Socializarea ca definitie a umanului si consecintele socializarii

Socializarea ca definitie a umanului si consecintele socializarii

Evolutia fiintei umane a fost luata in considerare atat din punct de vedere biologic cat si comportamental. Azi ambele surse ale naturii umane sunt considerate interdependente. Pe masura ce indivizii se transforma din punct de vedere biologic din copilarie catre maturitate si apoi la batranete ei se transforma din punct de vedere psihologic si social. De-a lungul ciclului lor de viata, indivizii sunt nevoiti sa-si asume noi roluri, sa accepte statute diferite, sa isi modifice responsabilitati si modul de gandire despre ei insisi. In societati traditionale etapele ciclului vietii sunt marcate prin diverse ritualuri care evidentiaza momentele importante ce presupun transformari in viata individului. Modul de desfasurare a acestor ritualuri este stabilit de familie sau societate ca intreg. Acest sistem controleaza modul in care se face tranzactia si asigura pregatirea adecvata a individului in trecerea de la o etapa la alta. Termenul socializare este prin urmare foarte cuprinzator, reprezinta eticheta unui set de relatii, de comunicare complexa pe termen lung si multi dimensional intre indivizi si diferiti agenti ai societatii care au ca rezultat pregatirea individului pentru viata, intr-un mediu socio-cultural.

Dintr-o perspectiva individuala, socializarea ne inzestreaza cu calitati necesare pentru a putea comunica, gandi, a rezolva probleme folosind tehnici acceptate de societate, in general, pentru a realiza modalitatile noastre unice de adaptare la mediul nostru personal. Din punct de vedere a societatii, socializarea isi aduce membrii la un anumit nivel de conformare, astfel incat ordinea sociala, caracterul ei previzibil si continuitatea societatii sa poata fi mentinute.

Psihologii tind sa considere socializarea ca fiind modul de a invata sa-ti controlezi instinctele innascute, aceasta daca li s-ar permite sa dezvolte necontrolat, ar conduce la un comportament aberant si inacceptabil din punct de vedere social.

Sociologii accentueaza faptul ca socializarea pregateste individul pentru participarea la viata de grup. Se pune accent pe doua chestiuni: una se refera la modul in care oamenii dobandesc cunostintele de care au nevoie pentru a devenii membrii unor grupuri speciale, cum ar fi familia, scoala, un grup de lucru, etc.; celalalt se refera la furnizarea unor intelegeri mai largi a diferitelor tipuri de grupuri care alcatuiesc societatea, oamenii trebuie sa se autoanalizeze.

1. Nevoia de celalalt

Viata e o lupta, o lupta care nu merita dusa numai pentru sine. Mintea noastra cauta mereu un sens dincolo de marginile oboselii de a fi noi insine. Avem nevoie si de o alta ratiune in afara de simpla supravietuire pentru a persevera in efortul de a trai.

In pamant al oamenilor, Saint Exubery, povesteste cum pilotul Henri Guillaumet aterizeaza fortat si se pierduse in cordiliera Anzilor. Timp de trei zile a mers tot inainte, la nimereala, intr-un frig glacial pana a cazut cu fata in jos, in zapada. Profitand de acest ragaz neasteptat, a inteles ca daca nu se ridica imediat, nu se va mai ridica niciodata. Insa istovit, pana in maduva oaselor nu se simtea deloc in stare sa o faca. Prefera ideea unei morti blande, nedureroase, pasnice. In gand si-a luat ramas bun de la sotie si copii. In inima a mai resimtit pentru ultima oara dragostea pe care le-o purta. Apoi dintr-o data la fulgerat un gand: daca nu i se gasea corpul, sotia lui trebuia sa astepte patru ani pentru a incasa asigurarea pe viata. Deschizand ochii a zarit o stanca, iesind din zapada, la vre-o suta de metrii departare. Daca izbuteste sa se tarasca pana acolo, corpul lui ar fi mai vizibil, si poate ca ar fi descoperit mai curand. Din dragoste pentru familie, el s-a ridicat si a pornit din nou la drum. Purtat de aceasta dragoste, el nu s-a mai oprit, parcurgand inca o suta de kilometrii prin zapada, inainte de a ajunge intr-un sat.

