Articulatiile corpului uman

Articulatiile corpului uman

Prin articulatie intelegem legatura dintre doua sau mai multe oase, prin intermediul unui aparat fibros si ligamentar. Dupa definitia data de Testut, articulatia este _Mun ansamblu de parti moi si dure, prin care se unesc doua sau mai multe oase vecine'.

Anatomia studiaza articulatiile in capitolul de artrologie sau sindesmologie.

Studiul articulatiilor prezinta importanta atit pentru anatomisti, cit si pentru fiziologi si chirurgi; pentru fiziologii, datorita rolului mecanic important al articulatiilor, pentru chirurgi, in rezolvarea interventiilor chirurgicale in afectiuni cu sediu articular.

Adoptind clasificarea functionala, impartim articulatiile dupa gradul lor de mobilitate in:

1. Articulatii fixe sau sinartroze, in care oasele nu pot executa nici o miscare sau fac miscari foarte reduse. Aceste tipuri de articulatii le intilnim la oasele cutiei craniene si la articulatiile cutiei toracice. Legatura dintre oasele care alcatuiesc o sinartroza poate fi facuta prin tesut cartilaginos, tesut conjunctiv fibros sau chiar osos. Dupa felul tesutului care leaga oasele unei sinartroze, deosebim trei categorii:

a)    Sincondroza este o articulatie unde legatura oaselor se face prin tesut cartilaginos, a carui elasticitate ii confera un oarecare grad de mobilitate. Se pot cita lama perpendiculara a etmoidului cu vomerul, articulatia dintre prima coasta si stern etc.

b)    Sindesmoza se caracterizeaza prin faptul ca legatura dintre oase se face prin tesut conjunctiv fibros. Exemple se gasesc la articulatiile sacro-iliace, intre epifizele distale ale tibiei si fibulei. Un tip deosebit de sindesmoze il constituie suturile dintre oasele cutiei craniene, unde legatura se face printr-un tesut conjunctiv fibros.

c)     Sinostoza este o articulatie fixa, in care oasele sint legate prin tesut osos. Ea deriva dintr-o sincondroza sau sindesmoza, la care tesutul de legatura s-a osificat. Sinostoza craniana apare la o virsta inaintata, cind tesutul de legatura dintre oasele cutiei craniene se osifica.

2. Amfiartrozele sint articulatii cu miscari ceva mai ample, deci semimobile. Ele se gasesc in organism la coloana vertebrala, unde legatura dintre corpul vertebrelor se face printr-un disc fibrocartilaginos. Discul are forma corpurilor vertebrale si prezinta la periferie o serie de lame concentrice din tesut fibrocartilaginos, iar in centru o substanta gelatinoasa numita nucleu pulpos. Structura functionala a acestor discuri asigura imbinarea calitatilor de elasticitate si rezistenta, necesare mobilitatii coloanei vertebrale. Astfel, tesutul colagen din lamelele periferice ale discului este orientat in mod diferit de la lamela la lamela, marindu-se rezistenta la rasuciri. Elasticitatea mare a nucleului pulpos ofera posibilitatea efectuarii unor miscari la nivelul corpurilor vertebrale; nucleul pulpos sufera deformatii elastice in functie de miscarile coloanei care apropie sau departeaza marginile corpurilor vertebrale. Miscarile la nivelul vertebrelor sint de mica amplitudine, insa, insumate pe intreaga coloana, ele imprima acesteia o flexibilitate destul de accentuata. Practicarea exer-citiilor fizice determina modificari in structura discurilor intervertebrale in sensul ca rezistenta la tractiune, rasucire sau presiune se mareste concomitent cu cresterea elasticitatii. Corpurile vertebrale mai sint legate intre ele, in afara de discuri, printr-o serie de ligamente care maresc rezistenta la tractiune a coloanei .

3. Diartrozele sint articulatiile mobile cele mai raspandite in organism. Caracteristica lor generala o constituie prezenta unei cavitati articulare, in care se gaseste o mica cantitate de lichid sinovial, o capsula articulara, captusita in interior de membrana sinoviala si cartilajul hialin articular. Datorita acestor elemente anatomice, diartrozele sint articulatii mobile. Mobilitatea lor variaza insa in functie de forma pe care o prezinta suprafetele articulare ale oaselor, ce determina si diferitele tipuri de diartroze.

Suprafetele articulare ale diartrozelor pot avea diferite forme: sferice, eliptice, cilindrice sau plane. De obicei, aceste suprafete articulare sint net delimitate prin santuri sau margini proeminente.

Suprafetele articulare sint acoperite de un cartilaj articular hialin, ce se muleaza perfect pe toata suprafata articulara

Cartilajul hialin este alb-sidefiu, foarte lucios, ceea ce inlesneste miscarile in articulatie. El nu are vase sanguine si se hraneste prin ioihibitie din lichidul sinovial. Numarul redus de fibre colagene din substanta fundamentala a cartilajului hialin il face sa fie putin rezistent la factorii mecanici de incovoiere . Datorita acestui fapt el se fisureaza destul de frecvent, mai ales la nivelul meniscurilor de la articulatia genunchiului si se vindeca foarte greu, neavind o circulatie activa, asigurata de vase sanguine. Calitatea functionala principala a cartilajului hialin o constituie rezistenta la presiune. Cu cit presiunea este mai mare, grosimea cartilajului hialin creste. in structura sa intima apar o serie de aspecte tipice; el mai poarta numele de cartilaj seriat. Aceasta structura se caracterizeaza prin dispunerea celulelor cartilaginoase in siruri, formind un fel de resorturi microscopice, oare determina cresterea rezistentei cartilajului hialin la piresiune. Ori de cite ori, la nivelul unei articulatii, se produc leziuni care impiedica activitatea ei normala au ioc fenomene de degenerescenta a cartilajului ce ingreuiaza miscarile. De aceea, dupa leziunile articulare sint indicate tratamente prin miscari usoare, cu incarcari progresive in ceea ce priveste presiunea, pentru refacerea structurii si a calitatilor mecanice ale cartilajului hialin.

In unele diartroze, suprafetele articulare nu concorda perfect datorita faptului ca una dintre ele este mai mica decit cealalta sau cele doua suprafete nu se muleaza perfect. Ne-concordanta dintre suprafetele articulare se corecteaza cu ajutorul fibrocartilajelor articulare, care contribuie si la amortizarea loviturilor.

Fibrocartilajul de marire poarta numele de labru glenoidal sau burelet articular. El se prinde pe marginea suprafetei articulare mai mici, marind-o.

Fibrocartilajele de restabilire a concordantei suprafetelor articulare sint:

discul interarticular care separa complet cele doua suprafete articulare (discul articulatiei temporo-mandibulare);

-- meniscul interarticular care este un fibrocartilaj incomplet, prezentind un orificiu la nivelul caruia suprafetele articulare vin in contact ( meniscurile articulatiei genunchiului)

Am amintit mai sus ca suprafetele articulare ale diartrozelor au forme multiple si ca forma suprafetelor articulare conditioneaza in mare masura variabilitatea, amplitudinea si directia miscarilor. Din aceste considerente, diartrozele pot fi clasificate si dupa forma si gradul lor de mobilitate:

1. Articulatiile sferice (enartroze) prezinta o suprafata articulara sferica si alta concava, care se numeste cavitate glenoida. Din punct de vedere al conformatiei oaselor, ele pot fi de mai multe feluri:

artrodie, cind capul articular este mai mic decit o jumatate de sfera (articulatia scapulohumerala);

- enartroza, cind capul articular este mai mare decit o jumatate de sfera ( articulatia coxofemurala).

2.Ginglimul (trohleartroza) prezinta una din suprafetele articulare sub forma de trohlee (asemanatoare unui mosor), iar cealalta de forma concava, pentru a primi trohleea (articulatia cotului).

3.Articulatiile elipsoidale (condilartroze) au una din suprafetele articulare oa un elipsoid miai mult sau mai putin prelungit, -iar cealalta ca o cavitate glenoida (de exemplu, articulatia radiocajrpiaiia si atlantoocoipitala).

4.Articulatia in sa prezinta suprafetele articulare de forma concava intr-un sens si de forma convexa in alt sens, concavitaitea uneia raspunzand convexitatii celeilalte (articulatiile intre oasele carpiene).

5.Articulatiile in pivot (trohoide) prezinta suprafetele articulare constituite dintr-un cilindru osos, continut intr-un inel ostedifabros (articulatia radioulnara proximala).

6.Diartrozele planitorme au suprafetele articulare plane (articulatiile intre apofizele articulare ale vertebrelor toracale).