APARAREA ANTIINFECTIOASA NESPECIFICA

BARIERE EXTERNE

Barierele externe sunt reprezentate de tegument si mucoase, la nivelul carora, in conditii normale, este impiedicata patrunderea germenilor in organism, prin mecanisme fizice, chimice si biologice.

Tegumentul constituie o bariera eficienta in calea germenilor exogeni, datorita urmatoarelor mecanisme protectoare:

structura anatomica - este complexa, pluristratificata, kera- tinizata si ii confera rezistenta mecanica (tegumentul intact poate fi strabatut de foarte putine microorganisme - papova virusuri, bacterii din genul Leptospira, unele protozoare);

turn-overul celulelor epiteliale - stratul cornos se descua-meaza permanent, intregul epiderm reinnoindu-se in 26-30 zile;

uscaciunea relativa - este neprielnica dezvoltarii bacteriilor care necesita anumite conditii de umiditate;

pH slab acid (3-5 - se datoreaza acizilor grasi nesaturati, rezultati din actiunea florei normale a tegumentului asupra sebumului (produsul de secretie al glandelor sebacee);

structura glandelor anexe (sebacee, sudoripare) - impune scurgerea in afara a secretiilor (sebumul, sudoarea) care impiedica patrunderea microbilor in straturile profunde;

microbiota tegumentara - este alcatuita din putine specii, adaptate filogenetic, care impiedica colonizarea cu germeni patogeni, prin antagonism microbian.

Mucoasele prezinta o serie de mecanisme generale de protectie antimicrobiana precum si unele particulare anumitor localizari:

descoamarea epiteliilor malpighiene (mucoasele orofaringia-na, esofagiana, vaginala) - nu permite multiplicarea germe- nilor contaminanti;

glicocalixul celulelor epiteliale - reprezinta o retea deasa de fibre polizaharidice care formeaza o bariera mecanica cu eficienta redusa, limitata doar la unele bacterii;

substantele bactericide - se gasesc in epiteliile secretorii si in produsii acestora (ex.: lizozimul - degradeaza perete-le bacteriilor Gram pozitive; lactoferina - chelator de fier);

microbiotele indigene (oro- si nazofaringiana, conjunctivala, vaginala) - in conditii normale, nu permit supravietuirea si multiplicarea germenilor patogeni;

mecanismele specifice mucoasei respiratorii - constau in filtrarea aerului inspirat (la nivelul cornetelor nazale), reflexele de stranut si de tuse, eliminarea impuritatilor prin miscarea cililor, surfactantul, actiunea microbicida a macrofagelor pulmonare, factori bactericizi proteici ca a -macroglobu-lina, antiplasmina, lizozimul, transferina, lactoferina;

mecanismele specifice mucoasei digestive - se datoreaza secretiilor de la acest nivel (saliva, sucul gastric si pancreatic, bila), cu actiune antitoxica si antibacteriana si proceselor de masticatie, deglutitie si peristaltism intestinal, ce permit eliminarea din organism a microorganismelor patogene;

mecanismele specifice mucoasei urinare - aciditatea si concentratia crescuta de uree a urinii nu permite dezvol-tarea majoritatii bacteriilor iar mictiunea indeparteaza mecanic microorganismele;

mecanismele specifice mucoasei vaginale - pH-ul vaginal acid, rezultat al fermentarii glicogenului de catre lacto-bacili, este bactericid la fel ca secretiile prostatice si ale glandelor periuretrale;

mecanismele specifice mucoasei conjunctivale - secretia glandelor lacrimale are proprietati bactericide iar miscarile pal pebrale indeparteaza germenii de la nivelul globilor oculari

FACTORII INTERNI

Factorii interni ai apararii nespecifice antimicrobiene sunt celulari, umorali si tisulari.

Factorii celulari sunt implicati in fagocitoza si pinocitoza.. Fagocitoza se datoreaza celulelor de origine mezenchimala numite fagocite care, datorita echipamentului enzimatic si poten tialul lor energetic, au capacitatea de a recunoaste, capta, ingloba si digera particulele sau macromoleculele straine care patrund in organism. Principalele fagocite sunt granulocitele polimorfonucleare neutrofile si mononucleare.

Neutrofilele sunt produse in maduva osoasa, de unde sunt descarcate in circulatie. Viata lor este scurta. O importanta mai mare au cele marginate, iesite din curentul circulator, aderente la endotelii, care trec cu rapiditate in tesuturile agresate.

Mononuclearele sunt eliberate din maduva hematogena in sange ca monocite. La nivelul tesuturilor, se diferentiaza morfologic si functional devenind macrofage. Ca urmare a ingerarii particulelor straine, se activeaza, dobandind capacitati microbicide crescute.

Si eozinofilele au capacitate fagocitara. La acestea, fagoci-toza se desfasoara dupa un model comun cu neutrofilele, dar are anumite particularitati. Factorii chemotactici sunt, in mare parte, aceiasi. Un efect chemotactic selectiv pentru eozinofile au IgG1, in reactia anafilactica. Rolul chemotactic al histaminei a fost dovedit prin faptul ca injectarea acesteia a fost urmata de eozinopenie, prin migrarea eozinofilelor in tesuturi, la locul inocularii. Se stie in prezent ca histamina, eliberata prin degranularea bazofilelor si mastocitelor tisulare, in cursul unor boli parazitare sau alergice, declanseaza migrarea eozinofilelor in intestin si focarele inflamatorii.

Recent, estrogenii au fost introdusi in randul substantelor chemo-tactice, datorita variatiilor eozinofiliei in diferite stadii ale ciclului menstrual. Eozinofilele fagociteaza bacterii si fungi ca si neutro-filele, dar mai lent si mai putin eficient deoarece participa un procent mai mic la acest proces si au aviditate mai scazuta. Acest comportament se datoreaza deficientei lor enzimatice care consta in absenta lizozimului si fagocitinei demonstrand ca fagocitoza nu constituie functia lor principala.

Dupa unii autori si bazofilele pot fagocita particule straine.

Procesul de fagocitoza parcurge urmatoarele etape:

Chemotaxia

Prin acest termen se intelege actiunea de atractie, pe care o exercita unele elemente de natura organica sau anorganica, asupra fagocitelor, urmata de migrarea acestora intr-o singura directie, la locul de invazie. Acest lucru este posibil datorita moti-litatii lor. Miscarea este de tip amiboidal, prin emitere de pseudo-pode (contin actomiozina) si se realizeaza cu consum de energie, eliberata prin glicoliza, glicogenoliza sau fosforilare oxidativa P.M.N. sunt mai mobile, prin urmare ajung primele in tesuturi. Numeroase studii, in care s-a folosit injectarea la animalele de experienta a mai multor tipuri de complexe imune sau agregate proteice au demonstrat ca fagocitele pot fi atrase de substante cu o anumita configuratie moleculara. Principalii factori chemo-tactici pentru acestea sunt complexele antigen-anticorp, fibrina din focarele inflamatorii si produsii de degradare ai acesteia, enzimele proteolitice, C_3a, C_5a si complexul de atac C_5b67, formate ca urmare a activarii complementului pe cale clasica sau alterna, kalicreina, polizaharizii, enzimele sau toxinele bacteriene. Un efect chemo-actic selectiv pentru neutrofile il au IgG care mediaza reactia Arthus. Acest aspect demonstreaza inca o data rolul receptorilor celulari in chemotaxie si in fagocitoza particulelor opsonizate.

Recunoasterea tintei de atac

Particulele straine se ataseaza la membrana fagocitelor. Unele microorganisme se ataseaza direct (au incarcare electrica si hidrofilie similara cu a fagocitelor), altele dupa opsonizare (pro-cesul de fixare a C3b sau a anticorpilor pe suprafata unor microbi, in scopul scaderii hidrofiliei si electronegativitatii acestora). Acea-sta este posibila deoarece fagocitele au receptori pentru IgG si C_3b. P.M.N. au si receptori membranari pentru IgA.

Ingestia

Particula straina este inchisa intr-un fagozom(o vacuola delimitata de o parte a membranei citoplasmatice), format prin fuzionarea pseudopodelor.

Lizozomii din citoplasma celulelor fagocitare fuzioneaza cu membrana fagozomului si isi descarca enzimele in exterior ("re-gurgitare" inainte de inchiderea completa a fagozomului) sau in interiorul fagozomului.

Omorarea microbilor

Ca urmare a degranularii lizozomale si a eliberarii enzime-lor (fosfatazele acide, arilsulfataza, b-glicuronidaza, etc.), este stimulat suntul hexozomonofosfatilor, din care rezulta super-oxid si peroxid de hidrogen. Produsii toxici (O₂ , O₂, OH , H₂O₂) se formeaza sub actiunea mieloperoxidazei, in aerobioza.

Omorarea microorganismelor in conditii de anaerobioza se datoreaza acidului lactic din fermentarea glucozei, fixarii fierului de catre lactoferina, lizozimului si polipeptidelor bazice din lizozomi.

Digerarea

Se produce prin actiunea enzimelor hidrolitice lizozomale care descompun particulele inglobate in compusi simpli.

In anumite zone ale organismului (ficat, splina, maduva osoasa, ganglioni limfatici, sistemul nervos), participa la fago-citoza, cu mai putina eficienta, si alte celule, nespecializate (endo-teliale, reticulare, gliale).

Fagocitele reprezinta prima linie de aparare fata de elemen-tele non self, dar faciliteaza si interventia celulelor imunocompe-tente (efectorii apararii specifice).

Pinocitoza este un proces asemanator fagocitozei, utilizat atat de procariote cat si de eucariote, pentru substante macromo-leculare solubile. Picaturile pinocitabile se preling pana la fundul invaginarilor membranare. Apoi se produc strangulari in zona distala a invaginarilor care inchid comunicarea cu exteriorul Vezicula formata fuzioneaza cu lizozomii celulari iar substanta straina este digerata, ca si in cazul fagocitozei, de enzimele hidro-litice. Procesul este discontinuu, datorita necesitatii refacerii membranei celulare consumate.

Factorii tisulari sunt reprezentati de barierele mecanice si substante cu actiune antibacteriana.

Barierele mecanice sunt constituite, in diferitele organe si structuri anatomice ale organismului, din tesut conjunctiv, a carui densitate, destul de ridicata, se datoreaza unor proteine fibrilare de tipul colagenului, elastinei si reticulinei.

Substantele antibacteriene tisulare sunt mentionate doar de unii autori (ex.: histonele secretate de tiroida).

Factorii umorali sunt reprezentati de complement si alti mediatori ai inflamatiei.

Complementul constituie o unitate functionala, formata din 11 componente proteice cu origine diferita (C1q C1r, C1s - epiteliul intestinal; C , C macrofagele; C C , C - hepatocitele; C , C - celulele splenice) Acest sistem si exercita actiunile complexe doar dupa activarea pe cale alterna (declansata de contactul cu anumite componente microbiene) sau clasica (initiata de complexele imune formate). Rezultatul cascadei de reactii enzimatice este formarea anafilotoxinelor (C3a si C5a), a opsoninei C3b si a complexului de atac C5b6-9 (bactericid prin perforarea membranei externe a bacte-riilor Gram negative). De asemenea, se formeaza factori chemo-tactici pentru fagocite cum sunt C5a si C5b67

Mediatori ai inflamatiei sunt denumiti generic factorii umorali care se concentreaza la nivelul unui tesut lezat ca urmare a unei agresiuni exogene (agent fizic, chimic sau biologic). La acest proces participa toti efectorii complementului, sistemul kininelor plasmatice, prostaglandine si factori chemotactici microbieni. Din punct de vedere patogenic, focarul inflamator se constituie ca urmare a actiunii sinergice a mediatorilor. Vasodilatatia si scaderea vitezei de circulatie a sangelui la nivelul acestuia permite diapedeza neutrofile- lor si extravazarea plasmei in tesutul agresat. Are loc degranularea fagocitelor, cu eliberarea factorilor bactericizi. Delimitarea focarului se datoreaza retelei de fibrina, produsa din fibrinogenul plasmatic. Focarul inflamator se exprima clinic prin roseata datorata vaso-dilatatiei, tumefiere a zonei prin acumularea de plasma si celule sanguine, cresterea temperaturii in zona afectata prin intensificarea metabolismului fagocitelor si durere locala, declansata ca urmare a iritarii terminatiilor nervoase.

Unii autori aduc in discutie si alti factori umorali cu actiune nespecifica. Mai frecvent mentionata este properdina, o globulina serica care, in prezenta ionilor de M si a C₃, poate distruge unele bacterii Gram negative si protozoare. Aceasta face parte, alaturi de factorii I, D si B, din sistemul initiator care declanseaza activarea complementului pe cale alterna. In ser pot exista si titruri reduse de anticorpi naturali, datorati unor imunizari oculte.

In situatiile cand este supus unor agresiuni externe, de orice natura, organismul reactioneaza prin intensificarea sintezei unor proteine plasmatice, numite "de faza acuta". Dintre acestea, este de mentionat proteina C reactiva care functioneaza ca opsonina si reprezinta un marker al inflamatiei.

Interferonii reprezinta factori umorali de natura glicoproteica, produsi de limfocite T sensibilizate (g), fibroblasti (b) sau fagocite (a cu actiune antivirala indirecta (induc sinteza unor substante care blocheaza, la diferite nivele, multiplicarea virusurilor), imunomo-dulatoare si anticelulara (inhiba proliferarea acestora).

Febra, prezenta in mod frecvent in cadrul tabloului clinic al bolilor infectioase, reprezinta cresterea temperaturii organismului ca urmare a actiunii interleukinei 1 (pirogenul endogen), secretata de macrofage, asupra centrilor termoreglatori hipotalamici. Clasic, era considerata benefica pentru anihilarea germenilor. Nu este insa demonstrat experimental decat efectul inhibitor al acesteia asupra multiplicarii virale si in sifilisul nervos.

La nivelul mucoaselor, intervin si lizozimul (lizeaza mucopep-tidele din peretele celular al unor germeni) si IgA secretorii.

Apararea antiinfectioasa nespecifica, rezultat al dezvoltarii filogenetice, este influentata de factori individuali (varsta, sex, tip de nutritie, boli debilitante, etc.) sau de mediu (temperatura, umiditate, curenti atmosferici, radiatii solare, etc.).

APARAREA ANTIINFECTIOASA SPECIFICA

SISTEMUL IMUN

Sistemul imun  reuneste un ansamblu de componente celulare si umorale care recunosc subtantele straine organismului, raspund prin eliberarea unor efectori specifici care tind sa le elimine si au capacitate de memorare imunologica. Este alcatuit din organele si celulele limfoide.

I. Organele limfoide sunt primare si secundare.

Organele limfoide primare sunt timusul (organ situat in zona toracica superioara, activ doar la tineri) si maduva osoasa.. La nivelul lor, se produce maturarea celulara antigen-independenta (celulele provin din celule stem multipotente si sunt orientate functional, in absenta unor antigene).

Organele limfoide secundare sunt ganglionii limfatici, splina si grupari de celule limfoide de la nivelul tractului digestiv (placile Peyer, apendice), respirator (amigdale, traheo-bronsic) si urogenital. La nive-lul lor, are loc maturarea celulara antigen-dependenta (in contact cu antigenele, celulele limfoide se diferentiaza functional).

II. Celulele limfoide sunt limfocitele T si B sicelulele "nule".

Limfocitele T au markeri specifici de suprafata si pot fi, din punct de vedere al functiei lor, reglatoare sau efectoare.

Complexul major de histocompatibilitate este format dintr-un grup de gene din genomul celular, a caror expresie fenotipica este reprezentata de un complex de glicoproteine, localizate la nivelul membranelor celulare (idioantigene). In functie de pozitia in genom si proteinele codificate, se disting 3 clase (1 - antigenele prezente pe suprafata tuturor celulelor nucleate, 2 - antigenele existente doar pe suprafata macrofagelor, 3 - componente ale complementului).

Limfocitele T reglatoare au receptori specifici care pot lega doar antigenele fixate pe membrana celulelor MHC (complexul major de histocompatibilitate). Stimuleaza sau inhiba expansiunea clonala (cresterea numerica) a limfocitelor B sau T. Din acest punct de vedere, sunt ajutatoare (limfocite TH = limfocite T "helper" = limfocite T ) sau supresoare (limfocite Ts = limfocite T "supresor" = limfocite T

Limfocitele T efectoare sunt citotoxice (limfocitele Tc) sau secretoare (limfocitele Tp).

Limfocitele T citotoxice isi exercita actiunea prin contactul direct cu antigene legate de MHC clasa 1. Ataca celule proprii, modificate datorita unor factori (virusuri, neoplazii, transplante).

Limfocitele T secretoare elibereaza, dupa interactiunea cu antigenul, mediatori solubili numiti limfokine. Sunt implicate in reactii de hipersensibilizare intarziata.

Limfocitele B au markeri specifici de suprafata si capacitatea de a se transforma, dupa cateva zile de viata, in plasmocite, celule cu functie de anticorpogeneza, realizata in pulpa rosie a splinei si zona medulara a ganglionilor limfatici.

Celulele "nule" au origine neclara si sunt lipsite de markeri specifici. Sunt celulele K (lb. eng.: killer = ucigas) si celulele NK (lb. eng.: natural killer = ucigas natural).

Celulele K sunt limfocite de marime medie care pot ucide celule acoperite cu anticorpi (frecvent IgG, rar IgE sau IgA

Celulele NK sunt mononucleare care pot omori celulele in mod spontan, in absenta anticorpilor, complementului sau a altor factori nespecifici.

REACTII ANTIGEN-ANTICORP

Antigenele sunt entitati care, dupa patrunderea in organism, determina aparitia unui raspuns imunologic si reactioneaza specific cu produsii rezultati ca urmare a acestei stimulari. Se caracterizeaza prin imunogenitate (capacitatea de a produce un raspuns imun) si specificitate (proprietatea de a reactiona specific, cu efectorii imuni a caror producere au stimulat-o). Termenul de antigen a fost introdus in 1899, de catre L. Deutsch.

Haptenele reprezinta antigene incomplete care pot induce un raspuns imun numai dupa legarea de o molecula purtatoare, dar reactioneaza specific cu produsii rezultati.

Imunogenitatea este dependenta de calitatea de non self (mole-cula straina organismului sau proprie, dar care a suferit modificari si nu mai este recunoscuta ca atare), de greutatea moleculara  (cat mai mare), de complexitatea compozitiei si structurii, de rigiditatea moleculei:, de persistenta in organism, de forma si calea de inoculare si de localizarea determinantilor antigenici (cat mai expusi).

Specificitatea se datoreaza unor zone de mici dimensiuni de pe suprafata antigenului numite determinanti antigenici (epitopi) care sunt situsurile de legare la anticorpi. Restul moleculei are rol de purtator ("carrier") al acestora, nefiind implicat in inducerea raspunsului imun.

Antigenele pot fi clasificate dupa imunogenitate (complete si haptene), dupa modul de formare (naturale si artificiale), dupa structura chimica (proteice, glucidice, lipidice), dupa intensitatea raspunsului imun (puternice si slabe) si dupa origine (bacteriene, parazitare, virale, eucariote). Antigenele bacteriene sunt somatice (structuri ale peretelui celular, cililor sau capsulei) sau solubile (toxine si enzime).

Dupa patrunderea in organism a unui antigen, intervine prima linie de aparare, nespecifica, formata din macrofage si polimorfonu-cleare neutrofile, care il pot degrada, elimina, sechestra sau pre-zenta limfocitelor. Ulterior, in organele limfoide secundare, intervine a doua linie de aparare, specifica, reprezentata de celulele imunocompe-tente, mai ales limfocitele T (prolifereaza si se diferentiaza in celule efectoare si de memorie) si B (se transforma in plasmocite si limfocite de memorie). In functie de natura si doza antigenului, predomina raspunsul imun umoral (in cazul antigenelor exogene, extracelulare) sau celular (la virusuri, bacterii intracelulare, elemente parazitare, tesut transplantat, celule maligne).

Raspunsul imun primar se refera la evenimentele (aparitia de anticorpi specifici si de limfocite T specializate) care au loc in organism dupa patrunderea, pentru prima oara, a unui antigen.

Raspunsul imun primar umoral se desfasoara secvential, cu o faza de latenta (macrofagele capteaza, prelucreaza si prezinta antigenele limfocitelor), o faza exponentiala (plasmocitele secreta anti corpi, in principal IgM si in mai mica masura IgG, al caror titru creste pana la un maximum) si o faza de declin (stoparea sintezei datorita unor mecanisme multiple

Anticorpii (imunoglobulinele) sunt proteine serice (g globuline din punct de vedere al migrarii electroforetice) cu o masa moleculara mare, cu functie de efectori imuni, elaborate de plasmocite, ca raspuns la un stimul antigenic.

In organism, anticorpii se gasesc, in cantitati crescute, in sange si umori. Prin urmare, acestia pot fi serici  si secretori (la nivelul mucoaselor respiratorii, digestive, conjunctivale, uro genitale, in saliva, secretia lacrimala sau laptele matern).

Structura moleculei de imunoglobulina include 4 lanturi poli-peptidice, identice doua cate doua, 2 H (lb. engl.: heavy = greu), cu greutate moleculara mare (peste 50 000 D) si 2 L (lb. engl.: light = usor), cu greutate moleculara mai mica (25 000 D). Acestea sunt

legate prin punti disulfidice (L-H-H-L). La unele imunoglobuline, au fost identificate si lanturi suplimentare.

Lanturile H sunt de 5 tipuri (m g a d e) si, in functie de acestea, imunoglobulinele au fost impartite in clase (G, M, A, E, D).

Lanturile L sunt de 2 tipuri (k, l). Proportia acestora in imuno- globulinele umane este de 2 1. Niciodata, intr-o molecula de imuno-globulina, nu se gasesc ambele tipuri de lanturi usoare.

Structura anticorpilor poate include una sau mai multe mo- lecule de imunoglobulina:

imunoglobulina M - pentamer (5 molecule);

imunoglobulina G - monomer (1 molecula);

imunoglobulina A - monomer dimer (1-2 molecule);

imunoglobulina E - monomer (1 molecula);

imunoglobulina D - monomer (1 molecula).

Lanturile suplimentare leaga moleculele de anticorpi (lantul J la imunoglobulinele M sau A, componenta secretorie SC a imunoglo-bulinelor A, elaborata de celulele secretorii de la nivelul mucoaselor si atasata ulterior anticorpilor

Din punct de vedere al structurii functionale, molecula de imuno globulina, in forma literei Y, include o regiune constanta, prezenta la toate clasele (domeniul C) si una variabila (domeniul V). Acestea se gasesc atat pe lanturile grele (CH cu segmentele CH , CH CH si VH) cat si pe cele usoare (CL si VL). Zonele functionale ale moleculei sunt Fab (lb. engl.: antigen binding = fragment de legare a antigenului) si Fc (fragment cristalizabil).

Fab reprezinta zona amino-terminala a lanturilor si contine un singur situs de combinare cu un antigen (intre VL si VH). Acest situs, numit paratop, are structura complementara epitopului antigenic ce a indus producerea imunoglobulinei si se combina specific cu acesta.

Fc este constituit din zona carboxi-terminala a lanturilor si prezinta mai multe situsuri de combinare cu celule (macrofage, monocite, neutrofile, mastocite, bazofile, etc.) sau cu fractiuni ale complementului.

Cele 2 fragmente sunt unite printr-o regiune a lanturilor H numita balama care este mobila, intervenind in reglarea unghiului dintre bratele anticorpilor. Astfel, cand acestia sunt liberi, unghiul este de 180 mascand situsul de legare la complement, situat in vecinatatea zonei balama. Dupa legarea la un antigen, acest unghi poate varia pana la 0 . Situsul pentru legarea complementului este expus permitand legarea acestuia la complexul antigen-anticorp.

In cazul antigenelor bacteriene, actiunile anticorpilor sunt:

opsonizarea - microbii care au structuri de suprafata ce impiedica fagocitoza (ex.: capsula pneumococica) pot fi in-corporati si distrusi de catre fagocite doar dupa ce au fost inveliti de anticorpi opsonizanti (IgG sau IgM);

neutralizarea enzimelor si toxinelor - fixarea anticorpilor impiedica atasarea acestora la receptorii celulelor-tinta; sunt implicate mai ales IgG (ex.: Staphylococcus sp.);

bacterioliza mediata de complement - pe complexele imune se fixeaza complementul care, activat pe cale clasica, isi exer-cita actiunea bactericida, prin perforarea peretelui celular; participa IgG sau IgM (ex.: bacteriile Gram negative);

blocarea adezinelor - prin fixarea pe aceste structuri, anti-corpii impiedica aderarea bacteriilor la mucoase si seroase; sunt implicate mai ales IgA (ex.: enterobacteriile);

inhibarea motilitatii bacteriilor - se realizeaza prin atasarea la cilii acestora; intervin toate clasele de Ig (ex.: Proteus sp.).

Proprietatile anticorpilor - constau in:

specificitate - reactioneaza doar cu acele antigene care au determinat producerea lor.

afinitate - se cuantifica prin suma fortelor de atractie intre un paratop si epitopul omolog.

aviditate - se refera la rapiditatea si intensitatea legarii de antigen, dependente de suma fortelor de atractie dintre toti paratopii unui anticorp si epitopii antigenului multivalent omolog.

Functiile, caracteristicile, proprietatile biologice si proportia in organism a anticorpilor sunt diferite in functie de clasa carora apartin, asa cum rezulta din tabelul 17.

Raspunsul imun primar celular include fenomenele ce conduc la aparitia de limfocite T specializate, efectoare sau de memorie, ca urmare a patrunderii in organism, prima oara, a unor antigene.

Dupa etapa de inflamatie nespecifica, stimulate antigenic, limfocitele T prolifereaza si se diferentiaza in celule efectoare si de memorie. Efectele distructive ale celulelor se realizeaza prin contact direct cu tinta (limfocitele Tc, celulele NK), prin intermediul unor mediatori solubili (limfocitele Tp) sau a anticorpilor (celulele K).

Celulele cu actiuni bactericide sunt:

macrofagele activate de limfokine - au activitati comple-xe, de prezentare a antigenelor catre limfocite, de reglare a raspunsului imun (prin mediatori) si bactericide (prin lizozim, peroxizi de hidrogen, radicali liberi, hidrolaze acide, etc.);

limfocitele T citotoxice - actioneaza pe bacteriile intra-celulare;

celulele NK - lizeaza bacteriile sau celulele parazitate.

Raspunsul imun secundar consta in sinteza de anticorpi spe-cifici si aparitia limfocitelor T efectoare in organisme sensibilizate, la un nou contact cu acelasi antigen. Procesele sunt similare cu cele din raspunsul imun primar, dar sunt mai rapide (fazele de latenta si de crestere exponentiala a titrului se scurteaza) si mai intense (cantitati mai mari de anticorpi si de limfocite efectoare). Se sintetizeaza mai ales IgG.

Memoria imunologica consta in capacitatea unui organism de a recunoaste un anumit antigen, la care a mai fost expus anterior. Se datoreaza clonelor de limfocite "de memorie", formate ca urma-re a primului contact cu antigenul respectiv.

Imunitatea (lb. lat. immunus = scutit, aparat) este starea de nereceptivitate specifica a organismului la unii agenti infectiosi. Din punct de vedere a modului in care apare, poate fi:

imunitate naturala : poate fi dobandita activ (dupa infectii aparente sau inaparente) sau pasiv (transplacentar sau din laptele matern);

imunitate artificiala:: poate apare in mod activ (dupa vacci nari) sau pasiv (dupa administrare de seruri imune in scop profilactic sau terapeutic).

Se poate instala dupa o perioada de latenta mai lunga sau mai scurta si poate dura perioade de timp variabile in functie de germen, uneori chiar toata viata.

In conditii de laborator, in prezent pot fi utilizate diverse tehnici imunologice, bazate pe diferite principii fizice (aglu-tinari, precipitari, seroneutralizari, reactanti marcati cu enzime, substante fluorescente sau izotopi radioactivi, etc.), in scopul identificarii unor antigene sau depistarii (calitative) si stabilirii titrului (cantitative) unor anticorpi specifici.