REGLEMENTÃRILE PRIVIND CONFLICTE DE INTERESE

REGLEMENTÃRILE PRIVIND CONFLICTE DE INTERESE

Reglementarile privind conflictele de interese sunt inadecvate si lacunare incepand chiar de la definirea notiunii de ,,conflicte de interese'. Astfel, in definirea acestei notiuni a fost avut in vedere exclusiv "folosul material' propriu, al sotului sau rudelor de gradul I pe care oficialul I-ar putea urmari in exercitarea functiei publice. Deficienta semnalata devine cat se poate de evidenta daca dispozitiile Legii sunt comparate cu normele europene in materie. Astfel, Recomandarea nr R(2000)10 a Comitetului de Ministri al Consiliului Europei privind Codul de conduita pentru functionarii publici este in mod categoric mai cuprinzatoare decat Legea in discutie atunci cand defineste conflictul de interese: 'Conflictul de interese se naste in situatia in care un functionar public are un interes personal de natura sa influenteze sau sa para a influenta exercitarea impartiala si obiectiva a functiilor sale oficiale' (art. 13 alin. 1). De asemenea mai cuprinzatoare sunt reglementarile europene si in ce priveste definirea interesului personal al functionarului public (art. 13 alin. 2): "Interesul personal al functionarului public cuprinde orice avantaj pentru el insusi sau in favoarea familiei sale, a parintilor, prietenilor sau persoanelor apropiate, sau a persoanelor sau organizatiilor cu care el a avut relatii de afaceri sau politice'. In comparatie cu normele citate, art. 70 si urmatoare din Cartea I TitlullV al Legii nr. stabilesc ca conflictul de interese priveste exclusiv interesele 'de natura patrimoniala' ale oficialului insusi, ale sotului ori rudelor de gradul I. In conditiile in care mai ales din cauza conflictelor de interese ale oficialilor (in primul rand ale oamenilor politici), fenomenul coruptiei a devenit endemic si sistemic in Romania, era necesar, in modul cel mai evident, ca prin lege sa fie avute in vedere inclusiv interesele ,prietenilor' oficialilor, ale ,persoanelor apropiate, sau ale persoanelor sau organizatiilor cu care ei au avut relatii de afaceri si politice'.

Legea este deficitara si din cauza ca din enumerarea categoriilor carora le sunt aplicabile prevederile privind conflictele de interese (art. 69) lipsesc, intre altii, Presedintele Romaniei, magistratii, judecatorii Curtii Constitutionale, membrii Curtii de Conturi, membrii Consiliului Legislativ, membrii conducerii BNR, cadrele militare si personalul din serviciile de informatii. Parlamentarilor nu le sunt de asemenea aplicabile reglementarile specifice privind conflictele de interese (Titlul IV Cap. II si Cap. IV). In acest fel exista posibilitatea ca parlamentarii sa initieze sau sa sprijine adoptarea unui act normativ cu scopul de a urmari un interes propriu sau al unui grup de persoane in cadrul caruia el, membrii familiei sale, ori persoane apropiate lor detin direct sau indirect controlul. Un numar de monitorizari facute in ultimii ani, inclusiv dupa adoptarea Legii nr. 161/2003, au aratat ca marea majoritate a deputatilor si senatorilor sunt implicati - direct sau prin intermediul membrilor de familie - in numeroase afaceri. Aceleasi monitorizari au evidentiat si faptul ca repartizarea deputatilor si senatorilor in comisiile permanente, inclusiv la conducerea acestora, s-a facut deseori in functie de domeniul in care parlamentarii si familiile lor aveau/au afacerile (industrie, comert, agricultura, turism, financiar - bancar etc). Deficienta la care ne referim este cu atat mai evidenta cu cat pentru deputati si senatori este stabilita obligativitatea intocmirii si depunerii 'declaratiilor de interese' (art. 113).

In ce priveste membrii Guvernului, secretarii de stat, subsecretarii de stat, prefectii si subprefectii, acestia sunt obligati sa nu emita acte administrative, sa nu incheie acte juridice, sa nu ia parte la luarea unei decizii in exercitarea functiei publice de autoritate daca astfel se ajunge la un folos material pentru sine, familie sau rude (art. 72). In schimb, legea permite categoriilor enuntate mai sus, sa emita, sa aprobe si sa adopte acte normative chiar daca se afla in conflict de interese (art. 72 alin. 2), ceea ce de asemenea constituie o serioasa deficienta a Legii.

Legea stabileste ca primul-ministru, prin intermediul Corpului de Control al Guvernului, verifica sesizarile cu privire la existenta unui conflict de interese la nivelul membrilor Cabinetului, al secretarilor si subsecretarilor de stat, al prefectilor si subprefectilor. In absenta unei dispozitii specifice, insa, daca primul-ministru insusi s-ar afla intr-o situatie de conflict de interese, acesta ar fi pus in postura rizibila fie de a 'verifica' o sesizare facuta asupra propriei persoane, fie de a se autosesiza si de a recomanda inceperea urmaririi penale de catre organele competente impotriva propriei persoane. Sub aspectul atributiilor amintite ale Corpului de Control, este de precizat ca incepand din data de 25 martie 2004 aceasta institutie a fost desfiintata (Ordonanta de urgenta nr. 11/2004 privind stabilirea unor masuri de reorganizare in cadrul administratiei publice centrale), fara ca atributiile sale in materia aplicarii Legii nr. 161/2003 sa fi fost preluate de alta institutie sau autoritate publica. Prin urmare, intre 25 martie 2004 si data analizei de fata, Legea nr. 161/2003 a fost inaplicabila, sub aspectul amintit, la nivelul Guvernului.

Reglementarile privind conflictele de interese sunt deficitare si pentru ca nu prevad sanctiuni pentru situatiile in care oficialii nu respecta obligatia declararii intereselor (art. 100 - 103 ale Titlului IV). Monitorizarile realizate de FSD si CRJ au aratat ca una din principalele cauze ale neaplicarii Legii, sub acest aspect, o constituie tocmai lipsa oricaror sanctiuni. Cu ocazia acelorasi monitorizari s-a constatat o practica neunitara cu privire la (ne)publicarea declaratiilor de interese. Astfel, au existat cazuri (Parlamentul si Guvernul, de exemplu) in care declaratiile de interese au fost publicate de pagina de Internet a respectivelor autoritati, desi prin Lege (art. 113) se stabileste ca aceste declaratii 'sunt publice', fara a se institui obligatia publicarii lor, asa cum se intampla in cazul declaratiilor de avere. Experienta monitorizarilor FSD si CRJ, dar si a altor organizatii neguvernamentale sau a unor institutii de presa recomanda modificarea Legii nr. 161/2003 in sensul obligatiei publicarii declaratiilor de interese in aceleasi conditii ca si a declaratiilor de avere.

Continutul declaratiilor de interese este de asemenea stabilit deficitar (art. 111), in sensul ca prin aceste declaratii oficialii au obligatia sa declare numai interesele personale, si nu si pe cele ale 'sotilor si rudelor de gradu/ /', asa cum acestea sunt avute in vedere de art. 72 si urmatoarele. Monitorizarea facuta FSD si CRJ a evidentiat inclusiv faptul ca modul in care sunt formulate cele cinci capitole ale 'Declaratiei de interese' este imprecis, ceea ce a condus la o interpretare a Legii si la o practica complet neunitara. Unul din mai multele exemple care pot fi date este acela al capitolului 4 din formularul 'Declaratiei de interese' 'Calitatea de actionar sau asociat la societatii comercia/e, inclusiv banci sau alte institutii de credit, socieatti de asigurare si financiare'. In absenta unor alte precizari ale textului Legii, deputatii si senatorii pot completa acest capitol - si au si facut-o in numeroase cazuri - chiar si numai cu mentiunea 'Da' sau 'Nu', ceea ce face complet ineficace, sub acest aspect, reglementarile privind declararea intereselor private in raport cu care interesul public poate intra in conflict . Daca oficialii vor declara doar ca 'Da', sunt actionari la societati comerciale, fara a preciza care sunt acele societati comerciale, nimeni nu va avea posibilitatea sa afle, consultand 'Declaratia de interese', daca respectivii oficiali s-au aflat sau nu in vreo situatie de conflict de interes pe timpul cat au avut functii sau calitati publice. O asemenea interpretare a Legii este facilitata si de faptul ca persoanele stabilite prin Lege sa primeasca 'Declaratiile de interese' (secretarii generali ai celor doua Camere ale Parlamentului, de exemplu, in cazul deputatilor si senatorilor) nu au prevazute atributii care sa asigure o interpretare corecta a Legii si o practica unitara, care sa faca aplicabila si nu inaplicabila si ineficace Legea.

In dreptul administrativ termenul de contencios a inceput sa fie utilizat pentru a delimita caile de atac jurisdictionale impotriva operatiunilor si actelor administrative de recursurile administrative obisnuite. Un recurs (cale de atac) capata caracter jurisdictional ori de cate ori autoritatea care-l solutiona avea calitatea de judecator. In felul acesta s-a ajuns, atat in doctrina cat si in legislatie, sa se utilizeze in mod curent termenii: contencios administrativ; actiuni de contencios administrativ; instanta de contencios administrativ; legea contenciosului administrativ; hotarari de contencios administrativ.

Notiunea de contencios administrativ are doua sensuri principale:

Ø     Un sens material, referitor la activitatea de solutionare a unor conflicte de interese sau a unor conflicte juridice, implicand natura litigiilor propuse spre solutionare

Ø     Un sens organic/formal, referitor la organele competente sa solutioneze asemenea conflicte, respectiv totalitatea instantelor judecatoresti abilitate sa verifice, prin sectiile de contencios administrativ, legalitatea actelor si faptelor administrative contestate.

In aceste sens, Constitutia Romaniei prevede, in articolul 52, alin.1 ca "persoana vatamata intr-un drept ori intr-un interes legitim, de o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea la termenul legal a unei cereri, este indreptatita sa obtina recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului si repararea pagubei."

In prezent, in Romania, activitatea de contencios administrativ este realizata in temeiul dispozitiilor legii 554 din 2004 si al articolelor 2, 3 si 4 din Codul de Procedura Civila, solutionarea litigiilor dintre componentele sistemului de administratie si orice alta persoana fizica sau juridica fiind data in competenta sectiilor de contencios administrativ de la Inalta Curte de Casatie si Justitie, de la Curtile de Apel, Tribunalurile Judetene si al Municipiului Bucuresti.

Astfel, activitatea desfasurata de instantele de contencios administrativ consta in solutionarea unui conflict juridic, in care cel putin una din parti este o autoritate a administratiei publice, un functionar al acesteia sau un serviciu public administrativ. Organele ce infaptuiesc aceasta activitate special creata nu sunt distincte, ci fac parte din sistemul organelor judecatoresti. Obiectul actiunii in contencios administrativ poate fi:

Anularea ori modificarea unui act administrativ;

Obligarea autoritatii administrative la rezolvarea unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege;

Repararea pagubei ce i-a fost cauzata prin emiterea actului administrativ, respectiv prin refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.

Putem concluziona ca "prin contencios administrativ se intelege activitatea de solutionare de catre instantele competente, potrivit legii, a conflictelor in care cel putin una din parti este organ al administratiei publice, un functionar al acesteia ori un serviciu public administrativ, conflicte nascute din acte administrative ilegale, ori din refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege".