Structura comunicarii la Roman Jakobson

Structura comunicarii la Roman Jakobson

Indiferent de modelul asupra caruia ne indreptam atentia, procesul comunicarii presupune, deci, un transmitator (emitator, vorbitor), care trimite un mesaj unui destinatar (receptor, ascultator); mesajul se raporteaza la un context. Mesajul e constituit din elementele unui cod care trebuie sa fie comun celor doi parteneri aflati in contact.

Cea mai simpla structura a comunicarii - e vorba de cunoscuta relatie din cadrul triadei: emitator, mesaj, receptor -, ne-o propune pentru prima data Karl Bhler, in cartea sa din 1934, Die Sprachtheorie:

Ulterior, Roman Jakobson i-a adaugat inca trei componente: C.C.C.- Cod, Canal, Context[1].

Aceasta relatie de comunicare se realizeaza in felul urmator: emitatorul lanseaza un mesaj, care va fi inscris intr-un cod (limbaj). Inscrierea mesajului intr-un cod se numeste codare. Destinatarul (receptorul) va realiza o actiune de decodare, de descifrare a mesajului transmis.

Transferul realizeaza elementul comun al informatiei. Informatia pleaca de la E si devine informatie pentru R. Transferul are loc intre doua entitati orientate catre un scop: E are scopul de a oferi, R trebuie sa fie predispus sa recepteze. In anumite situatii, pot aparea mesaje intamplatoare - mesajele sunt discontinue. Intre mesaj si cod exista o anumita discrepanta: mesajul este totdeauna foarte concret, nuantat, determinat de loc, de timp, de starea psihologica a emitatorului; codul, dimpotriva, e abstract, avand un numar redus de semne. Mesajul e realitatea infinita in timp si spatiu, in timp ce codul, cel lingvistic, de pilda, contine numai 28 de semne, cu ajutorul carora se formeaza cuvintele, atunci cand avem in vedere codul scris. Mesajul este mai bogat decat codul verbal, iar acesta decat cel scris. Codul verbal dispune de mijloace diverse de comunicare, cum ar fi: vorbirea, gestul, mimica, privirea, s.a.m.d., in timp ce codul scris e mult mai sarac, are la dispozitie unele semne de punctuatie si unele categorii gramaticale. De aceea, lupta pentru adecvarea codului la mesaj este una din trasaturile comunicarii.

Din schema de mai sus, observam ca Roman Jakobson considera ca orice proces de comunicare presupune sase elemente constitutive. Prin urmare, in cele ce urmeaza, ne vom ocupa pe rand de fiecare dintre ele. Vom incepe cu veriga indispensabila oricarui act de comunicare (cel mai important din cele sase elemente constitutive), si anume, codul, respectiv codificarea.

1. Codul este acea conventie tacita sau explicita in virtutea careia se recunoaste existenta unei relatii de tip functional intre ceea ce semnifica ceva si ceea ce este semnificat. Codul poate fi o relatie intre semn si ceea ce e desemnat in cadrul axei paradigmatice (=priveste relatia dintre semnul pe care il utilizez intr-un enunt si setul de semne de care el a fost prelevat; e o axa "in absentia" si da seama de principiul selectiei in constituirea textului), dar elemente de cod exista si in plan sintagmatic (axa sintagmatica priveste relatia existenta intre semnele coprezente in text; prevaleaza principiul combinarii) - unele mai evidente (de pilda,Vasile il bate pe Gheorghe, Gheorghe il bate pe Vasile), altele mai ascunse si generatoare de conotatii (exemplu: Pretul calului frumos a fost platit de x; Pretul frumosului cal a fost platit de x - in a doua propozitie e intarita aura ce inconjoara subiectul). Intr-un sens, ideea de cod cade exact pe ideea de semn si pe cea de limbaj. Semantica unui text nu e o simpla insumare a semnificatiilor tuturor elementelor textului - se adauga tonul vocii cu care vorbim, ritmul, etc.

Ca notiuni conexe ale codului avem: codaj sau codificare, decodaj sau decodificare. Codajul este actul prin care o serie de semnificatii sunt transpuse prin intermediul regulilor intr-un anumit text care foloseste un limbaj anumit. Orice codaj este
intr-un anumit sens un transcodaj (nu exista semnificatii in sine).

Decodajul sau transcodajul se refera la trecerea unui text dintr-un cod in altul (ex: din telegraf in cod normal).

Subcodurile sunt acele elemente de cod care tin de semnificatii conotative.

Cu privire la geneza codurilor precizam ca procesul de constituire a unui semn presupune doua tipuri de actiuni:

a.       repetitia (prin care se fixeaza o anumita relatie intre semnul vehicul si semnificatie). De exemplu, cand citesc un text prin anumite semne, imi formez spontan un mod special de marcare in functie de ceea ce vreau sa arat prin acel marcaj. Daca sistemul este preluat de altii, se realizeaza socializarea codului. Umberto Eco in "Tratatul de semiotica" reexamineaza distinctia kantiana intre judecati sintetice si judecati analitice. Judecatile sintetice dupa Immanuel Kant sunt acelea in care predicatul nu aduce nimic nou fata de subiect. De exemplu: "toate corpurile au intindere". Predicatul e inclus in subiect, semnificatia e strict relationala. In schimb, enuntul "Toate corpurile au greutate" are relevanta. E o judecata analitica. Umberto Eco contesta aceasta distinctie intre judecatile sintetice si cele analitice si propune inlocuirea lor prin judecati factuale si judecati semiotice. Judecatile factuale sunt acelea care aduc ceva nou. Daca spun: Benito Mussolini a intrat in Roma la data de 28 oct. 1992 - aceasta este o judecata factuala deoarece termenul Mussolini trimite la o notiune ce nu are in componenta ei aceasta marca semantica. Daca, insa, aceasta fraza este spusa dupa zece ani, ea va deveni o judecata semantica, pentru ca deja cuvantul Mussolini trimite la continutul semantic Mussolini care este un semem. O fraza de tipul: "Mussolini a baut o cafea la patru ore dupa ce a intrat in Roma" nu are nici o sansa de a deveni o judecata semiotica.

b. Prin urmare, cand vorbim de informatie nu ne referim doar la informatia gnoseologica. In realitate se depoziteaza si starile afective. Trebuie sa luam omnilateralitatea informatiei, astfel intelegem notiunea de cod.

Hipercodificarea este un fel de pluscod, element suplimentar pe care il introduc in procesul de semioza ca sa semnific ceva. Exemplul oferit de Umberto Eco in "Tratatul de semiotica" este urmatorul: Maine Juventus Torino joaca cu Internationale Milano. Maine Juventus invinge pe Internationale Milano - in engleza will delation. Un caz (fapt) ce se va petrece in viitor il enunt la prezent, vrand sa spun ca, sigur maine Juventus Torino va invinge pe Internationale Milano, sigur se va petrece acest lucru.

Hipocodificarea este un deficit de coduri. Cand cineva imi spune in limba engleza "I like you", eu nu inteleg, dar sesizez ceva prietenesc, fara sa stiu despre ce e vorba. In sistemul nostru semantic plasam intr-o anumita zona ceea ce ne spune cineva. Acest mecanism il folosim foarte des. In general, textele centrate pe expresivitatea estetica contin hipocodificarea.

Foarte grave si mai greu de combatut sunt neintelegerile intervenite ca urmare a non-identitatii codurilor cu care opereaza transmitatorul, pe de o parte, si receptorul, pe de alta parte. Numai o simetrie perfecta intre codificare si decodificare garanteaza fidelitatea transmisiei. Or, intr-un mare numar de cazuri, aceasta conditie indispensabila nu e nici pe departe indeplinita. Pentru a asigura reversibilitatea transformarii mesaj-semnal, codul va trebui sa fie conceput astfel incat traducerile pe care el le mijloceste sa aiba un caracter univoc, lipsit de orice ambiguitate. Decodificarea ar trebui sa se prezinte ca imaginea in oglinda a codificarii, restituind cu fidelitate intentiile emitatorului. Dar este oare indeplinita aceasta conditie in cazul limbilor naturale? Evident nu, macar si numai daca luam in considerare fenomene ca sinonimia sau omonimia (un acelasi mesaj poate fi exprimat in doua feluri diferite). In plus, posibilitatea ca o aceeasi secventa de semnale sa reprezinte doua mesaje diferite, adica existenta omonimiei, creeaza la decodificare dileme semantice incompatibile cu ideea de cod, chiar daca multe dintre ele pot fi rezolvate cu ajutorul contextului. Dar nu acesta este obstacolul cel mai redutabil de care se loveste dorinta noastra de comunicare cu semenii. Definitia acceptata a codului conditioneaza comunicarea de existenta unui repertoriu de semnale impartasite atat de emitator cat si de receptor, ceea ce ar presupune consensul asupra mesajelor elementare pe care aceste semnale le codifica. Exista insa o lista completa, explicita si unanim acceptata a echivalentelor convenite dintre cuvinte si intelesurile lor?

Existenta dictionarelor explicative ar parea sa pledeze pentru un raspuns afirmativ. La prima vedere, dictionarul se prezinta intr-adevar ca o lista de corespondente care ne ofera cheia codificarii lexicale a notiunilor, in acelasi fel in care, de pilda, "alfabetul Morse" ne dezvaluie modul in care literele si cuvintele alcatuite din ele sunt codificate in sistemul binar al punctelor si linioarelor. Facand abstractie de unele abateri, am putea vedea in dictionar expresia unui cod si in limba modalitatea practica de utilizare a acestuia in comunicarea interumana. De fapt insa, raporturile dictionarului cu limba vorbita sau scrisa sunt de o cu totul alta natura decat cele ale "alfabetului Morse". In cazul din urma, codul este dat a priori, cunoscut si respectat cu sfintenie de cei doi comunicatori. Asa cum observa Pierre Guiraud: "codul nu se transforma decat in virtutea unui acord explicit al utilizatorilor", el nu evolueaza in mod natural ca limba, aflata intr-o dinamica necontenita, care face ca in orice moment imaginea pe care ne-o ofera despre ea dictionarele sa fie depasita (limba de astazi difera suficient de cea consemnata de Hasdeu sau Philippide). In general, dictionarele nu fac decat sa consemneze un uz lingvistic, esuand, in schimb, sistematic atunci cand incearca sa il impuna, adica sa joace efectiv rolul de instrument de codificare a gandurilor vorbitorilor. Daca exista un oarecare acord asupra continutului notiunilor pe care le exprima unitatile lexicale, acesta se limiteaza la sfera denotatiei, singura, de altfel, pe care incearca sa o circumscrie definitiile din dictionar. Dar nesfarsitele nuante in care se coloreaza cuvintele ca urmare a sirului irepetabil de intalniri cu ele ale fiecarui vorbitor in parte constituie un patrimoniu netransmisibil, o proprietate exclusiva, pe care mijloacele noastre de comunicare nu ne ingaduie s-o transferam mintii si sensibilitatii interlocutorilor. Cuvintele constituie simple semnale fizice (=semnificanti) care nu transporta sensuri. Ele pot intr-adevar destepta in constiinta receptorului un inteles, dar aceasta numai daca intelesul se afla deja acolo. In concluzie, lucrurile se desfasoara in felul urmator: emitatorul doreste sa comunice un sens s₁ pe care il codifica, potrivit experientei sale lingvistice personale, prin cuvantul c. Insa pentru cel ce primeste mesajul, c inseamna, mai mult sau mai putin, altceva; el se asociaza in mintea receptorului cu un inteles s2, care constituie, la randul sau, o rezultanta a unor vectori semantici absolut individuali ce vin din trecutul biografic-comunicational al persoanei respective. Idiolectul - despre care ne vorbesc sociolingvistii - nu consta atat in repertoriul mijloacelor lingvistice de care dispune un locutor particular intr-un moment determinat al vietii sale, cat in intelesurile pe care le atribuie acesta cuvintelor in acel moment. De pilda, intelegem sensul cuvantului dragoste in moduri diferite la 10, 20, 40 sau 60 de ani, din cauza acumularii in timp a experientelor, reale sau simbolice, legate de acest sentiment complex. Altfel formulat, comunicarea e minata de faptul ca transmitatorul si receptorul nu opereaza cu un acelasi cod.

Din acest punct de vedere, comunicarea verbala detine totusi o pozitie privilegiata. In ciuda dificultatilor mentionate mai sus, exista aici conventii acceptate (un pact semantic minimal), ce limiteaza marja de incomprehensiune la valori cu mult mai mici decat in cazul comunicarii non-verbale. O carte ne spune tuturor lucruri cat de cat asemanatoare. Dar o sonata de Beethoven (fie ea si cu nume - de pilda, Sonata Lunii - deci tinand de muzica programatica)? Dar o piesa pentru pian preparat de John Cage? Exista oare vreun dictionar de intelesuri muzicale la care sa facem apel pentru a afla care e semnificatia unui anumit acord, al unui motiv ritmic sau melodic, s.a.m.d.? Caracterul neexplicit al codului ingreuneaza foarte mult decodificarea discursului muzical in raport cu cea a limbii vorbite. Aproape fiecare mare compozitor inoveaza in domeniul limbajului, ceea ce il obliga de fiecare data pe ascultator sa deprinda un cod nou, la a carui descifrare cunostintele anterioare ii sunt de prea putin folos. Artistii (in general) neintelesi au fost si vor fi intotdeauna suspectati sau de nepricepere sau de impostura, pana in momentul in care limbajul lor va ajunge suficient de cunoscut pentru ca intentiile artistice sa le fie traduse corect si emiterea judecatilor de valoare sa devina posibila. E nevoie de timp pentru ca publicul, fie el mai cultivat, ori mai frust, sa se familiarizeze cu noul limbaj. Asemenea copilului care patrunde treptat sensurile vorbelor pe care le aude, deducandu-le din frazele rostite de persoanele cu care vine in contact, auditoriul unei creatii muzicale sau vizitatorul unei expozitii de avangarda vor avea nevoie de un interval de timp, mai lung sau mai scurt, in care sa se familiarizeze cu noul limbaj. A refuza de la inceput si categoric oferta artistului - fie ca e vorba de o opera muzicala sau plastica - e ca si cum ai declara lipsita de orice valoare o carte numai pentru ca e scrisa intr-o limba pe care nu o intelegi.

Revenind la problema de baza a procesului de comunicare - legata de cod - subliniem inca o data faptul ca necoincidenta dintre codul transmitatorului si cel al receptorului limiteaza drastic posibilitatile comunicarii. Omniprezenta zgomotului este cel de-al doilea motiv care duce la acelasi efect in comunicare. In ciuda credintei potrivit careia cuvintele au un inteles, ele sunt, de fapt, lipsite de vreo semnificatie intrinseca. Mai exact, ele sunt semne, iar acestea au un caracter arbitrar. Ferdinand de Saussure in "Curs de lingvistica generala", publicat in 1916, arata in mod expres ca natura semnului este arbitrara. Intre semnul lingvistic (semnificant) si conceptul pe care il reprezinta (semnificat), nu exista relatie intrinseca. Nu exista o legatura interna intre cutare semnificat: sora, de exemplu, si lantul fonic pe care il reprezinta (s-o-r-a). "Ideea de sora nu este legata prin nici un raport interior cu sirul de sunete care ii serveste drept semnificat"[2] De pilda, secventa de sunete "cor" inseamna pentru roman o formatie vocala, pentru francez - un instrument muzical, pentru latin - inima si asa mai departe. Nici unul din aceste sensuri nu e continut in cuvant, desi atat vorbitorii obisnuiti cat si lingvistii apeleaza curent la formule de genul "continutul cuvantului" sau "semnificatia termenului". De fapt, cuvintele, ca si petele de culoare dintr-un tablou sau acordurile muzicale, nu sunt altceva decat simple semnale fizice (=semnificanti), menite sa reactualizeze in mintea receptorului concepte preexistente, idei conturate si fixate in trecut, pe baza generalizarii experientei personale, atat lingvistice cat si extralingvistice.

Am enuntat - la inceputul discutiei despre cod (ca fiind elementul cel mai important din structura comunicarii) - faptul ca, ideea de cod cade exact pe ideea de semn si pe cea de limbaj. Ne vom opri in continuare la alta componenta a comunicarii, si anume la limbaj, la mijlocul de transmitere a ideilor, si facem precizarea ca de cele mai multe ori comunicarea este confundata cu limbajul. Cum spuneam la inceput, pentru antropologul Lvi- Strauss, omul este inainte de orice, un locutor, o fiinta care vorbeste.

De ce sa retinem, printre toate semnele distinctive ale speciei umane, limbajul mai degraba decat vreo alta trasatura caracteristica? Intr-un fel, limbajul nu este decat unul din elementele care caracterizeaza ceea ce se cheama cultura umana, adica ceea ce omul "adauga naturii", ceea ce nu primeste de la ascendentii sai prin ereditate biologica, ci in care fiecare generatie trebuie sa se initieze prin invatare. Invatam sa vorbim limba noastra la fel cum suntem initiati in tehnica, stiinta si religia noastra.

Este clar insa ca limbajul joaca aici un rol cu totul privilegiat: el nu este numai un element al culturii printre altele, ci si vehiculul tuturor celorlalte deprinderi culturale. Daca copilul invata sa cunoasca obiceiurile, regulile morale, credintele civilizatiei in care s-a nascut, etc este mai intai pentru ca i se vorbeste si pentru ca in prealabil a invatat sa inteleaga si sa vorbeasca limba sa materna.

Vorbirea este - cum sublinia in antichitate Aristotel - semnul distinctiv al omului considerat ca animal social (zoon politikon). Intr-adevar, functia primordiala a limbajului este comunicarea intre indivizi.[3] Roman Jakobson scrie pe buna dreptate, ca "orice act de vorbire reuneste un mesaj si patru elemente legate de acesta: emitatorul, receptorul, tema mesajului si codul utilizat". Mesajul este propriu-zis obiectul comunicarii, iar codul - instrumentul lingvistic al mesajului. Se intelege, aceasta comunicare care defineste specia umana in ceea ce ii este propriu nu este numai comunicarea verticala prin care, de sus in jos, tatal de familie, profesorul sau preotul initiaza copilul cu regulile, riturile colectivitatii; este si comunicarea orizontala prin care primim de la altul si ii oferim la randul nostru informatii. Este important sa reamintim aici ca orice societate umana se bazeaza pe schimburi; cele mai vizibile sunt schimburile economice: trocul pur si simplu din anumite societati arhaice sau procedeele prin care munca este schimbata pe bani (salariu, beneficii) si banii pe bunuri de consum. Dar toate aspectele vietii umane stau sub semnul schimbului. Interdictia incestului, de exemplu, asa cum a aratat antropologul Claude Lvi-Strauss, constituie reversul unei obligatii de schimb: tu iti vei oferi sora ca sotie prietenului tau si te vei casatori cu sora acestuia. Nu trebuie sa uitam ca toate contractele care intemeiaza societatea umana (dupa principiul oferta-contraoferta: eu contractez obligatii si beneficiez in schimb de drepturi) presupun ca o conditie sine qua non, ca o conditie transcendentala, in limbaj kantian, acest schimb primordial care este schimbul de cuvinte: locutorul incepe prin a schimba lucrurile pe cuvinte, mai usor de manuit, care le reprezinta. Dupa aceea el schimba cuvintele sale cu cele ale auditoriului. Schimbul lingvistic are chiar privilegiul de a-i imbogatii pe cei doi parteneri. Daca suntem doi, fiecare cu cate o bancnota de zece lei, si daca le schimbam, dupa schimb fiecare nu va avea decat o bancnota. Dar daca avem fiecare cate o idee (reprezentata prin cuvinte) si o schimbam, fiecare va avea, dupa schimb, doua idei.

Ni se va putea reprosa poate ca reducem aici limbajul la ceea ce constituie doar una din functiile sale, comunicarea. Ni se va atrage atentia ca alaturi de rolul sau de comunicare, de informare, limbajul are si o functie expresiva. Maurice Merleau-Ponty observa ca, inainte de a fi in serviciul comunicarii, limbajul este "un fel al corpului omenesc de a trai si celebra lumea". Gaston Bachelard ne propune excelente ilustrari ale puterii expresive a limbajului. El scrie de exemplu: "Exista cuvinte anti-respiratorii, cuvinte care ne sufoca (..). Ele inscriu pe fata noastra vointa de a le respinge. Daca filosoful ar binevoi sa intoarca cuvintele la aparatul nostru articular in loc sa faca din ele prea devreme ganduri, ar descoperi ca un cuvant pronuntat, sau chiar un cuvant a carui pronuntare doar o imaginam, este o actualizare a intregii noastre fiinte. Observati de exemplu cu cata sinceritate este pronuntat cuvantul miasme ( in franceza se pronunta miasm). Nu constituie el un fel de onomatopee () a dezgustului? Este evacuata o gura de aer impur, dupa care gura se inchide energic."[4]

Prin urmare, cuvantul joaca si mimeaza lumea in aceeasi masura in care o semnifica. Acestei functii expresive i se asociaza functia magica a limbajului. Detasandu-se de lucru, cuvantul pare a-l domina cu usurinta, a-l guverna. El spune ceea ce nu exista inca si reinvie ceea ce a disparut. Mitul, mytohos, este, dupa etimologia greaca, cuvantul insusi. Multe mitologii au facut din acest suveran impalpabil, vorbirea, izvorul creator al lumii. Cel ce poseda cuvantul poseda lucrul sau fiinta desemnata. Orasul Roma avea un nume secret (Roma este un nume grecesc care inseamna "forta"; poate ca adevaratul nume al Romei era Valentia al carui echivalent este cuvantul grec Roma), pazit cu gelozie de catre Pontifi, pentru ca orasul insusi sa ramana la adapost de vrajile dusmanilor sai.

De functia magica a limbajului ar mai putea fi legata si functia sa estetica. Nu s-a pastrat in poezie puterea de incantatie a limbajului? Canturile poetului sunt in latina carmina, "vraji". Acesta este sensul care trebuie dat titlului unei culegeri de versuri de Paul Valery, Charmes.

Dar functiile expresiva, magica, estetica ale limbajului presupun ele insele, ca o conditie fundamentala, functia sa de comunicare. Daca te exprimi, daca mimezi lucrurile, o faci intotdeauna pentru un auditor, pentru un spectator - in cazul relatiilor publice pentru anumite categorii de publicuri. Sub toate formele sale si intotdeauna limbajul este strans legat de viata sociala a oamenilor. Si, cum spune Andre Martinet in lucrarea sa "Elemente de lingvistica generala", "functia esentiala a limbii ca instrument este aceea de comunicare". De aceea poporul ironizeaza pe seama omului care vorbeste singur (un batran ramolit, un betivan, un nebun delirant, s.a.m.d.) - caci, cum spune Roman Jakobson: "nu exista proprietate privata in domeniul limbajului, aici totul este socializat".[5] Limbajul ne apare deci inainte de toate ca transmitere de informatii.

Semioticienii considera ca nu exista o definitie general acceptata a limbajului. In diverse idiomuri (tip de limbaj verbalizat - grai, dialect, limba) el are semnificatii diferite: limbaj, limba; in engleza numai language. In limbile nelatine apare confuzia intre langue =semioza si organ al vorbirii. In limba romana limbaj si limba sunt folosite cu sensurile corespunzatoare, evitandu-se confuzia amintita anterior. Termenul de limbaj are doua acceptii:

1. subordonat termenului de limba;
2. supraordonat termenului de limba (limbaj verbalizat); limba apare ca principala forma a limbajului, alaturi de limbajul pictural, gestual, cinematografic, etc.

Pana la aparitia "Tratatului de semiotica" a lui Umberto Eco (1975), in semiotica domneau lingvistii. Ei au manifestat tendinta de a contesta functia de limbaj a altor mijloace de comunicare ce nu au toate caracteristicile limbajului verbalizat, si anume: existenta unui repertoriu de semne (dictionarul), existenta unor reguli de combinare a semnelor (gramatica), dubla articulare, capacitate maxima in exprimarea nuantata a unor semnificatii, capacitatea de a fixa, stoca informatiile, de a exprima lucruri abstracte, linearitatea, stingerea foarte rapida (daca e vorba de exprimarea orala). Dubla articulare in limbajul verbalizat -de realizare a proceselor de comunicare si semnificare - se refera la faptul ca in limbile europene sunt circa 35 de semne cu care, prin combinari, se poate crea o cantitate nemasurabila de enunturi -lege a maximului de randament sau a minimului efort (animalele nu au acest sistem, ele trebuie sa emita un sunet pentru fiecare imprejurare).

Exemplu:

I.        Ion merge pe cal.

Combinarea semnelor cu semnificatie autonoma in enunturi:

II.     Ion merge pe c/al

pe v/al

pe m/al

Combinarea acestor semne cu semne diferite in semne cu semnificatie referentiala.

1. Enunturile sunt alcatuite cu semne cu semnificatii autonome.
2. Semnele sunt alcatuite din unitati care nu au semnificatie autonoma.

Cum spuneam, lingvistii contesta calitatea de limbaj celorlalte arte. Consideram ca este vorba de o eroare logica, si anume: extrapolarea necontrolata a unor caracteristici ale unei forme mai complexe la forme mai putin complexe. Progresul cunoasterii se realizeaza nu pornind de la simplu la complex ci de la complex la simplu, pentru ca in cele mai evoluate forme ale unui domeniu noi gasim ideea pura - elementele ei constitutive apar mult mai distincte. Exemplu: anatomia omului da cheia anatomiei maimutei.

Karl Marx a analizat forma cea mai evoluata a societatii -capitalismul, pentru a intelege ideea de marfa. Dar in capitalism exista anumite caracteristici ale economiei - jocul liber al preturilor, fetisismul marfii, etc. Marfa e aici un produs realizat in vederea schimbului, nu pentru consum propriu. Tot astfel, la limbaj, rostul limbajului e acela ca prin el se realizeaza procesele de semnificare si comunicare. Iuri Lotman (semiotica culturii) are o idee care privilegiaza excesiv limbajul verbalizat. El crede ca limbajul verbalizat modeleaza lumea, ne modeleaza pe noi, toate celelalte forme sunt sisteme de modelare secunde, pentru ca poarta pecetea limbajului verbalizat. Evident, nu este asa -acesta e un logocentrism care pune artele in stare de minorat gnoseologic. E adevarat, e mai usor sa captam sensurile operelor de arta prin cuvinte (fara sa le epuizam insa caracterul inefabil) dar contestam o pecete, o hiperbolizare a limbajului verbalizat.

"Avantajul" (ce se transforma insa uneori in dezavantaj) codului verbalizat - urmeaza sa ne referim la el pe larg in cele ce urmeaza - consta in caracterul arbitrar al semnului verbal, caracter ce ofera sanse mari existentei unui numitor comun (unei coincidente in cazul cel mai bun) intre cei doi poli ai comunicarii, emitatorul si receptorul. In felul acesta eficienta procesului de comunicare este maxima.