LIMBAJUL

Obiective de studiu Dupa parcurgerea acestui modul studentul va putea: Sa defineasca conceptul de limbaj si conceptele relationate cu acesta Sa prezinte baza neurofiziologica a limbajului Sa prezinte reperele psihogenetice in dobandirea limbajului si teoriile actuale    asupra achizitiei acestuia Sa analizeze relatia dintre limbaj si gandire Sa prezinte si sa caracterizeze formele si functiile limbajului Sa inteleaga principalele modele ale comunicarii

Problematica limbajului a dobandit - in ansamblul preocuparilor stiintifice    - o pondere substantial sporita odata cu aparitia la inceputul secolului a semioticii - stiinta despre semne - dar mai ales gratie dezvoltarii structuralismului pentru care a constituit atat o baza de pornire cat si un domeniu preferat de aplicatie. Printre stiintele care au ca obiect limbajul (lingvistica, semiotica, fonetica etc.), psihologia limbajului vizeaza in special integrarea "comportamentelor verbale" in ansamblul structurii personalitatii.

1 CONCEPTUL DE LIMBAJ

Semiotica ofera definitia cea mai generala a limbajului. Din punctul ei de vedere, limbajul este un "sistem de semne manuite dupa anumite reguli in vederea fixarii, prelucrarii si transmiterii de informatii" (3, pag. 167). Semn este tot ceea ce - pe baza unor reguli - este substituit pentru altceva (8). Regulile care guverneaza sistemul de semne sunt de 3 tipuri: a) reguli sintactice, care vizeaza relatiile dintre semne (de exemplu, regulile relatiilor dintre diversele parti de propozitie); b) reguli semantice, care vizeaza relatia dintre semne si semnificatiile lor (de exemplu, regulile de traducere); c) reguli pragmatice, care stabilesc regulile de utilizare a semnelor de catre agenti in comportamentul lingvistic (de exemplu, regulile de folosire a pronumelui personal "eu"). Aceasta definitie a limbajului este valabila atat pentru limbajele naturale, adica limbile formate in procesul comunicarii sociale, cat si pentru limbajele artificiale, construite de om in procesul cunoasterii stiintifice Unii autori fac distinctie intre limba - fenomen social de comunicare prin mijloace lingvistice (fonetice, lexicale si gramaticale) si limbaj - mecanismul psihic individual, constituit ontogenetic, de utilizare a limbii. Noi folosim termenul de limbaj in ambele sensuri, in functie de context. Desi limbajele artificiale (formale) se bucura de o atentie sporita in ultimii ani si din partea psihologiei (8), mult mai imense au fost eforturile pentru analiza psihologica a limbajului natural. Asupra acestui tip de limbaj ne vom opri in continuare, desemnandu-l simplu prin termenul de limbaj.

Din punct de vedere psihologic, limbajul face parte dintr-o clasa mult mai vasta de fenomene - conduitele simbolice - alaturi de gesturi, artele figurative, mimica etc. La baza tuturor acestor fenomene, deci inclusiv a limbajului, se afla functia semiotica. Functia semiotica desemneaza capacitatea de a utiliza semne/simboluri, adica semnificanti ca inlocuitori ai obiectelor (semnificatiilor) si de a opera cu acestia pe plan mintal. Combinatorica mintala dobandeste prin aceasta noi dimensiuni, exercitandu-se in absenta obiectelor de cunoscut, realizand saltul de la real la posibil.

Limbajul verbal este deci una din formele de manifestare a functiei semiotice. Mimica, gesturile, imagistica, desi sunt forme ale functiei semiotice, nu sunt identice cu limbajul verbal. Acesta a aparut ca urmare a supunerii functiei semiotice la rigorile comunicarii sociale. Aceasta comunicare sociala a impus arbitrarietatea semnelor lingvistice, neasemanarea lor fizica cu obiectul desemnat. Comunicarea sociala a operat o selectie intre diversele manifestari ale functiei semiotice, retinand expresia lingvistica drept cea mai adecvata. Ca urmare, cu toate ca in comunicarea sociala se utilizeaza si limbajul nonverbal (mimica, gesturile etc.), ponderea lor este relativ redusa fata de codul lingvistic care corespunde cel mai bine cerintelor fixarii si comunicarii de informatii.

Limbajul verbal apare la intersectia functiei semiotice cu comunicarea. El este acel tip de limbaj care satisface in chipul cel mai adecvat cerintele ambelor procese.

Prin asimilarea limbii, activitatea omului dobandeste un continut specific, limbajul verbal restructureaza pana in temelii activitatea psihica a omului. Determinarea sociala a psihicului uman se manifesta in mare masura tocmai prin "natura verbala" a tuturor proceselor, starilor si insusirilor psihice ale personalitatii.

In aceasta directie au fost intreprinse o serie de cercetari care abordeaza din perspectiva psihologica propriu-zisa, pe de o parte, procesele de achizitionare a limbajului de catre copil, iar, pe de alta parte, locul limbajului in sistemul general al psihicului uman, relatiile dintre limbaj si celelalte fenomene psihice atat in timpul functionarii lor la un moment dat, cat si pe parcursul constituirii lor.

Capacitatea de a avea limbaj este, probabil, proprietatea cea mai importanta si totodata unica a constiintei umane. Momentul asimilarii limbii marcheaza o cotitura decisiva in dezvoltarea copilului. Se mentioneaza ca pe langa functia primordiala de asimilare a comunicarii dintre indivizi, limbajul joaca un rol mediator in dezvoltarea si desfasurarea altor functii psihice, atat constiente, cat si inconstiente. Datele experimentale vizeaza o gama larga de fenomene de la cele mai simple (conditionarea, discriminarea perceptiva, invatarea etc.) pana la cele mai complexe (memoria, gandirea cu variatele sale operatii, rezolvarea problemelor), relevandu-se, in general, rolul codarii verbale in sporirea eficientei proceselor psihice.

2. neurofiziologia limbajului

Procesul limbajului are la baza mecanisme nervoase reflexe; el incepe intotdeauna cu stimularea neuronilor eferenti (motori) sub influenta impulsurilor aferente (auditive, vizuale, kinestezice, tactile etc.) la nivelul scoartei cerebrale. Neuronii verbo-motori stimulati trimit impulsuri spre musculatura organelor verbale, care realizeaza respiratia, fonatia si articulatia sunetelor verbale.

Controlul si reglarea miscarilor complexe efectuate de variatele organe si segmente ale aparatului verbal periferic se realizeaza pe baza informatiilor trimise de centrii nervosi corticali pe calea "aferentatiei inverse", despre modalitatea de executie a miscarilor verbale. Aferentatia inversa cuprinde impulsuri nervoase variate care circula mai ales pe canalul auditiv, dar si pe alte cai; de cea mai mare importanta sunt impulsurile aferente proprioceptive (kinesteziile verbale), care apar in urma contractiei muschilor verbali si ajung la cortex. Toate aceste informatii aferente "inverse" se confrunta cu "modelul" miscarilor verbale invatate (acceptorul actiunii) si daca miscarea efectuata (adica rezultatul actiunii) nu coincide cu modelul, centrul nervos trimite impulsuri aferente.

Cercetarile de neurofiziologie a limbajului au pus in evidenta un localizationism dinamic si diferential, dupa cum urmeaza: (a) pentru perceptia limbajului oral sunt solicitate zonele auditive din lobul temporal ("centrul Wernicke"); afazia senzoriala, rezultata din lezarea acestor zone, duce la tulburarea decodificarii in receptia vorbirii celor din jur; (b) actul vorbirii reclama zonele motorii din lobul frontal ("centrul Broca" si zonele adiacente); ca urmare a lezarii acestor zone, se ajunge la o afazie expresiva ce consta in subminarea capacitatii subiectului de a produce independent limbajul oral; (c) actul citirii antreneaza zonele primare si asociative din lobul occipital si a celor motorii si vizuale din lobul frontal; tulburarile de lectura rezida din leziuni la nivelul acestor zone; (d) scrierea (reproducerea semnelor grafice) e legata de zonele motrice din lobul frontal. Trebuie subliniat ca nu orice tulburare de limbaj este localizata in zonele mai sus mentionate. De pilda, in unele cazuri de cecitate, surdo-cecitate, unele zone mentionate mai sus nu functioneaza si totusi activitatea verbala se realizeaza.

In general, se considera ca majoritatea functiilor lingvistice sunt localizate in emisfera dominanta (stanga pentru dreptaci, dreapta pentru stangaci). Se citeaza insasi cazuri de bilateralitate, in care functiile limbajului rezulta din emergenta ambelor emisfere. Merita retinuta marea variabilitate individuala a bazei neurofiziologice aferente limbajului. Numai zonele mari sunt identice la mai multi indivizi, elementele de detaliu variaza in limite apreciabile (de exemplu, leziuni avand aproximativ aceeasi localizate si intindere dau - in planul limbajului - efecte perturbatoare diferite).

Chiar specializarea diferitelor arii corticale in executarea unor verigi specifice ale limbajului se realizeaza in cursul ontogenezei, ea nefiind predeterminata genetic. Daca o leziune cerebrala in primii ani de viata duce la tulburari nesemnificative sau de scurta durata ale limbajului, odata cu inaintarea in varsta specializarea este tot mai pronuntata, iar consecintele lezarii unor arii cerebrale in planul limbajului sunt mult mai grave.

