautarea unui vocabular savant si a unor turnri sibilinice. Exemplele abunda in limbajul "pretios" ca si in limbajul "tehnocrat" sau in cel "intelocrat". Cu titlu de amuzament, Robert Beauvais imagineaza astfel o scrisoare de despartire:

"Draga,

Carenta afectiva consecutiva dezescaladei tale a perturbat complet legaturile care regizeaza cantoanele campului meu perceptiv! Sunt intr-o stare de derelictiune, aruncat intr-un autism care frizeaza prostratia schizoida!. "

(L'Hexagonal tel qu'on le parle, Hachette, 1970, pp. 210-211).

Acest exemplu este de-abia caricatural. Stilul "hexagonalian" n-are ca functie decat sa-i impresioneze pe cei "creduli" si nu poate avea un veritabil continut argumentativ. Un public, oricare ar fi el, este intotdeauna indreptatit sa-i ceara unui orator sau scriitor un minimum de claritate.

In fine, circumlocutiunea este un mod complicat de exprimare, care se explica ade-sea printr-o timiditate sau o jena pe care nu vrem s-o lasam sa para ca "inneaca pes-tele". Ne putem imagina o scrisoare prin care un patron isi exprima refuzul unui can-didat la angajare:

"Regret ca-mi aduceti la cunostinta ca candidatura dumneavoastra, in ciuda intregului interes pe care-l prezinta, nu figureaza printre cele care sunt sus-ceptibile de a fi retinute. "

Daca circumlocutiunea comporta repetitii inutile, se vo-beste despre perisologie (a se vedea figurile de constructie).

5) Figurile de constructie

Toate figurile care vor urma se bazeaza pe constructii sintactice. Ele se pot grupa in doua categorii: cele care joaca pe efectele de simetrie sau, dimpotriva, de constructii indraznete, si cele care sunt intemeiete pe repetitie si acumulare.

1. Figurile de simetrie si constructiile indraznete

A) Simetria

Figura cea mai cunoscuta de simetrie, chiasmul, consta in a plasa consecutiv si in ordine inversa doua sintagme construite in mod identic. Efectul simetriei astfel produs se gaseste atat in versuri cat si in proza. De exemplu:

Eu discut cu democratii; cu extremistii refuz sa discut.

Chiasmul faciliteaza exprimarea paralelismelor, a comparatiilor si a antitezelor. El da in plus frazei o dezvoltare armonioasa cu o impresie de intoarcere asuprasi.

Epanadiploza, figura apropiata de chiasm, uneste doua propozitii dintre care prima incepe cu un cuvant care se gaseste la sfarsitul celei de a doua. De exemplu, la Victor Hugo:

"Nimic nu ma va mai vedea, eu nu voi mai vedea nimic"

(La Lgende du sicle, "La conscience").

Efectul cautat este inca cel al simetriei continand, in plus, identitatea unor cuvinte care stau la baza acestei simetrii.

Antimetabola, numita si reversiune de catre unii autori, permite ca, permutand doua cuvinte dintr-un enunt, sa construim un altul cu sens invers. Exemplu la Molire (Avarul):

"Trebuie sa mancam pentru a trai si nu sa traim pentru a manca".

Functia antimetabolei este cel mai adesea, cum este cazul aici, de a inversa raporturile de cauzalitate. Aceasta figura este de aceea adesea inclusa in clasa argumentelor de tip cauzal. Cazul prezentat mai sus este un argument privitor la scop si la mijloace.

Cu antiteza (sau alianta de idei), figura draga clasicilor, efectul de simetrie se ba-zeaza pe propozitii contrare, dintre care una are ca functie punerea in valoare a celei-lalte. Exemple:

Acesta nu este un omulet sfrijit, ci un atlet desavarsit.

Unora le place ceaiul cald; eu il prefer glasat.

Noi il plangem, pe el care ne-a facut atata sa radem.

Enantioza este o antiteza care opune doi termeni sau doua concepte in mod fundamental contradictorii, intr-o optica maniheista (bine / rau, unic / multiplu, uman / divin, material / spiritual etc.).

B) Dezarticularile

Figura cea mai simpla a dezarticularii, asindetul (sau disjunctia), este absenta legaturii dintre doua propozitii. Efectul sau este in mod paradoxal de a face sa se descopere legatura logica neexprimata cu mai multa forta. Exemple:

Voi n-ati luat parte la decizie; voi n-ati avea dreptul sa va plangeti.

Am ajuns obosit, zdrobit.

Echipa Frantei a pierdut meciul; ea o va lua de la capat.

In primul caz, avem de-a face cu suprimarea (sau elipsa) lui "deci", care denoteaza legatura de consecinta. In al doilea caz, s-a suprimat coordonarea "si chiar" (creand o gradatie, cf. infra). In cel de-al treilea, nu se exprima conjunctia "dar". Ca si in cazul litotei, se vede ca economia de mijloace este potrivita sa intareasca expresia.

Elipsa este suprimarea unor cuvinte (si nu numai a unor termeni de legatura) care ar fi in principiu ceruti de sintaxa si chiar de logica obisnuita a frazei. Si aici economia se vrea in slujba expresivitatii, dupa cum arata acest vers al lui Racine:

"Je t'aimais inconstant; qu'aurais-je fait fidle?"

(Andromaca, actul V, scena 4)

(Traducere de P. Manoliu:

"Mi-ai fost drag usuratec; cat mi-ai fi fost fidel?")

Enuntul complet (atat de banal) trebuia sa fie:

"Mi-ai fost drag chiar daca erai usuratec; cat de mult mi-ai fi fost mai drag daca mi-ai fi fost fidel?"

Forta expresiva a versului tine de usoara ambiguitate in privinta functiei unor adjective pe care le-am fi putut crede prin inadvertenta atribute ale subiectului. Impresia de telescopaj si de laconism (extrema concizie) forteaza astfel atentia auditoriului. Acest efect, atunci cand este impins la extrem, pune in evidenta stilul "telegrafic" si poate fi uneori de o mare vigoare. De exemplu:

"Cum, tu aici? Deja pentru intoarcere? Cum merge? Forma buna?"

Forma a elipsei, brahilogia, dupa cum indica si numele sau (brachus, in greceste, inseamna "scurt"), este un mod prescurtat de exprimare, considerat de unii autori ca supus greselii, mai ales atunci cand ea face dificila intelegerea enuntului. Ea se utilizeaza in numeroase expresii cum ar fi "arrt-buffet" ("pauza pentru bufet") sau "pause-caf" ("pauza de cafea"), dar si in limbajul publicitar si comercial, "solutions-credit" (incheieri de credite), "rflexe-logement" etc. Scriitorii o utilizeaza uneori pentru a contracta sintagmele care contin in mod normal verbe declarative: "Tiens! sursaut-t-il. "

Elipsa si brahilogia sunt moduri deosebit de frapante de exprimare a unei entimeme. Exemplul lui Racine analizat mai sus este contractia unui rationament a fortiori.

Se numeste parataxa procedeul sintactic care suprima legaturile de coordonare, de subordonare si, in general, tot ceea ce stabileste o legatura intre sintagme si intre propozitii. Se vorbeste despre hiperparataxa (sau dizlocatie) atunci cand procedeul este impins pana la limitele sale extreme, prin utilizarea abundenta a unor asindete. Aceasta sintaxa primitiva, cvasi-infantila, poate trada surpriza, emotia sau furia. In acest exemplu:

"Dumneavoastra, sa-mi vorbiti pe acest ton! Acest lucru indigneaza. Eu, care va credeam un om distins! Frumoasa isprava ati mai facut, nimic de zis!",

gasim nu numai asindete, ci si elipse de verbe si de fraze nominale care se abat de la sintaxa obisnuita. Sa notam ca procedeele contrare de abundenta si de supraabundenta de legaturi sintactice se numesc hipotaxa si, respectiv, hiperhipotaxa.

O alta forma de dezarticulare, anacolutul, este o ruptura neasteptata intr-o constructie sintactica. Atunci cand aceasta ruptura este voita, ea poate, de exemplu, sa aiba efectul unui titlu, ca in extrasul din Pascal citat mai inainte:

"Daca nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, toata fata pamantului ar fi fost schimbata".

Ea poate, de asemenea, trada atentia, emotia sau confuzia, ca in aceste versuri din Athalie:

" ciel! Plus j'examine, et plus je le regarde,

C'est lui. D'horreur encor tous mes sens sont saisis".

(Racine, Athalie, actul II, scena 7).

(Traducere aproximativa:

"O, cerule! cu cat il examinez mai mult, si cu cat il privesc mai mult,

Este el. De oroare toate simturile imi sunt cuprinse".)

Aceasta relaxare sintactica provoaca un puternic efect de real, intr-atat este el de apropiat de stilul eliptic si parataxic al limbii orale putin elegant. Atunci cand anacolutul este involuntar, el este considerat o inadvertenta nefericita. Aceasta constituie o greseala clasica a unor formule de politete:

"Sperand intr-un raspuns favorabil, va rog sa credeti." (participiala lasa sa se inteleaga ca subiectul principalei ar fi "eu").

C) Constructii atipice

Anumite constructii contrariaza mai mult sau mai putin obiceiurile. Zeugma, procedeu foarte curent, este legarea (din nou) a mai multor membri ai unei fraze care comporta un element care le este comun si care nu este repetat. Specie a "scoaterii ca factor comun", cum ar spune matematicienii, aceasta este in principiu un mod de a evita repetitiile. Astfel, versul lui Corneille

"La foudre est mon canon, les Destins mes soldats"

("Traznetul este tunul meu, Destinele soldatii mei")

contine o elipsa a verbului care ar trebui sa se acorde cu pluralul. Cel al lui Racine

"Ah! cunoasteti crima si cine v-a tradat?"

coordoneaza un substantiv si o subordonata, ceea ce, de altfel, nu mai este permis in limba actuala.

Mult mai putin curent, atelajul este o asociere atipica a doi termeni intr-o aceeasi sintagma. Apropiat de zeugma, el aduce uneori un element nou intr-o asociere stereotipa, redand astfel interesul pentru un cliseu. De exemplu:

"un cadou si o ciorba otravite",

"un mediu si un magazioner dinamici",

in al doilea exemplu, adjectivul, epitet a doua substantive, gaseste un sens care era slabit in cliseul "mediu dinamic".

El consta, de asemenea, si mai ales, in asocierea unui termen abstract cu un termen concret, ca in acest exemplu din Michelet dat de Morier (Dictionnaire., PUF, p. 126):

"Benedictinii curatasera pamantul si spiritul de barbari".

O alta figura, hendiada sau hendiadinul (etimologic: en dia duoin: "unu cu ajutorul a doi"), consta in a enunta o idee sub forma a doua elemente coordonate prin "si" (sau un conector echivalent), in timp ce o singura sintagma ar fi suficienta. O formula ca "nu Franta si castelele sale vor sfida industria japoneza" este un mod disociativ de a spune: "nu Franta adormita in trecutul sau va sfida industria japoneza". Aceasta figura prezinta interesul de a pune in paralel un obiect si o proprietate caracteristica a acestui obiect, enuntata sub forma unei imagini (ca in exemplul de mai sus) sau a unei calitati abstracte. S-ar putea de asemenea spune: "nu Franta si paseismul ei.". Intentia este de a insista asupra caracterizarii obiectului, adesea pentru a face din el un argument cauzal pe care conectorul conjunctiv "si" il disimuleaza cu dibacie.

Hiperbatul adauga un element unei fraze care ar parea terminata, element care ar trebui in mod normal sa se insereze acolo. Exemple:

Nu cunosteam nimic mai imbogatitor decat programele lui France-Culture, nici mai variat.

El locuieste intr-o casa superba, si bine situata.

Atunci cand hiperbatul este intentionat, el tradeaza in general vointa de a pune in valoare elementul adaugat. Dar el poate fi involuntar intr-un discurs improvizat. In acest caz, nu se poate vorbi despre "figura", dar aceasta adaugare tardiva poate pune in evidenta un argument spontan, o asociere de idei. Unele hiperbaturi sunt trecute in limba uzuala:

"de douazeci de ani si mai mult."

insemnand

"de mai mult de douazeci de ani".

Tmeza (in greaca, tmsis inseamna "taietura") disociaza unele cuvinte pe care sintaxa le face in mod normal sa se inlantuie. Intentia de a pune in valoare este de acelasi ordin ca in cazul hiperbatului, dar procedeul este cel al unei intercalari, nu al unei respingeri. Iata un exemplu citat de Morier si Dupriez la Valry, in "Albina" (Charmes):

"Quelle, et si fine, et si mortelle,

Que soit ta pointe, blonde abeille,

Je n'ai, sur ma tendre corbeille,

Jet qu'un songe de dentelle".

(Traducere:

"Oricat de fina si mortala

Ti-e-mpunsatura, blonda-albina,

Pe cosu-mi tandru se imbina

Abia o umbra de beteala".)

Atunci cand elementele sunt sintactic retezabile, se vorbeste despre intercalare (enchassement). Aceasta este un mijloc de a insista asupra importantei unei incizii:

"Eu ma opun, mai trebuie s-o spun?, cu toata energia mea acestei decizii".

Separarea unui verb de adverbul la care se raporteaza se numeste trajectio (Morier):

"Am adormit, crede-ma, profund".

Procedeu de punere in valoare, inversiunea rastoarna ordinea sintactica obisnuita a frazei: "de cancer a murit" este mai elocventa decat "a murit de cancer", atunci cand vrem sa insistam asupra naturii bolii. Acest procedeu de permutare intre tema si predicat poate face parte din transformarile emfatice in acelasi fel cu corelatia care produce enuntul: "tocmai de cancer a murit".

Anastrofa, inversare a doi termeni dintr-o aceeasi sintagma, antreneaza aceleasi efecte retorice, putin mai reduse insa. In franceza exemplele sunt in numar limitat: "lui except", "sans mchancet aucun". Unele anastrofe sunt chiar impietrite: "qui plus est".

Enalaga este cel mai adesea substituirea unui timp unui alt timp sau a unui mod unui alt mod. Enalaga de mod consta cel mai adesea in inlocuirea unui timp al indicativului cu infinitivul, procedeu frecvent la La Fontaine:

"Et grenouilles de se plaindre,

Et Jupin de leur dire: Eh quoi? Votre dsir

ses lois croit-il nous astreindre?"

("Les Grenouilles qui demandent un roi", Fables, III, 4).

(Traducere aproximativa:

"Si broastele de se plang,

Si Jupin de le zice: Ei, ce? Dorinta voastra

Crede el ca ne supunem legilor lor?")

Hipalaga consta in a atribui unor anumite cuvinte dintr-un enunt ceea ce logic ar trebui sa fie atribuit altora, fara ca totusi sa introduca vreo veritabila confuzie. Exemple de hipalage curente si chiar impietrite: "aceasta receptie ameninta sa devina plictisitoare", "la capatul puterilor". Atunci cand hipalaga devine figura, ea creeaza adesea o impresie inselatoare si imbogateste o imagine. Astfel se exprima Oenone:

"Phdre mourait, Seigneur, et sa main meurtrire

teignait de ses yeux l'innocente lumire".

(Racine, Fedra, actul IV, scena 1).

(Traducere aproximativa:

"Fedra murea, Doamne, si mana sa muribunda

Ii stergea de pe ochii ei inocenta lumina".)

Aici, adjectivul "inocenta" ar trebui in mod normal sa califice pe "ochii ei". Exista chiar hipalage duble, adica permutari (pe care Morier si Lausberg le analizeaza ca enalage). Iata un exemplu la Mallarm ("Apparition", Posies) in care poetul evita doua clisee:

"Neiger de blancs bouquets d'toiles parfumes".

("A ninge buchete de stele parfumate".)

Spre deosebire de metonimie, care se bazeaza de asemenea pe un decalaj sintagmatic, hipalaga nu substituie un termen unui alt termen. Ea nu este un trop in sens strict.

In fine, amfibologia desemneaza in principiu toate ambiguitatile de sens dintr-un enunt, cu un efect adesea comic de altfel. Uneori originea este lexicala (dublul sens al unui cuvant, de exemplu), dar numeroase neintelegeri provin din sintaxa. O expresie cum ar fi "medicul mi-a prelungit boala" isi datoreaza ambiguitatea elipsei veri-tabilului complement de obiect care ar fi "intrerupere" (concediu medical). La fel, ridicolul formulei "am cumparat un pui de la macelar pe care l-am pus la frigare" tine de imprecizia cu privire la antecedentul pronumelui relativ. Cand amfibologia este ri-dicola, ea se numeste janotism.

C) Figurile de repetitie si de acumulare

Unele dintre figurile care urmeaza sunt destul de apropiate de figurile de enuntare (a se vedea figurile de gandire). Acestea sunt toate procedee de punere in valoare, uneori emfatice.

a) Repetitiile

Exista diverse moduri de a repeta o idee sau un termen intr-un enunt. Anadiploza este reluarea unui termen cu care se sfarseste o fraza la inceputul frazei urmatoare, procedeu de legatura emfatica:

"El s-a hotarat sa traverseze desertul. Desertul este un univers periculos".

