Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


ComunicareMarketingProtectia munciiResurse umane


TACEREA SI COMUNICAREA

Cominicare

+ Font mai mare | - Font mai mic



TACEREA SI COMUNICAREA

DAVID LE BRETON – Despre tacere, Editura All, Bucuresti, 2001, p. 13-24

David Le Breton – profesor de sociologie la Universitatea de Stiinte Umane din Strasbourg, specialist in antropologia corpului (Anthropologie du corps et modernité, Presses Universitaires de France, 1990; Des visages. Essai d' anthropologie, Métailié, 1995, L'Adieu au corps, Métailié, 1999; Eloge de la marche, Métailié, 2000).




Du silence, volum publicat in 1997 de editura Métailié, tradus in limba romana de Constantin Zaharia, se prezinta ca o incercare de abordare „antropologica a tacerii” (p.9). Intentia autorului nu vizeaza o anumita interpretare, ci aducerea in atentia cititorului a diverselor contexte in care tacerea poate aparea. De la tacerea in conversatie la disciplinele tacerii, de la rolul tacerii in societate (democratica sau totalitara) la caracterul ei sacru, Breton ne infatiseaza mai multe nuante ale subiectului, evidentiind raportul de complementaritate dintre tacere si cuvant.

Insemnatatea tacerii, valentele ei comunicationale se intrezaresc inca din cuvintele lui Max Picard, alese de autor ca moto pentru capitolul introductiv:

„Nu ne putem reprezenta o lume care sa fie numai a cuvantului, in schimb ne putem reprezenta o lume care sa fie numai a tacerii”.

Randurile de mai sus, ca, de altfel, intregul text, contrazic una din definitiile comunicarii, formulata de Carl Hovland, Irving Janis si Harold Kelley:

„Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli preponderent verbali cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)”.

Definitia exclude, printre altele, cazul tacerii in timpul careia participantii comunica non-verbal ( prin mimica, gesturi, parametri vocali).

Societatea contemporana favorizeaza cuvantul, considerat a fi cel mai important mijloc de comunicare. Indivizii par sa traiasca sub fascinatia acestuia, ajungandu-se, in cele din urma, la un flux verbal fara sfarsit. Asa incat cuvantul devine sinonim cu vorbaria, flecareala, decade din conditia sa primordiala de materializare a sacrului (pentru a intelege fatetele multiple    ale cuvantului, vezi Mihai Dinu, In toata puterea cuvantului, in rev. Secolul 20, nr. 4-9/2000). Societatea democratica ucide cuvantul, il de-substantializeaza prin utilizare excesiva; societatea totalitara il suprima, controlandu-l.

Pentru Breton, tacerea e perceputa ca nostalgie dupa o lume apusa care a lasat locul unui univers agitat, in care oamenii nu mai stiu sa asculte. In aceste conditii, relatia sursa destinatar este compromisa, cel din urma pol al comunicarii fiind complet neglijat.

DESPRE TACERE

DAVID LE BRETON

Introducere

„Nu ne putem reprezenta o lume care sa fie numai a cuvantului, in schimb ne putem reprezenta o lume care sa fie numai a tacerii.”

Max Picard, Lumea tacerii

Aspiratia catre tacere

Singura tacere pe care utopia comunicarii o cunoaste este pana, defectiunea masinii, oprirea transmisiunii. E mai curand o incetare a tehnicitatii decat emergenta unei interioritati. Tacerea devine in acest caz un vestigiu arheologic, o ramasita inca neasimilata. Anacronica in manifestarea ei, ea provoaca neliniste si conduce la incercarea de-a o izgoni ca pe un intrus. Ea atrage atentia asupra eforturilor care mai trebuie facute pentru ca in sfarsit omul sa ajunga la stadiul glorios de homo communicans. Dar in acelasi timp tacerea rasuna ca o nostalgie: ea trezeste dorinta de a asculta pe indelete freamatul lumii. Betia de cuvinte starneste pofta de tihna, bucuria de a putea medita in sfarsit asupra evenimentului si de a putea vorbi despre el asumand ragazul in timpul unei conversatii care inainteaza ca mersul omenesc, oprindu-se in cele din urma in fata celuilalt. Iar tacerea, din refulatul care era, capata atunci o valoare infinita. Este uneori ispita de a opune „comunicarii” abundente din epoca modernitatii, indiferenta fata de mesaj, un „catharsis al tacerii” (Kierkegaard) pana cand valoarea cuvantului va fi pe deplin restaurata.

Aceasta lume, pe care nenumarate discursuri o explica, este tot mai greu de inteles. Cuvantul, pe care multitudinea mijloacelor de comunicare pretinde ca-l elibereaza, devine neinsemnat din pricina abundentei de limbaj in care se pierde. Ramane in final melancolia celui care comunica, mereu constrans sa reia un mesaj fara efect, in speranta ca urmatorul pe care-l va transmite va avea in cele din urma vreun rasunet. Cu cat comunicarea se extinde, cu atat mai mult ea provoaca nevoia de a tacea macar o clipa, pentru a auzi freamatul lucrurilor sau pentru a reactiona la durerea evenimentului inainte ca altul sa-i urmeze, inlocuit imediat de un altul, apoi de inca unul intr-un fel de incremenire a gandirii. Revarsare de emotii familiare, a caror desuetudine sfarseste prin a ajunge linistitoare din cauza modului in care ele sunt harazite, dar care nelinisteste prin statutul unui astfel de cuvant care meneste uitarii tot ceea ce enunta. Saturatia vorbirii induce fascinatia tacerii. Kafka o spune in felul sau: „Acum sirenele dispun de o arma inca si mai fatala decat cantecul: tacerea. Si cu toate ca e greu de inchipuit un asemenea lucru, cineva a risipit poate farmecul vocii lor, dar niciodata pe cel al tacerii”.

Imperativul de a comunica inseamna punerea sub acuzare a tacerii, precum si eradicarea oricarei interioritati. Acest imperativ nu lasa timp pentru reflectie ori pentru hoinareala, caci datoria de a cuvanta iese biruitoare. Gandirea cere rabdare, timp pentru deliberare; comunicarea se realizeaza intotdeauna in regim de urgenta. Ea transforma individul in interfata sau il deposedeaza de atributele care nu raspund neconditionat exigentelor ei. Comunicarea in sensul modern al termenului nu mai lasa loc pentru tacere, ea constrange la vorba, la inapoierea a ceea ce a fost luat pe nedrept, la marturisire deoarece „comunicarea” se ofera ca rezolvare a tuturor dificultatilor personale ori sociale. Pacatul in acest context este sa comunici „prost”; si mai condamnabil inca, de neiertat, este sa taci. Ideologia comunicarii asimileaza tacerea cu vidul, cu un abis in sanul discursului; ea nu intelege ca uneori cuvantul este lacuna tacerii. Mai mult decat zgomotul, tacerea este pentru homo communicans dusmanul declarat, taramul sau de misiune.

Ea implica intr-adevar o interioritate, o meditatie, o distanta luata in acelasi timp cu turbulenta lucrurilor, o ontologie care nu are vreme sa-si faca aparitia daca nu-i dai atentia cuvenita.

Imperativul de a spune „ tot“

Principiul comunicarii moderne este formulat in anii de dupa razboi, pe ruinele nazismului si in contextul in care gulagul isi manifesta vitalitatea. Norbert Wiener este unul dintre intemeietorii acestei paradigme care ajunge sa bulverseze societatile occidentale. Wiener intelege sa lupte impotriva dezordinii generate de om si de lume, el defineste cibernetica drept „o stiinta a controlului si a comunicarii”. Intr-un text fondator, indelung analizat de Philippe Breton (l995), Wiener sugereaza ca relatiile intre partile componente ale unui obiect sunt mai importante decat continutul lor respectiv. Lumea este susceptibila de a fi interpretata in termeni de informatie si comunicare. Sensul ocupa un loc secund in raport cu structura, este un efect al organizarii. Obiectul devine transparent, fara profunzime si se pierde in intregime in relatiile care ii creeaza forma. Pentru Wiener, o astfel de constatare se aplica atat lumii mecanice cat si societatilor umane. Informatia si comunicarea sunt concepte esentiale. Sprijinindu-si reflectia pe o metafizica a pierderii graduale a energiilor, Wiener trece de la registrul formularii stiintifice la cel al valorilor: informatia se opune dezordinii, comunicarea este remediul pentru entropia care aduce framantare in lume. Wiener scrie imediat dupa razboi, „dupa Bergen Belsen si Hiroshima”, cum o spune el insusi. Oamenii de stiinta se vad in situatia de a-si asuma sarcina de a intari controlul asupra societatilor cu ajutorul masinilor, de a suprima puterea, a aparatului de stat mai ales, care ar putea incapea pe mainile nu se stie cui. Masinile destinate comunicarii participa si ele la reducerea entropiei, ele opun dezordinii replica permanenta a informatiei, a cuvantului care semnifica. Ideologiile moderne ale comunicarii prospera pe acest fundal istoric, invocand memoria (desigur uitata de protagonistii actuali) secretului care a stat la originea shoah si necesitatea de a nu lasa niciodata sa se astearna tacerea. Exista insa cuvant si cuvant, tacere si tacere. Pe langa faptul ca mass-media, aducand in prim-plan anumite evenimente, le tin pe celelalte in umbra si nu vorbesc neaparat despre ceea ce ar fi fost esential pentru public, ele pun in lumina fapte fara a da intotdeauna cuvantul martorilor ori celor asupra carora se rasfrang consecintele. Ele confunda lumea cu discursul despre aceasta. Imperativul de a spune „totul” se topeste in fictiunea ca totul a fost spus, chiar daca ii lasa fara cuvant pe cei care ar vrea sa spuna altceva, sau care ar opta pentru un discurs diferit. A spune nu este de ajuns, nu este niciodata de ajuns daca celalalt nu are timp sa auda, sa asimileze si sa raspunda.

Imposibila tacere a comunicarii

Modernitatea inseamna venirea la putere a zgomotului. In lume razbate fara incetare larma instrumentelor tehnice, a caror folosinta insoteste viata personala ori colectiva. Dar vorbirea insasi este fara sfarsit, amplificata printr-o seama de mijloace. Nu cea mereu renascuta si fericita a comunicarii zilnice cu cei apropiati, cu prietenii ori necunoscutii cu care au fost legate contacte; aceasta ramane si da consistenta sociabilitatii. Un alt fel de vorbire isi schimba insa statutul antropologic: cea a mass-media, a retelelor, telefoanelor, celularelor etc. Aceasta prolifereaza, nu mai stie sa taca si se expune riscului de a nu mai fi ascultata. Navalnica si linistitoare, ea instituie o comunicare intemeiata numai pe contact, in care informatia este secundara, in care important este mai curand sa se manifeste continuitatea lumii. La fel ca muzica, ea devine un cadru de ambianta. Zgomotire regulata si fara consecinte in continutul ei, esentiala numai prin forma. Mesajul ei reaminteste intruna ca lumea exista necontenit. Ca ideologie moderna „comunicarea” este o confirmare reiterata a indivizilor in pozitia lor reciproca de locutori si receptori, un mod de a stabili limite securizante pentru unii si pentru altii, asa cum ii faci cuiva un serviciu: „Esti aici, existi pentru ca ma auzi, iar eu exist pentru ca-ti vorbesc” – continutul mesajului fiind adesea de ordin secundar. De unde paradoxul, subliniat de Philippe Breton, al unei societati „in care indivizi comunica-mult dar se intalnesc rar” (l995, l2). Un cuvant fara prezenta este lipsit de efect asupra unui public anonim.

Mass-media sau retelele de comunicare dau orisicui sentimentul ca cei ce i se adreseaza o fac in mod familiar. Ele sunt o intrerupere permanenta a tacerii vietii, zgomotul acestora ia locul vechilor conversatii. Litania lor nesfarsita ne aduce aminte ca lumea isi vede de drum, cu sirul ei de tragedii si cu clipele ei de tihna, dar nu avem inca de ce sa fim nelinistiti in ceea ce ne priveste. Adevarata drama ar fi tacerea mass-mediei, o pana generala a ordinatoarelor, pe scurt o lume lasata pe seama comunicarii verbale doar cu cei de fata, constransa la aprecierea personala. Modernitatea il transforma pe om intr-un loc de tranzit destinat receptarii unui mesaj infinit. E cu neputinta sa nu vorbesti, cu neputinta sa taci altminteri decat pentru a asculta Forta semnificativa a vorbirii este discreditata ori slabeste din necesitatea de a spune totul – nimic nu trebuie trecut sub tacere, trebuie sa domneasca o transparenta impecabila, careia sa nu-i scape de sub control nici un taram de secrete, nici un teritoriu al tacerii: intoarcere pe dos a omului ca o manusa, deoarece el isi este in intregime siesi prezent ca suprafata. Proliferarea tehnica a cuvantului il face inaudibil, interschimbabil, ii descalifica mesajul ori impune o atentie speciala pentru a fi auzit in vacarmul ce-l inconjoara ori in bruiajul de sens din societatile noastre. Disolutia mediatica a lumii tinde sa starneasca un zgomot asurzitor, o echivalare generalizata a banalului cu oroarea care anesteziaza simturile si protejeaza sensibilitatile. Discursul mass-mediei este mai putin bogat in sensuri decat o voce flecara si fara consecinte, viteza de elocutie si de depreciere il fac sa gafaie, producand fara stirea sa un comentariu-tacere despre eveniment. Hemoragia discursului apare din imposibilitatea de a satura tacerea. Comunicarea care isi tese la nesfarsit firele in ochiurile tramei sociale este fara lacuna, se ofera pana la saturatie si nu stie sa taca pentru a se face auzita; ii lipseste tacerea care i-ar da greutate, si forta. Iar paradoxul acestei curgeri neintrerupte consta in faptul ca ea vede in tacere dusmanul ei declarat: nici un spatiu alb la televiziune ori la radio, de exemplu; a pastra fraudulos un moment de tacere e cu neputinta, un flux continuu de cuvinte ori de muzica domina tot timpul, ca pentru a conjura amenintarea de a fi in cele din urma auzit.

Aceasta vorbire nesfarsita ramane fara replica. Ea nu este de ordinul conversatiei, mai degraba ocupa terenul fara sa-i pese de raspunsuri. Desigur, ea nu-i neaparat nici monolog, insa uneori tinde sa devina o forma de autism flecar. Lucien Sfez avanseaza, pentru a o caracteriza, notiunea de tautism, subliniind dimensiunea tautologica (confuzia dintre faptul real si reprezentarea acestuia) si inchisa a discursului (Sfez, l 982). Protagonistii ei sunt anonimi si interschimbabili, chiar daca uneori mai este inca posibil sa li de atribuie in mod provizoriu o identitate. Pur si simplu, vorba se face auzita, insa ii lipseste substanta lumii atat la emitere cat si la receptare; ea nu cunoaste deci nici reciprocitatea si nici tacerea care alimenteaza orice conversatie: vorbire fara prezenta si deci fara preocupare fata de vocea care raspunde ori atentia care pandeste mesajul.

Elogiul cuvantului

Daca modernitatea pune stavila tacerii, totusi sa nu uitam niciodata ca orice intentie dictatoriala incepe prin a ucide cuvantul. Ambele isi trag obarsia dintr-o reductie a caracterului de cetatenie deplina. Dar nu poate fi vorba de a da castig de cauza uneia sau alteia. Efectele nu sunt aceleasi. Vacarmul nu este la fel de virulent ca un cutit pus la beregata. Daca tacerea este adesea bogata in sensuri cand este expresia vointei personale inscrisa in evolutia unei conversatii, ea intruchipeaza incremenirea sensului si disloca legatura sociala cand este impusa prin violenta. Dictatura striveste cuvantul la sursa, modernitatea il determina sa prolifereze in indiferenta dupa ce l-a golit de sens. Luptam in permanenta impotriva veleitatilor mereu renascande ale celei dintai, suntem in schimb cufundati in ambianta celei din urma. Singura iesire, desigur elementara – in sensul de fondatoare –, consta in buna randuire intre tacere si cuvant, un fel de etica a conversatiei care presupune ca orice enunt implica un raspuns, orice afirmatie, o cantarire a pertinentei sale, orice dialog, o deliberare reciproca. Restaurarea sensului atrage dupa sine in mod necesar pe cea a cuvantului care, la randul sau, atrage dupa sine restaurarea tacerii. Daca in comunicarea moderna preaplinul discursului confera tacerii o atractie crescanda, aceasta, atat de redutabila in alte contexte, este mortifera in fata violentei ori a dictaturii. Ea devine in acest caz o figura a complicitatii sau a neputintei. Altfel spus, semnificatia cuvantului ori a tacerii nu poate fi perceputa decat in functie de contextul care ii determina participarea.

Cuvantul este singurul antidot pentru formele multiple de totalitarism care cauta sa reduca la tacere societatea pentru a-si asterne mantia de plumb peste circulatia colectiva a sensului, neutralizand orice gandire. Deliberarea in comun intretine vitalitatea legaturii sociale si inlatura constrangerile ori aspectele mortifere ale tacerii. A nu vorbi ar insemna sa consimti, sa te reduci pe tine insuti la mutism. A rupe tacerea printr-un enunt ori a ingradi cuvantul impunand-o sunt acte care au acelasi efect: se ajunge la discreditarea sensului prin proliferare ori calus. Nu exista vorba fara tacere, insa aceasta din urma nu este acceptata de ideologia moderna a comunicarii. Fiecare cuvant enuntat are partea lui de zgomot si partea lui de tacere si, in functie de circumstante, razbate cu mai multa sau mai putina forta, in functie de felul in care unul sau alta sunt dozate. Sensul poate fi inabusit de zgomot si pus in valoare de tacere, dar si reciproca este valabila, caci semnificatia unui cuvant nu este niciodata absoluta, ci in functie de modul in care ea il impresioneaza pe auditor.

Nu exista cuvant fara tacere

A gandi lumea inseamna a o face inteligibila gratie unei activitati simbolice care-si afla terenul de electiune in folosirea apropriata a limbii. Lumea se dezvaluie prin limbajul care o numeste. Gandirea este un material pentru vorbire, iar rostul ei este sa dea seama de evenimentele care traseaza fara intrerupere firul existentei ori al lucrurilor in care aceasta se urzeste. Ea este de negandit in afara limbajului, sau cel putin inaccesibila: ar ramane inchisa, pecetluita in individul care nu dispune de mijloace nici pentru a o formula si nici pentru a o transmite celorlalti. Gandirea imprumuta dintr-un fond inepuizabil de imagini, ea depaseste desigur cadrele limbajului, insa pentru a se spune pe sine trebuie sa faca apel la acesta. Cuvintele contureaza semnificatia lumii, sunt o grila care permite ca aceasta sa fie inteleasa, insusita, o unealta pentru a o face comunicabila chiar daca influenta lor este limitata iar uneori stangace, caci lumea este mereu in avans si refuza prin complexitate si prin clar-obscur orice incercare de a se lasa cuprinsa in vreo semnificatie univoca. Insa a face din limbaj sau din activitatea simbolica in general continutul gandirii si modul sau de comunicare nu inseamna sa le opui tacerii, asa cum vidul se deosebeste de plin. „Nu inseamna nici macar a urmari acea himera a unei gandiri pure fara limbaj”, scrie Joseph Rassam (l988, 2l). Tacerea si vorbirea nu sunt anonime, ambele sunt active si insemnate, iar discursul nu poate sa existe fara legatura lor reciproca. Tacerea nu este un rest, o zgura numai buna de aruncat, un vid care trebuie umplut, chiar daca grija de prea-plin a modernitatii se straduieste fara intrerupere sa o nimiceasca pentru a induce o permanenta sonora. La fel ca mimica sau gestul, ea nu intrupeaza o pasivitate brusca a limbii, ci o inscriptie activa a folosirii ei. Ea tine de comunicare in aceeasi masura ca limbajul si manifestarile corpului care o insotesc. Cuvantul se lipseste chiar mai greu de tacere decat invers.

Daca limbajul si tacerea se conjuga cu realizarea vorbirii, se poate spune de asemenea ca orice enunt ia nastere din tacerea interioara a individului mereu in dialog cu el insusi. Intr-adevar, orice act de vorbire este precedat de o voce tacuta, de un vis cu ochii deschisi plin de imagini si de ganduri difuze care actioneaza mereu asupra fiintei, chiar si atunci cand visul nocturn ii tulbura coordonatele; amestec de fantasme si de ganduri limpezi, de amintiri ori dorinte, aceasta voce se afla la hotarele limbajului si in acelasi timp il hraneste ca un sol fertil. Orice vorbire isi trage seva din acest loc fara spatiu si timp care este numit, in lipsa de altceva, interioritatea individului. Aceasta lume haotica si silentioasa care nu tace niciodata, doldora de imagini, de dorinte, de spaime ori de emotii minuscule sau napaditoare, pregateste o formulare uneori surprinzatoare pentru cel care o emite. Daca gandirea nu exista fara limbaj, ea nu ar putea economisi tacerea care il anunta. „Ceea ce ne face sa credem intr-o gandire care ar exista pentru sine inaintea expresiei, scrie Merleau-Ponty, sunt gandurile deja constituite si gata exprimate pe care le putem evoca in liniste si prin care ne dam iluzia unei vieti interioare. Dar in realitate aceasta pretinsa tacere freamata de vorbe, aceasta viata interioara este un limbaj-interior” (Merleau-Ponty, 1945, 2l3).



Daca posibilitatea limbajului caracterizeaza conditia umana si intemeiaza legatura sociala, tacerea in schimb preexista si dainuie in noianul conversatiilor care se confrunta ineluctabil la inceput si la sfarsit cu necesitatea de a tacea. Vorba este un fir subtire care vibreaza pe imensitatea tacerii. Cuvintele isi au radacinile infipte in acest sol, rizomul lor se hraneste cu acest humus, din a caror bogatie de sens isi extrag fiinta printr-o optiune de limbaj care ar fi putut fi diferita. Iar uneori vorba spusa fara rost, inutila, se autodizolva in propria-i neinsemnatate; ea rasuna atunci ca o modalitate de a evita tacerea, ca o contrariere a regulilor pe care aceasta le impune, insa tocmai acest fapt ii da pret limbajului. Tacerea interogheaza limitele oricarui cuvant, ea reaminteste ca sensul este cuprins intre hotare stramte in comparatie cu o lume inepuizabila, ca ramane mereu in urma fata de complexitatea lucrurilor. In ciuda nerabdarii de a intelege, de a nu lasa nimic deoparte, la sfarsit omul se loveste mereu de tacere, intr-o conversatie, tacerea este implinirea cuvantului: cand acesta din urma iese de pe buzele locutorului si se pierde in actul enuntarii, el se transforma datorita atentiei cu care este ascultat intr-o semnificatie anume pentru partener; acesta si-o insuseste iar din ecoul ei ia nastere propriul sau cuvant. Cand conversatia ia sfarsit si cei doi se despart, tacerea care se asterne este impregnata de reveria interioara, de ecoul vorbelor schimbate.

Parcurs

In primul capitol vom examina statutul tacerii in cadrul conversatiei. Vorbele schimbate sunt alcatuite din pauze, din intreruperi care intra in carnea cuvintelor rostite si care dau posibilitatea destinatarului sa le inteleaga. O conversatie inseamna sa cutreieri impreuna pe drumul limbajului; ea nu se poate concepe fara tacerea care o intovaraseste si care ii fereste pe protagonisti de valul necontrolat de cuvinte sub care s-ar putea ineca. Uzantele sociale si culturale stabilesc intre vorbit si tacere o alternanta care variaza de la o situatie la alta. Neintelegerile „apar in momentul in care timpii de pauza si ritmurile conversatiei difera la indivizii aflati in contact direct. Acestia se judeca atunci unul pe altul fara menajamente, unul evocand „lentoarea” interlocutorului, in vreme ce al doilea denunta „debitul” celui dintai, care aproape ca elimina orice pauza. De fapt, fiecare locutor, iar dincolo de aceasta fiecare grup social, fiecare cultura confera pauzei si tacerii in conversatie un statut special. In societatii noastre, atunci cand tacerea se asterne intr-un grup sau intre doua persoane, intervine stanjeneala. „Trece un inger”, se spune pentru a sublinia jena si a o depasi printr-o gluma care ingaduie reluarea discutiei. Insa alte societati nu acorda un rol atat de insemnat cuvantului rostit, relatia de reciprocitate fiind suficienta pentru a permite intrebuintarea moderata a limbajului. Din statutul social al vorbiri, al tacerii provine figura „tacutului” si cea a „vorbaretului”, transgresare minimala ori maximala a unui regim comun al limbajului.

Rolul pe care il are tacerea in conversatie ridica probleme diferitelor ei semnificatii in relatia cu ceilalti. Apar astfel figuri politice ale tacerii, care sunt numeroase si carora doar contextul enuntarii le da sens, caci tacerea in sine nu inseamna nimic, ambiguitatea o transforma intr-o unealta multifunctionala in viata de zi cu zi, control al interactiunii printr-o iscusita manuire a vorbei care pandeste cu buna stiinta momentul prielnic pentru a trezi nelinistea; instrument redutabil al puterii pentru cel care stie sa se foloseasca de ea; autocontrol spre a nu-si trada intentiile, a-si inabusi emotia care da navala, a-si acorda timp de gandire. Tacerea devine o forma de impotrivire atunci cand cineva tace in mod deliberat pentru a exprima un refuz, o rezistenta fata de cineva ori fata de o situatie. Insa posibilitatea de a tace este pierduta atunci cand o societate este inrobita si redusa la tacere supravegherea populatiei, detentia, exilul, punerea sub carantina sub mijloace care condamna cuvantul la neinsemnatate, la insingurare. Tacerea se refera de asemenea la consimtamant, la intelegerea secreta a amantilor ori a prietenilor care nu se tem sa taca impreuna. Ei n-au deloc nevoie sa umple timpul cu vorbe, le este de ajuns sa-si fie alaturi. Tacerea este de asemenea comunicare, mai ales daca este complice. Ea vadeste bineinteles si indiferenta fata de celalalt, negare a vorbelor sale care nu-si ia nici macar precautii de ordin moral. Cat despre mutism, acesta este un mod ofensiv de a tacea; ce exprima refuzul de a accepta schimbul, suferinta de a nu-si gasi prin el un rost: mutism electiv al copiilor proveniti din parinti emigrati ori a autistului, sau si mai bine al persoanei traumatizate care refuza cuvantul ce risca sa poarte cu sine memoria evenimentului. In fine caracterul indicibil al shoah, sfasierea intre necesitatea de a spune si neputinta de a gasi cuvintele care sa o faca, disolutia limbajului in oroare si totusi imposibilitatea de a tacea.

O alta forma politica de tacere consta in faptul ca, daca este bine ca anumite lucruri sa fie spuse, in cazul altora este mai putin bine sau chiar deloc, in functie de situatie si de protagonisti. Legatura sociala trebuie sa-si ia masuri de precautie prin practicarea unui discurs fara repere clare. Secretul, de exemplu, este o disciplina de limbaj care se exercita in favoarea ori in detrimentul acelora care ii ignora existenta. El apara sau aduce prejudicii, iar uneori distruge. Secretul inseamna putere in mainile anumitor indivizi. Fiecare om are partea lui de umbra. Tratamentul in psihanaliza permite pacientului sa inainteze pe un drum ferit de primejdii, departe de regulile conversatiei si de alternanta replicilor. Cel mai adesea analistul tace, aflandu-se in postura celui care asculta, in vreme ce pacientul se lupta cu dificultatile propriului sau discurs. Tacerea este piatra unghiulara a tratamentului, care se sprijina nu pe mutismul analistului, ci pe caracterul retinut al unui cuvant care capata relief atunci cand este enuntat si care il autorizeaza pe pacient sa spuna totul despre sine fara opreliste.

Tacerea este un sentiment, o modalitate a sensului, iar nu o masura a sonoritatii ambiante. Ea face referinta la atitudinea omului fata de mediul social inconjurator. Imaginarele sociale sunt ambivalente in ceea ce o priveste. Fata de tacere, unii incearca un sentiment de reculegere, de fericire calma, in vreme ce altii se sperie de ea si cauta prin zgomot sau prin vorba sa se apere de frica. In acest sens, iar Otto (l969) citeaza chiar acest exemplu, ea tine de dialectica sacrului. Amestec confuz de angoasa si de atractie, de groaza si de jubilare, de primejdie si de adapost, destinata in functie de imprejurari sa calmeze ori sa nelinisteasca, tacerea este un cadru mereu schimbator chiar daca este privit din aceeasi perspectiva. Zgomotul este adesea o masura de protectie, lucru dovedit de muzica de ambianta care este difuzata in majoritatea spatiilor publice. Insa zgomotul este din ce in ce mai des perceput ca o incalcare a dreptului fiecaruia de a beneficia de un confort acustic adecvat, el este inteles ca un element suparator. Tacerea se transforma astfel intr-o valoare comerciala, fiind intalnita tot mai rar devine o exigenta, un motiv de lupta sociala ori de marketing.

Cele mai multe religii intretin o relatie privilegiata cu tacerea. Dumnezeu nu incape in limitele inguste ale limbajului: credinciosul nu reuseste sa-l numeasca sau sa-l descrie si se refugiaza adesea intr-un dialog silentios, care se poarta in interior. Misticul impinge pana la ultima limita setea de a spune care se loveste, pentru a traduce propria-i experienta a divinului, de lipsa de insemnatate a cuvintelor; misticul pluteste in inefabil, insa figurile religioase ale tacerii sunt numeroase; ele sunt legate de relatia cu Dumnezeu, de rugaciune, de cult, de transmitere, de disciplina, de sobrietatea rostirii etc. (capitolul 5).

De asemenea, exista o stransa complicitate intre tacere si moarte. Durerea, drumul spre moarte, moartea insasi, confruntarea cu trupul neinsufletit, adesea riturile funerare si doliul impun suspendarea cuvantului. La fel, maladia grava, seropozitivitatea, sida ii obliga pe cei atinsi de asemenea boli sa asume interiorizand prezenta discreta si dureroasa a tacerii.

II. ROLUL MIJLOACELOR DE COMUNICARE IN MASA IN SOCIETATEA ACTUALA

CLAUDE-JEAN BERTRAND coordonator, O introducere in presa scrisa si vorbita, Editura Polirom, Iasi, 2001, cap. Functiile mass-media. Regimuri, actori si roluri, p. 31-40 (autor C.-J.Bertrand)

Claude-Jean Bertrand – profesor la Institutul Francez de presa. A tinut cursuri la universitatile din Strasbourg si Nanterre si in S.U.A. Mijloacele de comunicare in masa reprezinta subiectul fundamental al cartilor pe care le-a scris sau le-a coordonat: Les Médias aux États-Unis (1974), Les États-Unis et leur télévision (1989), La Déontologie des médias (1997), Les Médias en Grande-Bretagne (1998) etc.

Regimurile de presa se impart in doua categorii: despotice si democratice.

Regimuri despotice

1.Regimul autoritar

regim predominant pana la jumatatea secolului al XIX-lea (reiterat in secolul al XX-lea de statul fascist);

in acest tip de regim mijloacele de comunicare in masa sunt puternic controlate de autoritati prin diferite mijloace ( cenzura, monopol, coruptie, interdictie, inchisoare etc.);

numarul lor este limitat, iar presa de opozitie interzisa;

functiile de informare si divertisment sunt cenzurate;

nu exista dezbateri politice;

se remarca absenta faptului divers, considerat ca disfunctionalitate.

2.Regimul comunist

mass-media sunt etatizate;

scopul cu care sunt folosite: ca instrumente ale puterii pentru a mobiliza masele sunt utilizate in realizarea propagandei;

o varianta intermediara comunismului si liberalismului o constituie regimul paternalist, devoltat din anii ' 20 in multe democratii parlamentare; in acest caz mass-media erau mentinute sub monopol de stat.

Regimurile democratice

3.Regimul liberal

doctrina liberala a aparut in veacul al XVIII-lea;

ea sta la baza regimului cu acelasi nume adoptat ca norma internationala in 1948;

schimbul liber de informatii insoteste liberul schimb de produse fapt care conduce la „o servire ireprosabila a utilizatorilor”;

la inceputul secolului al XX-lea caracterul comercial al presei se accentueaza, facand imposibile ideile doctrinei liberale.

4.Regimul de „responsabilitate sociala”

mai realist decat celalalt regim democratic, pentru ca tine seama de mecanismele economice;

denumirea provine de la formula propusa de „Comisia pentru libertatea presei” (1942) din S.U.A.;

mass-media nu sunt in nici un fel controlate de stat; ele sunt intreprinderi private, iar succesul lor se masoara prin beneficii;

presa trebuie sa raspunda necesitatilor diverselor grupuri;

mijloacele de informatie in masa functioneaza dupa un cod deontologic;

daca acest cod nu este respectat, Parlamentul poate interveni prin lege;

Functiile mass-media intr-un regim liberal

F. de supraveghere a mediului inconjurator

F. de prezentare a unei imagini despre lume

F. culturala

F. de dezbatere

F. de promovare a consumului

F. de divertisment

O INTRODUCERE IN PRESA SCRISA SI VORBITA

CLAUDE-JEAN BERTRAND

Functiile mass-media

Regimuri, actori si roluri

Se afirma adesea ca mass-media au trei functii: sa informeze, sa educe si sa distreze. Este putin prea sumar. Mai ales la sfarsitul secolului XX. Mass-media, din ce in ce mai numeroase, ocupa in lumea noastra un loc tot mai important: din moment ce nu putem vorbi despre mass-media in afara unei societati de masa, nici societatea de masa nu poate exista fara mass-media. Mass-media isi asuma roluri numeroase si extrem de diverse, care variaza, in primul rand, in functie de mediul politic.



Regimuri de presa

Exista patru regimuri de presa, doua despotice si doua democratice. Fiecare se bazeaza pe o conceptie proprie asupra universului si a omului, in cazul unei conceptii pesimiste, care considera fiinta umana pervertita (inger decazut, animal brutal), omului nu i se acorda nici un liber-arbitru: el trebuie supravegheat, ingradit, indoctrinat. Daca suntem optimisti, daca socotim omul o fiinta rationala (unii ar spune: o faptura „dupa chipul si asemanarea Domnului”), atunci este normal ca fiecare cetatean sa aiba acces la toate informatiile disponibile, sa fie liber sa isi exprime ideile si sa conduca societatea in care traieste.

Regimul autoritar

Acest tip de regim, intr-o forma mai mult sau mai putin severa, a predominat in lume pana la mijlocul secolului al XIX-lea, in secolul XX statul fascist reluand obiceiurile monarhiilor absolutiste de altadata. O data cu aparitia tiparului, autoritatile regale si religioase s-au straduit sa-i limiteze utilizarea prin mijloace devenite clasice: autorizari, monopol, depuneri de garantii, cenzura, coruptie, proces, amenda, sechestru, interdictie, inchisoare, violenta, exil, executie.

Intr-un astfel de regim, mass-media sunt de obicei proprietate privata si autorizata sa obtina profit, dar continutul lor este sever controlat de catre autoritati. Numarul organelor de presa este limitat, iar presa de opozitie este interzisa – precum in Spania, sub regimul lui Franco intre 1938 si 1975.

Functiile mass-media sunt in acest caz net distincte de cele existente intr-un regim democratic. Cum informarea si divertismentul pot fi subversive – deci periculoase –, ele sunt cenzurate. Orice dezbatere politica este exclusa. Viziunea asupra lumii si ideologia nationala pe care le vehiculeaza mass-media trebuie sa fie conforme cu conceptia si interesele puterii. In presa, faptele diverse sunt interzise (caci ele reprezinta disfunctionalitati), de unde si absenta cotidienelor populare in Italia pe timpul lui Mussolini intre 1925 si 1943.

Lumea a treia reprezinta un caz aparte, mai cu seama in fostele colonii europene din Sud. Odinioara se pretindea, pe drept cuvant, ca aici functiile mass-media trebuie sa fie specifice, sustinand dezvoltarea tarii: ele aveau rolul de a educa populatia saraca si rurala, de a consolida o natiune alcatuita din grupuri eterogene si de a apara cultura locala.

Se intampla ca mass-media sa joace respectivele roluri. Totusi, foarte adesea, aceste tari erau – sau inca sunt – dictaturi militare unde mass-media raman putin dezvoltate si sunt utilizate in doua scopuri: fie sa contribuie la sustinerea in functie a unui potentat prin manipularea maselor, gratie, mai ales, radioului; fie sa serveasca nevoilor unei mici elite urbane, singura care poate profita de presa scrisa si de televiziune.

Regimul comunist

Intr-un astfel de regim, mass-media sunt etatizate, ca si armata de altfel sau (cel mai adesea) sistemul educativ, intr-un stat totalitar, care absoarbe toate institutiile si industriile, mass-media nu sunt decat niste rotite intr-un mecanism gigantic. Aici, conceptul de libertate a presei nu are nici o relevanta.

Regimul comunist a fost instaurat pentru prima oara in Rusia, la inceputul anilor ’20.

Dupa al doilea razboi mondial, a fost impus cu forta si in Europa de Est. Apoi, dupa 1949, s-a impus si in China, iar in anii ’60 in numeroase tari din lumea a treia. In zorii secolului XXI, el pare insa pe cale de disparitie, deoarece s-a dovedit a fi contrar dezvoltarii economice, bunastarii sociale, expansiunii cunoasterii, pacii in lume si, bineinteles, democratiei politice.

Intr-un regim totalitar, statul utilizeaza mass-media in trei moduri. Mai intai, acestea servesc la difuzarea instructiunilor date de putere – de unde centralizarea sistemului mediatic.

In al doilea rand, ele trebuie sa mobilizeze masele, sa le determine sa execute ordinele. Al treilea lucru si cel mai important este ca presa trebuie sa indoctrineze masele, sa inculce ideologia oficiala, sa construiasca „omul nou”. Pe de alta parte, mass-media celebreaza cultul sefului suprem printr-o necontenita psalmodiere a virtutilor sale. Presa este pusa in slujba unei propagande constante – in interiorul si in afara tarii.

Adversarii unui astfel de regim denunta cu brutalitate mass-media. Functia primordiala a acestora este de a ascunde si de a minti pentru a face sa dispara tot ceea ce nu serveste intereselor nomenclaturii, elita aflata la putere, indiferenta la destinul maselor.

Puterea sovietica, de exemplu, cerea ca mass-media sa educe populatia, sa-i asigure o pregatire civica (cursuri de igiena, de pilda), profesionala (emisiuni agronomice) si culturala (balet, opera), in masura in care este corect asumata, aceasta functie face cinste mass-media etatizate. In cadrul unui regim liberal, presa comerciala se ocupa insuficient de ea.

Intre regimul comunist si cel liberal nu exista o ruptura. La jumatatea drumului dintre cele doua regimuri, a existat, pana in anii 1980, o varianta mai blanda a regimului etatizat, pe care o putem denumi „paternalista”. Incepand cu anii ’20, ea s-a dezvoltat in majoritatea democratiilor parlamentare: mass-media electronice, considerate prea influente, erau mentinute sub monopol de stat. Publicul primea prin radio si televiziune doar ceea ce statul considera ca este bun pentru el. Aceasta nu excludea calitatea si nici chiar independenta, dupa cum foarte bine a aratat-o BBC[1] in Marea Britanic pana in 1954.

Regimul liberal

Dupa ce a fost adoptat in toate tarile democratice, regimul liberal a devenit norma internationala gratie articolului 19 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului a ONU, adoptata in 1948 (in absenta URSS):

„Orice om are dreptul la libertatea opiniilor si a exprimarii; acest drept include libertatea de a avea opinii fara imixtiune din afara, precum si libertatea de a cauta, de a primi si de a raspandi informatii si idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat.”

Conform doctrinei liberale aparute in secolul al XVIII-lea, Secol al Luminilor, este suficient ca toate faptele sa fie raportate cu obiectivitate si ca toate opiniile sa apara pe „piata ideilor”: atunci omul este capabil sa discearna adevarul si inclina sa-l utilizeze in comportamentul sau. Statul nu trebuie decat sa lase sa se intample acest lucru si totul va merge de la sine. Trebuie ca liberul schimb de informatii sa insoteasca liberul schimb de produse : in felul acesta, va fi asigurata o servire ireprosabila a utilizatorilor.

Aceasta utopie nu a rezistat fenomenului de comercializare crescanda a presei incepand cu secolul XX. Majoritatea mass-media care apareau atunci avea un scop comercial: lucrurile profitabile erau considerate bune. In plus, tendinta normala a acelor intreprinderi de presa, ca si a celorlalte intreprinderi, era una de concentrare, in consecinta, puterea de a informa (sau de a nu informa), puterea de a defini marile teme de dezbatere nationala, de a „stabili ordinea de zi” a tarii cadea in mainile unui numar tot mai restrans de proprietari de presa, persoane care nu erau nici alese, nici foarte experte sau preocupate sa serveasca publicul.

Regimul de „responsabilitate sociala”

Aceasta noua doctrina s-a nascut dintr-o perceptie mai realista asupra naturii umane si a mecanismelor economice. Asa cum a fost ea conceputa de universitari si de o serie de profesionisti ai mass-media, aceasta doctrina nu o respinge pe precedenta, ci o extinde, straduindu-se sa asocieze libertatea si calitatea mijloacelor de informare.

Formula a fost lansata de „Comisia pentru libertatea presei”, creata in SUA in decembrie l942 la initiativa fondatorului revistelor Time si Life. In timpul presedintiei lui R.-M. Hutchins, rector al Universitatii din Chicago, ea reunea personalitati din afara mass-media (printre care francezul Jacques Maritain). Mass-media au primit analizele si concluziile raportului sau, publicat in 1947, cu o indiferenta glaciala sau cu furie. De atunci insa, aceste idei nu au incetat sa fie citate si comentate.

Conform acestei doctrine, este preferabil ca mass-media sa nu fie nici in proprietatea statului, nici sub controlul sau, caci adesea interesul „statului” nu difera de interesul celor care guverneaza. In schimb, mass-media nu sunt considerate drept intreprinderi private obisnuite al caror succes se poate masura numai prin beneficii. Este absolut normal ca ele sa caute profitul, dar ar trebui sa isi asume si responsabilitatea fata de diversele grupuri care compun societatea; altfel spus, trebuie ca presa de toate tipurile sa raspunda diverselor nevoi si dorinte ale acestor grupuri.

In cazul in care cetatenii sunt nemultumiti de serviciile care le sunt puse la dispozitie, mass-media trebuie sa reactioneze. Ar fi de preferat ca ele sa se sanctioneze singure, conform unui cod deontologic stabilit chiar de ele. Daca insa nu se va intampla acest lucru, este necesar si legitim ca Parlamentul sa intervina, prin intermediul legilor.

Cele patru regimuri de presa despre care am discutat nu exista in stare pura. In tarile cu regim autoritar, cetatenii au avut intotdeauna acces la mass-media clandestine, venite din exteriorul tarii sau realizate in interior – si uneori la o presa de opozitie moderata, protejata prin legaturile ei cu o elita traditionala (cazul Americii de Sud intre 1940 si 1970).

Nu ne-am fi asteptat la asa ceva intr-un regim totalitarist; totusi, in URSS, lumea citea samizdat-uri, adica romane, poeme, pamflete, benzi desenate care circulau pe sub mana. Se asculta postul de radio Liberty (post american cu studiourile la München), BBC sau Vocea Americii si sute de alte mici posturi muzicale pirat.

Pe de alta parte, in democratiile liberale, s-a considerat intotdeauna necesara, in interesul general, o limitare a activitatii mass-media. Astfel, chiar si in SUA, unde Primul Amendament (1791) al Constitutiei interzice Congresului sa adopte „orice lege care restrange libertatea cuvantului si a presei”, mass-media sunt supuse unor legi anti-trust, legilor sigurantei nationale si unei legislatii privind defaimarea, obscenitatea, rasismul sau sexismul, iar oricine vrea sa difuzeze emisiuni radio sau T V trebuie sa obtina mai intai o autorizatie federala.

Functiile mass-media in regimul liberal

Intr-un regim liberal – nu insa si intr-un regim fascist sau comunist – mass-media reprezinta in acelasi timp o industrie, un serviciu public si o institutie politica: trei ipostaze intrucatva incompatibile. Functiile care decurg de aici sunt diverse si uneori contradictorii. „Ele variaza dupa cum se adopta punctul de vedere al mass-media, al intregii societati sau doar al utilizatorului individual; dupa cum se au in vedere mijloacele de comunicare in sine sau continuturile vehiculate; dupa cum se examineaza numai functiile lor declarate sau si cele ascunse, cele pozitive sau si cele negative.” Fiecarei functii ii corespunde o disfunctie datorata naturii canalului mediatic, vointei responsabilului acestuia sau comportamentului utilizatorilor.

Cei sase participanti la comunicarea sociala

Pentru a-si indeplini functiile, mass-media pun in miscare in sanul unor sisteme complexe oameni care actioneaza in comun sau unii impotriva altora. Cine sunt acesti actori?

Proprietarii sau administratori de mass-media

Administratori? Mass-media sunt, din ce in ce mai mult, societati cotate la Bursa, ai caror actionari se numara cu miile. Cei care conduc institutiile de presa sunt adesea salariati care poseda o parte minima sau neinsemnata a companiei, ceea ce nu-i impiedica sa detina o mare putere.

Altadata, proprietarii de presa urmareau cu precadere prestigiul, puterea de a influenta opinia publica si, in consecinta, marile decizii politice. Astazi, ei urmaresc mai ales profitul. Totusi, majoritatea proprietarilor sunt conservatori din punct de vedere politic, deoarece ei tind sa pastreze un regim care le asigura profitul; in plus, se simt solidari cu oamenii de afaceri – cei care le furnizeaza publicitatea.

Cumparatorii de spatiu publicitar

Acestia au o mare putere, pentru ca mass-media le datoreaza intre 40 si l00% din profit. Ei exercita rareori o presiune directa, autocenzura mass-media fiind suficienta. Influenta lor asupra continutului este difuza, dar puternica: mass-media nu trebuie sa displaca, ci sa placa pe cat posibil oamenilor interesanti, adica celor care sunt in numar mai mare sau care cheltuiesc mult pe presa.

Interesele cumparatorilor de spatiu publicitar sunt asemanatoare, dar nu identice cu cele ale patronilor de presa. Cei din urma trebuie sa tina cont atat de cumparatorii de spatiu publicitar, cat si de consumatori. Patronii de presa nu vor refuza o publicitate, dar nici nu vor evita sa se faca ecoul ecologistilor sau al aparatorilor drepturilor consumatorilor.

Profesionistii: jurnalisti si realizatori

Importanta lor este mare. Aceasta ar trebui sa creasca, deoarece ei au interesul ca meseria lor sa fie cat mai bine exercitata si stiu cum sa faca acest lucru.

Altadata, majoritatea nu erau decat simpli angajati care scriau sau citeau la microfon buletine de stiri. Astazi, ei beneficiaza de o pregatire generala, specializata si deontologica in acelasi timp, putand sa isi asume mai bine toate functiile si sa obtina o mai mare autonomie. Cel putin in cateva tari, acesti salariati se apropie din ce in ce mai mult de profesiunile liberale, ai caror practicanti se simt responsabili fata de confratii si de clientii lor.

Tehnicienii

Acestia sunt adeseori uitati. Se fac remarcati mai ales cand isi inceteaza lucrul: ei sunt cei care stau cel mai frecvent la originea grevelor din mass-media. Tipografii s-au constituit in primele sindicate muncitoresti, caci aveau o educatie si mijloacele de a-si difuza ideile. Puterea lor este inca destul de mare: sindicatele presei nationale engleze au blocat orice modernizare timp de 20 de ani, pana in l986.

Uneori, tehnicienii se fac remarcati prin absenta lor. In lumea a treia, ei lipsesc mai mult decat jurnalistii sau materia prima, lucru evident mai ales in tarile Africii negre.

Utilizatorii: cetateni si consumatori

Odinioara, ei se puteau manifesta doar prin decizia de a cumpara sau nu un ziar. Puteau de asemenea sa dea drumul aparatului – dar, intr-o tara ca Franta, gestul nu avea mare efect, pentru ca rezultatele rarelor sondaje nu erau date publicitatii. Oricum, redactorii-sefi si responsabilii de programe credeau ca stiu mai bine decat publicul insusi nevoile si dorintele acestuia.



Astazi, datorita comercializarii si concurentei in permanenta crestere, numarul sondajelor de piata a crescut; rezultatele lor sunt date publicitatii si se tine cont de ele. Utilizatorii, mai activi decat in trecut, isi fac cunoscute dorintele si nemultumirile. Din pacate, majoritatea se cred neputinciosi.

Politicienii

Informatia este sinonima cu puterea: este imposibil sa actionezi fara sa cunosti. Or, exista profesionisti ai puterii: oamenii politici, in mod firesc, ei au vrut dintotdeauna sa obtina si sa pastreze pentru ei un maximum de informatii. S-au straduit deci sa limiteze difuzarea informatiei in public sau sa ii manipuleze continutul; au reusit mult timp lucrul acesta si, intr-o oarecare masura, inca il mai fac.

Pentru a simplifica, putem regrupa toate functiile mass-media din regimul liberal in sase categorii – dar granitele dintre ele nu sunt intotdeauna evidente.

Supravegherea mediului inconjurator

Animalele salbatice pandesc tot ceea ce se intampla in jurul lor pentru a gasi hrana sau pentru a-si repera inamicii. Omul primitiv incredinta aceasta sarcina iscoadelor sau santinelelor. Dar, in actuala societate de masa, numai mass-media sunt capabile sa ne semnaleze evenimentele placute sau neplacute – fie ca este vorba despre reduceri de preturi la pantofi sai despre o furtuna, despre oferte de serviciu sau despre aparitia unei firme concurente, despre tragedia de la Cernobil sau sfarsitul Razboiului Rece.

Rolul mass-media este acela de a obtine informatia si de a o face sa circule. Si cum informatii se gasesc din abundenta, mass-media au rolul sa le trieze, sa le ierarhizeze si sa le interpreteze. Presa (scrisa si audiovizuala) este cea care indica ce anume este important si ca nu din masa evenimentelor, a proceselor, a opiniilor si a personalitatilor. Mass-media decid sa popularizeze sau nu idei noi.

Mass-media trebuie, in intervalul dintre alegeri, sa ii supravegheze pe guvernanti si sa le faca publice greselile. Cel putin teoretic, marile institutii de presa au o independenta si o calificare care le permit sa ii evalueze si sa ii critice pe cei alesi in numele cetatenilor. De aici vine si numele de „a patra putere in stat”, nume dat mass-media la inceputul secolului al XIX-lea in Marea Britanie. In prezent, presa este plasata dupa puterea executiva, cea legislativa si cea judecatoreasca.

Aceasta functie jurnalistica a mass-media, ca si urmatoarele, este afectata de numeroase disfunctionalitati. Nu este insa locul potrivit pentru a le aminti: ele sunt tratate pe larg in capitolul „Critica mass-media si deontologia”.

Prezentarea unei imagini despre lume

Nici un om nu are cunostinte directe despre lume in ansamblul ei, iar cei mai multi dintre noi nu au decat o experienta extrem de limitata. Ceea ce stim despre restul lumii stim datorita scolii, conversatiilor si, in primul rand, mass-media.

Unele mijloace de informare de masa joaca cu precadere acest rol: ofera cetateanului informatii si idei venite din alte parti, il ajuta sa dobandeasca o viziune globala, conferindu-un prestigiu social sporit. Continutul prezent in aproape orice mijloc de informare – inclusiv al celui care difuzeaza foiletoanele televizate – transmite cunostinte. El adanceste constiinta de sine a fiecaruia prezentandu-i alti oameni, alte tipuri de comportament.

Subiectele, regiunile, oamenii despre care mass-media nu vorbesc sau despre care vorbesc putin nu exista sau exista in prea mica masura. Astfel se motiveaza campania lansata de tarile din lumea a treia in anii ’70 impotriva atentiei insuficiente pe care le-o acordau marilor institutii de presa occidentale.

O disfunctionalitate mai banala provine din faptul ca, in mass-media, activitatea se desfasoara sub presiunea timpului, ducand la o abordare simplificata, in consecinta, mass-media utilizeaza miturile (precum capacitatea de munca a nemtilor) si stereotipurile (seducatorul italian, de exemplu). Altfel spus, ele prezinta imagini incomplete si adesea deformate despre lume, imagini ce pot induce sentimente nejustificate (ca dispretul pentru anumite popoare sau comportamente uneori dramatice).

Transmiterea culturii

Mass-media transmit de la o generatie la alta mostenirea culturala a grupului sau a natiunii „ideologia” ei: o anumita viziune asupra trecutului, prezentului si a viitorului lumii. Aceasta este un amalgam de mituri, de traditii, de valori si de principii care ii confera individului ca identitate etnica sau nationala; il face pe copilul crescut in Islanda sa devina islandez, si basc pe cel crescut in Navarra.

Bineinteles, familia, Biserica si scoala se ocupa si ele de aceasta socializare. Dar, in tarile occidentale (cu exceptia SUA), Biserica si-a pierdut mult din influenta. In familia de astazi, redusa la tata, mama si copii, adesea ambii parinti au o slujba, daca nu cumva sunt divortati. Timpul pe care copiii il petrec cu parintii ajunge rareori la cele l0-l5 000 de ore petrecute in fata micului ecran pana la sfarsitul anilor de adolescenta.

Raman scoala si mass-media, carora copiii le consacra cea mai mare parte a timpului. Mass-media au avantajul de a insoti individul de-a lungul intregii sale vieti (o viata adesea destul de solitara in mijlocul maselor) si de a vorbi si despre imigranti, astazi numerosi in majoritatea tarilor.

Unele institutii de presa educa publicul, mai ales prin popularizarea stiintei. Dar, in ansamblul lor, mass-media inculca publicului ce se gandeste si ce nu, ce se face si ce nu se face: normele traditionale ale societatii – la care se adauga si noile norme in curs de formare.

Si aici, disfunctionalitatile pot fi grave. Ca si in cazul primelor doua functii sau al urmatoarei, este posibil ca cei care conduc mass-media sa intervina, utilizand omisiunea sau distorsiunea, pentru a privilegia un element sau altul al mostenirii culturale. Sau, mai simplu, stabilitatea si confortul pe care le creeaza apartenenta la o cultura straveche pot provoca stagnarea. Grupul poate deci sa se inchida intr-un conservatorism paralizant. Mass-media au rolul de a stimula schimbarea prin promovarea de notiuni, uzante si produse noi.

Ipostaza de tribuna de dezbatere

Ne imaginam uneori cum, in satele de altadata, toata lumea discuta cu toata lumea – in fata bisericii, la targ, la cafenea sau sub copaci, la umbra. Astazi, in societatea de masa, oamenii care au aceeasi origine etnica sau impartasesc o pasiune ori o profesie comuna sunt adesea raspanditi in interiorul unui megalopolis sau al unui teritoriu vast. Contactele si schimburile se realizeaza mai ales prin intermediul mass-media. Multiplicandu-si canalele de comunicare – internet, sateliti, cablu, mass-media asigura din ce in ce mai mult o comunicare pe orizontala, cu doua piste, si nu numai o comunicare de sus in jos.

In democratiile primitive, marile decizii erau luate dupa dezbaterile cetatenilor, organizate in agora cetatilor grecesti, sau cu ocazia acelor town meetings din Noua Anglie. In democratia de masa, este la fel de important sa se ajunga la un consens, la o „opinie publica”. In lipsa unui acord, exista pericolul unor confruntari violente, chiar al unui razboi civil. Or, dezbaterile nu pot avea loc decat in mass-media, prin intermediul ziaristilor si al unor reprezentanti, purtatori de cuvant ai diferitelor grupuri, sau direct, prin posta cititorilor sau telefoane in direct.

Mass-media raliaza astfel individul unui grup, sudeaza grupurile intr-o natiune. Totodata, ele contribuie la aparitia solidaritatii, facandu-i pe oameni partasi la aceleasi emotii, de exemplu indignarea in fata unui scandal sau tristetea in fata unei calamitati.

Forumul mediatic joaca un rol politic crucial. Ca intermediari intre cetateni si guvernanti, mass-media se transforma in institutii centrale, in pivoti ai democratiei. Guvernantii isi fac cunoscute realizarile si proiectele. Politicienii cauta sa se foloseasca de mass-media pentru a-si convinge electoratul, nu fara distorsiuni sau omisiuni. Cei ce dirijeaza economia se servesc si ei de mass-media, intr-o maniera mai discreta, dar mai eficace[2]. Iata de ce un eminent observator cum este Jacques Ellul considera ca functia esentiala a mass-media este “propaganda.

Disfunctionalitatile posibile sunt evidente. Daca mass-media nu vehiculeaza decat opiniile unui grup fara scrupule, avem de-a face cu o dictatura, deci cu un pericol extrem: nazistii au impins Germania in al doilea razboi mondial si la Holocaust. La fel, sovieticii au distrus zeci de milioane de oameni si economia tarilor din Est.

Chiar si in democratie, cand mass-media privilegiaza o anumita ideologie, se ajunge la o criza. Astfel, in SUA anilor ’50, ele promovau doar conformismul unei majoritati albe, conservatoare. Grupurile excluse s-au revoltat in deceniul urmator, uneori cu brutalitate: negrii, studentii, hispanicii, amerindienii, consumatorii, femeile, ecologistii, homosexualii, handicapatii etc.

Promovarea consumului

Candva, jurnalismul era un artizanat si iata ca redevine ceea ce a fost odinioara gratie noilor tehnologii (fotocopierea, publicatii asistate de calculator, fax, internet). Acum, fara exceptii, mass-media sunt nevoite sa ofere salarii angajatilor si dividende actionarilor, asemenea marilor intreprinderi. De altfel, mass-media reprezinta un sector important al economiei: industria mediatica este al doilea exportator al SUA.

Pe de alta parte, mass-media sunt cele care vehiculeaza publicitatea[3]. Unele nu fac decat acest lucru (ziare gratuite, canale de teleshopping), in timp ce altele ignora publicitatea (televiziunea cu plata). Dar, pentru majoritatea institutiilor de presa, principalul scop este acela de a seduce un public pentru a-l vinde publicitatii, in plus, ele se straduiesc sa creeze un context favorabil cumpararii produselor carora le fac reclama. Fara mass-media, comertul este periclitat, dupa cum au dovedit-o grevele prelungite ale ziarelor din marile orase.

Unii atribuie publicitatii un rol benefic, in opinia lor, publicitatea informeaza (in special prin anunturi) si, stimuland concurenta si consumul, permite aparitia unor preturi scazute. De altfel, publicitatea este cea care a facut presa accesibila omului de pe strada, permitandu-i sa fie foarte ieftina, ba chiar „gratuita”. Pe de alta parte, politica de stanga denunta rolul ei nociv de a manipula, de a incita la consumul furibund, la risipa, la poluare. Orice am gandi, trebuie sa recunoastem ca publicitatea indeplineste o functie esentiala intr-o economie moderna.

Stimularea distractiei

Folclorul ne duce la ideea ca, in societatile primitive, fiecare grup era preocupat de propriile distractii, in timpul lungilor nopti de iarna, se povesteau vechi legende si se cantau refrene populare; in timpul sarbatorilor rituale, oamenii jucau, dansau si cantau in piata publica.

In societatea de masa, divertismentul este mai necesar ca niciodata pentru a reduce tensiunile ce se acumuleaza in fiecare individ si care pot sa-l duca la razvratire, imbolnavire sau alienare. Aceasta distractie este oferita in principal de catre mass-media, gratie „culturii de masa” pe care au creat-o. Cea mai mare parte a consumatorilor cauta in mass-media divertismentul. Ca urmare, aproape toate mijloacele de comunicare de masa il ofera, chiar si cotidienele.

Concomitent, mass-media promoveaza noul pentru a lupta contra plictiselii, dar si familiarul, pentru a ritualiza existenta. Ele stimuleaza (emotiile sau intelectul) si tot ele calmeaza (prin distractie sau catharsis). Substituindu-se contactelor umane, mass-media permit izolarea sau diverse convivialitati. Astfel, in tren, calatorul foloseste ziarul pentru a se separa de ceilalti; dimpotriva, un sofer se simte mai putin singur la volan gratie radioului; un batran fara familie primeste, prin intermediul micului ecran, vizita atator vedete. La birou sau la cafenea, discutia aluneca invariabil spre filmul sau meciul vazut in ajun la televizor. Aceasta functie este cea mai importanta astazi, cu atat mai mult cu cat ea se combina extrem de eficient cu celelalte. Educatia este primita mai usor cand este ascunsa sub masca distractiei: televiziunea este mult mai eficienta decat scoala. La fel, publicitatea incearca sa ofere distractie si, pentru a seduce, chiar si informatia este oferita sub forma de spectacol. In schimb, mass-media ofera foarte rar divertismentul pur; pentru a distra, ele imbina divertismentul cu o alta functie.

Este normal deci ca principalele reprosuri adresate mass-media sa vizeze divertismentul. Presa este acuzata ca actioneaza ca un drog, excitant sau anestezic – un nou „opiu al poporului” –, pretandu-se astfel la tot felul de manipulari in beneficiul celor bogati si puternici.

Din cele sase functii importante ale mass-media pe care tocmai le-am explicat, unele canale pot sa isi asume doar una sau doua: saptamanalul gratuit se ocupa de vanzarea produselor; radioul public are drept obiectiv informarea; canalul TV cu plata specializat in difuzarea filmelor nu face decat sa distreze. Totusi, numeroase mijloace de informare de masa joaca simultan toate cele sase roluri. Importanta relativa a fiecarui rol depinde de natura fiecarui canal mediatic. Presa scrisa este cea mai in masura sa ofere informatii intr-o maniera exhaustiva si aprofundata. Dimensiunea ei este spatiul: la nevoie, o revista sau un cotidian isi pot mari numarul de pagini. Televiziunea este constransa de dimensiunea temporala, nedispunand decat de 24 de ore pe zi. Si cum ea consta in imagini si sunete, se preteaza cel mai bine divertismentului.

Functiile mass-media in societatea moderna sunt, indiscutabil, importante. Totusi, presei i se atribuie pe nedrept puteri imense in numeroase domenii. Mass-media sunt acuzate – de stanga si de dreapta, de Nord si de Sud, de cei bogati si de cei saraci, de batrani si de tineri – de toate tarele societatii moderne. Din aceasta perspectiva, este bine sa avem in minte cateva idei utile.

Prima este ca tripla natura a mass-media (industrie, serviciu public, institutie politica) le confera un statut ambiguu. Astfel, un serviciu public precum politia sau posta poate fi reglementat si subventionat in permanenta. O intreprindere privata poate fi ajutata de catre stat in timpul unei crize. Dar o institutie politica precum presa nu poate primi subsidii fara a risca sa cada sub controlul guvernului, nemaiputand astfel sa-si asume una dintre principalele ei misiuni.

A doua idee este ca mass-media fac parte dintr-un complex sistem social: chiar si in regimul liberal, autonomia lor este limitata, intr-o mare masura, mass-media sunt si fac ceea ce doresc cei care conduc in economie si in politica, intr-o la fel de mare masura, ele sunt si fac ceea ce doresc consumatorii si cetatenii, adica toti locuitorii tarii.

In acelasi timp, si aceasta este ultima idee, mass-media pot fi considerate o forta a progresului. Ceea ce Ithiel de Sola Pool a numit „tehnologiile libertatii” nu constituie o realitate neutra: ele sunt in mod evident in serviciul drepturilor omului. Oricine le recunoaste rolul in prabusirea regimurilor fasciste si comuniste. Regimurile fanatice se tem de mass-media si de puterea lor.



BBC a pierdut atunci monopolul asupra televiziunii (si in l973 asupra radioului), fara a renunta la calitate sau la independenta.

In Statele Unite, mass-media au ajuns treptat sa genereze in randurile publicului o imagine negativa a sindicatelor si a grevelor.

La fel ca afisajul stradal, foarte important in Franta, si corespondenta, foarte importanta in Statele Unite. A se vedea si capitolul despre „Publicitate si mass-media”.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2741
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site