3. REPERE PSIHOGENETICE IN DOBANDIREA LIMBAJULUI

Asa dupa cum s-a aratat, limbajul verbal are la baza dezvoltarea prealabila a functiei semiotice. Aceasta functie a carei infrastructura e constituita de indici perceptivi - inca nediferentiati de obiectul perceput (indexul perceptiv este o parte sau un aspect al referentului) - confera subiectului uman capacitatea de a utiliza simbolurile, apoi semnele in locul lucrurilor. Daca simbolurile mai pastreaza ceva din asemanarea fizica cu obiectul semnificat (vezi "jocul simbolic" la copii), semnele marcheaza o etapa superioara a functiei semiotice. Ele rezida in situatia de comunicare. Comunicarea fiind un fenomen social, confera si semnelor un caracter colectiv (social), iar relatiile dintre semnificanti sunt arbitrare (conventionale). Functia semiotica nu se estompeaza total in limbajul verbal. Imagistica, halucinatiile, ca si alte manifestari ale ei, vor coexista alaturi de expresia verbala in stadiile ulterioare ale dezvoltarii.

Sub aspectul lexicului, invatarea limbajului urmeaza o crestere exponentiala incepand cu varsta de 2 ani. Daca in jurul acestei varste copilul abia poseda aproximativ 100 de cuvinte, la 6 ani lexical sau va subintinde un numar de circa 2.500 de cuvinte, ceea ce il face apt pentru implinirea activa in comunicarea sociala. Sub aspect morfo-sintactic, dezvoltarea competentei lingvistice e marcata prin trecerea de la exprimarea unei propozitii printr-un singur cuvant la asertarea unor propozitii cu doua apoi cu mai multe cuvinte intr-o gramatica tot mai corecta. La 4 ani copilul utilizeaza propozitii mult mai lungi si mai complexe atunci cand comunica cu un adult decat in comunicarea cu un alt copil de varsta mai mica. Cu o aproximatie neglijabila, se pot stabili urmatoarele repere psihogenetice;

1. La 2 luni copilul scoate sunete specifice ca raspuns la stimularea cu obiecte placute sau la aparitia unor figuri familiare;

2. La 6 luni copilul incepe sa repete aceleasi foneme (procesul de lalatie). in urmatoarele luni, sunetele pe care le emite copilul aproximeaza tot mai bine cuvintele pe care le aude.

3. La 1 an copilul rosteste primele cuvinte ("mama", "tata" etc.).

4. La 15 luni el incepe sa utilizeze cuvinte simple ca substitute pentru propozitii. De pilda spune "sus" pentru a semnala dorinta lui de a fi ridicat.

5. La 2 ani deja este in masura sa formeze propozitii din doua cuvinte (ex. "mama lapte").

Dupa 2 ani, performantele lingvistice se imbunatatesc rapid: in jurul varstei de 3 ani copilul emite propozitii complete si, in general, corecte din punct de vedere gramatical.

Depasind abordarile behavioriste (15) sau biologizante cu privire la modul de dobandire a limbajului, cercetarile actuale sustin o conceptie interactionista. Ideea centrala a acestei abordari este cea de disponibilitate (readiness). Aceasta inseamna ca maturizarea biologica a copilului, in special la nivel cerebral - il face disponibil (ready) pentru anumite achizitii lingvistice si indisponibil pentru altele. Nivelul de maturare atins de copilul de 1 an de pilda il face disponibil pentru repetarea imitativa a unor cuvinte izolate fiind insa insuficient dezvoltat pentru dobandirea propozitiilor sau a frazelor. Invers, daca disponibilitatile pe care le ofera dezvoltarea creierului in materie de invatare a limbajului nu sunt fructificate la timp, pe parcurs acestea se diminueaza. Faptul a fost demonstrat de analiza celor catorva cazuri de "copii-lup"; cei peste 15 nu au mai putut fi verbalizati.