Mai tarziu el spune: "ceea ce am facut eu, nici un animal n-ar fi fost in stare sa faca." In momentul in care supravietuirea a incetat sa mai fie o motivatie suficienta, constiinta existentei celorlalti, iubirea lor, nevoia de celalalt i-a insuflat puterea de a continua. In mod sigur, daca acest Henri, s-ar fi simtit singur, nu avea la cine sa se gandeasca, ar fi fost bucuros de moarte.

S-a dovedit ca acest tip de comunicare joaca un rol esential pentru supravietuirea organismului nu numai in ceea ce priveste hrana si caldura. De aceea prietenia, iubirea e dorita din pricina slabiciunilor si a lipsurilor noastre, pentru ca printr-un schimb reciproc de servicii, fiecare sa primeasca de la altul ceea ce n-ar putea obtine prin propriile sale forte.

Prin trebuintele fundamentale ale omului, se impune a fi amintita, nu in ultimul rand, trebuinta de altii.

Aceasta trebuinta se evidentiaza pe intreg parcursul existentei umane, fiind mai acuta in copilarie si tinerete. In forme de manifestare specifice, cu functiuni proprii fiecarei varste, trebuinta fiintei umane de a fi in relatie cu altii denota esenta sociala a omului.

Nou-nascutul nu supravietuieste decat daca altii ii satisfac nevoile alimentare, de igiena, etc.

In special mama, constituie pentru copilul mic sursa satisfacerii nu numai a trebuintelor biologice dar si cele sociale:

prin supt - nou-nascutul realizeaza si confortul de contact, forma primordiala a relatiilor interumane. Contactul corporal produce prin el insusi satisfactii. Cu cat este mai intens, ca durata si frecventa, cu atat umanizarea nou-nascutului e mai deplina.

Suspendarea relatiilor interumane de contact corporal ale copilului mic are consecinte dramatice pe plan afectiv. Carenta afectiva, datorata intreruperii pentru o perioada mai lunga a relatiilor dintre copil si parinti antreneaza fenomene de involutie psihica, uneori ireversibile.

Asa cum se stie, izolarea prelungita a copilului de familia sa genereaza manifestari de "hospitalism", nervozitate, apatie, indiferenta, pierdere in greutate, retardare mintala. Inca din prima etapa de viata a copilului, relatiile interumane au semnificatii nu numai pentru esenta biologica a individului, dar si pentru dezvoltarea lui psihica, pentru cristalizarea personalitatii.

La varstele mai mari, "nevoia de ceilalti" se accentueaza in registrul dezvoltarii personalitatii.

Daca la copii, trebuinta de altii se resimte acut in plan biologic, o data cu adolescenta si varsta tineretii, altii incep sa fie din ce in ce mai mult oglinda sociala a propriei personalitati.

Modul cum aparem in ochii celorlalti ne obliga de timpuriu sa ne revedem mereu personalitatea. Cautam apropierea celorlalti si sfarsim adesea asa cum ne vad altii.

Vrem sa fim iubiti si sa iubim pe cei ce ne iubesc, adesea uram pentru ca nu suntem iubiti, mereu altii si altii sunt prezenti in comportamentul nostru. Opiniile, cerintele si convingerile noastre sunt in buna masura dependente de altii. Ei reprezinta etalonul nostru, chiar imaginea de sine se modeleaza dupa altii. Karl Marx in lucrarea Capitalul spune: "intrucat omul nu vine inzestrat cu o oglinda, el se oglindeste mai intai in alt om." Ne cunoastem pe noi insine comparandu-ne cu altii. Imaginea de sine pe care ne-o construim este cu atat mai aproape de adevar cu cat avem mai multe repere.

Indemnului socratic "cunoaste-te pe tine insuti" trebuie sa-i adaugam precizarea: "comparandu-te cu mai multi."

Teoria compararii introdusa in psihosociologie de catre Jean Festingher in 1959, postuleaza implicit ca altii reprezinta sursa informationala despre noi. Herman Keyserling este de parere "ca cel mai scurt drum spre sine e acela imprejurul lumii", contine un adevar profund.

Ceilalti oameni sunt mai deosebiti unii de altii, dar dau masura exacta a propriei personalitati. Dar omul are tendinta de a se compara doar cu cei care au opinii asemanatoare, aptitudini la acelasi nivel de dezvoltare, sentimente apropiate. Te simti atras de cei asemanatori tie. Prin afinitate se poate intelege orice relatie directiva adica implicand un act de alegere si satisfactie activa traita de catre agenti.

Aceasta definitie permite sa se inglobeze relatiile de prietenie sau de dragoste si fenomenele de preferinta si de simpatie reciproca in grupurile multiple. Aceasta notiune poate ingloba trairile fenomenologice proprii oricarei relatii colective.

Majoritatea contactelor noastre cu celalalt sunt provocate de exercitiul rolurilor sociale , corespunzand posesiunii diverselor statute, de ordin familiar, profesional, civic sau chiar ludic. Astfel nu intalnim pe oricine oricand, dar nici n-am putea stabili fie si cu ei, ei mai apropiati dintre partenerii nostri, orice fel de legaturi afective.

Sunt doua fenomene evidente ce se degaja:

influenta proximitatii spatiale;

atractia, corespunzand similitudinii de statut social.

Acestea doua sunt in stransa legatura.

In mod spontan ne raportam doar la cei care detin performante asemanatoare cu ale noastre, dar cautam sa ne comparam cu personalitatile exceptionale. "Spune-mi cu cine te compari, ca sa-ti spun cine esti."

Relatia individ - societate Trebuintele individului ca motivatii ale comportamentului societal

Concept central care, in cel mai larg sens, se refera la toate acele procese si interactiuni complexe si multi-aspectuale care transforma fiinta umana intr-un membru participant activ al societatii. Pe scurt, termenul se refera atat la modurile in care devenim, cit si la cele in care suntem facuti sociali. Socializarea este descrisa ca fiind locul comun al unui numar de probleme si teme care sunt, ele insele, produsul ciocnirilor dintre conceptiile diferite referitoare la structura societatii, natura relatiilor sociale si culturale si problema individului.

Judecata, sinele si societatea nu sunt structuri discrete, ci procese de interactiune personala si interpersonala. Interactiunea simbolica subliniaza importanta limbajului, ca mecanism fundamental in devenirea sinelui si judecatii.

Personalitatea este ceea ce este propriu, caracteristic fiecarei persoane si o distinge ca individualitate; felul propriu de a fi al cuiva.

Comunicarea are o foarte mare influenta asupra socializarii deoarece in ziua de azi individul se defineste in functie de ceilalti iar comportamentul reprezinta o constructie a persoanei in interactiunea cu ceilalti. Interactiune atrage concomitent comunicare.

In felul acesta, definirea unei situatii nu este niciodata strict individuala, desi apare astfel; in acelasi timp, nici individul nu este doar o oglinda a celorlalti, ci introduce note personale in orice evaluare si raspuns. Cu cat se comunica mai mult cu atat cresc sansele de a se crea personalitati puternice. Comunicarea este cheia individului spre societate si integrarea in aceasta.

Lipsa comunicarii atrage o indepartare iminenta fata de grup, echipa, societate, etc.

Daca luam in discutie termenul de grup observam caci, chiar societatea din care facem parte este un grup. Grupul inseamna reguli, reputatie, tel, munca in echipa, etc. Sensuri determinate de interactiune deci de comunicare. Atata timp cat exista o buna comunicare exista si un randament maxim, insa daca aceasta lipseste se poate ajunge la disensiuni sau, chiar mai rau.

Functionarea unui grup mai mare se bazeaza pe reteaua care conecteaza diferite parti ale sale si-i asigura coerenta. Nuanta pe care o introduce Blumer ar putea chiar surprinde: 'O retea sau o institutie nu functioneaza in mod automat datorita unei dinamici interioare sau unui sistem de cerinte: ea functioneaza pentru ca persoanele aflate in diferite puncte fac ceva, iar ceea ce fac este rezultatul modului cum definesc situatia in care sunt chemate sa actioneze.'

Arta de a comunica nu este un proces natural ori o abilitate cu care noi ne nastem. Noi invatam sa comunicam. De aceea trebuie sa studiem ce invatam ca sa putem folosi cunostintele noastre mai eficient.

Orice comunicare implica creatie si schimb de intelesuri. Aceste intelesuri sunt reprezentate prin 'semne' si 'coduri'. Se pare ca oamenii au o adevarata nevoie sa 'citeasca' intelesul tuturor actiunilor umane. Observarea si intelegerea acestui proces poate sa ne faca sa fim mai constienti referitor la ce se intampla cand comunicam.

Este o alta lectura a comunicarii si semnificatiei sale legata de data

aceasta de procese sociale de adancime, cum ar fi conservarea identitatii si coeziunii, exercitarea functiei vitale de integrare sociala, de mentinere si consolidare a unui humus psihologic comun. In nici una dintre ipostazele sale majore, societatea (comunitatea umana) nu poate exista fara comunicare: nici in cea de dobandire a unei experiente comune (care presupune dialog), nici in cea de transmitere a zestrei culturale, nici in construirea acordului asupra unor probleme si dezlegari.