Reduplicarea (epizeuxa sau palilogia), procedeu inrudit, este repetarea unui termen dupa membrul frazei care urmeaza:

"el este atins de o indelunga boala, o boala mortala".

Antepifora, figura esentialmente poetica, este repetarea unei formule sau a unui vers la inceputul sau la sfarsitul strofei care provoaca un efect de circularitate, de exemplu la Baudelaire ("L'irreparable" in Les Fleures du mal):

"Peut-on illuminer un ciel bourbeux et noir?

Peut-on dchirer les tnbres

Plus denses que la poix, sans matin et sans soir,

Sans astres, sans clairs funbres?

Peut-on illuminer un ciel bourbeux et noir?"

(Traducere aproximativa:

"Se poate lumina un cer noroios si negru?

Se pot rupe tenebrele

Mai dense decat smoala, fara dimineata si fara seara,

Fara astri, fara fulgeraturi funebre?

Se poate lumina un cer noroios si negru?")

Anafora, epifora si simploca nu sunt utilizate numai in poezie. Anafora (sau epanafora) este repetarea unui cuvant sau a unei formule la inceputul frazelor sau versurilor, ca la Pguy ("Heureux les pis mrs", in ve) care reia el insusi stilul din Batitudes si din rugaciuni in general:

"Heureux ceux qui sont morts pour la terre charnelle,

Mais pourvu que ce ft dans une juste guerre.

Heureux ceux qui sont morts pour quatre coins de terre.

Heureux ceux qui sont morts d'une mort solennelle".

(Traducere aproximativa:

"Fericiti cei care au murit pentru pamantul carnal,

Dar cu conditia ca aceasta sa fie intr-un razboi drept.

Fericiti cei care au murit pentru patru colturi ale pamantului.

Fericiti cei care au murit de o moarte solemna".)

Epifora (sau epistrofa, a nu se confunda cu epitropa) este acelasi procedeu, care joaca pe sfarsitul frazelor sau versurilor. In proza, aceasta poate fi o formula de insistenta agresiva:

"Ce vrea ea, aceasta doamna? Nu este multumita, aceasta doamna?"

Simploca este asocierea anaforei si a epiforei. Turul Frantei la ciclism a-ar putea comenta, astfel, in mod grandilocvent (combinand-o cu o gradatie, cf. infra):

"Aceasta este sosirea atat de asteptata a plutonului. Aceasta este sosirea sublima a plutonului!"

Se citeaza adesea acest discurs al lui Cicero impotriva lui Rullus, la fel de remarcabil prin punerea in valoare a personajului pe care-l acuza ca si prin reluarea subiectiei:

"Cine este autorul acestei legi? Rullus. Cine a privat de sufragiu cea mai mare parte a poporului roman? Rullus. Cine a prezidat comisiile? Rullus"

Epanalepsa este adesea definita in mod vag ca sinonima cu reduplicatia, cu ana-fora etc. Noi o consideram ca fiind repetitia expresiva, cel mai adesea chiar excla-mativa, a unui cuvant sau a unui membru al frazei:

"Sunt un ratat, un ratat, un ratat!".

Aceasta repetare emfatica intareste uneori impresia de sinceritate a unui cuvant, ca in acest exemplu din Apelul din 18 iunie 1940:

"Caci Franta nu e singura! Nu e singura! Nu e singura!"

Epanoda (sau regresia) consta in a relua anumite cuvinte dintr-o fraza pentru a le explica unul cate unul. Exemplu:

"Politica voastra comerciala este anacronica si nerealista. Anacronica, deoarece concurenta a abandonat-o deja de mai bine de zece ani; nerealista, deoarece voi nu tineti seama de enormele investitii publicitare pe care ea le necesita".

Acest procedeu se potriveste mai ales argumentului zis al partitiunii.

In fine, repetitia refren este, dupa terminologia lui Dupriez, repetarea unui proce-deu sintactic. Propozitiile se inlantuie cu aceeasi constructie: numai cuvintele difera. Exemplu:

"Daca alergati, obositi; daca mergeti normal, inaintati prea incet; daca luati masina, nu faceti miscare fizica".

Acest procedeu permite mai ales sa se enunte argumentul soritului. El poate de asemenea sa fie suportul retoric al unui rationament prin analogie, dupa cum dovedeste acest pasaj din Pascal:

"Bogatul vorbeste mult despre bogatii; regele vorbeste cu raceala despre maretiile pe care le-a facut, iar Dumnezeu vorbeste mult despre Dumnezeu".

(Penses, editia Lafuma, fragmentul 799).

Elementele sintactice comune sunt: subiect + "vorbeste". despre" + adverb + complement. Astfel, autorul vrea sa faca sa se inteleaga ca fiecare vorbeste ca bun specialist despre ceea ce stie el cel mai bine. Vom nota ca aparenta repetare a lui "Dumnezeu" este sigur un mijloc abil de a distinge pe Fiul (Dumnezeu incarnat) de Tatal (Dumnezeu cel atotputernic), ceea ce sugereaza insistenta forma sintactica ce disociaza subiectul de complement.

b) Acumularile

Atunci cand repetarile sunt insistente si mijloacele multiple, se poate vorbi despre acumulare. Astfel, polisindetul, spre deosebire de asindet, este repetarea emfatica a unei conjunctii:

"El este indragostit si are un gol in suflet si isi pierde apetitul si este nefericit!".

Epitrochasmul este o acumulare de cuvinte scurte si expresive, utilizate mai ales in invectiva:

"munca sa este clara, curata, buna, utila".

Metabola este o acumulare de expresii sinonime destinata sa enunte o idee in mod diferit si eventual cu mai multa forta. In timp ce antimetabola consta in a spune altceva cu aceleasi cuvinte, plasate invers, metabola urmareste sa spuna acelasi lucru cu alte cuvinte, precizand gandirea, contrar redondantei si batologiei. Exemplu:

"Unde este el, laureatul, eroul zilei, genialul?"

Figura apropiata, congeria (sau conglobatiunea) consta in a acumula intr-o dezordinre aparenta componentele unei situatii a carei unitate se sesizeaza:

"Noi riscam dictatura, cresterea inegalitatilor, aservirea presei, terorismul, mizeria. "

Parastaza, figura apropiata, consta in a relua acelasi gand in fraze succesive, daca este cazul, cu imagini diferite. Iata un exemplu din Du Bellay:

"Plus me plait le sjour qu'ont bati mes aeux

Que des palais romains le font audacieux,

Plus que le marbre dur me plait l'ardoise fine,

Plus mon Loire gaulois que le Tibre latin,

Plus mon petit Lir que le mont Palatin,

Et plus que l'air marin la douceur angevine".

(Les Regrets, 31, "Heureux qui, comme Ulysse. ").

(Traducere aproximativa:

"Mai mult imi place sejurul pe care l-au facut stramosii mei

Pe care palatele romane il infrunta cu indrazneala,

Mai mult decat marmura dura imi place ardezia fina,

Mai mult Loara mea vesela decat Tibrul latin,

Mai mult mica Lira decat muntele Palatin,

Si mai mult decat aerul marin dulceata angevina".)

O alta forma de insistenta in repetare este redondanta, termen utilizat nu numai in retorica, ci si in teoria informatiei si in lingvistica. Ea este formula care consta in a exprima de doua sau mai multe ori o aceeasi informatie intr-un mesaj. Logic, ea ar fi deci inutila, dar regulile care guverneaza comunicarea trebuie sa tina seama de atentia mai mult sau mai putin mare a auditoriului. Oratorii si cadrele didactice stiu bine ca repetitia face parte din arta de a comunica si de a persuada.

Forma de redondanta, reformularea face parte din arsenalul pedagogic. Astfel, nu este inutil sa spunem:

"Economia franceza refuza in principiu protectionismul. Noi suntem in mod traditional partizani ai liberului schimb".

Aceasta repetare, justificata in oral mai mult decat in scris, permite clarificarea cuvantului "protectionism" in fata unui public putin avertizat si a reformula ideea a contrario, cu scopul de a reduce riscul pierderii de informatie in momentul ascultarii. Socrate isi reformuleaza uneori intrebarile, ca aici in Gorgias:

"Atunci raspunde-mi cu privire la retorica. Consideri ca retorica este singura care produce convingerea, sau mai sunt si alte arte? Am sa fiu mai precis. Cine te invata un anumit lucru, te si convinge in legatura cu el, sau nu?"