Pe langa disponibilitatile biologice, dobandirea limbajului este conditionata de un anumit nivel de dezvoltare a structurilor cognitive. Cercetarile efectuate de Piaget, dar mai ales de descendenta piagetiana (2, 11, 14) au aratat ca structurile senzorio-motorii constituie premisele necesare dezvoltarii structurilor lingvistice. Pentru a pune in evidenta dependenta structurilor lingvistice de cele cognitive, H. Sinclair a procedat la testarea abilitatilor lingvistice ale unor subiecti aflati in faze de dezvoltare diferite a notiunii de "conservare": nonconservare, stadiul intermediar, conservare. Rezultatele experimentale au aratat ca performantele lingvistice ale subiectilor care au dobandit notiunea de conservare sunt net superioare fata de cei aflati in stadiul nonconservarii. Subiectii care au dobandit conservarea folosesc un vocabular mai nuantat. De pilda subiectii non-conservativi folosesc un singur termen "mic", pentru a desemna lungimea sau grosimea, pe cand subiectii conservativi utilizeaza cuplurile: "lung/scurt", "gros/subtire". Aceasta dependenta functionala a structurilor lexicale de cele cognitive apare mult mai evidenta in constituirea sintaxei decat a lexicului. De pilda, atunci cand li se cere sa exprime cate doua diferente dintre itemi, copiii mai putin evoluati sub aspect operatoriu recurg la structuri cvadripartite ("acest creion este lung, celalalt este scurt, acest creion este subtire, celalalt este gros"), pe cand cei evoluati construiesc structuri bipartite ("acest creion este lung si subtire, celalalt este gros si scurt") (2).

Rezultate similare au obtinut E. Fereiro, E. Clark. Cercetand modalitatile de exprimare lingvistica a timpului (verbe, adverbe etc.) in functie de nivelul structurilor operatorii, Fereiro a evidentiat "reala forta organizatorica" a acestora asupra subsistemului lingvistic. Desi adverbele si timpurile verbale sunt folosite de timpuriu, abia pe masura maturizarii cognitive acestea dobandesc o organizare structurala si sunt folosite adecvat.

Toate aceste date sustin teza generala ca in sistemul multiplelor interactiuni dintre structurile cognitive si lingvistice, cele dintai sunt dominante, cele din urma - recesive.

Desi recunosc rolul structurilor senzorio-motorii ca prealabile in dezvoltarea lingvistica, unii autori (16) au sustinut ca odata cu aparitia limbajului (extern) acesta este interiorizat sub aspectul formei si functiilor sale, devenind limbaj intern, iar apoi gandire. Deci, gandirea este un limbaj interiorizat, dupa aparitia limbajului, structurile cognitive fiind subordonate celor lingvistice. in ciuda unei ingeniozitati experimentale puse in joc, cercetarile de pana acum nu confirma aceasta ipoteza (Bronckart). Dealtfel, in procesualitatea ei, gandirea utilizeaza si alte coduri - imagistic, semantic (vezi in acest sens capitolul "Inteligenta artificiala si psihologia cognitiva").

Pe aceeasi linie se inscriu si rezultatele remarcabile obtinute in studiul "codurilor neurofiziologice ale activitatii psihice", folosind metoda electrozilor implantati pe termen lung in creierul bolnavilor (numai in scopuri terapeutice). Investigarea nemijlocita a activitatii neuropsihologice a creierului uman a permis punerea in evidenta a doua tipuri de coduri nervoase, cu care opereaza creierul in timpul activitatii verbale: 1. codul "acustic", cu ajutorul caruia este codata sau decodata componenta sonora a vorbirii si 2. codul "semantic" in care este codat continutul informational al mesajului verbal. Altfel spus, in creierul omului exista, pe de o parte, un pattern de impulsuri nervoase care corespund structurii acustice a limbajului oral, iar pe de alta parte un pattern de impulsuri nervoase care corespunde notiunii, ideii, in general, continutului informational, atasat cuvantului (sau enuntului). Esentialul este ca in mod experimental a fost demonstrata existenta unui suport material (pattern-ul nervos) al gandirii, al continutului semantic, a activitatii verbale, suport care are o functie deosebita de suportul material (pattern-ul nervos) al limbajului, desi cele doua coduri cerebrale actioneaza in stransa legatura.

O atentie deosebita merita acordata relatiei dintre gandire si limbaj (mai precis, dintre structurile cognitive si cele lingvistice) in conditiile operarii cu limbaje formale. Dupa cum se stie, limbajul formal presupune utilizarea de simboluri, de variabile golite de orice semnificatie (vezi limbajul algebrei moderne, al logicii matematice etc.). Problema este daca nu cumva in acest caz, gandirea (care opereaza cu semnificatii) se estompeaza in operatii lingvistice? Nu cumva, in cazul folosirii limbajelor formale, operatiile cognitive se transforma in simple "operatii de condei" (E. Goblot). Raspunsul este negativ. Aceleasi operatii de gandire - cele formal operatorii - actioneaza si aici ca si in cazul utilizarii limbajului natural. Dar domeniul de aplicatie al acestei operatii (constituit de "obiectele formale" de tipul variabilelor) este diferit. in plus, chiar in sistemele formale semnele utilizate au o semnificatie, numai ca aceasta e o semnificatie functionala (= rezulta din operatiile in care intra aceste semne), nu este semnificatia stabilita de regulile semantice. Sa luam ca exemplu un fragment din sistemul formal elaborat de R. Ackerman, in vederea eliminarii unor paradoxuri din teoria multimilor. Sistemul contine 4 axiome (scheme de axiome), primele doua sunt urmatoarele:

A₁(x) y(z)

A₂(x y & y x) (x = y)

In aceste axiome "x" este un "obiect formal" cum ar spune Quine, o variabila despre a carei semnificatie nu avem nici o informatie, caci nu este specificat nici macar domeniul ei de variatie. Ea dobandeste totusi o semnificatie functionala, rezultata din expresiile in care apare. Analizand aceste expresii, observam ca variabila "X" are cel putin dupa proprietati (exprimate formal prin F si M), ea poate fi membru in doua operatii " " si "&", fiind cuantificabila si coextensiva cu y etc. Toate aceste atribute ale variabilei "x" ii confera o semnificatie formala deosebita de cea stipulata prin regulile semantice care nu apar in expresia sintactica. Prin urmare, chiar in limbajele formale, operatiile de gandire continua sa poarte asupra semnificatiilor (fireste - de alt gen) si deci, nu sunt reductibile la simple miscari de condei.

4. FORMELE SI FUNCTIILE LIMBAJULUI

In general, comportamentele lingvistice au fost clasificate dupa diverse criterii (suportul natural al semnelor, caracterul lor etc.). Categoriile rezultate au fost numite "forme ale limbajului". Incercand sa evitam aceste clasificari scolastice ne vom opri asupra dihotomiei limbaj verbal - limbaj nonverbal, apoi vom insista asupra principalelor functii ale limbajului (verbal).

Limbajul nonverbal a facut obiectul unor cercetari asidue in ultimii ani. Unii psihologi estimeaza ca circa 65% din semnificatiile prezente intr-o conversatie sunt purtate de semnale nonverbale (gesturi, expresii faciale, pozitii ale corpului, miscari oculare, in spatiu etc.) (3).

Intr-un experiment efectuat asupra limbajului nonverbal (mai exact tipetele copiilor intre 0 si 2 ani) Rick (13) a solicitat unor mame sa asculte strigatele inregistrate ale unui lot de copii. Mamelor li se cerea: 1. sa recunoasca sunetul scos de propriul copil; 2. sa numeasca situatiile in care aceste strigate au fost emise. Rezultatele au aratat ca mamele recunosc mult mai usor contextul de emisie a unor strigate scoase de toti copiii (adica "semnificatia" lor) decat strigatele scoase de propriul copil. Aceasta arata ca productiile vocale ale copiilor sunt suficient de precise si universale (colective) pentru a functiona ca limbaj in comunicarea mama-fiu).

Montagner (10) Mounoud (11) au evidentiat existenta unor veritabile sisteme de comunicare mimica si gestuala la copiii de cresa intre 1,6-4 ani. Acestea constau in secvente de gesturi, posturi, expresii mimate care intr-un context dat provoaca reactiile dorite.

Comunicarea nonverbala intre adulti este saturata in diferente transculturale. Contactul vizual, de pilda, are semnificatii diferite in culturi diferite. Doi europeni (sau nord-americani) aflati in conversatie privesc din cand in cand unul in ochii celuilalt (acest tipar l-a invatat in copilarie: "uita-te la mine cand iti vorbesc", ne spuneau parintii). Pentru un japonez, acest lucru e considerat o impolitete grava, el fixandu-si privirea pe gatul partenerului de discutie. Un european poate vedea in aceasta o lipsa de interes din partea colegului sau japonez si va intrerupe conversatia. Un arab insa e obisnuit sa priveasca fix, in ochi persoana cu care vorbeste; pentru el, glisarea privirii e semnul lipsei de respect si al insolentei. Fara luarea in considerare a acestor diferente, comunicarea nonverbala dintre personaje din culturi diferite are de suferit.

Un fenomen psihic atat de complex ca limbajul indeplineste variate functii in cadrul personalitatii. Cele mai importante sunt: 1.    functia comunicativa; 2. functia cognitiva; 3. functia reglatoare. Ca functii ale aceluiasi sistem lingvistic, este indiscutabila interactiunea lor.

Functia comunicativa. Orice limbaj apare ca raspuns al necesitatilor de comunicare intre oameni (ex. limbajele naturale) sau intre om si masina (ex. limbajele de programare).

Ideea de a studia un fenomen complex - cum este comunicarea verbala - plecand de la o schematizare a procesului real, de la un model abstract, a devenit o cerinta aproape curenta in stiinta.

