Identificarea structurii unui argument

Identificarea structurii unui argument

Identificarea structurii unui argument se face cu ajutorul mai multor instrumente, dintre care cele enumarate mai jos sunt de o importanta deosebita intrucat permit intelegerea argumentelor din prisma structurii lor inferentiale, intemeierea rationala a deciziilor si contraaargumentarea [Herrick, J. A., 1991, pp. 8-22]:

1) scanarea (examinarea atenta): consta in identificarea si marcarea enunturilor intr-un argument cu ajutorul unui system de simboluri (litere, cifre, linii, sageti etc.), prin enunturi intelegandu-se fraze sau parti din fraze (termeni, propozitii sau expresii propozitionale) care indeplinesc o functie inferentiala proprie sau joaca orice alt rol important in argument;

2) standardizarea: consta in a organiza enunturile in propozitii complete (standard), plasand temeiurile (premise) inaintea concluziei pe care o intemeiaza si evidentiind indicatorii lor logic sau ingredientii lor lingvistici;

3) diagramarea: consta in reprezentarea grafica, sub forma de scheme, a relatiilor dintre premise si concluzie cu ajutorul sistemului de simboluri adoptat;

4) evidentierea indicatorilor logici impliciti: consta in insertarea acestor indicatori in diferitele puncte ale argumentului, unde relatiile intre enunturi imbraca forma premise-concluzie fara a fi semnalate cu indicatori logici sau prin ingredienti lingvistici;

5) explicitarea premiselor tacite: consta in completarea omisiunilor evidente din intemeierea unui argument prin furnizarea premiselor lasate de o parte de catre propunator.

Cum fuctioneaza aceste instrumente reiese cel mai bine pe baza exemplelor. De pilda, in procesul scanarii este de folos a sublinia indicatorii logici si ingredientii lingvistici si apoi de a marca enunturile individuale cu cifre, litere sau cu orice alt semn din sistemul de simboluri adoptat:

A: Testele de competenta ar trebui aplicate tuturor profesorilor din invatamantul public, deoarece B: studiile indica faptul ca aceste teste imbunatatesc calitatea educatiei din scoli si C: orice lucru care ajuta la ridicarea calitatii educatiei ar trebui sa fie promovat cu tenacitate.

Cand se trece la standardizarea unui argument, e de dorit ca literele care reprezinta enunturile argumentului deja scanat sa fie evidentiate dupa cum urmeaza:

deoarece

B: Studiile indica faptul ca asemenea teste imbunatatesc calitatea educatiei din scoli.

si

C: Orice lucru care ajuta la ridicarea calitatii educatiei ar trebui sa fie promovat cu tenacitate.

[atunci]

A: Testele de competenta ar trebui aplicate tuturor profesorilor din invatamantul public.

Diagramarea este instrumentul prin care se evidentiaza inferentele din alcatuirea unui argument sub forma de scheme care redau modul in care se relationeaza premisele intre ele pentru a sustine concluzia. Potrivit relationarilor posibile, pot interveni urmatoarele situatii:

1) argumentul contine doar o premisa:

B

A

unde A reprezina concluzia, iar B premisa;

2) argumentul contine premise independente:

B C

A

unde A este concluzia, iar B si C premisele independente;

3) argumentul contine premise dependente, cum e si cazul in exemplul pe care l-am analizat inainte:

B C

A

unde A este concluzia, iar B si C premisele dependente;

4) argumentul contine premise independente, dintre care unele functioneaza ca si concluzii intermediare:

D E F

B C

A

unde A este concluzia, B, C, D, E, F premisele, dintre care B si C functioneaza ca si concluzii intermediare

argumentul contine premise dependente si premise independente, dintre care unele functioneaza ca si concluzii intermediare:

D

B C

E

A

Identificarea indicatorilor nu se incheie de fiecare data in faza scanarii pentru ca din unele argumente o parte din indicatori lipsesc (fiind taciti sau ascunsi cu intentie de catre propunatorul argumentului), in vreme ce alte argumente - pentru a mima logicul si rationalul - prezinta o inflatie de indicatori.

E evident ca identificarea premiselor si concluziei se face mai usor cu ajutorul ingredientilor logico-lingvistici care atesta prezenta elementelor argumentative in discurs. Acesti ingredienti sunt cunoscuti sub numele de "indicatorii logici", "cuvinte indicatoare" sau ingredieni lingvistici" ai argumentarii. In functie de elementele din structura argumentului pe care le semnaleaza, indicatorii sunt de mai mult feluri [Thomson, A., 1996, pp. 6-7, Lee, S., 1997, pp. 46-47]:

1) indicatori ai concluziei: deci, asadar, decurge ca, prin urmare, in consecinta, de aici putem arata ca s.a.;

2) indicatori ai premiselor: deoarece, pentru ca, intrucat, dat fiind ca, presupunand ca, decurge din, pe baza faptului ca, datorita etc.;

3) indicatori ai opiniilor, sustinerilor sau punctelor de vedere ale celor care argumenteaza: probabil, cu certitudine, foarte probabil, cred ca s.a.

Inregistrarea mecanica a indicatorilor, nedublata de efortul de a intelege daca se argumenteaza ceva, si daca da, ce anume, poate conduce la erori de apreciere si de analiza logica, deoarece nu intotdeauna aceste cuvinte sunt folosite intr-un argument real. Atunci cand un argument este prezentat in forma standard, ordinea in care sunt introduse propozitiile din componenta sa este: mai intai premisele si apoi concluzia.

Dar nu numai indicatorii ridica probleme in analiza critica a argumentelor. Unele argumente, dupa cum deja am vazut, pot contine premise care nu sunt intotdeauna explicite. Premisele implicite apar, de regula, in argumentele tinand de discursul public (cuvantari, editoriale, predici, lectii, cursuri etc.) deoarece acestea sunt formulate avand o anumita audienta in minte, mai bine-zis pe un fond de cunoastere comun. De pilda, in exemplu anterior, daca argumentul apare sub forma:

A: Testele de competenta ar trebui aplicate tuturor profesorilor din invatamantul public, deoarece B: studiile indica faptul ca aceste teste imbunatatesc calitatea educatiei din scoli,

cel care-l propune are in minte ca toata lumea impartaseste ideea urmatoare, neexprimata:

C*: Orice lucru care ajuta la ridicarea calitatii educatiei ar trebui sa fie promovat cu tenacitate.

Utilizarea acestor intrumente (tehnici) de analiza critica a argumentarii a primit si alte formulari. Una dintre ele este cunoscuta sub numele de "metoda pasilor structuranti". Folosindu-se cifre in locul literelor care redau structura unui argument (premisele si concluzia), aceasta metoda a fost schitata in urmatorii termeni [Lee, S., 1997, pp. 36-37]:

1) selectarea frazei care exprima ceea ce se argumenteaza, adica a concluziei argumentului, notarea ei cu un numar incercuit (de exemplu: s.c.l.) si asezarea numarului respectiv la baza unei diagrame ce va fi construita pentru a reda inlantuirea logica a propozitiilor din structura argumentului;

2) selectarea frazelor din discurs care exprima temeiurile oferite de cel ce argumenteaza pentru o concluzie, notarea lor cu numere incercuite, plasarea acestor numere deasupra sau inaintea concluziei si legarea lor intre ele (si de concluzie) prin linii care sa exprime relatiile logice in care se afla (dupa cum deja stim):

A) sub forma unei diagrame liniare:

unde reprezinta o concluzie intermediara cu rol de premisa pentru concluzia finala , iar reprezinta premisa (temeiul) lui si, indirect, a lui

B) sub forma unei diagrame arborescente, care, de fapt, reda o inlantuire de argumente (premise, premise-concluzii intermediare, concluzie finala), precum:

6 7

unde reprezinta concluzia finala, si sunt premise-concluzii intermediare, iar si 7;

3) crearea unei structuri inferentiale (in care premisele, notate P₁, P₂, P₃, sa preceada concluzia, notata C), numita - pornind de la notatiile pentru premise si concluzie - "structura PC";

4) reparcurgerea inca o data a intregului discurs pentru a fi siguri ca argumentul identificat in discurs a fost bine reprezentat prin diagrama arborescenta sau liniara si prin structura PC

Reverificarea "pasilor structuranti" e necesara pentru ca discursul obisnuit nu inregistreaza intotdeauna argumente cu forma standard (silogistica: premisa majora, premisa minora, concluzie). In cadrul lui, argumentarea poate incepe si cu asertarea concluziei, dupa care ofera temeiurile ce o fundamenteaza. Mai mult, ea poate fi o inlantuire de argumente, motiv pentru care trebuiesc parcursi o serie de alti pasi in incercarea de a caracteriza si fixa nu numai structura unui argument, ci a unui intreg discurs argumentative. Acesti pasi, asemanatori celor propriu-zisi "structuranti", sunt urmatorii [Thomas, A., 1996, p. 12, 35-36]:

1) cautarea cuvintelor indicatoare de concluzie si a celorlalte elemente din structura argumentului;

2) cautarea - daca nu exista cuvinte indicatoare a concluziei - pasajului prin care se transmite un plus de informatie (extra information): daca exista un asemenea pasaj, o propozitie din cele care-l exprima este concluzie;

3) daca nici o propozitie dintr-un pasaj nu este concluzie, atunci pasajul respectiv nu contine un argument, potrivit principiului: Nu concluzie, nu argument;

4) daca exista o concluzie in pasaj, el trebuie rescris in forma inferentiala standard (cu concluzia la urma).

