CARACTERUL - CA LATURA RELATIONAL VALORICA SI DE AUTOREGLAJ A PERSONALITATII

CARACTERUL - CA LATURA RELATIONAL VALORICA SI DE AUTOREGLAJ A PERSONALITATII

1. Acceptiunile notiunii de caracter

2. Atitudinile si trasaturile ca elemente structurale fundamentale ale caracterului

3. Modele explicativ-integrative ale caracterului si relevanta lor teoretico-aplicativa

1. ACCEPTIUNILE NOTIUNII DE CARACTER

Ca latura relationala a personalitatii, "responsabila" de felul in care oamenii interactioneaza unii cu altii in cadrul societatii, caracterul a fost definit adeseori ca o peceta sau amprenta care se imprima in comportament, ca un mod de a fi al omului, ca o sructura psihica complexa, prin intermediul careia se filtreaza cerintele externe in functie de care se elaboreaza reactiile de raspuns.

Intrucat caracterul exprima valoarea morala a individului, el a mai fost denumit si profilul psiho-moral al individului, evaluat, in principal, dupa criterii de unitate, consistenta si stabilitate.

Caracterul este structura psihica individuala, relativ stabila si definitorie pentru individ, cu mare valoare adaptativa, deoarece pune in contact individul cu realitatea si ii faciliteaza stabilirea relatiilor, orientarea si comportamentul, potrivit specificului sau.

Inca din 1952, Henry Pieron semnala, in "Vocabular de psihologie", patru definitii ale caracterului:

1. maniera obisnuita si constanta de relatie, proprie fiecarui individ ( Wallon);

2. individualitatea psihologica ( Dumas);

3. ansamblul sau sinteza dispozitiilor stabile ale unui individ ( Burloud);

4. ansamblul tendintelor afective care dirijeaza reactiile unui individ la conditiile mediului in care el traieste ( Heyer).

Dispuse intr-o alta ordine, cele patru definitii arata: 1.continutul psihic al caracterului (ansamblul tendintelor afective); 2.caracteristicile acestui continut (stabilitate si constanta); 3.efectul general produs de stabilirea continutului (individualitatea psihologica).

Marea majoritate a definitiilor date caracterului oscileaza intre aceste trei elemente.

Si daca ultimele doua nu sunt controversate (caracteristicile continutului si efectele lui generale asupra personalitatii), continutul propriu-zis al caracterului a fost foarte controversat.

Unii autori, incercand sa-l identifice, s-au oprit pe rand asupra a trei mari componente ale vietii ale vietii psihice: intelectuale, volitive, afective.

Astfel, pentru unii autori, caracterul este: "forma particulara a activitatii mentale", "scheletul mental" sau "armatura mentala" a omului.

Pentru altii, caracterul este format din "dispozitiile specifice ale vointei", este "vointa moraliceste organizata" coloana vertebrala a vointei".

In sfarsit, sunt psihologi care considera caracterul ca "ansamblul sentimentelor", procesele intelectuale si cele voluntare avand doar rol de sustinere a proceselor afective.

Desi autorii se straduiesc sa descopere continutul psihic fundamental al caracterului, ei gresesc prin unilateritate si se indeparteaza mult de esenta notiunii de caracter.

Nota specifica a a caracterului este data de reuniunea elementelor cognitive, volitive si afective.

Astfel, dupa unii autori caracterul este "o masca proprie a individului, o maniera unica si constanta de a gandi, a voi si a simti".

Dupa Stefan Zisulescu, caracterul poate fi definit ca "o insusire a personalitatii luminata de intelect, sustinuta de sentiment si directionata de vointa spre a lua o atitudine fata de realitate" (St. Zisulescu, "Caracterul", 1978).

Desi nici aceasta maniera de tip amalgam nu reprezinta o solutie autentica de definire a caracterului, ea este mai aproape de realitate decat prima.

Dificultatea definirii caracterului provine din natura lui complexa si mai ales din multitudinea sensurilor sub care apare termenul in literatura de specialitate.