Socializarea este deci un termen care solicita o atentie speciala. Implicatiile ei pot fi utile, chiar in contextul dezbaterilor si diferentelor de interpretare, pentru ca ridica o serie de probleme fundamentale. Omul este consecinta si expresia proceselor socializante. Dar oamenii isi explica in multe modalitati propria existenta, succesele si insuccesele, dificultatile; de la invocarea soartei la erori de gandire, de la imprejurari, favorabile sau nefavorabile la zodie sau temperament. Astfel de justificari nu decurg din analize si nu se bazeaza pe o minima preocupare de a dispune de o explicatie a fiintei umane. Deci nu sunt plauzibile si, mai mult, nu pot sa contina repere care sa dea omului posibilitatea sa intervina incat sa-si amelioreze posibilitatile, sa vrea mai mult de la el. O analiza pertinenta aduce in prim plan procesele socializante. La nastere, omul este o potentialitate. El are numeroase posibilitati dar ele se dezvolta si se fructifica in modalitati diferite, in functie de modul in care sunt cultivate. Unii recunosc rolul educatiei, altii sustin ca educatia este pe plan secund deoarece scoala vietii este cea care exercita influente mult mai vaste si atat de diferite incat pot sa contrazica influentele exercitate sistematic de educatori. Studii mai vechi au adus in atentie o diferentiere simpla, cea intre socializare primara si socializarea secundara; distinctia este prea simpla pentru a fi utila in interventiile socializante. Consecintele socializarii:

Puterea omului se leaga de socialitatea lui, dar acolo e si slabiciunea lui.

omul nu poate exista singur in lume, nu se poate constitui ca structura decat rational, convietuind cu semenii, cu ceilalti, cu ei;

nu exista eu si tu ca relatie, fara ceilalti;

umanitatea incepe din momentul in care individul atrage privirea celuilalt, avem nevoie constanta de celalalt pentru a ne compune propria identitate;

interesul, scopurile, telurile, nu pot fi determinate si realizate fara ceilalti, fara aprobarea lor;

in reteaua interactiunilor umane nu exista entitati izolate, ci numai relatii. Imi place numai fiinta care se afla in relatie cu mine. Omul nu exista in afara celorlalti oameni, ci structural sunt alaturi, convietuiesc.

A spune ca omul este o fiinta sociala, nu inseamna sa se nege faptul ca unii se retrag din societate si traiesc ca pustnici. Viata sociala este necesara nu doar pentru supravietuirea speciei, ci pentru satisfacerea cat mai buna a nevoilor si dorintelor omenesti.

In pofida relatiilor functionale dintre individ-societate-cultura, aceste trei entitati pot fi diferentiate in scopuri descriptive.

Arareori se intampla ca un individ sa aiba io mare importanta pentru viata si functionarea societatii careia ii apartine, sau a culturii la care participa individul, trebuintele si capacitatile sale se situeaza la baza tuturor fenomenelor sociale si culturale. Individul este punctul de plecare logic al oricarei cercetari, privind-o configurativ mai larga. Trebuintele individului constituie motivatiile comportamentului sau, si ca ele prin intermediul acestuia, sunt raspunzatoare de faptul ca societate si cultura sunt aparente. Trebuintele fiintelor umane par sa fie mai numeroase si mai variate decat a ale oricarei alte specii. Dar ca si motivatii ale comportamentului adult, trebuintele fizice si cele psihice par sa aiba un statut de egalitate. Chiar si in imprejurimi mai putin extreme ale vietii cotidiene, constatam in fiecare moment ca trebuintele psihice prevaleaza asupra celor fizice. Trebuie sa suferi pentru a fi frumoasa.

Printre trebuintele psihice ale omului cea mai manifesta, cea mai constanta este aceea de raspuns afectiv din partea altora. Aceasta trebuinta de raspuns favorabil pe care o resimte individul este stimulul unui comportament socialmente acceptabil. Te conformezi obiceiurilor societatii tale, tot atat din dorinta de a fi aprobat, cat si din teama de pedeapsa.

Aceasta trebuinta de raspuns afectiv este atat de universala si atat de puternica, incat numerosi sociologi au considerat-o drept instinctuala, adica ca este innascuta. In timpul copilariei, individul este intr-atat dependent de altii, incat n-ar putea sa traiasca daca nu obtine raspunsuri din partea celorlalti. Aceste raspunsuri ajung sa fie asociate cu satisfacerea dorintelor. A doua trebuinta psihica, tot universala, este aceea de securitate pe termen lung. Simtim nevoia de a fi asigurati chiar cand acest sentiment al timpului ne starneste nelinistea cu privire la viitor, ne face sa amanam satisfacerea nevoilor actuale si sa primim resemnatii incomodarii actuale in asteptarea unei recompense viitoare.

Rolul jucat in comportamentul uman de trebuintele fiziologice si psihologice este exact acela de cauze prime, fara impulsul lor individul ar ramane in repaus. Individul actioneaza pentru a se elibera de tensiuni, si aceasta remarca este valabila atat pentru actiunile explicite cat si pentru actiunile implicite. Un comportament ca sa fie suficient pentru a satisface o trebuinta sau o combinatie de trebuinte, trebuie sa fie organizat pe baza unei raportari permanente la mediul in care actioneaza individul.

Intre mediul natural si individ se interpune intotdeauna un mediu uman, care este infinit mai semnificativ. Mediul uman consta intr-un grup de indivizi organizat, cu alte cuvinte o societate, si intr-un mod anume de a trai caracteristic acestui grup, adica o cultura.

Interactiunea individului cu societatea si cultura determina formarea majoritatii modelelor sale de comportament si chiar a raspunsurilor sale afective cele mai profunde. Oricare a fost geneza societatilor umane, ele, au, cu toate, anumite trasaturi comune. Una dintre aceste trasaturi este aceea ca societatea a inlocuit individul ca unitate semnificativa in lupta speciilor pentru existenta. Viata omeneasca a trecut de mult de la stadiul mestesugului individual la acela al unei linii de asamblare, in care fiecare isi aduce modesta contributie specifica la produsul finit.

O a doua trasatura a societatii este aceea ca ele persista normal, mult, dincolo de scurta viata a fiecarui individ. Cu toate ca in anumite conditii pot sa apara noi societati, majoritatea oamenilor se nasc, traiesc si mor ca membrii ai societatilor deja construite. O problema a lor este contribuirea la organizarea unei societati noi.

Societatile sunt unitati functionale si operative. Interesul fiecaruia dintre membrii care le compun sunt subordonate intereselor intregului grup. Societatile nu ezita chiar sa inlature pe un membru al lor, daca aceasta inlaturare este de folos totalitatii sociale. A apartine unei societati inseamna a sacrifica o parte din libertatea ta individuala, oricat de usoare ar fi constrangerile pe care societatea le impune constient. Societatile asa-zis libere nu sunt realmente libere. Cand o societate a format convenabil pe un individ, el nu este mai constient de majoritatea restrictiilor pe care i le-a impus, decat delimitarile pe care i le impune in miscari imbracamintea sa obisnuita.

Rolul individului fata de societate este dublu: cu cat este mai perfecta conditionarea lui si mai sustinuta integrarea lui in structura sociala, cu atat este mai eficace contributia lui la buna functionare a societatii, si cu atat este mai sigura recompensarea lui.

Incomparabila usurinta cu care specia noastra se adapteaza la conditii schimbatoare si elaboreaza raspunsuri tot mai eficiente pentru a satisface conditii constante. Se intemeiaza pe ramasite de individualitate care supravietuieste in fiecare dintre noi dupa ce societatea si cultura au facut tot ceea ce era in stare sa faca. Ca simpla unitate a organismului social, individul perpetueaza status quo-ul, dar ca individ el contribuie la modificare acestui status quo atunci cand se face simtita o asemenea nevoie.[9]

Majoritatea comportamentelor omenesti sunt invatate sub forme de configuratii organizate, in loc sa fie elaborate direct de indivizi pe baza propriei experiente. Pentru studierea personalitatii, acest lucru este important, insemnand faptul ca modul in care o persoana raspunde la o situatie data furnizeaza adeseori indicatii mai mult asupra educatiei pe care a primit-o decat asupra personalitatii sale.

3. Relatia tanar - personalitate - societatea.

Adolescenta ca etapa a socializarii

Adolescenta este momentul cardinal de cristalizare a personalitatii, al slefuirii, al valorizarii insusirilor individului, cautarea echilibrului prin noi identificari, descoperiri a noi identitati in conditiile de incertitudine cu privire la ceea ce este el in realitate, nu sunt usoare si pot duce nu numai la dificultati de integrare ci si la manifestari de nonconformism. Perioada obtinerii unei noi identitati, varsta optiunilor si a afirmarilor de sine, a accesului la statutul de adult. Se poate caracteriza printr-o utilizare intensiva a potentialului intelectual. Creste capacitatea de reproducere si interpretare a cunostintelor, se manifesta o dorinta pentru sinteze si prezentari originale.

In aceasta etapa se incheaga conceptia despre lume si viata, se formeaza convingeri morale, apare interesul pentru pozitia sociala. Este perioada in care tanarul depaseste crizele de identitate, scrutand cu optimism viitorul.

Orientarea spre schimbare poate avea o dubla motivatie si o dubla finalitate: nevoia de echilibru, de integrare armonioasa in lumea adultilor si tendinta originalitatii, spre exemplu, imbracamintea uneori, iesita din comun, limbajul colorat si cautat, sustinut de citate si expresii celebre, spirit de contrazicere, aprecierea puritatii morale.

O schema de interpretare a drumului urmat de adolescent in cautarea formulei proprii de realizare, se infatiseaza prin:

individualizarea, ca tendinta spre sine (autocunoastere, identitate);

socializarea, ca tendinta spre altii (cunoasterea altora, identificare);

personalizarea, ca revenire la afirmarea individualizarii, dar prin integrare si depasirea conditiei initiale, printr-o sinteza si prelucrare a modelelor intalnite si formarea idealului.[11]

Adolescentul in cautarea identitatii

Cautarea identitatii se realizeaza prin confruntarea cu altii si integrare sociala. Identitatea pe care o cauta tanarul este legata de modele si idealuri de viata. Modelul de viata constituie pentru tanar, prefigurarea sintetica a calitatilor pe care le admira si le considera definitorii pentru personalitate: darzenie, spiritul de sacrificiu, spiritul de dreptate, hotararea, cutezanta, etc. idealul de viata incolteste cel mai adesea, dintr-un model concretizat intr-o persoana. Modelul este intai preluat, apoi prelucrat interior si adaptat la sine, reconstitui intr-un deal de viata propriu. Idealul se constituie ca o nazuinta, ca o aspiratie spre mai bine, spre perfectiune si e concretizat in inalta trasaturii morale: sinceritate, modestie, harnicie, curaj, solidaritate, independenta.

Adolescentii sunt in permanenta cautare a schimbarii. Nevoia de schimbare este una din marile necesitati ale fiintei umane pe care tanarul o traieste foarte intens. Exista un gust al schimbarii, o nevoie de schimbare a statutului si a rolului lor social, dar asta presupune si preluarea unor responsabilitati. Acest lucru insa poate naste si teama de schimbare.

Nevoia de afectiune din partea parintilor dar si a altor adulti, corelata cu nevoia de securitate, de siguranta, par sa conditioneze de asemenea cautarile tanarului, chiar in situatie de confort psihic, nu este exclusa aparitia nevoii de visare, de meditatie, cu evadarea uneori din realitate si cu nevoia de singuratate. O pendulare intre actiune si resemnare, intre angajare si retragere. Predomina nevoia tanarului de a fi in dialog cu alti tineri. Tanarul simte nevoia societatii, o cauta, doreste afirmarea sociala. Omul nu traieste intr-un vaccum social, el se implica direct in multitudinea si varietatea relatiilor sociale concrete pe care le gaseste sau pe care le creeaza. Asa incat, daca studiem personalitatea concreta a omului, este necesar sa stim cum de raporteaza cu altii, ce anume preia sau respinge, care este influenta relatiilor sociale interiorizate asupra comportamentului actual al omului. Solutia grupului pare sa fie cadrul social ideal, in interiorul caruia tanarul se poate valoriza pe deplin. Grupul ii ofera nu numai cadrul de afirmare, mijlocul de exprimare libera, ci si securitatea, distantarea de ironiile adultilor si de autoritatea, uneori, anihilanta a superiorilor. In grup tanarul gaseste nivelurile de aspiratii si tabele de valori comune cu ale sale. Grupul ofera tanarului un ideal de sine, o imagine linistitoare a propriului eu, un antidot pentru nelinistile sale interioare. Slab, tanarul cauta puterea grupului, pentru a se identifica cu acesta; neinsemnat, cauta prilejul de afirmare, de valorizare; necunoscut, el doreste sa devina necesar, sa se situeze intre ceilalti, sa ocupe un loc care sa fie cunoscut si recunoscut; amenintat, tanarul asteapta protectie, doreste sa fie consiliat, cauta confortul psihic pe care i-l poate oferi raspunderea colectiva; izolat, el incearca sa-i inteleaga pe ceilalti, sa-si imbogateasca cunostintele despre altii, sa patrunda in sistemele normative, motivationale si intentionale ale celorlalti coechipieri.

