Comunicarea non-verbala

Comunicarea non-verbala

In contextul tipurilor de comunicare, comunicarea non-verbala (body language) prezinta interes din cel putin doua motive: in primul rand, datorita faptului ca intr-o comunicare orala, 55% din informatie este perceputa si retinuta prin intermediul limbajului neverbal (expresia fetei, gesturile, postura corpului, etc.), apoi si datorita faptului ca rolul ei este adesea minimalizat.

Faptul ca 55% din informatie este perceputa si retinuta prin intermediul limbajului neverbal, a fost stabilit pe la mijlocul anilor '70 de A. Mehrabian si M. Weiner. In studiul Decoding of inconsistent communication[1], ei au stabilit urmatorul raport al perceptiei informatiei de catre receptor intr-o comunicare orala: 7% - cuvinte; 38% - paralimbaj (in principal intonatia si inflexiunile vocii) si 55% - limbaj non-verbal.

Comunicarea non-verbala are, datorita ponderii ei mari in cadrul comunicarii realizata de un individ, un rol deosebit de important. Limbajul non-verbal poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbala. Mai mult, mesajul non-verbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului si este cel caruia i se acorda de catre interlocutor atentia cea mai mare. Limbajul corpului contribuie la comunicare prin expresia fetei, miscarea corpului (gesturi), forma si pozitia corpului, aspectul general si prin comunicarea tactila.

1. Kinetica

Kinetica reprezinta teoria care studiaza ansamblul semnelor comportamentale emise in mod natural sau cultural; ea presupune observarea tuturor gesturilor pe o axa fundamentala pentru intelegerea dinamicii comunicarii. Aceasta disciplina a aplicat metodele lingvisticii structurale sistemelor de gesturi, fara a le disocia de interactiunea verbala.

Lucrarea lui Ray Birdwhisteell, Introduction to kinetics[2], reprezinta primul mare studiu sistematic al faptelor gestuale. Fonemelor, unitati distinctive ale fonologiei le corespund kinemele, cele mai mici unitati de actiune ale gestului sau mimicii; de exemplu, "ochiul stang inchis'. Morfemelor, cele mai mici unitati semnificative ale lexicului le corespund kinemorfemele; de exemplu "clipitul". Astfel, kinetica devine o gramatica a gesturilor. Fondata pe aceasta, se instituie o parakinetica, prozodie si poetica a gesturilor, care se refera la: intensitate, durata, intindere, dar si ritmuri constante, flux constant. Aceasta dimensiune mai larga este integrata intr-un context psihologic, social si cultural; de pilda, accentele gestuale exprima particularitati, in functie de regiune, de mediu, ca si cele ale limbii.

Kinetica se bazeaza in mare parte pe opera lui Ray Birdwhistell, care a predat in universitatile din Philadelphia, Washington si Toronto. Apropiat din punct de vedere personal si intelectual de Margaret Mead si de Gregory Bateson, el intrepinde in Statele Unite diverse lucrari etnologice in care tinuta corpului si gestica devin instrumente privilegiate. Ray Birdwhistell va deveni celebru printr-un studiu minutios al unei secvente de noua minute de film, "tigara lui Doris', analiza exemplara care ilustreaza urmatoarea teza: gesturile, limbajul vorbitul, pipaitul, mirosul, spatiul si timpul reprezinta tot atatea moduri ale aceluiasi sistem de comunicare; de aceea, cercetatorul se afla in contact strans cu lingvistii, ale caror instrumente le preia si adapteaza . Analiza sa asupra comunicarii non-verbale se sprijina pe o conceptie a "stratificarii sociale' cu trei clase (lower, middle, higher), fiecare divizata in doua (upper, lower). Apartenenta la unul din aceste straturi este determinata printr-o combinatie de sase caracteristici (profesie, valoarea veniturilor etc), la care se adauga o multitudine de indicii de "stil de viata", care contine de la numarul camerelor la culoarea perdelelor din salon. Proiectul lui R. Birdwhistell, de a crea "o lingvistica corporala", nu se va finaliza, caci, in cercetarile ulterioare, el va considera imposibilitatea corpului de a fi creativ, generativ, in sensul in care este limbajul.