Acelasi Stefan Zisulescu arata ca, pana in prezent, s-au conturat cel putin trei sensuri ale notiunii de caracter :sensul de caracteristic, sensul etic si sensul psihologic.

1. caracterul in sens de caracteristic provine ca acceptiune chiar din etimologia cuvantului grec "haractir", care se refera la "monograma" individului, la anumite particularitati ale comportamentului, sau la stilul de viata al persoanei;

2. caracterul in sens etic este o insusire de personalitate investita cu valoare morala.

Astfel, dupa Allport, "cand vorbim de caracter, mai mult ca sigur implicam un standard moral si emitem o judecata de valoare" ( G. W. Allport, "Structura si dezvoltarea personalitatii", 1981).

Numai ca acest punct de vedere ii ingrijoreaza pe unii psihologi care doresc sa apere structura si functionarea personalitatii de judecatile cu baza morala, de aceea acestia (printre care se numara si Allport), considera caracterul o "personalitate evaluata", care nu constituie un domeniu al personalitatii;

3. caracterul in sens psihologic este semnul caracteristic, distinctiv al unei personalitati, ceea ce ii determina modul sau de manifestare, stilul reactiei fata de evenimentele traite.

Dat fiind faptul ca primul si al treilea sens sunt aproape identice (ambele referindu-se la insusirile psihice ce ii acorda individului o nota distinctiva), iar sensul etic si cel psihologic nu se exclud, ci se presupun reciproc, Mielu Zlate propune doar doua acceptiuni ale notiunii de caracter : una extensiva (care sa reuneasca eticul cu psihologicul), si una restrictiva, care sa se centreze doar pe psihologic.

In sens larg, exhaustiv, caracterul poate fi definit ca fiind schema de organizare a profilului psihomoral, general al persoanei, considerata prin prisma unor norme si criterii etice, valorice.

El determina si totodata asigura, din interior, concordanta si compatibilitatea conduitei cu exigentele si normele existente, promovate sau chiar impuse la un moment dat de societate.

In interiorul lui se includ componente psihice distincte ca natura, structura si functionalitate, cum ar fi: convingeri, mentalitati, aspiratii, idealuri, conceptia despre lume si viata, continutul si calitatea relatiilor, stilul de actiune etc. Acestea nu sunt separate si izolate unele de altele, ci corelate si integrate intr-o structura unitara prin mecanisme de selectie, apreciere si valorizare.

In sens restrictiv, caracterul este ansamblul de atitudini si trasaturi care determina o modalitate relativ stabila, constanta de orientare si raportare a subiectului la cei din jur, la sine insusi, la actiunile sale, la insasi societatea ca realitate socio-umana globala ( M. Zlate, "Fundamentele psihologiei", 2000).

O asemenea definitie implica cu necesitate analiza celor doua componente esentiale ale caracterului: atitudinile si trasaturile.

2. ATITUDINILE SI TRASATURILE

CA ELEMENTE STRUCTURALE FUNDAMENTALE ALE CARACTERUILUI

In definirea atitudinii intalnim aceeasi situatie ca si in definirea caracterului, a carui trasatura fundamentala este: sunt autori care o reduc la unul sau altul dintre procesele psihice.

Astfel, ea este definita ca : o "orientare mintala" care dirijeaza reactiile individului, o "cantitate de afect pro sau contra", sau "tendinta de a actiona intr-un mod special, intr-o situatie data".

Desi psihologii nu au cazut de acord asupra continutului psihic al atitudinii, consideram ca ea este o constructie psihica sintetica ce reuneste elemente intelectuale, afective si volitive.

Atitudinea este o modalitate interna de raportare la diferitele laturi ale vietii sociale, la altii, la sine sau la actiunile proprii, dar si de manifestare in comportament. Ea este, astfel, concomitent fapt de constiinta, dar si reactie comportamentala.

Atitudinea este invariantul pe baza caruia individul se orienteaza selectiv, se autoregleaza preferential, se adapteaza prin evolutie. De aceea nu orice reactie imediata, impulsiva traduce o atitudine, ci doar orientarea constienta, deliberata, sustinuta de o functie interpretativa, generalizata, proprie subiectului si intemeiata pe propriile lui convingeri.

Ea este o "variabila ascunsa", un fel de "dispozitie latenta" a individului de a raspunde sau actiona intr-o maniera sau alta la stimularile mediului.

In acelasi timp, atitudinea nu este o pura proiectie subiectiva a individului in afara sa, nici o simpla pecete a socialului asupra individului, ea este rezultatul interactiunii individului cu lumea.

Dupa Measiscev atitudinea constienta este "nivelul cel mai inalt al relatiei cu realitatea. Studiindu-l pe om de pe pozitiile atitudinilor sale,stabilim legaturile sale comportamentale cu realitatea inconjuratoare " ( V. N. Measiscev, "Probleme fundamentale ale psihologiei atitudinilor", 1963).

Asadar, in forma lor obiectiva, de comportament, atitudinile nu sunt altceva decat relatii, iar relatiile interiorizate apar ca atitudini.

Tot Measiscev afirma ca atitudinile contin doua segmente esentiale, a caror unitate asigura unitatea caracterului: segmentul orientativ, selectiv - evaluativ, si segmentul executiv. Aceste doua segmente ale atitudinii traduc in limbaj stiintific definitia populara a caracterului: unitatea dintre vorba si fapta, deci intre segmentul orientativ si cel executiv.

Specificul propriu al caracterului unui individ deriva din interactiunea dintre segmente in cadrul unei atitudini, sau din interactiunea intre atitudini.

De exemplu, dezvoltarea inegala a celor doua segmente ale uneia si aceleiasi atitudini acorda o fizionomie specifica profilului caracterial al unei persoane.

Atunci cand exista o proeminenta intelectuala si afectiva, insotita de ramanerea in urma a segmentului voluntar vom intalni conduite inconsecvente, actiuni nefinalizate sau contrare intentiilor; daca, din contra, este mai dezvoltat segmentul voluntar in dauna celui de orientare, subiectul va manifesta impulsivitate, actiuni necugetate.

Cele mai frecvente tipuri de interactiuni dintre atitudini sunt cele de coordonare si cooperare, sau cele de contradictie, incompatibilitate sau chiar excludere reciproca (nu se pot manifesta in acelasi timp doua atitudini diferite, prin urmare este necesara alegerea uneia dintre ele).

La fel de raspandite sunt de asemenea relatiile de tip compensativ, atunci cand atitudinile deficitare sunt compensate prin cele mai proeminent dezvoltate.

In concluzie, atitudinile si segmentele lor nu trebuiesc interpretate in sine, ci doar in functie de valoarea lor morala.

Atitudinile caracteriale, fara a se confunda cu asa numitele "atitudini - valori" (cele care intra in concordanta cu legile generale ale progresului, cu normele sociale), au un continut valoric si o functie evaluativa prin care regleaza comportamentele specifice ale fiecarui individ.

Atitudinile se exprima cel mai adeseori in comportament prin intermediul trasaturilor caracteriale (de exemplu, atitudinea fata de sine se exprima prin trasaturi ca: modestia, demnitatea, amorul propriu, siguranta de sine, increderea in fortele proprii etc.).

Trasaturile caracteriale pot fi definite ca seturi de acte si comportamente covariante sau ca particularitati psihice ce fac parte integranta din structura personalitatii.

Ele sunt acele trasaturi ale comportamentului care satisfac urmatoarele cerinte:

1.sunt esentiale, definitorii pentru individ;

2. sunt stabilizatoare, durabile, determinand un mod constant de manifestare a individului si permitand anticiparea reactiilor viitoare ale individului (manifestarea intamplatoare, sporadica a unor trasaturi nu trebuie sa duca la considerarea lor ca trasaturi caracteriale; de exemplu, un fricos care savarseste un act de curaj nu poate fi considerat in consecinta curajos);

3.sunt coerente cu toate celelalte, dar in acelasi timp singulare. Singularitatea are aici sensul de individualitate, iar coerenta se refera la faptul ca caracterul nu presupune un mozaic de trasaturi izolate, doar alaturate, ci dimpotriva, el presupune sinteza si structurarea lor bine definita, care face posibila diferentierea dintre indivizi;

4.sunt asociate cu o valoare morala, deoarece in caracter se manifesta esenta sociala a omului si se obiectiveaza valoarea lui morala;

5.sunt specifice si unice, deoarece trec prin istoria subiectiva a individului.

Interpretat ca un sistem valoric si autoreglabil de atitudini si trasaturi, caracterul apare ca o componenta relativ stabila pentru individ si cu o mare valoare adaptativa.

El indeplineste numeroase functii in viata psihica a individului, mai ales in plan comportamental :

1. functia relationala : pune in contact persoana cu realitatea, facilitand stabilirea relatiilor sociale;

2. functia orientativ - adaptativa : permite orientarea si conducerea proprie a omului potrivit scopului;

3. functia de mediere si filtrare : ofera persoanei posibilitatea de a filtra prin propria simtire si gandire tot ceea ce intreprinde;

4. functia reglatoare : creeaza conditiile pentru ca omul sa-si regleze propria sa conduita.

In virtutea acestor functii, caracterul a fost considerat componenta esentiala a personalitatii, mai mult, chiar "nucleul personalitatii".

El este cel care da valoare personalitatii : pe de o parte, prin subordonarea, controlarea si integrarea celorlalte componente ale personalitatii, iar pe de alta parte, prin valorizarea si valorificarea maximala a acestora.

3. MODELE EXPLICATIV - INTEGRATIVE ALE CARACTERULUI

SI RELEVANTA LOR TEORETICO - APLICATIVA

Desi caracterul reprezinta "nucleul personalitatii", el este insuficient abordat in psihologia contemporana; in analiza lui predomina un oarecare descriptivism, o insiruire de informatii insuficient legate intre ele.

Acest fapt se face si mai acut resimtit in domeniul caracterologiei, care isi propune sa inventarieze atitudinile si trasaturile pentru ca, din imbinarea lor, sa faca clasificarea caracterelor.

Multe din lucrarile mai vechi ale caracteriologilor contin insa doar simple colectii de trasaturi sau tipuri caracteriale; unii autori isi propuneau sa realizeze un fel de "anatomie a caracterului" pentru a arata "cum se combina tendintele elementare, formand dispozitii psihice", altii incercau sa faca "descriptia cat mai completa a Eului individual" (caracterul), deoarece "caracterologia aduce ordine si inteligibilitate in cunoasterea oamenilor"; dar a ramane la descriptiile ei ar putea constitui, in cele din urma, o serioasa limita in chiar calea acestei cunoasteri.

Acuza principala adusa caracterologiei este aceea ca ea este descriptiva si nu explicativa.

Astfel, pentru a explica cum se formeaza un caracter trebuie indicat cum se formeaza personalitatea cu toate aspectele ei : fizice, psihice si sociale.

Limitele analizei caracterului l-au determinat pe Mielu Zlate la elaborarea unor modele explicativ - integrative ale caracterului, pe care le vom analiza in continuare: modelul balantei caracteriale, modelul cercurilor caracteriale concentrice, modelul piramidei caracteriale ( M. Zlate, "Un model sintetic- integrativ al personalitatii", 1987; "Fundamentele psihologiei", 2000).

Modelul balantei caracteriale

Acest model a pornit de la opinia exprimata de Paul Popescu - Neveanu, conform careia "atitudinile exista doua cate doua, una opusa alteia.niciodata nu se poate face cu seriozitate afirmatia ca o persoana oarecare ar dispune numai de una dintre trasaturile perechi, cea pozitiva sau cea negativa., nu exista si nu pot exista reductii absolute la termeni singulari" ( P. Popescu - Neveanu, "Personalitatea si cunoasterea ei", 1969).

Sistematizarea trasaturilor caracteriale doua cate doua in perechi cu poli opusi este atat de larg intalnita incat nici nu mai trebuie staruit in privinta ei.

Interesanta este afirmatia ca aceste trasaturi opuse (bun - rau, cinstit - necinstit, egoist - altruist etc.) se gasesc la una si aceeasi persoana in proportii si amestecuri diferite (demonstrata de exemplele in care lenesul poate savarsi acte de harnicie, generosul poate fi egoist in anumite situatii etc.).

La fel de importanta este si ultima afirmatie care precizeaza ca nu se pot face reductii absolute la unul sau altul dintre polii respectivi (de exemplu, nu exista un om absolut bun, absolut generos, indiferent de conditii, de solicitari, de persoanele cu care stabileste relatii, pentru ca o astfel de bunatate sau generozitate nelimitata l-ar face "prost de bun").

Tinand cont de toate acestea, putem considera ca la nastere trasaturile caracteriale ale fiecarui individ se afla in pozitia 0 (zero), evolutia lor ulterioara fiind teoretic in mod egal probabila spre un pol sau spre altul, si in realitate decisa de modul in care reactiile acestuia sunt intarite sau respinse social.

Aceasta situatie poate fi ilustrata de o balanta cu doua talere care se inclina cand intr-o parte, cand in cealalta, pana cand se stabileste la unul sau la altul dintre poli, in functie de :

- natura, tipul, numarul si valoarea situatiilor de viata parcurse de copil;

- intarirea sau sanctionarea lor exterior - educativa, gratificarea sau sanctionarea lor;

- asimilarea sau respingerea lor prin invatare.

De exemplu, daca un copil care daruieste altuia o jucarie este aprobat si laudat de cei din jur, el are toate sansele sa evolueze spre generozitate; daca, dimpotriva, acelasi copil, pentru acelasi gest, este admonestat sau pedepsit, el va evolua spre avaritie.

Procesul este mai complex, fiind determinat si de numarul de situatii pozitive si negative cu care se intalneste copilul, ca si de numarul de intariri al situatiilor respective.

Din acest punct de vedere sunt posibile doua situatii.

Atunci cand numarul situatiilor (si al intaririlor) pozitive si negative este egal, copilul se afla intr-o stare tensional - conflictuala, echivalenta starii de disonanta cognitiva ; comportamentul sau este fie expectativ ( asteapta sa vada care din situatii se va repeta in continuare), fie de cautare activa a unei modalitati de depasire a starii de disolutie. In aceasta situatie, balanta este in echilibru dar tinde sa se dezechilibreze.

Daca, insa, numarul situatiilor si intaririlor pozitive, de exemplu, este mai mare decat al celor negative (sau invers), atunci evolutia spre polul pozitiv este evidenta, balanta dezechilibrandu-se in favoarea trasaturilor caracteriale bune.

Trasatura invinsa nu dispare insa, ci se pastreaza sub forma unor "reziduuri" care pot fi actualizate in diferite alte situatii; trasatura devenita caracteriala are insa prioritate, pentru ca ea are stabilitate, spre deosebire de celelalte, care au manifestari intamplatoare in comportament.

De asemenea, "lupta" sau ciocnirile dintre trasaturi sunt influentate nu numai de influentele educative exterioare, ci si de propriile forte ale celui in cauza, care poate evita sau contracara influentele negative ale mediului, si le poate asimila doar pe cele pozitive; el se poate chiar opune primelor influente, iar pe celelalte le poate provoca sau chiar crea.

In acest proces caracterul se schimba "din mod de reactie, in mod de relatie"; reactia este spontana, insuficient motivata si controlata constient, pe cand relatia este stabila, constientizata, adanc motivata si sustinuta valoric.

Modelul balantei caracteriale are o tripla importanta teoretica si practica :

1.Arata si explica mecanismul psihologic al formarii caracterului, forta motrice a dezvoltarii acestuia, care consta, in principal, in opozitia dintre contrarii, in ciocnirea si lupta dintre ele.

Caracterele tari, puternice, unitare, frumoase se formeaza atunci cand lupta contrariilor nu este lasata la voia intamplarii, ci dirijata, indrumata sau chiar provocata deliberat;

2.Sugereaza interpretarea caracterului nu doar in formare, ca rezultat automat si exclusiv al determinarilor sociale, ci si in autoformare, cu participarea activa a individului;

3.Conduce spre stabilirea unei tipologii caracteriale.

Atunci cand pe unul din talerele balantei se aduna mai multe trasaturi pozitive, putem vorbi de un "om de caracter", in timp ce atunci cand cele negative sunt precumpanitoare, vorbim de un "om fara caracter", de fapt cu un caracter negativ; atunci cand balanta este in echilibru, cu acelasi numar de trasaturi pe ambele talere, avem de a face cu un caracter indecis, indefinit, contradictoriu.

Modelul cercurilor caracteriale concentrice

Isi are originea in conceptia lui G. W. Allport privind clasificarea trasaturilor (insusirilor) de personalitate. In "Structura si dezvoltarea personalitatii" (1981), acesta propune clasificarea lor in :

- trasaturi comune, care ii aseamana pe oameni si in virtutea carora acestia pot fi comparati unii cu altii;

- trasaturi individuale (dispozitii personale), care ii diferentiaza pe oameni unii de altii.

Acestea din urma, la randul lor, sunt de trei tipuri: cardinale, centrale si secundare;

- trasaturile cardinale sunt trasaturile dominante, penetrante, cu semnificatie majora pentru viata oamenilor, cu influente majore asupra fiecarui act, care ofera mari posibilitati in cunoasterea si afirmarea individului, numite de Allport si "radacinile vietii";

- trasaturile centrale reprezinta un grup ceva mai numeros de trasaturi evidente, generalizate, constante, care controleaza un numar mare de situatii comune, obisnuite;

- trasaturi secundare sunt cele periferice, mai putin active, cu o existenta minora si latenta, si care exprima aspecte neesentiale de manifestare a individului.

Din prezentarea si caracterizarea facuta de Allport rezulta ca aceste trasaturi sunt clasificate in functie de numarul si rolul lor : trasaturile cardinale sunt putine la numar dar cu rol esential in comportament, controlandu-le pe celelate in situatii deosebite; cele centrale sunt mai numeroase, dar intervin in situatii obisnuite de viata; in sfarsit, cele secundare sunt si mai numeroase, dar au o existenta latenta si controleaza mai putin comportamentul individului.

Aceasta clasificare sugereaza dispunerea trasaturilor de personalitate in trei cercuri concentrice : in cercul din mijloc sunt amplasate trasaturile cardinale, in urmatorul trasaturile centrale, iar la periferie trasaturile secundare.

Trasaturi caracteriale autentice sunt doar primele doua, care dispun de constanta, nu si ultimele, cu manifestare sporadica si cu ecouri slabe asupra comportamentului. Acestea ar putea reprezenta fie "reziduurile" din modelul anterior, fie potentialitati caracteriale, adica trasaturi aflate in germene, dar care la un moment dat pot deveni active.

De aici rezulta ca trasaturile aflate in cele trei cercuri concentrice nu sunt fixe, imuabile, nu au un loc predestinat si predeterminat, ci dimpotriva, au un caracter mobil, flexibil, putand trece, in functie de cerinte, situatii, imprejurari, dintr-un cerc in altul.

De exemplu, daca la un copil frica este o trasatura caracteriala, centrala, ea poate fi transformata in trasatura secundara si lipsita de semnificatie prin masuri educative adecvate; daca, dimpotriva, cinstea si sinceritatea sunt trasaturi secundare, ele pot fi transformate, cu timpul, in trasaturi centrale.

Asadar nu este vorba de faptul ca situatii diferite declanseaza intrarea in functiune a unor trasaturi diferite, ci de transformarea, convertirea trasaturilor caracteriale negative in pozitive si invers.

In acest proces rolul principal ii revine educatiei, care poate planui o serie de masuri menite sa "deplaseze" anumite trasaturi dintr-un cerc in altul. Prin educatie, omul isi da seama de valoarea trasaturilor caracteriale, care sunt bune si care rele, care trebuiesc formate si promovate in conduita si care trebuiesc estompate sau chiar inlaturate.

Trecerea trasaturilor dintr-un cerc in altul nu reprezinta o dovada a instabilitatii caracterului, ci un argument in favoarea plasticitatii si flexibilitatii lui, a marii lui capacitati adaptative.

La realizarea unor astfel de transformari individul este "fortat" de insasi situatiile, imprejurarile, normele, valorile cu care intra in contact. Ceea ce este acceptabil si dezirabil la un moment dat (la o anumita varsta sau in anumite grupuri sociale), devine intolerabil si indezirabil la un alt moment dat.

Importanta teoretico - aplicativa a modelului consta in urmatoarele :

1. Modelul permite intelegerea comportamentului concret al individului, datorat, in esenta, pe de o parte coexistentei diferitelor trasaturi caracteriale (cu semnificatii, ponderi si roluri diferite), iar pe de alta parte manifestarii lor diferentiate in functie de particularitatile situatiilor intalnite;

2. Ofera posibilitatea explicarii atat a dinamicii structurii generale a caracterului, cat si a fiecarei trasaturi caracteriale in parte.

Aceasta dinamica se manifesta intre trasaturi cu valori diferite, si poate avea loc in ambele sensuri (prin trecerea de la trasaturile cardinale la cele centrale si in final la cele secundare, sau invers).

Aceasta explica felul in care caracterul parcurge uneori etape de pozitivare a trasaturilor sale, iar alteori etape de negativare a trasaturilor ; in acest caz grija educatiei este de a "impinge" spre periferie trasaturile caracteriale negative si spre centru de cele negative.

3. Modelul poate juca rolul unui instrument de valorizare a unor insusiri de personalitate, in special atunci cand nu cunoastem sau nu suntem siguri de semnificatia lor.

De exemplu: timiditatea este o calitate sau un defect? Daca ea este o trasatura cardinala, manifestata constant, pregnant si puternic in conduita, influentandu-le pe toate celelalte, atunci ea reprezinta un defect, si inca unul grav. Daca insa ea este o trasatura secundara, cu o existenta latenta si un rol minor in comportament ( fiind mai ales un fel de intimidare), atunci ea, chiar daca nu este o calitate, nu reprezinta un defect evident.

Modelul piramidei caracteriale

Acest model are la baza parerile marii majoritati a autorilor care considera ca pentru caracter nu este esential numarul de atitudini si trasaturi, ci modul lor de organizare, relationare si structurare.

Conform acestor autori, "Relatiile dintre atitudini si trasaturi sunt cu mult mai importante decat insasi atitudinile si trasaturile luate fiecare in parte" ( H. Eysenck); "Atitudinile se leaga, se inlantuie si sunt conditionate unele de altele formand un adevarat sistem" ( P. Popescu - Neveanu); "Ceea ce ramane specific caracterului care inglobeaza in fapt relatii, atitudini si trasaturi este sinteza acestora intr-un sistem ierarhic" ( S. Marcus).

Ideea ierarhizarii trasaturilor caracteriale se impune de la sine.

Daca exista o "piramida a conceptelor" ( L. S. Vigotski) si o "piramida a trebuintelor" ( A. H. Maslow), la fel Mielu Zlate considera ca ar putea sa existe o piramida a caracterului, care cuprinde la varf trasaturile esentiale, dominante, cu cel mai mare grad de relevanta, pregnanta si generalitate, iar spre baza trasaturi din ce in ce mai particulare.

Apoi, asa cum notiunile de specie se subordoneaza notiunilor de gen, iar acestea sunt incluse in cele integratoare, tot asa exista o subordonare si integrare treptata a trasaturilor caracteriale.

In sfarsit, asa cum in piramida conceptelor fiecare concept reprezinta un nod de care se leaga toate celelalte (subordonate, supraordonate sau aflate la acelasi nivel de generalitate), tot asa in piramida caracterului fiecare trasatura de caracter va constitui un nod aflat in relatie cu toate celelalte.

Spre deosebire insa de piramida conceptelor, in care relatiile dintre concepte sunt logice, deci aceleasi pentru toti indivizii, la nivelul trasaturilor caracteriale relatiile sunt extrem de variabile de la un individ la altul.

Astfel, trasaturile dominante la diferiti indivizi sunt diferite, dupa cum ceea ce la unul este supraordonat, la altul poate fi subordonat. De la aceasta "arhitectonica" diferita de la un individ la altul deriva specificul caracterial al fiecarui individ.

Desi la prima vedere noul model pare identic cu cel al cercurilor concentrice, reprezentand o "ridicare in spatiu" a acestuia, intre cele doua modele exista o serie de diferente calitative.

Astfel, in modelul cercurilor concentrice ierarhizarea este sugerata doar de suprapunerea "unele peste altele" a celor trei cercuri sau straturi caracteriale, fara ca aceasta sa fie explicitata prin relatii si legaturi intre trasaturile apartinand unor cercuri diferite, iar trasaturile aflate in interiorul fiecarui cerc sunt dispuse la intamplare, unele langa altele, in neoranduiala.

Modelul piramidei caracteriale este construit tinand cont de urmatorii factori :

- legaturile dintre toate trasaturile caracteriale, dispunerea lor intr-o anumita ordine, fapt care duce, implicit, la valorizarea lor;

- toate tipurile de relatii dintre trasaturi, si anume relatiile de integrare succesiva a unora dintre ele, de coordonare valorica, de competitivitate, de compensare sau de excludere reciproca;

- intensitatea acestor relatii, dat fiind ca unele sunt mai puternice, iar altele mai slabe;

- caracterul relatiilor, unele dintre ele fiind directe, iar altele indirecte, multiplu mijlocite de altele;

- gradul lor de coerenta, unele fiind mai strans legate intre ele, formand adevarate "centre vitale" caracteriale care definesc caracterul individului, altele fiind dezordonate, insulare.

Importanta modelului consta in :

1. Ofera posibilitatea intelegerii caracterului nu ca pe un simplu conglomerat de trasaturi, ci ca pe un sistem organizat si bine structurat, ceea ce permite ca interventia educativa intr-o anumita parte a sistemului sa se repercuteze direct (favorabil sau nefavorabil) asupra intregului sistem caracterial, si indirect asupra celorlalte componente ale ei (temperament si aptitudini);

2. Conduce spre ideea diferentierii mijloacelor actiunilor educative, data fiind marea variabilitate caracteriala dintre oameni.

Astfel, intr-un fel se va actiona prin educatie asupra unui copil a carui piramida caracteriala este in formare, si in cu totul alt fel asupra altuia care are o piramida caracteriala incorect formata, cu predominanta trasaturilor negative de caracter, sau asupra unuia a carui piramida se afla intr-un pronuntat proces de destramare.

Cele trei modele explicativ-integrative ale caracterului se depasesc unul pe altul si astfel reusesc sa isi sporesca valoarea de cunoastere.

Astfel, daca in primul este vorba doar despre o singura trasatura caracteriala, cu aspectele ei contradictorii, in cel de-al doilea apar mai multe trasaturi, insa dispuse intr-o oarecare dezordine, in special in interiorul fiecarui cerc; in al treilea model trasaturile se leaga unele de altele, genereaza structuri si sisteme caracteriale, specifice fiecarui individ in parte.

Totodata, modelele propuse nu numai ca justifica, ci pretind cu necesitate interventia educatiei pentru evocarea si intarirea cu perseverenta a acelor factori, conditii si motive care conduc la formarea unui caracter unitar, echilibrat, dezirabil social; de asemenea, pentru a lua, cu aceeasi perseverenta, masuri impotriva factorilor, conditiilor si motivelor care ar putea inclina balanta spre polul negativ, care ar permite instalarea unor trasaturi negative in calitate de trasaturi cardinale care ar putea negativa sau dezechilibra balanta sau piramida caracteriala.