O asemenea tratare, chiar daca ramane o prima aproximatie, aduce un plus de ordine si de precizie in descrierea faptelor. In fig. 1 este redata - dupa W. Meyer-Eppler (9) - schematizarea grafica a comunicarii interumane.

Distingem in aceasta schema, mai intai, emitatorul (E) si receptorul (R); intre cele doua puncte (sursa si destinatar) distincte in spatiu sau timp, se interpune canalul sau calea de comunicare. Pentru ca informatia

Fig. 1.    Modelul abstract al comunicarii umane

sa treaca prin acest canal, ea trebuie redata intr-o forma apta de transmisie. Mesajul trebuie deci transpus intr-un cod (sistem de semne) care sa fie comun cel putin in parte emitatorului si receptorului. in schema de mai sus, aceasta relatie este redata de cele doua cercuri secante: unul din cercuri (Re) indica repertoriul emitatorului, al doilea (Rr) - repertoriul receptorului in timp ce partea hasurata marcheaza repertoriul comun.

Asa cum s-a aratat, comunicarea presupune un cod interiorizat comun, care este in mod curent limba, impreuna cu mijloacele verbale de exprimare: gesturile, mimica, miscarea si atitudinea corpului, organizarea spatiala a comportamentului. Un asemenea cod este rezultatul unei evolutii istorice (si ontogenetice) comune. Limba constituie codul fundamental.

Intr-un sistem de comunicare, la punctul de destinatie (R) mesajul urmeaza sa se retransforme in forma sa originala (informatie, idee, concept etc.). Evident, intre parteneri, nu "circula" informatia propriu-zisa, ci mesajul, - purtat de undele sonore, textul tiparit, mimica, gesturi - care trebuie descifrat cu o distorsiune sau pierdere minima. De notat ca orice emitator uman este "programat" in mod normal si ca receptor, situatia curenta in viata de toate zilele fiind aceea de dialog.

Studii experimentale asupra timpului de reactie simpla sugereaza ideea ca omul se comporta ca si cum ar constitui o singura care de comunicare pentru trecerea semnalelor; daca un mesaj este emis inainte de a obtine raspunsul la mesajul anterior, raspunsul la al doilea mesaj este decalat in timp pana ce raspunsul la primul mesaj a avut loc (Welford).

Data fiind gama atat de intinsa a mijloacelor de comunicare - cuvant, gest, mimica, postura corporala etc. - dupa unii autori comunicarea si comportamentul devin practic sinonime. Intr-o asemenea optica, orice comportament capata - in procesul interactiunii - valoare de mesaj. Este insa mai corect sa legam comportamentul de comunicare, de utilizarea unui cod. Un gest care constituie prin el insusi o informare - in loc sa fie un semn care trimite la altceva - poate fi numit comportament informativ. El este un mod de interactiune, dar nu este o comunicare. Comportamentul este comunicativ cand participa la un cod (4).

Prin generalitatea sa, conceptul de comunicare face parte din sistemul categoric al al psihologiei, alaturi de alte categorii mai bine studiate, ca: activitatea, reflectarea, constiinta, personalitatea etc., toate impreuna urmarind sa dezvaluie natura, mecanismele, functiile si legitatile de dezvoltare si de manifestare a psihicului. Fara indoiala, studierea multilaterala a psihicului uman trebuie sa aiba in vedere nu numai relatia "subiect-obiect", care se dezvaluie in categoria de activitate, ci si relatia "subiect-obiect" (individual si colectiv), care isi gaseste expresia in categoria de comunicare.

Comunicarea verbala nu are numai un sens functional, de schimb de informatie impus de rezolvarea unei sarcini comune, comunicarea interumana vehiculeaza si un continut emotional, caracterizandu-se printr-un anumit grad de consonanta psihica, de acceptare sau inacceptare, de concordanta sau neconcordanta, ceea ce se manifesta intr-un fel sau altul in conduita oamenilor care participa la comunicare. Esential este faptul ca participantii la comunicare se influenteaza unii pe altii, dar nu numai printr-un transfer reciproc de informatii (reprezentari, idei etc.), ci si de activitati, stari afective, trebuinte, aspiratii, imbolduri spre actiune, rezistenta la eforturi etc. Psihologii insista asupra faptului ca intregul continut (individual si mai ales social) al vietii psihice este implicat in procesul comunicarii specifice umane, ceea ce nu gasim la nivelul infrauman al comunicarii.

Comunicarea interumana, dialogul intre doua persoane A si B, se poate initia si mentine pe baza unei motivatii profunde, pentru a inlesni sau pastra apropierea sau convergenta reciproca. Colegii de munca sau prietenii pastreaza mereu contacte pentru a ramane orientati unul spre altul si simultan fata de evenimente, valori etc. care fac obiectul comunicarii reciproce. Th. Newcomb a schitat o teorie a actelor comunicative, cladita pe notiunea de convergenta, in primul rand axiologica.

Chiar si in cele mai simple acte de comunicare sunt implicate doua persoane (A si B) care discuta despre lucruri, evenimente (X) ce fac parte din universul lor comun. Schematizand sistemul A - B - X, in care opereaza doua categorii de vectori: pe de o parte, atractia reciproca intre persoanele angajate in dialog, pe de alta parte - atitudinea lor fata de obiect, evenimente sau alte persoane din jur. Fig 2 reda aceasta configuratie: intre A si B exista relatii reciproce in primul rand de afinitate, dar convergenta nu exclude inca deosebirea, diferenta pana la un punct. Fireste, raporturile dintre A si B - care sunt persoane - nu sunt deloc independente de atitudinea lor fata de cel de al treilea element (X) din universul comun. Se instituie o dinamica specifica a cestor relatii care se supun unor regularitati. Atitudinile asemanatoare manifestate de A si B fata de X se pot numi "relatii simetrice". Aceasta simetrie constituie , la randul ei, sursa de confirmare, de validare sociala a parerilor si atitudinilor, deci capata valoare de "recompensa", cosolidand astfel relatia interpersonalasi dorinta de reiterare a dialogului. Tendinta sau aspiratia la simetria in atitudini devine astfel motiv de comunicare. Statistic aria de contacte intre oameni sporeste in conditiile acordului si scade in urma dezacordului. Atractia interpersonala constituie simultan cauza si efect al comunicarii.

Fig. 2. Schema sistemului A-B-X.

Cand intr-un grup, caracterizat prin coeziune apare o opinie divergenta, fluxul de comunicari este dirijat cu precadere spre persoana cu opinii contrare pentru a o "recupera"; volumul de mesaje cu o asemenea adresa creste pana atinge un maximum, dupa care scade sensibil, persoana in cauza fiind repudiata din grup, daca se mentine pe pozitie. Cand intr-o relatie duala (intre doua persoane) apare dezacordul, cu cat este mai puternica atractia lui A fata de B, cu atat va cauta sa reduca mai mult diferenta sau abaterea eventuala intre propria atitudine fata de X si aceea pe care o inregistreaza la B.

Restabilirea echilibrului poate lua - dupa Newcomb - forme diferite: a) aprecierea celor doua atitudini gratie evolutiei unuia sau celor doi parteneri; b) atenuarea importantei acordate obiectului sau evenimentului care formeaza sursa tensiunii, a dezacordului; c) reducerea intensitatii afective intre A si B, ceea ce va diminua si nevoia de comunicare reciproca - in caz de esec al alternativelor (a) si (b). Pe masura ce convergenta sau afinitatea intre A si B scade, comunicarea reciproca se va limita la informatii de simpla asociere sau convietuire.

Functia cognitiva. Este un truism sa spunem ca limbajul (verbal) participa activ nu numai la transmiterea, ci si la dobandirea de noi cunostinte. Majoritatea operatiilor logice (studiate de logica clasica si de psihologie) se sprijina pe codarea lingvistica a informatiei asupra careia opereaza. Performantele intelectuale (memorarea, intelegerea, rationamentul, rezolvarea de probleme etc.) sporesc semnificativ prin dobandirea limbajului. De aici unele exagerari (vezi pozitivismul logic, de pilda, - potrivit caruia structurile logice trebuie cautate in limbaj). Mai interesanta pentru cercetarile de psihologia limbajului a fost ipoteza relativismului lingvistic lansata de Whorf. Pe scurt, acesta sustine ca limitele cunoasterii sunt identice cu limitele limbajului. Cu cuvintele sale: insasi gandirea este intr-o limba. Iar fiecare limba este un vast sistem-tipar, diferit de altele, in care sunt stabilite din punct de vedere cultural formele si categoriile prin care personalitatea nu numai comunica, dar si analizeaza natura, observa sau ignora tipurile de relatii si fenomene, ii canalizeaza judecata si cladeste casa constiintei sale. Cercetarile ulterioare au infirmat ipoteza lui Whorf. Vom spune succint ca, cu toate ca limbajul are o functie importanta in cunoastere, cunoasterea nu se realizeaza numai prin structuri lingvistice.