O problema indelung dezbatuta este cea a clasificarii gesturilor. In realizarea unei clasificari, majoritatea cercetatorilor iau ca punct de pornire raportarea gestului la cuvant. Inca din 1949, H. Wespi[4], considera ca gesturile pot fi: substitutive, completive si de insotire a discursului verbal. Astazi se considera ca in relatia cu planul lingvistic, comunicarea non-verbala poate indeplini functii de accentuare, de completare, de contrazicere, de reglaj, de repetare sau de substituire.

O alta clasificare este cea datorata cercetatorilor americani Paul Ekman si Wallace Friesen[5]. Potrivit acestora gesturile pot fi: embleme, ilustratori, manifestari afective, gesturi de reglaj si adaptori. Astfel, emblemele sunt miscari substitutive ce tin locul cuvintelor si pot, la nevoie, sa se constituie intr-un limbaj de sine statator. Ilustratorii indeplinesc deopotriva functia de insotire si de completare a comunicarii verbale; ei prezinta un caracter mult mai putin arbitrar decat emblemele, o parte dintre ei fiind chiar reactii gestuale innascute si, ca atare, universale. Gesturile de reglaj dirijeaza, controleaza si intretin comunicarea, avand functie expresiva si fatica, deoarece releveaza atitudinea participantilor fata de interactiune si ofera asigurari receptorului privind continuitatea contactului, iar emitatorului ii permit sa-si ajusteze, prin feed-back, parametrii enuntarii, in functie de reactiile interlocutorului. Cat despre manifestarile afective, acestea comunica starile sufletesti prin care trece emitatorul si se prezinta precumpanitor sub forma de indicii si numai in subsidiar ca semnale. In fine, adaptorii constituie clasa de gesturi cea mai putin legata de comunicare, incluzand miscarile ce raspund unor necesitati umane care pot fi efectuate atat in prezenta, cat si in absenta observatorilor. Sub numele de alteradaptori sunt cunoscute gesturile de manipulare a obiectelor intr-un scop practic, iar sub cel de autoadaptori, cele care se refera la nevoile propriului nostru trup si pot satisface necesitatile trupesti. Gesturile din aceasta categorie dobandesc valoare comunicativa atunci cand sunt efectuate in scop didactic. Altfel, ele pot transmite informatii despre cel care le savarseste numai in calitate de indicii, nu si de semnale.

1. 1. Expresia fetei

Comunicarea prin expresia fetei include mimica (incruntarea, ridicarea sprancenelor, incretirea nasului, tuguierea buzelor, etc), zambetul (prin caracteristici si momentul folosirii), si privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, directia privirii, etc).

Fata este cea mai expresiva parte a corpului si expresia acesteia constituie un important mijloc de exprimare. In mod normal, ochii si partea de jos a fetei sunt privite cel mai intens in timpul comunicarii. Se considera, de exemplu, ca intr-o conversatie cu o persoana de gen feminin, ceea ce exprima ochii este mult mai important decat ceea ce exprima cuvintele.

Mimica este acea parte a fetei noastre care comunica: fruntea incruntata semnifica preocupare, manie, frustare; sprancenele ridicate cu ochii deschisi - mirare, surpriza; nas incretit - neplacere; narile marite - manie sau, in alt context, excitare senzuala; buze stranse - nesiguranta, ezitare, ascunderea unor informatii.

Zambetul este un gest foarte complex, capabil sa exprime o gama larga de informatii, de la placere, bucurie, satisfactie, la promisiune, cinism, jena. Interpretarea sensului zambetului variaza insa de la cultura la cultura (sau chiar subcultura), fiind strans corelata cu presupunerile specifice care se fac in legatura cu relatiile interumane in cadrul acelei culturi.