Aici, redondanta este dubla: o antiteza repetitiva in prima intrebare si o reformulare a acestei intrebari. Gasim de asemenea redondante in epitetele homerice ("marea albastra") si in general in limba poetica, mai ales cand ea se vrea didactica sau persuasiva. Acesta este cazul cu Cartea lui Iov (19, 7-10):

"Daca strig de multa-apasare, nu primesc nici un raspuns;

Tip in gura mare, dar nimeni nu-mi face dreptate!.

El a astupat calea mea, ca sa nu mai trec pe ea,

Si a acoperit cu bezna toate drumurile mele.

M-a dezbracat de marirea mea;

Mi-a smuls cununa de pe cap.

M-a daramat de jur imprejur,

Si sunt in ceasul mortii

Si nadejdea mea a scos-o din radacini ca pe un copac".

Figura de redondanta prin excelenta, pleonasmul este repetarea logic inutila a unei idei intr-o aceeasi fraza sau o aceeasi propozitie. Ea nu este o reformulare, ci o superfluitate in exprimarea unei formule simple, ca de exemplu: "a adauga un cuvant in plus", "a prevedea dinainte" sau "relativ mai mare". Vom nota ca asemenea expresii nu sunt pleonastice daca ele aduc o informatie reala. Acesta este cazul cu "a urca pana la varf" (se presupun etape intermediare) si cu "a prevedea cu doua zile inainte" (informatie despre durata). In afara de aceste cazuri, se poate cita un exemplu de pleonasm curent, justificat printr-o grija pentru expresivitate: "l-am vazut cu ochii mei".

Se numeste batologie (de la numele regelui din Cirene, Battos, care se balbaia) sau perisologie repetarea pasareasca si fastidioasa a unei idei. Procedeul este general si poate pune in joc toate figurile de redondanta. Acesta este mai ales defectul comentatorilor sportivi, cand fac umplutura:

"A cazut. Nu se ridica. Se pare ca ii e rau. S-ar spune cu adevarat ca sufera. Maseurii si medicii se duc la el si alearga pe teren. Au ajuns. Ce pacat, prea este de tot cu echipa Frantei! Si arbitrul care n-a fluerat penalty-ul. Trebuie sa credem ca el n-a vazut nimic. "

Tot acest verbiaj nu este fara legatura cu tautologia pe care noi o tratam in categoria argumentelor.

Ultima forma a acumularii, gradatia, procedeu de amplificare, este prezentarea unei suite de idei in progresie ascendenta (climax) sau descendenta (anticlimax). Se citeaza adesea faimosul "merge, curge, zboara si noi ne razbunam" din Cidul ca exemplu de gradatie semantica (ce poarta asupra sensului cuvintelor). Interesul este de a provoca la auditoriu sentimente din ce in ce mai puternice, de a suscita entuziasmul sau sau, in cazul invers, indignarea sa. Se numeste cadenta o gradatie ritmica. Molire ne da un exemplu cu vociferarile lui Harpagon prinse din zbor (Avarul, actul IV, scena 7):

"Sunt pierdut, sunt asasinat, m-a strans de gat, m-a golit de bani" ("Je suis perdu, je suis assassin, on m'a coup la gorge, on m'a drob mon argent").

Efectul comic este in parte datorat absentei coincidentei dintre ritmuri si sens: nu exista gradatie semantica, ci simpla batologie care denota zapaceala personajului. Apogeul progresiei (acm) creeaza un efect de surpriza prin disproportia dintre ruinare si lamentari (asasinat / furt): acest procedeu de asteptare deceptionata, in general comic, este numit deceptie. Atunci cand o gradatie ascendenta se termina cu unul sau mai multe elemente neasteptate, se vorbeste despre batos sau despre gradatie rupta:

"El era cinstit, generos, inteligent, de o mare curtoazie, tern, plat".

Procedeul pune clar in valoare cele doua ultime adjective. Intr-un spirit destul de asemanator, se pot de asemenea concepe gradatii semnatice paradoxale, ca in acest cuvant al lui Fouch, lansat in urma executarii ducelui de Enghien:

"Este mai grav decat o crima, este o greseala".