Functia reglatoare. Nemijlocit sau prin concomitentele sale neurofiziologice limbajul exercita o puternica functie reglatoare (autoreglatoare) a comportamentelor si proceselor psihice. Instructiunile verbale sporesc performantele obtinute la sarcinile de discriminare perceptiva, memorare, rezolvare de probleme etc. Rezultatele experimentale oferite ideosebi de "scoala sovietica" au dovedit ca la inceput functia de reglare a comportamentului copilului este exercitata doar de limbajul adultului. Abia dupa 3,6 ani limbajul copilului incepe sa exercite functia de reglare (autoreglare). Chiar si in cazul limbajului adultului functia reglatoare a limbajului se exercita initial prin aspectele sale sonore urmand ca dupa 5 ani aceasta sa se realizeze prin componentele sale semantice. Intr-un experiment efectuat de Ivanov-Smolenski acestia au oferit copiilor o para de cauciuc (dotata cu un sistem de inregistrare a miscarilor de presare executate de copii. Se observa ca copiii apasa ori de cate ori adultul formuleaza un ordin (se declanseaza un comportament indiferent de ordinul "strange" sau "nu strange". Abia la 2,6 ani se observa diferentierea comportamentelor. Pe baza datelor actuale principalele repere in dezvoltarea functiei reglatorii a limbajului sunt urmatoarele:

1). la 18 luni limbajul (prin cararcteristicile sale ritmice) poate declansa un    comportament motor simplu;

2). la 2,6 ani el poate stopa (inhiba) un comportament motor;

3). la 3,6 ani prin limbaj se poate coordona un raspuns la un stimul vizual.

In cazul sarcinilor complexe realizarea acestei coordonari prin limbaj se esaloneaza intre 4 si 7 ani. Inceputul exercitarii functiei reglatoare a limbajului prin aspectele sale semantice ramane deocamdata greu de demonstrat. Uneori valoarea reglatoare a limbajului este mediata de functia sa sugestiva. Sporirea sugestibilitatii prin inductii verbale sporeste eficacitatea limbajului in reglarea psiho-comportamentala. Aceste fenomene au putut fi constatate in hipnoza sau training autogen.

Forta limbajului se manifesta elocvent in posibilitatea omului de a stapani voluntar reactiile somatice si chiar vegetative ale propriului organism. Prin "comenzi" formulate fie in limbaj extern (cu voce tare), fie in limbaj intern ("in gand") noi putem sa declansam sau sa franam aceste reactii, sa ne modificam la un moment dat dispozitia afectiva, sa mobilizam fortele organimului pentru a face fata unor situatii neobisnuite, dificile (in conditii de "stres"). Aceasta "putere" a cuvantului se bazeaza pe faptul ca functiile organismului sunt designate verbal, poseda o "dublura verbala". Modelarea verbala a reactiilor permite omului sa le stapaneasca, adica sa le "programeze" pe plan mintal si sa comande desfasurarea lor ulterioara. Bineinteles, pentru ca la asemenea performante trebuie sa efectuam un anumit antrenament, o adevarata "gimnastica psihica" (similara cu cea fizica). Numeroase cercetari experimentale atesta sporirea considerabila a capacitatii omului de a-si regla voluntar conduita, reactiile organice ca efect al unui sistem special de autosugestie activa.

SUMAR Limbajul poate fi definit ca un sistem de semne manuite dupa anumite reguli in vederea fixarii, prelucrarii si transmiteri informatiei; regulile pot fi de trei tipuri. Intre limbaj si gandire exista o puternica legatura. Bazele fiziologice ale limbajului au fost indelung cercetate. In momentul de fata se cunoaste localizarea dinamica si diferentiala a acestuia. Reperele psihogenetice in dobandirea limbajului se centreaza pe stabilirea unor etape parcurse de copil de-a lungul invatarii exprimarii corecte. Exista o serie de teorii care incearca sa explice cum se realizeaza acest proces, in momentul de fata este acceptata conceptia interactionista care porneste de la ideea de disponibilitate biologica si de dezvoltare a structurilor cognitive. Se disting doua categorii generale de limbaj: limbajul verbal si cel nonverbal. Cel din urma este cel putin la fel de important ca si primul. Limbajul nonverbal este puternic influentat de cultura in care se formeaza individul. Limbajul indeplineste trei functii principale: 1. functia comunicativa; 2. functia cognitiva; 3. functia reglatoare. Modelul abstract al comunicarii incearca sa reprezinte grafic limbajul din perspectiva functiei comunicative. Iar modelul lui Th. Newcomb schiteaza o teorie a actelor comunicative, cladita pe notiunea de convergenta, in primul rand axiologica. Functia cognitiva a limbajului face obiectul unei dispute: este dependenta gandirea de limbaj? Sunt limitele cunoasterii identice cu limitele limbajului? Functia reglatoare se refera la efectele limbajului asupra comportamentelor si proceselor psihice.