Daca ne raportam la privire, se spune ca ochii sunt "oglinda sufletului". Modul in care privim si suntem priviti are legatura cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, incredere si prietenie. Chiar si a privi sau a nu privi pe cineva are un inteles. Privind pe cineva confirmam ca ii recunoastem prezenta, ca exista pentru noi; interceptarea privirii cuiva inseamna dorinta de a comunica. O privire directa poate insemna onestitate si intimitate, dar in anumite situatii comunica amenintare. In general, o privire insistenta si continua deranjeaza. Realizarea contactului intermitent si scurt al privirilor indica lipsa de prietenie. Miscarea ochilor in sus exprima incercarea de a ne aminti ceva; in jos - tristete, modestie, timiditate sau ascunderea unor emotii. Privirea intr-o parte, sau a nu privi pe cineva poate denota lipsa de interes, raceala. Evitarea privirii inseamna ascunderea sentimentelor, lipsa de confort sau vinovatie. Pupilele dilatate indica emotii puternice. Pupilele largite sunt semnul vederii a ceva placut, fata de care avem o atitudine de sinceritate; pupilele micsorate sunt expresie a manifestarii nesinceritatii sau neplacerii; clipirea frecventa denota anxietate.

Dupa Mark Knopp[6] functiile mai importante ale comunicarii vizuale sunt in numar de patru:

a) cererea de informatie, in care privirea joaca un rol determinant in realizarea feed-back-ului, ea constituind principalul mijloc de reglare a interactiunii;

b) semnalul dat altor persoane ca pot vorbi; intr-o comunicare de grup, selectarea vorbitorului urmator putand fi facuta pe cai lingvistice, sau prin orientarea deictica a privirii;

c) indicarea naturii relatiei, care vizeaza faptul ca orientarea si durata privirii nu se asociaza numai cu interesul sau cu ostilitatea, ea putand semnala si existenta unui raport social de un tip anume;

d) compensarea distantei fizice, care vizeaza faptul ca interceptarea privirii cuiva aflat la distanta, intr-un loc aglomerat, ne face sa ne simtim mai apropiati de el, chiar daca, practic, ramanem departe unul de altul.

In paralel cu proxemica spatiala, privirea instaureaza o proxemica vizuala, ce poate intra in contradictie cu cea dintai. De natura relatiei depinde si amplasamentul punctului catre care ne atintim privirea. De pilda, amplasamentul punctului catre care ne atintim privirea intr-o convorbire oficiala vizeaza, in cea mai mare parte a timpului, un loc situat in mijlocul fruntii interlocutorului; in timp ce o conversatie amicala coboara punctul ochit undeva intre ochi si gura, iar un grad mai mare de intimitate il aduce mai jos, intr-o regiune situata intre barbie si zona coapselor.

1. 2. Miscarea corpului

Principalele mijloace ale comunicarii care sunt puse in evidenta prin miscarile corpului sunt gesturile, postura corpului si comunicarea tactila.

In procesul comunicarii gesturile ocupa un rol foarte important, ele intregesc comunicarea verbala si se manifesta cu o frecventa foarte mare. Cateva elemente ale limbajului gesturilor ar fi: strangerea pumnilor, care denota ostilitate si manie, sau, depinzand de context, determinare, solidaritate, stres; brate deschise, expresie a sinceritatii sau acceptarii; mana la gura, expresie a surprizei si acoperirea gurii cu mana, ca semn al ascunderii a ceva, sau al nervozitatii. De asemenea, capul sprijinit in palma semnifica plictiseala, iar palma (degetele) pe obraz, dimpotriva, denota interes extrem; mainile tinute la spate pot sa exprime superioritate sau incercare de autocontrol.

Atunci cand ne situam pe taramul gestualitatii, trebuie sa fim foarte atenti la particularitatile si diferentele culturale. De exemplu, prin miscarea capului de sus in jos spunem "da", in timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelasi lucru prin miscarea capului de la dreapta la stanga. Gestul de aratare cu degetul este considerat nepoliticos la noi, insulta in Thailanda si absolut neutru, de indicare, in SUA. Utilizarea gesticulatiei excesive este considerata ca nepoliticoasa in multe tari, dar gesturile mainilor au creat faima italienilor de popor pasional.

Modul in care americanii isi incruciseaza picioarele (relaxat, miscari largi, fara nici o retinere) difera de cel al europenilor (controlat, atent la pozitia finala); cel al barbatilor difera de cel al femeilor. Un american va pune chiar picioarele pe masa daca aceasta inseamna o pozitie comoda sau daca vrea sa demonstreze control total asupra situatiei, in timp ce europenii tind sa fie destul de constienti de modul in care fac acest gest si il asociaza in moduri diferite cu formalitatea, competitia, tensiunea; bataitul picioarelor fiind pus pe seama plictiselii, nerabdarii sau stresului.

In ceea ce priveste postura sau pozitia corpului, aceasta comunica in primul rand statutul social pe care indivizii il au, cred ca il au, sau vor sa il aiba. Sub acest aspect, se constituie un mod in care oamenii se raporteaza unii fata de altii atunci cand sunt impreuna. Urmarile posturii corpului ne dau informatii si despre atitudine, emotii, grad de curtoazie, caldura sufleteasca. O persoana dominanta tinde sa tina capul inclinat in sus, iar cea supusa in jos. In general, aplecarea corpului in fata semnifica interesul fata de interlocutor, dar uneori si neliniste si preocupare. Pozitia relaxata, inclinat pe scaun spre spate, poate indica detasare, plictiseala sau auto-incredere excesiva si aparare la cei care considera ca au statut superior interlocutorului.

Posturile pe care le au oamenii, corelate cu relatia dintre ei atunci cand sunt impreuna au fost clasificate in trei categorii: de includere/neincludere, de orientare corporala si de congruenta/necongruenta. Prin postura de includere/neincludere se defineste spatiul disponibil activitatii de comunicare si se limiteaza accesul in cadrul grupului. De exemplu, membrii unui grup pot forma un cerc, pot sa se intoarca sau sa se aplece spre centru, sa-si intinda un brat sau picior peste intervalul ramas liber, indicand prin toate acestea ca accesul la grup este limitat. Postura de orientare corporala se refera la faptul ca doi oameni pot alege sa se aseze fata-n fata (vis-a-vis) sau alaturi (paralel); prima situatie comunica predispozitia pentru conversatie, iar a doua indica neutralitate. Cat priveste cea de-a treia postura, aceasta comunica intensitatea cu care o persoana este implicata in ceea ce spune sau face interlocutorul. Participarea intensa conduce la postura congruenta (similara cu a interlocutorului); schimbarea posturii interlocutorului declanseaza in acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat in comunicare. In cazul in care exista intre comunicatori divergente de statut, de puncte de vedere sau de opinii, apar posturile necongruente: persoana nu priveste spre interlocutor, nu interactioneaza sub nici o forma.

In ceea ce priveste modurile de miscare ale corpului, se considera ca cei care fac de obicei miscari laterale, se considera buni comunicatori; miscarile fata-spate sunt proprii omului de actiune; iar miscarile verticale sunt proprii persoanelor cu putere de convingere.

Comunicarea tactila reprezinta acel tip de limbaj non-verbal care se manifesta prin frecventa atingerii, prin modul de a da mana, modul de imbratisare, de luare de brat, batutul pe umar, etc. Acest tip de comunicare difera de la o cultura la alta, aceleasi atingeri putand comunica lucruri diferite. De exemplu, la japonezi, inclinarea capului inlocuieste datul mainii ca salut, in timp ce la eschimosi acest salut se exprima cu o usoara lovitura pe umar.

Unii oameni evita orice atingere; forta si tipul de atingere depinde in mare masura de varsta, statut, relatie si cultura.

Stanley Jones si Elaine Yarbrough au incercat sa clasifice functiile comunicarii tactile[7], delimitand cinci clase principale:

a) atingeri care transmit emotii pozitive;

b) atingeri in joaca; inzestrate cu un potential meta-comunicativ de invidiat, acestea usureaza interactiunea, fara sa angajeze raspunderea celui ce atinge;

c) atingeri de control, vizand dirijarea comportamentelor, a atitudinilor sau chiar a sentimentelor persoanei atinse; in majoritatea cazurilor, acestea implica o relatie de dominare si, ca atare, nu pot fi efectuate decat unidirectional;

d) atingere rituala, dintre care cea mai cunoscuta si mai frecvent utilizata este strangerea mainii in semn de salut si de despartire. Gestul are mai multe implicatii decat pare si imbraca nenumarate forme. Astfel, atitudinile de dominare, egalitate sau supunere sunt comunicate prin intermediul pozitiei mainii celui ce initiaza gestul de salut; forta cu care se strange mana, constituie, de asemenea, un parametru semnificativ;

e) atingerea in alt scop decat comunicarea propriu zisa, care poate imbraca o multitudine de forme: de la sustinerea unei persoane care urca si coboara dintr-un vehicul, la atingerea fruntii unui bolnav, ori a incheieturii; chiar daca obiectivul urmarit este altul; in majoritatea acestor cazuri se transmit si informatii afective.

2. Proxemica

Proxemica reprezinta limbajul spatiului sau distanta intre interlocutori in procesul comunicarii; ea studiaza relatiile spatiale ca mod de comunicare. Jocul teritoriilor, modul de a percepe spatiul in diferite culturi, efectele simbolice ale organizarii spatiale, distantele fizice ale comunicarii tin de aceasta disciplina.

Limbajul spatiului trebuie interceptat simultan in functie de cinci dimensiuni: marime, grad de intimitate, inaltime, apropiere - departare, inauntru - in afara.

In majoritatea culturilor europene, nu se apreciaza apropierea cu mai mult de 40-50 cm decat in cazul celor din familie sau a persoanelor iubite; acesta defineste spatiul intim, iar "invadarea" lui produce senzatia de disconfort.

De asemenea, apropierea exagerata poate comunica amenintare sau relatii de natura strict personala, iar departarea excesiva poate comunica aroganta, importanta sau statut social superior. De pilda, cu cat o persoana este mai importanta, cu atat va tinde sa aleaga o masa de birou mai mare, care impune o distanta mai mare fata de interlocutor. Daca urmarim modul in care oamenii tind sa-si aleaga locul intr-o incapere (atunci cand exista posibilitatea de a alege) si cum isi marcheaza spatiul personal (prin imprastierea foilor, intinderea picioarelor etc), devine evident ce vor acestea sa ne comunice.

Modul in care un manager foloseste spatiul in timpul sedintelor poate comunica ceva despre personalitatea sa, despre stilul de conducere si luare a deciziilor. Managerul ce sta in spatele biroului indica lipsa dorintei de actiune. Probabil ca acest tip de manager va lua deciziile singur si stilul sau de conducere este mai degraba autocratic decat democratic.

In general, spatiile mici sunt percepute ca fiind mai prietenoase, calde si intime, iar cele mari sunt asociate cu puterea, statutul si importanta. De aceea, adeseori suntem intimidati intrand intr-un spatiu mare, inalt si cu mobilier masiv.

O contributie importanta in domeniul proxemicii a avut-o Edward Hall. El tinde sa dea o definitie a culturii ca ansamblu de coduri si va aplica aceasta codificare in cea mai celebra lucrarea a sa, The Hidden Dimension[8], lucrare care reprezinta o adevarata gramatica a spatiului. E. Hall pleaca de la ideea ca animalele au un teritoriu adaptat nevoilor lor si ca omul poseda si el aceasta notiune de spatiu individual, de bula psihologica. Orice spatiu personal se organizeaza cu o parte interioara si cu una exterioara; el poseda zone private si zone publice. Astfel, lumea nord occidentala comunica in functie de patru distante: intima, personala, sociala, publica:

3. Limbajul culorilor

Culoarea, dincolo de perceptia si trairea ei afectiva, este si o oglinda a personalitatii noastre si deci influenteaza comunicarea. Gandirea creatoare are loc optim intr-o incapere cu mult rosu, iar cea de reflectare a ideilor intr-o camera cu mult verde. Culorile stralucitoare sunt alese de oamenii de actiune comunicativi, extrovertiti, iar cele pale de timizi, introvertiti.

Semnificatia culorilor poate fi diferita in diverse culturi. De exemplu, rosu este asociat in China bucuriei si festivitatii, in Japonia luptei si maniei; in cultura indienilor americani semnifica masculinitate; in Europa dragoste, iar in SUA comunism.

In tarile cu populatie africana, negru sugereaza binele, iar albul raul. Pentru europeni, negru este culoarea tristetii, in timp ce aceste stari sunt exprimate la japonezi si chinezi prin alb.

Verdele semnifica la europeni invidie, la asiatici bucurie, iar in anumite tari speranta in timp ce galbenul comunica la europeni lasitate, gelozie, la americani este culoarea intelectualitatii, iar la asiatici semnifica puritate.

Culoarea afecteaza comunicarea sub urmatorul aspect: culorile calde stimuleaza comunicarea, in timp ce culorile reci inhiba comunicarea; monotonia, precum si varietatea excesiva de culoare, inhiba si ii distrag pe comunicatori.

4. Limbajul timpului

Modul in care putem comunica prin limbajul timpului este corelat cu: precizia timpului, lipsa timpului sau timpul ca simbol.

In ceea ce priveste precizia timpului trebuie mentionat faptul ca timpul este considerat ca ceva pretios si personal si, in general, atunci cand cineva isi permite sa ni-l structureze, acesta comunica diferenta de statut. A veni mai tarziu sau ceva mai devreme la o intalnire de afaceri sau a fi punctual sau nu la o sedinta are anumite semnificatii: comunica atitudinea fata de interlocutor sau fata de activitatea respectiva, perceptia statutului si a puterii, respectul si importanta acordata.

Intarzierea poate irita si insulta. Cu cat oamenii sunt facuti sa astepte mai mult, cu atat ei se simt mai umiliti, se simt desconsiderati si inferiori ca statut social. Astfel, limbajul timpului se poate folosi, in mod voit sau nu, pentru a manipula, supune si controla sau pentru a comunica respect si interes.

Cu privire la lipsa timpului se impune ideea ca timpul este perceput ca pe o resursa personala limitata si, de aceea, modul in care fiecare alegem sa il folosim comunica atitudinea noastra fata de cel care solicita o parte din aceasta resursa. Daca nu acordam timp pentru o anumita comunicare se va percepe ca neacordare de importanta. Studiile sociologice au aratat ca, in general, relatia de comunicare pozitiva se dezvolta proportional cu frecventa interactiunii (deci timp petrecut impreuna).

Timpul ca simbol reprezinta un aspect care tine de o anumita obisnuinta, precum este ritmul (de exemplu: mancam de trei ori pe zi si la anumite ore). Similar, anotimpurile impun anumite activitati si un anume fel de viata clar situate in timp. Sarbatorile si ritualurile, de asemenea, sunt marcate de timp, fapt "exploatat" de unele fiinte umane. De pilda, oamenii de afaceri stiu ca in preajma sarbatorilor de iarna se cumpara mai mult si se lucreaza mai putin.