Odata fixata fiind structura unui argument, din perspectiva gandirii critice el trebuie sa reuneasca urmatoarele caracteristici:

1) un argument ofera temeiuri sau ratiuni in sprijinul unei concluzii;

2) concluziile pot fie sa exprime un fapt, fie sa faca o recomandare;

3) concluzia si elementele din structura unui argument sunt marcate, cel mai adesea, prin cuvinte indicatoare;

4) concluziile pot aparea oriunde in structura argumentului, deci nu numai ca enunturi finale;

5) un argument poate avea asumtii neexprimate, adica informatii sau idei tacite, neexprimate, dar care joaca un rol important in tragerea concluziei;

6) argumentele pot avea diferite structuri, precum:

A) un temei sprijinind o concluzie;

B) doua sau mai multe temeiuri sprijinind concluzia;

C) un temei sau temeiuri sprijinind o concluzie intermediara care, la randul ei, functioneaza ca temei pentru o concluzie principala.

Identificarea si caracterizarea structurii unui argument se face cu scopul de a determina cand acesta este bun (cogent) sau rau (fallacious): daca este bun, el conduce la acceptarea concluziei, dar daca este rau, atunci nu. Pentru a fi considerat bun, un argument trebuie sa satisfaca urmatoarele trei conditii [Kahane, H., 1995, p. 8]:

1) sa plece de la premise justificate (garantate, intemeiate, deci luate ca adevarate);

2) sa includa intreaga informatie relevanta posibila;

3) sa fie valid sau corect, ceea ce inseamna ca doar premisele acceptate prin intemeiere (acceptate ca adevarate) justifica acceptarea concluziei (acceptarea ei ca adevarata).

De remarcat este faptul ca, in mod traditional, s-a apreciat ca a doua conditie joaca un rol important numai cu privire la rationamentele inductive. Mai nou, de cand se iau in discutie si presupozitiile rationamentelor (adica informatiile acceptate tacit ca fundament pentru adevarul premiselor sau concluziei, deci asumptiile), aceasta apreciere a inceput sa fie ocolita.

Problema evaluarii argumentelor este marcata de o fluctuatie terminologica ce indica dificultatea solutionarii ei. Aceasta fluctuatie s-a transmis si terminologiei romanesti. Astfel, se vorbeste de argumente sau rationamente "corecte" si "incorecte", "bune" si "rele" ("proaste"), "concludente" si "neconcludente", "convingatoare" si "neconvingatoare", "relevante" si "nerelevante", "valide" si "nevalide", "sanatoase" ("rezonabile", "temeinice") si "defecte" ("gresite"), "veridice" si "neveridice", "puternice" ("tari") si "slabe" s.a.m.d..

Calificativele de mai sus sunt aplicate uneori indistinct celor doua moduri fundamentale de rationare: deductiv si inductiv. In logica informala si gandirea critica, ca si in logica formala, s-a ajuns la o oarecare limpezire conceptuala. Primele cinci cupluri de calificari sunt folosite atat pentru argumentele deductive, cat si pentru cele inductive in sensul indicat de conditiile enuntate mai sus. Cuplul "valid"-"nevalid" desemneaza in special argumentele deductive, iar cand este folosit pentru argumentele inductive se fac precizarile "inductiv valid" si "inductiv nevalid" [Kahane, H., 1995, pp. 10-12].

Validitatea argumentului nu se confunda cu adevarul propozitiilor sale: exista argumente valide care sunt alcatuite din propozitii false, dupa cum exista argumente nevalide (premisele lor nu sprijina concluzia) in care si premisele si concluzia sunt adevarate. Intr-un argument valid premisele trebuie sa sprijine concluzia sau sa conduca la aceasta, altfel spus concluzia sa decurga logic din premise, iar premisele sa implice logic concluzia (sau concluzia sa fie o consecinta logica a premiselor).

Cuplul "veridic"-"neveridic" este o propunere romaneasca pentru aprecierea argumentelor ca "sanatoase" ("rezonabile", "temeinice") si "defecte" ("gresite"). El caracterizeaza doar un tip aparte de rationamente deductive, iar intelegerea sa presupune reluarea problemei validitatii in termenii logicii formale. In acesti termeni, un rationament deductiv este valid daca premisele lui sustin de asa maniera concluzia incat, presupunand ca premisele lui sunt adevarate, este imposibil pentru concluzie sa fie falsa. Un rationament este nevalid daca premisele lui sunt adevarate si concluzia falsa. Rationamentul valid cu premise adevarate este denumit "veridic": rationament veridic = rationament valid + premise adevarate [Lucica, I., 1998, pp. 73-75].

Sintetizand, problemele pe care le ridica evaluarea argumentelor din perspectiva analizei lor critice se reduc, in ultima instanta, la stabilirea valorii logice a ansamblului argumentativ si a elementelor sale structurale. Impreuna cu analiza surselor de eroare, respectiv a principalelor tipuri de erori, aceste probleme reprezinta continutul principal al analizei argumentului din perspectiva retoricii actuale.