Iata incheiata aceasta lunga lista de figuri ale discursului, mostenire a retoricii clasice, imbogatita si modificata de-a lungul secolelor. Unii vor crede ca ne pierdem cu usurinta in acest labirint de notiuni, altii vor constata lacune inevitabile in cadrul lui. Oricum ar fi, continutul acestui capitol este de consultat si de reconsultat mai curand decat de cunoscut. El trebuie sa serveasca inainte de toate la clarificarea procedeelor formale, pentru a face sa se inteleaga mai bine cum se exprima argumentele.

Bibliografie:

Aristotel, Retorica, Editura IRI, Bucuresti, 2003.

Copi, I. M., Informal logic, New York: Collier Macmillan, 1986.

Ducrot, O., Schaeffer, J.-M., Noul dictionar enciclopedic al stiintelor limbajului, Editura Babel, Bucuresti, 1996.

Eemeren, F. & van Grootendorst, R., La Nouvelle dialectique, Editions Kime, Paris, 1996.

Grecu, C., Curs de logica simbolica, Universitatea de Vest din Timisoara, Timisoara, 1992.

Herrick, J. A., Critical Thinking. The Analyis of Arguments, Gorsuch Scarisbrick, Publishers, Scottsdale, Arizona, 1991.

Houtlosser, P., "Points of View", in Argumentation, Vol. 12, No. 3, August 1998, Kluwer Academic Publisher, Dordrecht, 1998.

Kahane, H., Logic and Philosophy: A Modern Introduction, Sixth Edition, Wadsworth Publishing Company, Belmont, 1990.

Kahane, H., Logic and Contemporary Rhetoric. The Use of Reason in Everyday Life, Seventh Edition, Wadsworth Publishing Company, Belmont, Albany, Bonn, Cincinnati, Detroit, London, Madrid, Melbourne, Mexico City, New York, Paris, San Francisco, Singapore, Tokyo, Toronto, Washington, 1995.

Kelley, D., The Art of Reasoning, W. W. Norton & Company, New York, London, 1993.

La Cascio, V., Gramatica argumentarii. Strategii si structuri, Editura Meteora Press, Bucuresti, 2002.

Largeault, J., La logique, Presses Universitaires de France, Paris, 1998.

Lee, S., What is the Argument? Critical Thinking in the Real World, Hobard and Wiliam Smith Colleges, 1997.

Lucica, I., Logica modala, Imprimeria Mirton Timisoara, Timisoara, 1998.

McInerneay, P. K., Introducere in filozofie, Editura LIDER, Bucuresti, f.a..

Moore, B. N. & Parker, R., Critical Thinking. Evaluating Claims and Arguments in Everyday Life, Mayfield Publishing Company, 1989.

Oleron, P., L' argumentation, Presses Universitaires de France, Paris, 1996.

O' Sullivan, T., Hartley, J., Saunders, D., Montgomery, M., Fiske, J., Concepte fundamentale din stiintele comunicarii si studiile culturale, Editura Polirom, Iasi, 2001.

Perelman, Ch., "Logique formelle et logique informelle", in Meyer, M. (ed.) De la mtaphisique la rhtorique, ditions de l'Universit de Bruxelles, Bruxelles, 1986.

Plantin, C., Essais sur l' Argumentation. Introduction a l' tude linguistique de la parole argumentative, Editions Kim, Paris, 1990.

Reboul, A. si Moeschler, J., Pragmatica, azi. O noua stiinta a comunicarii, Editura Echinox, Cluj, 2001.

Robrieux, J.-J., lments de Rhtorique et d'Argumentation, DUNOD, Paris, 1993.

Salavastru, C., Teoria si practica argumentarii, Editura Polirom, Iasi, 2003.

Shannon, C. E., and Weaver, W., The Mathematical Theory of Communication, University of Illinois Press, 1949, Pagina de Internet https://cm.bell-labs.com/cm/ms/what/shannonday/paper.html;

Thomson, A., Critical Reasoning. A Practical Introduction, Routledge, London, New York, 1996.

Tutescu, M., L' Argumentation. Introduction a l' etude du discours, Editura Universitatii din Bucuresti, Bucuresti, 1998.

Vanderveken, D., Les actes de discours, Pierre Mardaga Editeur, Liege, Bruxell, 1988.

Comunicarea in Instanta, Manual INM, Editura Universitara Carol Davila", Bucuresti, 2005.

Dictionarul explicativ al limbii romane [DEX] Editura Academiei R.S.R., Bucuresti, 1975.



Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 5120
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved