Terapia, consilierea - suport pentru cuplul cu probleme

Terapia, consilierea - suport pentru cuplul cu probleme

1 Definirea conceptelor - consiliere, psihoterapie

Consilierea

'in contextul teoriilor psihosociale, termenul de consiliere se refera la suportul imediat acordat indivizilor intr-o situatie de criza sau intr-un moment de schimbare care necesita o adaptare a individului la conditiile de viata cu care nu este familiarizat'¹.

Consilierea reprezinta un aspect important al prevenirii si promovarii sanatatii, fiind o modalitate de ajutorare a indivizilor, in vederea imbunatatirii calitatii vietii in cadrul cuplului.

Psihoterapie

Psihoterapia este una din ramurile aplicative ale psihologiei, care poate fi definita din cel putin doua perspective:

(1)    ca o relatie interpersonala intre pacientul (clientul) care sufera de o
tulburare psihica in legatura cu care solicita ajutor si terapeutul care poseda
aptitudinile si pregatirea necesare pentru a interveni psihoterapeutic;

(2)          ca forma de tratament psihologic care presupune o actiune psihologica
sistematica, structurata, planificata, aplicata deliberat de catre un psihoterapeut
calificat asupra pacientului. Din cauza noutatii domeniului si a lipsei de
informare asupra ofertei psihoterapeutice, de multe ori se pune semnul egalitatii
intre asistenta psihoterapeutica specializata si sprijinul afectiv oferit de un
prieten, doctor sau preot. Acestia din urma pot oferi celui tulburat emotional
sprijin afectiv, un fel de "consiliere empirica' la nivelul bunului simt.
Psihoterapia, insa, este aplicata de catre un psihoterapeut calificat, care
abordeaza, in cunostinta de cauza, perturbarile emotionale si le trateaza
planificat. Atat consilierea psihologica, cat si psihoterapia reprezinta procese de

Pop Luana Miruna, 2002, 'Dictionar de politici sociale',[BucurestiJ, Editura Expert, p. 187

13

acordare a asistentei psihologice de catre persoane abilitate in acest sens. Multi specialisti considera cei doi termeni ca fiind echivalenti.

Consilierea psihologica reprezinta un proces intensiv, de scurta durata, prin care sunt abordate probleme mai putin severe.

Psihoterapia este un proces complex, de mai lunga durata, centrat pe reducerea unor simptome, pe reechilibrarea si reconstructia personalitatii clientului. Necesita o calificare superioara a psihoterapeutului care il conduce. Psihoterapia constituie o supraspecializare postuniversitara. Categoriile profesionale care pot practica psihoterapia la nivel de competenta stiintifica sunt: psihologii clinicieni, medicii psihiatri si asistentii sociali care, pe langa pregatirea universitara de baza, au urmat cursurile a una sau mai multe scoli de psihoterapie, fiind supervizati de un psihoterapeut competent.

Principiile deontologice ale profesiei de psihoterapeut, cuprinse in Codul deontologic, se refera la:

(a) pregatirea si experienta profesionala a psihoterapeutului (datoria de a
oferi numai acele servicii pentru care este calificat si parcurgerea unui proces
psihoterapeutic personal);

(b) consimtamantul informat al pacientului (informatii cu privire la
pregatirea de specialitate a psihoterapeutului si la toate datele ce privesc
psihoterapia);

(c)   confidentialitatea (datele obtinute in cadrul sedintelor terapeutice sunt
confidentiale si nu pot fi dezvaluite decat in situatii cu totul exceptionale);

(d)   abstinenta sexuala si securitatea fizica (interdictia activitatilor erotice-
sexuale sau agresive cu clientul sau cu apartinatorii acestuia);

(e)   respectarea cadrului si a contractului terapeutic ;

(f)    respectul fata de client, fata de sistemul de valori si de convingeri ale
acestuia. Obiectivul prim al oricarui demers psihoterapeutic consta in reducerea
sau eliminarea simptomelor pentru care pacientul se adreseaza psihoterapiei.

Obiectivul fundamental consta insa in dezvoltarea personalitatii clientului, activarea si dezvoltarea resurselor personale ale acestuia. Prin aceasta se urmareste ca el sa ajunga la o adaptare mai eficienta, de nivel superior la mediul

14

sau de viata, la obtinerea independentei, autonomiei si maturitatii psihice. Adeseori efectele psihoterapiei sunt dificil de surprins si de masurat in mod riguros, folosind instrumente precise si standardizate. Se pot aplica insa o serie de teste, scale si chestionare la inceputul, pe parcursul si la finalul procesului terapeutic care permit efectuarea de comparatii, inregistrarea eventualelor evolutii sau modificari avand mare valoare pentru cercetarea stiintifica si pentru argumentarea strategiilor de interventie psihoterapeutica. Pot fi utilizate, de asemenea, modalitati de evaluare care vizeaza mai putin aspectele cantitative si se centreaza pe aspecte calitative: desene, obiecte modelate sau construite de client, relatarea de vise, reverii, fantezii, observarea comportamentului nonverbal al acestuia.

in genere, succesul interventiei poate fi evaluat dupa trei criterii principale:

*       trairile subiective ale pacientului,

*       recunoasterea sociala,

*       materializarea expectatiilor psihoterapeutului in ceea ce priveste
modificarile realizate in sfera personalitatii si in comportamentul
subiectului.

in orice demers psihoterapeutic intervin o serie de elemente comune:

(a) relatia stabilita intre psihoterapeut si client (relatie unidirectionala de
sprijin din partea terapeutului catre pacient, singurul beneficiar direct fiind
persoana aflata in dificultate);

(b) cadrul terapeutic si atmosfera de eveniment a sedintelor
psihoterapeutice (stabilirea unor reguli precise si realizarea unei ambiante
specifice de lucru in care psihoterapeutul sa fie prezent 100% pentru clientul sau
si sa se asigure ca in timpul sedintelor nu vor interveni situatii neprevazute sau
perturbatoare);

(c) dorinta de schimbare a pacientului (motivatia intrinseca este conditia
sine qua non a reusitei oricarei terapii);

15

(d)           asumarea de catre pacient a responsabilitatii pentru propria existenta
(intelegerea de catre client a rolului pe care il joaca in propria sa problema,
pentru a deveni realmente motivat sa se schimbe);

(e)     catharsisul (descarcarea emotionala, exprimarea libera si deschisa a
trairilor afective, inlaturarea mecanismelor de aparare);

(f) producerea insight-urilor (intelegerea brusca, intuitiva a unor conflicte
si mecanisme psihologice personale care se realizeaza pe baza prelucrarii
materialelor produse de client, impreuna cu clientul).

Una dintre cauzele constituirii unui numar foarte mare de scoli psihoterapeutice este Compatibilitatea dintre terapeut si client poate fi apreciata din mai multe puncte de vedere: temperament, tendinte structurale, varsta etc. Pentru reusita terapiei este important ca psihoterapeutul, cel care este principalul responsabil de buna functionare a interactiunii cu clientul, sa fie constient de similitudinile si diferentele dintre sine si cel cu care lucreaza si sa le utilizeze, atunci cand se poate, in favoarea procesului terapeutic. Esential este, de asemenea, ca psihoterapeutul sa fie constient de propriul mod de functionare psihica, de posibilitatile si limitele sale, care nu-i permit sa fie la fel de eficient in orice tip de relatie.

Fiecare curent psihoterapeutic isi dovedeste eficienta in tratarea unora dintre ele, fara a constitui un panaceu universal, in plus, chiar in tratarea aceluiasi tip de problema, terapia difera de la caz la caz, fara a pretinde ca exista solutii sau reguli universal valabile. Fiind o entitate unica si irepetabila, fiecare pacient este privit si tratat cat mai individual posibil. De aceea, tendinta actuala in psihoterapie este de formare continua si holistica, astfel incat terapeutul sa ajunga sa aiba la dispozitie un bagaj suficient de bogat de cunostinte si de tehnici, care sa-i permita sa abordeze o cazuistica cat mai variata si sa-si adapteze flexibil maniera de lucru la persoana din fata sa.

Reusita intalnirii dintre psihoterapeut si pacient depinde, in mare masura, de mediul de provenienta al acestuia din urma, de cultura careia ii apartine. Limba utilizata de terapeut si client, ca principal vehicul de continuturi psihice, trebuie sa permita intelegerea reciproca si fixarea modificarilor produse in

16

terapie. Alaturi de limba, asupra procesului terapeutic isi pune amprenta ansamblul de credinte cu care pacientul vine in terapie si care corespunde sistemului socio-cultural din care provine. Un loc aparte in acest sistem de credinte il detin principiile si valorile religioase. Este esential ca terapeutul sa tina cont si sa respecte convingerile si dimensiunea spirituala a clientului, chiar daca convingerile sale sunt total diferite.

Practica psihoterapeutica a aratat ca, adeseori, persoana care ajunge la psihoterapie exprima, de fapt, suferinta unei retele familiale distorsionate (de unde si aparitia terapiilor de cuplu si de familie). Este vorba de asa-numitii copii-simptom sau soti-simptom, cei care ajung la psihoterapie, dar care prin tulburarea lor atrag atentia asupra unui sistem familial deteriorat sau incearca sa mentina un echilibru fragil in familie, in literatura de specialitate este descris chiar termenul de "familie shizofrenogena', caracterizata prin mesaje duble si contradictorii, care produc in cel care le receptioneaza disociere, ambivalenta si confuzie. De aceea, in unele situatii, succesul demersului terapeutic presupune si o interventie asupra mediului familial in care traieste pacientul sau scoaterea lui din acel mediu.

Printre calitatile terapeutului eficient enumeram: capacitatea empatica, cea care-i permite sa "se puna in pielea' clientului sau, sa intre in rezonanta cu nevoile, trairile si dorintele acestuia; o atitudine calda, suportiva, de intelegere si acceptare aflata in echilibru cu capacitatea de detasare care sa-i permita obiectivitate, realism si atentie; flexibilitatea, capacitatea de adaptare creativa si continua la situatia si persoana concreta cu care lucreaza; mobilitatea si maleabilitatea in a-si alege instrumentele de lucru si maniera de abordare potrivita; creativitatea si curajul combinate cu intuitia si bunul simt; respectul fata de om si onestitatea. De asemenea, pentru a surprinde succesul unor terapeuti considerati ca avand talent sau vocatie pentru aceasta profesie, se foloseste termenul de charisma. In plus, prezenta, aspectul fizic, expresivitatea sa verbala si corporala si, mai ales, echilibrul psihic, capacitatea de relationare si de comunicare, adecvarea terapeutului la realitate sunt esentiale pentru relatia cu pacientul, care il percepe ca pe un model incurajator, adaptati v si de incredere.

17

La asistenta psihoterapeutica apeleaza persoane cu probleme extrem de variate. Dintre acestea, multe pot fi abordate cu succes si solutionate prin psihoterapie, in timp ce altele pot beneficia de ajutor psihoterapeutic doar in calitate de adjuvant, pe langa alte metode principale de tratament. De asemenea, exista categorii de probleme sau situatii in care psihoterapia este ineficienta, ba uneori chiar contraindicata. Pot fi tratate psihoterapeutic: persoane cu manifestari psihopatologice acute, consecinta unor situatii stresante; persoane care parcurg o criza de dezvoltare sau un impas existential; persoane cu dificultati de integrare si relationale; persoane cu imagine de sine fragila; persoane cu tulburari nevrotice; persoane cu tulburari psihosomatice; persoane cu disfunctii sexuale; persoane cu probleme in cuplu sau in cadrul familiei; copii cu diferite probleme (enurezis, ticuri, dislexie etc.); persoane sanatoase, normale din punct de vedere psihic, care doresc un demers de dezvoltare personala. Psihoterapia poate fi folosita complementar tratamentului medicamentos pentru persoane care sufera de boli organice cronice, persoane dependente in urma utilizarii de substante psihoactive (numai dupa parcurgerea completa a curei de dezintoxicare si in conditiile renuntarii absolute la consumul de substanta psihoactiva); persoane cu tulburari mentale organice. Subiectii care nu beneficiaza sau beneficiaza minimal de avantajele psihoterapie! sunt: deficientii mentali, majoritatea persoanelor cu tulburari de personalitate, unii pacienti psihotici (in special schizofreni).

in secolul al XX-lea, psihoterapia s-a conturat treptat la confluenta dintre medicina si psihologie. Conceputa initial ca un complement al tratamentului medicamentos pentru pacientii psihiatrici, ea si-a extins cu timpul aplicabilitatea atat in tratarea unor categorii de probleme psihice (indeosebi nevroze), cat si in sustinerea si dezvoltarea personala a individului sanatos psihic, in diverse momente ale vietii sale. Este intervalul istoric in care se contureaza cele trei mari orientari psihoterapeutice: orientarea analitica sau dinamica, orientarea comportamentala si orientarea umanist-experientiala.

Conceptia freudiana sta la baza constituirii orientarii dinamice (analitice) in psihoterapie, in timp, alaturi de psihanaliza clasica s-au conturat si dezvoltat numeroase alte forme de psihoterapie dinamica denumite neo-freudiene, post-

18

freudiene sau non-freudiene. Punctul comun al tuturor acestor conceptii este premisa ca tulburarile mentale rezulta din conflicte si din temeri inconstiente. Criticile sunt legate mai ales de accentul exagerat pus de Freud asupra aspectelor biologice ale personalitatii (instincte sexuale si agresive), subliniindu-se, in schimb, rolul unor aspecte sociale, etice, culturale in determinismul psihicului uman. Nume marcante ale acestei orientari sunt: Cari Gustav Jung, Alfred Adler, Heinz Hartman, Harry Stack Sullivan, Melanie Klein, D.W. Winnicott, Rollo May, Tillich, Kaiser, Becker s.a.

Orientarea comportamentalista a aparut ca o reactie fata de psihoterapiile dinamice care puneau un accent deosebit pe fortele ascunse, de natura inconstienta ale psihicului uman si care, printr-un travaliu elaborat, de lunga durata. De asemenea, multi practicieni din zilele noastre se specializeaza in probleme specifice, preluand din toate orientarile terapeutice informatiile, modelele teoretice si instrumentele de lucru legate de tematica particulara care ii intereseaza si folosindu-le in diferitele momente ale demersului.

Printre noile curente de psihoterapie dinamica ce s-au conturat in timp, pornind de la conceptia psihanalitica clasica, se numara psihologia individuala a lui Alfred Adler si teoria relatiilor obiectuale, promovata de nume ca Heinz Hartman, H.S. Sullivan, Melanie Klein, D.W. Winnicott s.a. Alaturi de acestea s-au dezvoltat numeroase alte forme de psihoterapie analitica, denumite neo-freudiene, post-freudiene sau non-freudiene. Acestea au in comun premisa ca tulburarile mentale rezulta din conflicte si din temeri inconstiente, dar aduc o serie de modificari psihanalizei freudiene, atat sub aspect teoretic, cat si metodologic. Sub aspect teoretic se incearca depasirea accentului exagerat pus de Freud asupra aspectelor biologice ale personalitatii, subliniindu-se, in schimb, rolul unor aspecte sociale, etice, culturale in determinismul psihicului uman. Sub aspect metodologic se incearca remanierea relatiei psihanalist-pacient, indicandu-se ca terapeutul sa fie mai activ si mai interactiv in relatia cu pacientul, se propune o reducere in timp a demersului analitic, se pune mai putin accentul pe reconstructia completa a experientelor din copilarie si se acorda, in schimb, mai multa atentie problemelor din prezent.

19

Tehnicile de interventie comportamentala urmaresc: modificarea comportamentelor tinta (elementele componente ale problemelor complexe cu care se prezinta clientul la terapie), tratamentul cu mentinerea conditiilor (factorii care cauzeaza sau mentin in mod obisnuit comportamentul tinta trebuie pastrati in timpul terapiei, orice modificare facandu-se doar in scop terapeutic), utilizarea de tehnici centrate pe actiune (prescrierea de sarcini concrete, teme pentru acasa

etc.).

Demersul psihoterapeutic comportamental este de scurta durata (10-12 sedinte), presupune urmarirea unor pasi bine precizati si precizarea de obiective clare, stabilite de comun acord cu pacientul. Psihoterapeutul este cel care ajuta clientul sa defineasca comportamentul-tinta, alege metodologia cea mai potrivita pentru problematica clientului si ii propune acestuia un program de terapie.

Principalele tehnici psihoterapeutice comportamentale utilizate sunt: desensibilizarea sistematica progresiva, expunerea in vivo, tehnica stingerii comportamentelor nedorite, intarirea selectiva, modelarea, terapia aversiva, antrenamentul asertiv, autoreglarea.

Multi psihoterapeuti au observat cu timpul, pe baza experientei clinice, ca factorii cognitivi (gandurile, asteptarile, interpretarile date evenimentelor) sunt la fel de importanti ca si stimulii din mediu in determinarea comportamentelor. O serie de cercetari au aratat ca modul in care persoana se comporta in confruntarea cu obstacolele externe tine nu numai de marimea obiectiva a acestora, ci si de imaginea, de reflectarea lor in plan intern, subiectiv. De asemenea, activitatile terapeutice cu pacienti au aratat ca, intr-adevar, oamenii sunt perturbati de agresiunea si de schimbarile mediului extern, dar, in general, ei sunt mult mai puternic afectati de ideile pe care le dezvolta in legatura cu aceste evenimente. S-a nascut astfel psihoterapia cognitiv-comportamentala, care a preluat tehnicile behavioriste de modificare a comportamentelor si le-a adaugat proceduri destinateschimbarii convingerilor dezadaptative.

Componenta comportamentala a tratamentului intervine atunci cand terapeutul il incurajeaza pe client sa testeze in practica modalitatile alternative de a vedea situatia. Interventia cognitiv-comportamenatala se realizeaza, in doua

20

etape distincte: identificarea paternurilor de gandire negativa irationale (prin discutarea unei experiente emotionale recente, utilizarea imaginatiei dirijate, a jocului dramatic, observarea si utilizarea modificarilor de dispozitie ale clientului din timpul sedintei terapeutice, determinarea semnificatiei unor evenimente), urmata de modificarea acestora si a comportamentelor aferente (prin rationalizare, furnizarea de informatii asupra anxietatii si mecanismelor de aparitie si de intretinere a acesteia,verificarea veridicitatii gandurilor negative automate, distragere, programarea activitatilor dupa reguli precise, experimentarea in sfera comportamentelor).

Terapiile sugestive se incadreaza in categoria interventiilor care incearca sa asigure un control direct asupra simptomelor. Aici se inscriu tehnicile de relaxare si cele hipnotice pe fondul carora psihoterapeutul administreaza sugestii destinate producerii unor modificari: comportamentale, cognitive si la nivel subiectiv. Sugestia si autosugestia constituie mecanismele de baza ale relaxarii, hipnozei si, in general ale psihoterapiilor sugestive. Situatia-sugestie reprezinta o situatie provocativa, care solicita realizarea de catre persoana tinta a unui anumit comportament sugerat, fara a putea apela la instantele critice ale ratiunii. Comportamentul (raspunsul) sugerat reprezinta reactia subiectului in sensul celor sugerate. Sugestibilitatea reprezinta capacitatea (disponibilitatea) subiectului de a raspunde la sugestii.

Nivelul de sugestibilitate difera de la o persoana la alta: exista persoane inalt sugestibile, care pot intra usor in stare de relaxare, dar si persoane cu grad scazut de sugestibilitate la care inducerea starii de relaxare este dificila sau imposibila.

Hic et nune este principiul de baza al psihoterapiilor experientiale, care folosesc momentul actual pentru a-1 ajuta pe client sa inteleaga aspecte din viata sa trecuta si din modul sau obisnuit de functionare, iar apoi sa evolueze catre viitor, mobilizandusi si folosindu-si activ resursele de care dispune.

Psihoterapia centrata pe client (non-directiva) initiata de Rogers are la baza principiul actualizarii, conform caruia comportamentul uman este ghidat de tendinta unica a fiecarei persoane catre autoactualizare. in plus, oamenii se afla

21

intr-o stare optima pentru a fi ghidati de aceste tendinte naturale atunci cand experimenteaza acceptarea neconditionata (adica atunci cand se simt valorizati de cei din jur, chiar daca atitudinile, comportamentele sau sentimentele lor nu sunt ideale), in parcursul sau de viata, daca individul a experimentat numeroase constrangeri si evaluari critice din mediu, el le va internaliza treptat, va ajunge sa isi impuna o serie de solicitari nerealiste si va ajunge la o incongruenta intre ceea ce simte, ceea ce gandeste si felul in care actioneaza. Rezultatele unor astfel de incongruente se pot manifesta in plan intrapsihic sau interpersonal si ele pot fi recuperate numai in relatie cu o alta persoana care o accepta neconditionat pe cea aflata in deficit (cum este cazul relatiei terapeutice centrate pe client). Aceasta forma de psihoterapie porneste de la prezumtia ca fiecare individ este cel mai bun expert in rezolvarea propriilor probleme. De aceea, psihoterapeutul rogersian nu are sarcina de a dirija procesul de vindecare, ci este mai degraba un fel de "catalizator' care-1 ajuta pe client sa isi descopere si sa isi valorifice disponibilitatile latente.

Cari Rogers considera ca procesul terapeutic este rezultatul imbinarii a doi factori esentiali: atitudinea terapeutului, de acceptare pozitiva neconditionata a clientului cu care lucreaza si ansamblul de tehnici care permit exercitarea unei astfel de atitudini. Terapia rogersiana este o terapie "centrata pe client' in cadrul careia terapeutul incearca intelegerea intr-o cat mai mare masura a modului personal in care isi priveste clientul experientele, renuntand la raportarea la orice alt sistem extern de referinta. Terapeutul non-directiv nu face niciodata interpretari, nu emite judecati critice, nu da raspunsuri sau sfaturi, ci asculta permanent cu atentie si cu o atitudine de acceptare ceea ce spune clientul, intrerupandu-1 doar pentru a verifica daca si-a format o imagine corecta a celor relatate, pentru a reformula cu alte cuvinte si, eventual, pentru a oferi un feedback. Principiul de baza este cel de a-i acorda celui din fata sa un maxim de autonomie si independenta, considerand ca acesta are o capacitate spontana de evolutie. Interventiile terapeutului de factura rogersiana implica doua categorii principale de raspunsuri la relatarea clientului: de clarificare a sentimentelor si de reformulare a continuturilor. Din punct de vedere tehnic, aceste raspunsuri se

22

materializeaza sub forma: tehnicilor de reflectare, tehnicilor de reformulare, tehnicilor de deschidere, tehnicilor de ascultare activa.

Experienta clinica a demonstrat in timp ca multe dintre problemele emotionale ale persoanelor care solicita spijin psihoterapeutic sunt legate de dificultatile de relationare si de comunicare ale acestora. Astfel de situatii pot fi abordate atat in cursul unei psihoterapii individuale (clientul si psihoterapeutul aflati in relatie fata in fata), cat si in formula terapiei de grup (un terapeut sau o echipa terapeutica lucreaza simultan cu mai multe persoane), in grup, clientii au ocazia sa lucreze asupra propriilor probleme in prezenta celorlalti participanti, sa constate ca nu sunt singurii care se afla intr-o situatie de dificultate, sa observe reactiile celorlati la comportamentele, ideile sau relatarile lor si, de asemenea, sasi exprime opiniile si sentimentele fata de colegi si fata de reactiile lor. Se poate lucra cu grupuri omogene, formate din clienti cu acelasi tip de problematica sau cu grupuri heterogene, alcatuite din pacienti cu probleme diferite. Existavariante de terapie de grup in care se lucreaza in principal asupra dinamicii de grup si variante in care se lucreaza pe rand, focalizat cu fiecare persoana. Adeseori, psihoterapia de grup se recomanda in combinatie cu terapia individuala.

Exemple de tipuri de grupuri psihoterapeutice sunt: grupurile de intalnire initiate de Rogers, grupurile gestalterapeutice promovate de Frederick Perls, alaturi de multe alte forme de lucru psihoteraeutic in grup. in grupurile de intanire interesul nu cade cu precadere pedinamica grupului, ci ramane centrat asupra constientizarii, exprimarii si acceptarii propriilor sentimente de catre fiecare participant in parte.

Membrii grupului interactioneaza intre ei, fiecare participant exprimand sincer propriile preocupari, ceea ce creeaza coeziunea grupului. Psihoterapeutul rogersian actioneaza in maniera non-directiva,intervenind minimal, fara sa-si impuna punctul de vedere asupra participantilor si intervenind mai ales atunci cand anumite sentimente trec neobservate sau pentru a permite tuturor membrilor sa se exprime in cadrul grupului. Grupurile gestaltterapeutice isi propun sa ii ajute pe participanti sa devina deplin constienti de: patternurile proprii de gandire, de senzatiile corporale, de trairile, de comportamentele pe care le pun in

23

actiune. Este o forma de psihoterapie de grup in care terapeutul lucreaza focalizat, pe rand, cu cate unul dintre participanti, in timp ce ceilalti membrii ai grupului asista ca observatori ce pot oferi feeedbackuri obiective sau pot fi implicati in exercitii menite sa evidentieze anumite patternuri sau strategii de actiune ori de gandire.

Terapeutul gestaltist este activ, provocativ, directiv si utilizeaza tehnici diferite, modificate liber de la situatie la situatie, astfel incat sa-1 provoace pe client, sa-1 incurajeze si sa ii ofere un suport in munca de autoexplorare si autodescoperire.

Terapia de familie s-a conturat pornind de la constatarea ca multe persoane a caror stare s-a ameliorat in urma unei psihoterapii individuale desfasurata departe de familie recadeau o data cu intoarcerea mediul familial. Astfel s-a conturat premisa ca problema aparuta la un membru al familiei ("persoana-simptom') reprezinta de fapt un semnal ca ceva nu functioneaza adecvat la nivelul intregului sistem familial si ca o interventie eficienta presupune antrenareatuturor membrilor familiei respective. Terapia de cuplu a aparut ca raspuns la dificultatile relationale si de comunicare ale cuplurilor maritale sau necasatorite, in astfel de situatii, studiile au aratat ca o abordare in care sa fie implicati ambii parteneri, este mai eficienta decat o terapie individuala a fiecaruia, in cazul terapiei de familie si a terapiei de cuplu (maritala) grupurile care solicita terapie sunt grupuri naturale, deja constituite, care functioneaza in cotidian si care acuza diverse dificultati. Pentru astfel de grupuri, terapia nu isi propune un demers de profunzime asupra problemelor personale ale fiecarui membru al familiei, ci se centreaza pe relatiile interpersonale.

in activitatea cu grupul terapeutic, psihoterapeutul are de-a face concomitent cu mai multe persoane, fiecare cu manifestari, cu probleme si cu cerinte diferite. De la el se asteapta sa faca fata acestor solicitari complexe, sa ofere fiecarui participant sansa de a se exprima, de a lucracu sine si cu ceilalti, de a trece prin noi experiente relationale. Pentru a raspunde acestor expectatii, in psihoterapiile de cuplu, de familie sau de grup se recomanda lucrul in echipa, in terapia de cuplu, mai ales, este de preferat ca echipa terapeutica sa fie formata

24

dintr-o pereche barbatfemeie, ceea ce da, confera simetrie relatiei terapeutice. In unele forme de terapie de familie, se lucreaza cu echipe largite, care asista in spatele unui perete cu vedere unilaterala la sedintele propriu-zise conduse de unul sau doi psihoterapeuti, si care participa ulterior la discutii si la elaborarea strategiei de interventie pentru viitor.

2 Diferente intre consiliere si psihoterapie¹

Este necesar sa se faca distinctia intre consiliere si psihoterapie.

O prima diferenta o constituie obiectivul primar al interventiei. In cazul consilierii, obiectivul primar este acordarea suportului solicitat de individ, familie, grup, organizatie, in vederea adaptarii la o situatie noua sau neasteptata, in cazul psihoterapiei, obiectivul primar il constituie rezolvarea unor probleme diagnosticate ca atare de specialistul psihoterapeut in urma interactiunii cu clientul (individ, familie, grup).

A doua diferenta - modalitatea accesarii serviciului, in cazul consilierii, clientul acceseaza servicii de consiliere in mod independent si voluntar, solicitand sprijin in vederea depasirii unor situatii limita si a adaptarii la un context anumit de viata. Accesarea serviciilor de psihoterapie poate fi voluntara, dar si involuntara, in contextul deferirii clientului de catre specialisti, in baza unui diagnostic sau a impunerii urmarii unui tratament psihoterapeutic.

A treia diferenta - focalizarea interventiei, in cazul consilierii, interventia poate fi centrata pe prevenirea dezvoltarii unor comportamente problematice sau a unor probleme de natura psihoemotionale, nefiind in mod necesar legata de existenta unei situatii problematice. Psihoterapia este centrata pe interventia determinata de existenta unor situatii problematice.

Pop Luana Miruna, 2002, 'Dictionar de politici sociale', Editura Expert, Bucuresti

25

in al patrulea rand, nivelul de specializare necesitat pentru oferirea unor servicii de consiliere, respectiv de psihoterapie, introduce o diferenta neta. Serviciile de consiliere sunt oferite de o gama larga de specialisti din domeniul socio-uman. In ceea ce priveste psihoterapia, acest serviciu este limitat la o clasa de specialisti pregatiti strict pentru acest domeniu.

Consilierea se petrece intr-un interval temporal bine delimitat, de regula cat mai scurt, in timp ce psihoterapia urmeaza cadre temporale diferite, in functie de modelul folosit al psihoterapeutului.

Un principiu esential in consiliere il constituie respectarea dreptului clientului la autodeterminare. Ceea ce caracterizeaza consilierea este abilitatea clientului de a gasi solutii viabile si eficiente pentru situatia in care se afla. Consilierul nu ofera sfaturi, ci indica anumite alternative, stimuland clientul sa gaseasca si sa aleaga cele mai potrivite raspunsuri. Se intareste sensul de raspundere personala si asumarea acestei raspunderi de catre fiecare individ. O alta caracteristica o constituie centrarea pe resursele personale pe care clientul le aduce cu sine si folosirea resurselor existente in sistem, cu care clientul intra in contact.

3 Despre terapie

Rolul terapeutului este acela de a face cunoscute partenerilor alternativele reale de rezolvare a problemelor familiale, avantajele si dezavantajele fiecareia, fara a-i pune sa aleaga vreuna. El ii lasa pe cei doi parteneri ai cuplului sa decida singuri punerea in practica a comportamentului considerat a fi cel mai eficient.

in general, persoanele care vin la terapeut au urmatoarele tipuri de probleme:¹

¹ Mitrofan lolanda, Ciuperca Cristian, 2002, 'Psihologia si terapia cuplului', Editura Sper, Bucuresti,

26

*       Au o imagine de sine negativa, sentimentele si parerile despre ei insisi fiind
defavorabile.

*       Comunicarea cu ceilalti membrii ai familiei este indirecta , vaga si nu de
putine ori nesigura.

*       Regulile folosite in sistemul familial sunt rigide, depasite sau neacceptate de
ceilalti.

*       Relatiile extrafamiliale sunt putine si formale

4 Principalele categorii de terapie

1. Terapia centrata pe comunicare

Se aplica atat la diada (minimum necesar pentru schimbarea comunicarii intre emitator si receptor) cat si la grupul familial. Aceasta terapie accentueaza schimbarea in sistemul familial prin comunicarea diferita a unora cu altii reflectata in modificari comportamentale.

'Accentuarea trecutului este abandonata pentru ca se are in vedere modul in care persoanele comunica acum (centrate pe prezent)'¹.

Scopurile terapiei comunicarii

*       Promovarea individualitatii membrilor familiei

*       Optimizarea relatiei interpersonale

Procesul terapeutic se realizeaza prin :

*       Ajutarea membrilor familiei sa vorbeasca deschis

*       Sprijinirea celor care par reticenti

*       Criticarea procesului interactiunii lor

*       Prezentarea fiecarui membru in parte intr-o noua lumina care sa permita
celorlalti sa se raporteze in moduri noi la el.

Mitrofan lolanda, Vasile Diana, 2001, 'Terapii de familie', Editura Sper, Bucuresti, p2

27

Terapia multipla de familie

Scopul acestei terapii este modelarea comportamentului de sprijin si rezolvarea de probleme in familiile cu dificultati, printr-o experienta de comunicare in care acestia isi impartasesc problemele, isi ofera modele si sugestii, sustinandu-se mutual intr-o maniera terapeutica.

3. Terapia experentiala de familie

Obiectivul terapiei este ca membrii familiei (fiecare in parte) sa devina sensibili la nevoile si sentimentele lor si sa le impartaseasca in cadrul familiei, in acest mod, unitatea familiala se poate baza pe o interactiune vie si autentica.

Tehnicile prin care se poate realiza terapia experentiala Structurale

Terapeutii angajeaza familiile in activitati bine structurate ca: sculptarea de familie si coregrafia (dans) cu scop de stimulare a intensitatii trairilor afective pe parcursul sedintelor terapeutice. Se utilizeaza de asemenea tehnici drama terapie si art terapie (desenul familiei, modelaj). Sedintele se structureaza in acest caz pe una sau doua tehnici de baza, care antreneaza familia intr-o activitate comuna, ce prilejuieste deblocarea afectivitatii, spontaneitatii si comunicarii autentice. Nestructurate

'Se practica sub forma sedintelor nestructurate, nonstrategice, in mod deliberat, insistand pe ideea de a fi cu familia, mai mult decat pe a face ceva impreuna'.'

4. Terapia structurala de familie

Scopul terapiei structurale de familie este de a 'rezolva problemele aparute in familie si de a schimba structura sistemica de baza a acesteia'.

Mitrofan lolanda, Vasile Diana, 2001, 'Terapii de familie', Editura Sper, Bucuresti, p.22

28

5. Terapia centrata pe probleme

Cuplul prezinta terapeutului problema cu care se confrunta pentru a incerca sa o depaseasca si a ramane impreuna.

Pentru a-i determina pe parteneri sa-i urmeze indicatiile, terapeutul alege doua cai: * Abordarea indirecta

ii determina pe cei 2 sa vorbeasca despre tot ceea ce au incercat sa intreprinda pentru a rezolva problema. Pe masura ce nereusitele sunt enuntate, ele pot fi scoase in evidenta, partenerii constientizand inca o data ca toate incercarile lor au esuat. De aceea, vor fi mai dispusi sa urmeze indicatiile terapeutului.

*. Abordarea directa

Membrii familiei sunt incurajati sa vorbeasca despre cat de disperata este situatia lor. in aceasta situatie, decat sa-i linisteasca, spunandu-le ca nu este asa de rau, terapeutul va fi de acord cu acestia, aratandu-le ca si el considera situatia foarte dificila. Astfel, el va folosi disperarea lor, ca motivatie in acceptarea sfaturilor lui.

6. Terapia strategica de familie

Modelul terapeutic strategic, pleaca de la ideea ca orice familie reprezinta un sistem bine organizat si structurat. Orice familie dispune de o organizare pe verticala, adica de o ierarhie, ce se refera la influenta pe care o exercita un membru asupra altuia. Regulile in familie se stabilesc de multe ori, in urma unor dispute privind controlul, puterea, in familiile aflate sub stress, aceste dispute se soldeaza uneori cu esec, deoarece ele tind mai degraba sa se concentreze asupra ideii de 'cine face regulile' si mai putin 'care ar fi cele mai potrivite reguli pentru noi'. De aceea, familiile care ajung la terapie dau dovada de rigiditate si incapatanare in restabilire si schimbare, atunci cand conditiile o impun.

'Pentru a produce schimbarea, terapeutul trebuie sa se intalneasca cu toata familia. Acest fapt ii va permite sa sesizeze pattern-uri comportamentale, structura familiei si implicarea fiecarui membru, sa aiba control asupra

29

procesului terapeutic, sa implice toti membrii familiei si sa defineasca problema ca apartinand intregii familii si nu doar unui singur membru'.¹

7. Terapia s iste mica de familie

Acest tip de terapie are in vedere nu doar sistemul familial ci si sistemul terapeut - familie, deoarece pleaca de la premisa ca terapeutul nu reprezinta un element exterior familiei, ci unul direct implicat in viata acesteia, cel putin pentru un anumit timp.

Scopul ei este acela de a ajuta familia sa descopere, sa intrerupa si eventual sa schimbe regulile 'jocurilor' lor, adica a dinamicii relationale pe care se bazeaza disfunctia familiei. O familie este considerata disfunctionala cand exista in interiorul sistemului acesteia pattern-uri interactionale blocate, rigide, care fie au fost preluate din generatiile anterioare, fie apartin familiei actuale.

'Familiile disfunctionale folosesc 'planuri' vechi, devenite inutile pentru reflectarea realitatii curente si pentru a ghida componentele actuale'.¹

8. Terapia narativa de familie

Prin intermediul acestei terapii, clientii sunt ajutati de specialist sa construiasca o poveste alternativa despre ei insisi care este derivata din propria experienta de viata si care uneori nu se potriveste, nu se subordoneaza sau chiar neaga povestea impusa de societate.

Terapia narativa considera ca persoana nu se identifica niciodata cu problema. Problema are propria sa identitate si difera de identitatea persoanei, in felul acesta, apare cea mai cunoscuta tehnica a terapiei narative 'externalizarea', ca raspuns la interiorizarea problemei.

Terapeutul Michael White defineste externalizarea ca: 'abordarea terapeutica care incurajeaza persoana sa obictiveze si uneori sa personifice problemele cu care se confrunta'.

Acest proces permite problemei sa devina o entitate separata si astfel externa persoanei, cu care are un anumit tip de relatie.

Mitrofan lolanda, Vasile Diana, 2001, 'Terapii de familie', Editura Sper, Bucuresti, p. 149

30

9. Terapia de familie integrat iva

Reprezinta integrarea mai multor componente ce fac parte din diferite modele terapeutice de familie, intr-un model mai consistent. Obiective

*       Remedierea dificultatilor specifice imediate (priveste indivizii si familia ca
intreg).

*       Construirea unui proces satisfacator de rezolvare a problemelor, pe care atat
membrii cat si familia ca intreg il pot folosi pentru a face fata problemelor
viitoare.

10. Terapia maritala si a familiei

Problemele de comunicare a sentimentelor de satisfacere a nevoilor celuilalt, si de a raspunde in mod adecvat la nevoile si solicitarile altora sunt intensificate in contextul intim al casatoriei si vietii de familie. Rata crescuta a divorturilor si a numarului de cupluri care au nevoie de ajutor, pentru dificultatile cu care se confrunta, au facut ca terapia maritala sau de cuplu sa devina un domeniu extrem de solicitat. Studiile arata ca o terapie comuna pentru ambii parteneri este mai eficienta in rezolvarea problemelor maritale (Gurman si Kniskern, 1981).

Exista multe abordari ale terapiei maritale, dar majoritatea incearca sa ajute partenerii sa-si exprime sentimentele, sa le creasca sensibilitatea fata de nevoile celuilalt, si sa actioneze mai eficient in directia rezolvarii conflictelor.

Unele cupluri isi incep casatoria cu imagini foarte diferite si adeseori nerealiste privind rolul sotului si al sotiei, ceea ce poate duce la ruinarea legaturii lor. Terapeutul ii poate ajuta sa-si clarifice asteptarile si sa realizeze un compromis reciproc acceptabil. Uneori, cuplurile negociaza contracte comportamentale, acceptand schimbarile de comportament pe care fiecare dintre ei este dispus sa le faca, pentru a creea o legatura mai satisfacatoare si specificandu-se penalizarile la care pot recurge pentru a se asigura ca aceste schimbari vor fi reale.

' Mitrofan lolanda, Vasile Diana, 2001, 'Terapii de familie', Editura Sper, Bucuresti, p. 149

31

Terapia familiei s-a dezvoltat ca raspuns la descoperirea ca multi dintre cei care si-au imbunatatit situatia printr-o terapie individuala, au revenit la starea initiala cand s-au intors acasa. A devenit evident faptul ca multi dintre acesti indivizi proveneau dintr-un cadru familial perturbat.

Premisa fundamentala a terapiei familiei este ca problema prezentata de pacientul identificat, este un semn ca ceva nu este in regula cu intreaga familie. Sistemul familial este cel care nu functioneaza corespunzator.

in terapia familiei, familia se intruneste regulat cu unul sau doi terapeuti (de regula un barbat si o femeie). Terapeutul, in timp ce observa interactiunile dintre membrii familiei, incearca sa ajute pe fiecare membru sa devina constient de modul in care este legat de ceilalti si cum contribuie actiunile sale la problemele familiei.

Uneori sunt prezentate inregistrari video, pentru ai face pe membrii familiei sa devina constienti de modul in care interactioneaza intre ei. Alteori, terapeutul poate vizita familia acasa, observand conflictele si schimburile de cuvinte pe masura ce apar, in mediul lor natural.

Scopurile terapiei comunicarii in familie

Obiectele terapiei comunicarii in grup familial sunt asemanatoare tratarii grupului format din persoane straine.

Optimizarea

Cresterea individuala este promovata cand nevoile nesatisfacute sunt verbalizate si intelese, iar rolurile restrictive (delimitate) sunt explorate si extinse. Terapeutii comunicarii au pleacat de la premise ca, atunci cand membrii familiei vor fi eliberati de propriile inhibitii, ei isi vor dezvolta o mai mare coeziune familiala. Abordarile reflecta insa doua puncte de vedere diferite:

*        Tratarea familiei ca un grup de indivizi

*        Tratarea familiei ca pe un sistem, cape o unitate

Ceea ce se reproseaza primei abordari este faptul ca nu reuseste sa evalueze corect nevoia de ierarhie si structura a grupului familial, lucru comun si

32

abordarii celorlalte tipuri de grupuri. Astfel, din aceasta perspectiva care concepe familia mai mult ca un grup de persoane individualizate decat ca pe un system, Bell(1975) formuleaza urmatoarele scopuri ale terapiei de familie:

Dezvoltatea capacitatii familiilor de a invata sa faca fata simptomelor prin: *. manifestarea unei cooperari sporite

*        independenta personala

*        cresterea libertatii si deschiderii interactiunilor

*        cresterea gradului de securitate al fiecarui membru al familiei

*        cresterea flexibilitatii rolurilor in familie

Modalitatea esentiala de satisfacere a acestor obiective este optimizarea comunicarii. Scopurile acestei abordari reflecta o viziune relativ naiva si simpla asupra familiei apartinand practicienilor clinicieni, inainte de a invata sa gandeasca sistemic fenomenul familial.

in timp ce G. Bateson si colaboratorii sai analizau complexitatea sistemelor comunicationale, terapeutii obisnuiti credeau ca modul de a ajuta familiile in dificultate ar consta in a le determina sa se aseze si sa discute unele cu altele. Si cum multe familii reunite gasesc suficiente subiecte de conversatie, ele prezinta erori de comunicare pe care terapeutii le-ar putea corecta pe parcursul mai multor intalniri, fara a ajunge insa nici la dinamica individuala, nici la dinamica sistemului familial care le genereaza.

Scopul terapiei de familie comunicationale a fost sa intreprinda o 'actiune' deliberat pentru a alerta nivelele slabe de functionare ale interactiunii unei comunicari imbunatatite.

Weakland precizeaza ca scopul era determinismul simptomelor si nu reorganizarea familiilor: 'Noi privim rezolvarea problemelor ca necesitand prioritar o substituire de modele de comportament, astfel incat sa intrerupa cercurile vicioase cu feed-back sigur'.

in cadrul acestui model terapeutic, terapeutii au identificat simptomele drept mesaje si apoi au cautat acele secvente de comportament care mentin problemele.

33

Terapeutul de comunicare actioneaza prin interzicerea comportamentelor care au stimulat si intarit simptomele. Odata ce comportamentul patologic este blocat, el va fi inlocuit cu alternative constructive in locul altor simptome.

Limita modelului comportamental este ca el trateaza persoana cu simptome drept problema si concepe simptomul ca pe o reactie mai degraba, dacat ca pe un stimul in lantul interactiunii.

Schimbarea comportamentului se realizeaza prin:

*        ajutarea membrilor familiei sa vorbeasca deschis.

*        sprijinirea celor ce par reticienti.

*        criticarea procesului interactiunii lor.

Prezentarea fiecarui membru in parte, intr-o lumina noua, care le permite celorlalti sa se raporteze la el in noi moduri.

Daca un terapeut se lasa furat de detalii despre problemele unei familii sau se gandeste la rezolvarea lor, el poate pierde ocazia de a descoperi ceea ce ii impiedica sa-si gaseasca propriile solutii.

Caile terapeutice care provoaca schimbarea *. Modelarea ascultarii

A

Este una dintre caile prin care terapeutii influenteaza procesul familial. In timp ce membrii familiei vorbesc, terapeutul asculta atent demonstrand vorbitorului ce anume il face sa simta ca vrea sa fie auzit si inteles, iar altor membri ai familiei de ce nu trebuie sa intrerupa.

* Analiza

Dupa exprimare, membrii familiei sunt ajutati sa analizeze ceea ce au exprimat (sentimentele si nevoia de a fi ascultati). Ei au astfel sansa sa exploreze de ce aceste sentimente sunt prezente si de ce nu au fost ele retinute.

Ipoteza este aceea ca familiile pot schimba ceea ce pot intelege. Daca comportamentul inseamna comunicare, atunci modul de a schimba comunicarea inseamna schimbarea comportamentului.

34

* Aducerea mesajelor acoperite la lumina

Simptomele pot fi considerate ca mesaje acoperite care informeaza asupra relatiilor.

Daca un simptom este de fapt un mesaj acoperit, atunci facand mesajul deschis prin implicare se elimina nevoia de simptom.

Pentru Watzlawich, Beavin, Jackson, paradigma psihoterapie! consta intr-o interventie din afara pentru a rezolva dilemele relationale.

Terapeutul este un om din afara familiei care furnizeaza o schimbare a regulilor de functionare. Terapeutul, de pe pozitia sa exterioara poate sa releve secventele problematice dar si sa manipuleze pentru a provoca o schimbare terapeutica.

Tehnici terapeutice comunicationale de familie

Rolul terapeutului este acela al unui dirijor de proces.

in cadrul procesului terapeutic, Bell utilizeaza 4 tipuri de interpretari¹:

*       interpretari reflective - descriu ceea ce se intampla in momentul
respectiv: 'Observ ca atunci cand sotia dumneavoastra spune ceva
critic, lasati capul in jos, inclinandu-1 ca si cum ati spune - saracul
de mine-'

*       interpretari conective -- evidentiaza legaturile nerecunoscute de
membrii familiei, existente in diverse actiuni ale lor: 'Ati observat
ca Ioana a inceput sa se poarte urat chiar din clipa in care voi doi
ati inceput sa va certati'.

*       interpretari reconstructive - explica in ce mod evenimentele din
istoria familiei sustin contextual unele experiente cotidiene.

*       interpretari normative - apar in remarci avansate pentru a sprijini
sau provoca un membru al familiei, comparandu-1 cu majoritatea
oamenilor: 'Mare scofala, majoritatea oamenilor fac asa'.

35

Lipsa de satisfacere a nevoilor de comunicare

Angajamentul este baza relatiei de iubire autentica. Angajamentul intareste atasamentul.

Angajamentul nu este un contract static care sa fixeze o situatie o data pentru totdeauna, ci este un contract dinamic care lanseaza o evolutie spre progresele constiintei.

Iubirea adevarata presupune un respect total al libertatii celuilalt. Fara libertate, nu exista iubire adevarata. Iubirea este daruire neconditionata.

De multe ori credem ca, fiindca il iubim pe celalalt, avem drepturi asupra lui si ca acesta are si el obligatii. Iubirea nu ofera nici un drept de proprietate, de cunoastere.

Bineinteles, viata in cuplu, impartirea si coabitarea pe care le implica, instaureaza un statut privilegiat care ofera acces la intimitatea celuilalt.

in respectul fata de libertate se include si renuntare la orice posesivitate. Nimeni nu este proprietatea nimanui si nimeni nu are dreptul de a controla ce face celalalt cu viata si trupul lui. Iubirea nu este nevoia de a fi iubit. Nevoia de a fi iubit este normala, dar cand devine excesiva, te face incapabil sa iubesti.

Iubirea nu este sacrificiul de sine. A te sacrifica inseamna sa-ti ucizi eul, sa nu-ti mai asculti nevoile personale, sa nu le mai satisfaci, pentru a nu mai asculta sau satisface decat nevoile altora.

Iubirea nu este o actiune un obiect sau un fenomen. Iubirea este un sentiment.

Atunci cand iubesti si esti iubit te simti implinit, il acceti pe partenerul de langa tine asa cum este el, cu toate calitatile si defectele lui. Cea mai frumoasa forma a iubirii este iubirea impartasita. Omul se simte mult mai bine atunci cand partenerul pe care il iubeste are aceleasi sentimente fata de el.

Iubirea ramane un proces de parteneriat cu multe necunoscute. Iubirea exprima emotii si sentimente pe care cineva le resimte pentru cineva.

Necesitatea omului de afectiune a fost studiata si de psihologul american Abraham Maslow, care in urma cercetarilor efectuate a ajuns la concluzia ca

¹ Bell J.apud Vasile Diana, Mitrofan lolanda, 2001, 'Terapii de familie', Colectia Alma Mater, Editura

36

nevoia omului de dragoste, afiliere se afla printre principalele categorii de nevoi, trebuinte, ce trebuie satisfacute pentru a ajunge la implinire la cele mai inalte grade¹.

Necesitatea de securitate

Necesitatea de subzistenta

Necesitatea de subzistenta:

Hrana, adapost, imbracaminte, mijloace economice de obtinere a bunurilor necesare vietii. Necesitatea de securitate:

Omul are nevoie de siguranta continuitatii in viitor a conditiilor care ii asigura in prezent viata: venituri sigure, asistenta sociala si sanitara in caz de incapacitate de munca.

Necesitatea de dragoste si acceptare:

Omul este o fiinta sociala, el nu exista doar ca individ izolat, ci apartine unor grupuri sociale: familie, comunitate locala, grup de prieteni. El are nevoie sa

Sper, Bucuresti

'Zamfir Elena, 1997, 'Psihologie sociala - texte alese', Editura Ankarom, Bucuresti

37

se simta acceptat de grupuri carora vrea sa le apartina, sa se simta integrat in mediul lui protectiv. Nevoia de statut social:

Omul are nevoie de prestigiu social, de apreciere si de stima celorlalti si a stimei de sine. Nevoia de autorealizare:

Omul simte in permanenta nevoia de a-si folosi propriile capacitati pentru a evolua, pentru a se realiza.

Dragostea se poate dezlantui brusc, la prima vedere, sau se poate instala progresiv, lent.

Unele persoane se indragostesc rapid sub impulsul nevoii de a fi permanent indragostiti de cineva, iar altii, isi cauta sistematic iubirea, deoarece a gasi pe cineva, le reafirma valoarea.

'Mai intai doua persoane se simt confortabil, placut impreuna, apoi evolueaza catre o relatie de interdependenta'.'

Dragostea asigura trei functii importante:

*. serveste interesele procreative ale societatii.

*        satisface o serie de nevoi personale cu caracter general - uman:
nevoia de intimitate, de apropiere, de statut, de recunoastere
sociala.

*        asigura re vitalizarea, echilibrul si dezvoltarea personalitatii.

Consilierea de cuplu marital

Consilierea de cuplu este determinata de momentul solicitarii consilierii si de situatia pentru care consilierea este solicitata. Modelul preferat de consiliere in cuplu pastreaza elemente strategice centrate pe solutii, introducand elemente preluate din terapiile structurale (Minuchin si Fishman, 1981) si concepte dezvoltate de scoala de la Milan (Palazzoli, Boscolo, Cecchin si Prata, 1978).

¹ Mitrofan lolanda, Ciuperca Cristian, 2002, 'Psihologia vietii de cuplu', Editura Sper, Bucuresti, p. 193

² Pop Luana Miruna, 2002, 'Dictionar de politici sociale', Editura Expert, Bucuresti

38

Avand un rol important in prevenirea escaladarii unor probleme sociale, prin tintirea populatiei aflate la risc, consilierea poate fi redefinita ca strategie in politici sociale, intervenind in asigurarea protectiei sociale, prin abilitarea individului, familiei si grupului, defavorizate si prin crearea unor capacitati de adaptare prin sprijin profesional si directional.

Subtilitati terapeutice

Ameliorarea comunicarii intrafamiliale asa incat sa devina satisfacatoare si securizanta pentru nevoile tuturor membrilor familiei, constituie un obiectiv central al terapiilor familiale, in cazul practicarii acestor terapii, este necesar ca terapeutul sa fie preocupat si de propriul mod de comunicare cu pacientii, intrucat poate emite el insusi, inconstient, duble mesaje (V. Satir, 1975).

Exista si alte comportari ale membrilor familiei, care 'comunica' aspecte deosebit de importante despre relatiile dintre ei si despre maniera lor de a-si comunica unii altora. Dintre acestea sunt importante aparenta fizionomica si corporala, habitusurile de utilizare a spatiului si miscare a corpului. Expresia fetei, modul in care se aseaza unii fata de altii, succesiunea initiativelor in conversatie, aprobarile si dezaprobarile schitate mimic si pantomimic, toate acestea exprima modalitati de comunicare si de dezvaluire a raporturilor intre membrii familiei, ca si ale imaginilor pe care ei insisi le au unii despre altii.

P. H. Knight, 1976, demonstreaza prin cercetari ca dispozitia pacientului in terapie este influentata de apropierea spatiala a acestuia fata de terapeut, iar G. Stone si C. Morden, 1976, descopera ca 'subiectii discuta mai mult despre lucruri personale cand se afla la o distanta medie, decat atunci cand stau prea aproape sau prea departe de terapeut'.

Modul in care membrii familiei se aranjeaza intre ei in spatiul terapeutic (stau in picioare, stau jos, se misca), reflecta considerabil gradul de incordare sau relaxare, calitatea si intensitatea starilor lor emotionale, natura comunicarilor. Sotia care se aseaza in opozitie cu sotul, refuzand sau ignorand invitatia sa de a se aseza alaturi, atrage atentia asupra sentimentelor sale de autoizolare sau ostilitate fata de sot.

39

Psihoterapia de familie nu vizeaza, numai o problema de insanatosire a tiparelor de comunicare defectuoase, ci ti o estetizare a acestora, in sensul stimularii armoniei interpersonale a nucleului familial. Dar pentru aceasta trebuie identificate mai intai stilurile predominante de comunicare in familie si semnificatiile lor pentru echilibrul si dezvoltarea acesteia.

5 Despre consiliere

Consilierea implica participarea a doua persoane, o persoana care are o problema si solicita ajutor si consilierul care furnizeaza sprijin si incurajare. Se obtine astfel o relatie intre cele doua persoane, bazata pe confidente si incredere in consilier ca are abilitati privind rezolvarea situatiei problematice a persoanei.

Consilierea se bazeaza pe :

*       abilitati de comunicare

*       abilitati de relationare

Scopul consilierii

Scopul consilierii este acela de a-1 face pe client sa inteleaga mai bine cauzele ce stau la baza problemei cu care se confrunta, sa reflecteze asupra lor alaturi de consilier si singur sa ia o decizie in vederea solutionarii. Hotararea finala apartine deci clientului. Rolul consilierului este acela de a dirija intreaga actiune. Etapele procesului de consiliere

*       ajutorul acordat clientului pentru identificarea problemei

*       ajutorul acordat clientului pentru a descoperi de ce este o problema

*       incurajarea clientului de a vedea cat mai multe solutii posibile pentru
rezolvarea problemei

.*. consilierul il ajuta pe client sa aleaga cele mai potrivite solutii

40

6 Regulile consilierii¹

Relatiile

Consilierul trebuie sa arate interes si grija fata de client si problema lui.

De la inceput trebuie sa se construiasca o relatie pozitiva, crescand increderea in consilier.

Identificarea cerintelor / nevoilor

Consilierul trebuie sa inteleaga problemele clientului. El trebuie sa asculte si sa nu numeasca problemele.

Aspectul emotional

Empatia inseamna intelegere si acceptare (dar nu mila si compasiune).

Consilierul ajuta individul sa constientizeze propriile lui trairi si sa le faca fata.

Participarea

Consilierul nu incearca sa-1 faca pe client sa-i asculte sfatul, pentru ca daca sfatul este gresit, pacientul pierde increderea, iar daca sfatul este bun, clientul devine dependent de acesta pentru rezolvarea tuturor problemelor lui.

Consilierul ajuta individul sa gaseasca cea mai buna solutie

Caracterul secret

Consilierul trebuie sa respecte confidentialitatea informatiilor primite, el poate dezvalui informatii doar cu acordul clientului.

Informatii si resurse

Consilierul ofera pacientului fapte, dar si informatii care sa-1 ajute sa inteleaga relatia dintre comportament si sanatate.