In grup si prin grup, el cauta sa dovedeasca lumii ca reprezinta o valoare pe plan social.

In procesul de dezvoltare a personalitatii, tanarul indeplineste doua functii: de adaptare, integrarea in societatea adulta si de autodepasire, de progres moral si spiritual, adevarata forta de soc in fata lumii adultilor, pe care o descopera si o judeca fara menajamente.

Gandirea tanarului atinge, inca din ultima parte a adolescentei, stadiul inteligentei reflexive, devine critica si meditativa. Tanarul isi formeaza puncte de vedere personale si filosofeaza. Este varsta gandirii anticipative si ipotetico-deductive. Creste capacitatea de a lua decizii, de autoconducere si de autoeducare, iar vointa devine mai ferma si mai puternica. Tanarul traieste intens evenimentele vietii, simte nevoia angajarii si participarii sociale, utile, viata sa sentimentala se dezvolta in profunzime. Tanarul devine deosebit de sensibil si selectiv, dezvoltarea si maturizarea sexuala care are loc inca din adolescenta, sunt insotite acum de expansiunea virilitatii, de erotizarea senzorialitatii si a fanteziei. Intre 18-24 de ani se invata comportamentul sexual si se creeaza intimitatea. In prima parte a tineretii se formeaza, totodata, prin invatare sociala, capacitatea de a corela motivatiile si expectatiile personale cu cele sociale si cu ale celor din jur, capacitatea de integrare si cooperare in colectiv, judecatile apreciative de valori si rationamentul moral, ca modalitati de raportare sociala mediata fata de sine si fata de altii, priceperea de a se aprecia pe sine de pe pozitia altui participant la activitate. Toate sunt indicatori ai maturizarii sociale a tanarului.

Persoana si personalitatea

Persoana desemneaza totalitatea unor insusiri, relatii, calitati exterioare, identitatea sociala a individului, fiinta concreta investita cu drepturi si datorii, avand aspecte specifice de recunoastere. Persoana este individul in diferite episoade concrete, succesive. Personalitatea reflecta structura psihica si evolutia acesteia in toata complexitatea sa, esenta omului total. Orice persoana normala si matura se poate realiza ca personalitate.

Personalitatea este actiunea, valorizarea, integrarea si afirmarea in realitatea sociala. Numai aprecierea sociala sanctioneaza valoare personalitatii. Numai ecoul social al actiunilor individului ii confera acea aura publica care atrage dup sine apelativul de personalitate.

Personalitatea reala este construita din ansamblul proceselor, functiilor, tendintelor, insusirilor si starilor psihice de care dispune omul la un moment dat si pe care le poate pune oricand in disponibilitate, fapt care ii asigura identitatea si durabilitatea in timp. Ea cuprinde totalitatea elementelor biologice, psihologice si sociale relationate si integrate intre ele.

Termenii persoana si personalitate sunt atat de utilizati in limbajul cotidian, incat fiecare are sentimentul imbunatatirii lor corecte in cele mai diverse situatii. Ne punem intrebarea: Ce este personalitatea? Personalitatea este o constructie teoretica elaborata de psihologie in scopul intelegerii si explicarii a modalitatii de fiintare si functionare ce caracterizeaza organismul psihofiziologic pe care il numim persoana umana.

Personalitatea este o suma de calitati si trasaturi unice si specifice pentru fiecare individ in parte. Este tiparul gandurilor, sentimentelor si comportamentelor noastre de durata - modul in care gandim, luam decizii si actionam. Personalitatea este partial determinata de genele noastre si de asemenea de mediul in care traim.

Personalitatea ideala e aceea pe care individul doreste sa o obtina, ea se refera nu la ceea ce este un individ in realitate, sau la ceea ce crede el despre sine, ci la ceea ce ar dori sa fie, cum ar dori sa fie, ea reprezinta personalitatea proiectata in viitor, idealul ce trebuie atins, modelul pe care individul si-l propune sa-l construiasca in decursul vietii sale. Ea il impulsioneaza pe individ spre actiune, spre cautarea, decelarea si retinerea celor mai bune si favorabile continuturi informationale, cai si mijloace actionale, forme psihocomportamentale care sa-i asigure o cat mai rapida si eficienta adaptare la solicitarile mediului social.

Personalitatea cuiva este construita din ansamblul de caracteristici care permit descrierea acestei persoane, identificarea ei prin celelalte, prin operationalizarea conceptelor sale, descrierea conduitelor si aspecte psihofizice care fac din orice fiinta umana un exemplar unic. Desi o persoana se transforma, se dezvolta, ea isi pastreaza identitatea sa psihica, fiinta umana are constiinta existentei sale, sentimentul continuitatii si identitatii personale in ciuda transformarilor pe care le sufera de-a lungul intregii sale vieti.[18]

Personalitatea individuala reflecta tipare de comportament adanc inradacinate, inflexibile care provoaca disconfort si afecteaza capacitatea individului de a se adapta si de a functiona normal.

Caracteristicile potentiale ale personalitatii se manifesta inca de la nastere dar numai prin dezvoltarea si perfectionare ajung sa se consolideze. Individul se naste cu o anumita constitutie fizica, cu trasaturi specifice de temperament si de inteligenta, acestea din urma fiind, in buna parte determinate genetic. Dar numai prin educatie si efort de autorealizare ajunge individul sa-si dezvolte satisfacator potentialul genetic initial, sa se realizeze ca personalitate.

Relatia dintre eu-persoana-personalitate se aseamana cu acele dintre Eu-constiinta. Eul-persoana-personalitatea nu sunt nici despartite, ci intr-o continua actiune si interdependenta. Faptul ca ele nu coincid, nu reprezinta unul si acelasi lucru nu poate fi tagaduit. Eul este doar nucleul personalitatii, dar un fapt de constiinta individuala, pe cand personalitatea se extinde in mediu, isi tragi si isi interiorizeaza numeroasele sale elemente sociale, profesionale, chiar cosmice. Personalitatea se cristalizeaza in jurul Eului, dar in structura sa in afara de Eu se cuprind si alte elemente sufletesti. Eul este licarire de fulger, care dezvalui incotro merge anticiparea sufletului. Personalitatea este masina solida care mijloceste realizarea anticipatiei. Fara Eu, personalitatea omului ar fi o sistematizare oarba de tendinte asemanatoare instinctelor fara personalitate, eul omului ar fi un caleidoscop fara valoare. Eul si personalitatea trebuie sa mearga impreuna. Nu ne nastem nici cu Eu nici cu personalitate, ci vom dobandi Eul, vom deveni personalitati.

Cel mai simplu si traditional model de a descrie personalitatea unui individ este identificarea modelelor lui de comportament si etichetarea lor cu denumirea de trasaturi.

Cand descriem un om printr-o caracteristica evidenta: ambitios, timid, agresiv, melancolic, cooperant identificam de fapt trasatura dominanta a personalitatii sale.

Pornind de la premisa ca individul este un produs al societatii si al culturii, intelegem prin personalitatea sociala omul integrat in societate, adaptat conditiilor mediului, caracterizat prin disponibilitatea sociala pozitiva.

Rolul social al individului este o schema exterioara omului concret, este imaginea creata de societate. Personalitate sociala este atat imaginea pe care o propune societatea ca model cultural si comportamental de om, cat si modul de interiorizare a acestor modele, personalitatea deplin realizata si integrata. Adica "oferta individuala dar li recunoasterea publica, sanctionarea sociala a eficientei. Personalitatea sociala este oglindirea omului in societate, valoarea recunoscuta a individului, validarea sa prin aprecierea celorlalti. Nimeni nu poate fi recunoscut ca personalitate numai prin ceea ce crede despre sine, sau doreste sa realizeze; personalitatea este deja realizatul, este o constructie inchegata. Pentru a ajunge la aceasta finalitate, tanarul trece printr-o serie de incercari, de tatonari, cautari pentru a-si gasi drumul sau, calea cea mai potrivita de exprimare si valorizare. Achizitiile in perioada construirii personalitatii sunt tributare mediului social, in care respectivul tanar se formeaza, fara insa ca aceste trasaturi ale mediului sa fie reflectate mecanic, sa fie incorporate aidoma in sistemul personalitatii.