CUPRINS:

Istoricul deficientei de auz;

Evolutia cunostintelor despre deficienta de auz;

Etiologia si clasificarea deficientelor de auz;

Gradele deficitului auditiv;

Testarea auzului;

Masurarea intensitatii, scara decibelilor;

Caracteristici ale functiilor si proceselor psihice;

Protezarea deficientilor de auz;

Metodologia demutizarii si organizarea unitatilor speciale;

Istoricul deficientei de auz

Asa cum rezulta, acest tip de deficienta face parte din categoria deficientelor senzoriale

Literatura de specialitate consemneaza existenta unor preocupari foarte vechi fata de deficientii senzorial in general In lucrarea "Despre simturile celor care simt", Aristotel afirma ca cine s-a nascut surd acela devine apoi mut In Codicele lui Justinian se gasesc reflectate atitudinile societatii fata de surzi si sunt stipulate drepturile pe are acestia le aveau. Medicul, filosoful si matematicianul Girolamo Cardano, in secolul al XVI-lea, scrie despre instructia si educatia surdomutilor, bazate pe demutizare si comunicare verbala. Spaniolul Pedro Ponce de Leon este primul care a folosit limbajul oral (vorbirea articulata) ca forma a demutizarii Juan Pablo Bonet, pe la 1600, a folosit alfabetul dactil pentru formarea comunicarii verbale, dar si limbajul scris, oral si mimico-gesticular. In Anglia, John Wallis sublinia rolul limbajului scris in dezvoltarea psihica a surdomutului si preciza ca pentru a facilita evolutia vorbirii trebuie exclus limbajul dactil din demutizare, in schimb, labiolecturii ii acorda un rol semnificativ. Opus acestuia, in Olanda, Francisc Von Helmont pune un accent deosebit pe labiolectura si propune folosirea oglinzilor pentru demutizare. Tot in Olanda, Johan Korand Amman neaga utilizarea folosirii dactilemelor, insistand pe vorbirea orala fapt pentru care este considerat fondatorul asa-numitei scoli oraliste. In Franta, Abatele Deschamps sustine metoda orala si este primul are elaboreaza un alfabet special pentru orbii surdomuti. Reprezentantul cel mai de seama al scolii franceze este Charles Michel de l' Epee care a intemeiat o scoala pentru surdomuti si a aplicat o noua metoda si anume "metoda mimicii", prin intermediul careia se fundamenteaza comunicarea prin mimico - gesticulatie. In Polonia, Jaobs Falkowschi intemeiaza un institut pentru surdomuti si orbi, unde foloseste metoda gesturilor, pentru inceput iar apoi, adopta in exclusivitate, metoda orala. Germanul Friedrich Moritz Hillt a incercat sa organizeze invatamantul surdomutilor cat mai aproape de cel al copiilor normali

In secolele XIX si XX , specialistii rusi aduc si ei o contributie interesanta Dintre cei mai cunoscuti, citam pe V.I. Flery, G.A. Gurtiev, A.F.Ostogradschi, A.I.Diacikov, LV. Zankov, s.a, care au contribuit la fundamentarea psihopedagogia a invatamantului pentru copii cu deficiente de auz.

Pe baza acestor date rezulta ca pentru invatarea limbii de catre persoanele handicapate de auz, s-a aplicat o tehnica bazata pe imitatie , asemanatoare cu principiul invatarii vorbirii la copilul mic normal, cat si o tehnica similara cu formarea deprinderii de a comunica intr-o limba straina Ambele tehnici au fost cunoscute sub numele de "metoda naturala " Avand in vedere toate aceste demersuri, din punct de vedere metodologic, pentru invatarea limbii au fost structurate trei metode principale:

metode care folosesc, preponderent limbajul oral (metode orale);

metode are folosesc, preponderent, limbajul scris (metode scrise);

metode combinate ( metode mixte ), care fac apel si la mijloacele auxiliare ( dactileme-fig.1, labiolectura si mimico-gesticulatie ).

Fig.1

Este cunoscut faptul ca in surdopsihopedagogie aceste metode mai poarta denumirea si dupa locul unde s-au dezvoltat, astfel, se remarca metodele : italiana, franceza, germana, austriaca, belgiana, etc. Foarte cunoscuta si apreciata este si metoda romaneasca pentru demitizarepreferatain multe scoli europene. In tara noastra , preocuparile pentru handiacapatii de auz exista de peste 100 de ani Astfel, in 1893 ia fiinta o institutie scolara pe langa locuinta Dr.Carol Davila, are devine apoi o sectie a azilului "Elena Doamna " si, ulterior , a Institutului pentru surdomuti de la Focsani ( 1865 ) . Sunt informatii si cu privire la existenta unui institut particular, mult mai devreme in Dumbraveni ( 1828 ).

In 1924, in Legea invatamantului se stipuleaza ca in unele scoli vor functiona clase speciale pentru handicapati, in care vor preda absolventi sau titulari angajati prin concurs dupa un stagiu preliminar de 2 ani in activitati cu diferite categorii de deficienti.

In prezent, in tara noastra functioneaza gradinite, scoli generale, scoli profesionale si tehnice pentru hipoacuzici si surzi.

Frecventa deficientelor de auz difera in functie de o serie de factori cum ar fi : geografici, ereditari, familiari, medicali, tratament medical inadecvat, epidemii, accidente, alcoolism, iradieri, malnutritie, munca intr-un mediu foarte poluat din pnct de vedere auditiv.

Din datele statistice de la noi si din cele mondiale se estimeaza existenta unui procent de 1% din locuitori pentru surditate la varsta copilariei . Dar odata cu inaintarea in varsta, creste incidenta cazurilor respective. La maturitate, procentul dereglarilor aparatului auditiv este peste 10%, iar la adulti de varsta a treia, de peste 50%.

Evolutia cunostintelor despre deficienta de auz

Terminologie

Temenii folositi atat in stiinta, cat si in limbajul obisnuit, pentru a desemna persoanele cu tulburari de auz, sunt : surdo-mut, surdo-vorbitor, deficient de auz, disfunctional auditiv, hipoacuzic, handicapat de auz, asurzit.

La inceput, s-a folosit termenul de surdomut, facandu-se referire la persoanele care si-au pierdut auzul inainte de insusirea limbajului verbal ( pana la 2-3 ani ). Dar ulterior s-a constientizat faptul ca intre surditate si mutenie nu exista o legatura indestructibila. Termenul surdo-vorbitor se refera la deficientul de auz demutizat si la cel asurzit, care a reusit sa-si insuseasca vorbirea pana la pierderea auzului ; hipoacuzicul este deficientul de auz cu reziduri auditive, iar surditatea totala poarta denumirea de cofoza.

Surditatea este urmarea unui deficit organic instalat la nivelul unuia din segmentele aparatului auditiv, ce poate duce la mutitate, ca o consecinta a surditatii.

De studierea acestui tip de deficienta si de gasirea unor metode si tehnici de recuperare si integrare sociala, compensare, instructie si educatie se ocupa surdopsihopedagogia sau psihopedagogia deficitului de auz ca ramuri ale stiintei defectologice. Defectologia, ca stiinta independenta, studiaza particularitatile dezvoltarii psihofizice ale subiectilor disfunctionalitate auditiva si mijloacele adecvate compensatorii, instructiv- educative si recuperatorii in vederea formarii personalitatii si a unei bune incadrari socio-profesionale.

Surdopsihopedagogia studiaza si cauzele surditatii, prevenirea factorilor de risc si particularitatile dezvoltarii psihice a persoanelor cu deficiente de auz; constata si explica timpul si gradul surzeniei, in vederea interventiei (timpanoplastie), tehnice (protezare) si compensator-auditive ; elaboreaza principiile incadrarii in sistemul scolar special si general, cat si in societate si in activitatea productiva : studiaza particularitatile vietii si activitatii copilului cu deficienta de auz in familie, in mediul social si evidentiaza importanta factorilor sociali si educativi in formarea personalitatii lui.

Surdopsihopedagogia se poate divide in subramurile urmatoare: istoria surdopedagogiei, surdodidactica, surdometodica, surdopedagogia prescolara si scolara, iar surdopsihologia, in istoria surdopsihologiei, surdopsihologia experimentala, surdopsihologia copilului, surdopsihologia scolara, surdopsihologia generala si a muncii.

Surdopedagogia studiaza si stabileste cauzele si consecintele imediate si indepartate ale pierderii auzului, principiile si metodele generale si speciale de demutizare, in raport cu timpul disfunctiei auditive ( surd, hipoacuzic, asurzit ), metodologia receptiei vorbirii prin labiolectura a emiterii si corectarii vorbirii cu si fara ajutorul aparaturii electroacustice.

Mai mult, a aparut o noua subramura si anume, surdotehnica ce vizeaza descoperirea si confectionarea mijloacelor adecvate de protezare a auzului rezidual.

Etiologia si clasificarea deficientelor de auz

In surdopsihopedagogie se utilizeaza o clasificare a tulburarilor de auz, in functie de criteriile etiologice si temporale in doua categorii si fiecare din acestea cuprinde o serie de forme speciale. Astfel, sunt :

surditati ereditare ;

surditati dobandite .

1).Surditatile ereditare sunt de urmatoarele tipuri :

a) Tipul Siebenmann - presupune lezarea capsulei osoase si leziuni secundare ale celulelor senzoriale sau ganglionale de la nivelul fibrelor nervoase ;

b). Tipul Sheibe - presupune atrofierea nicovalei prin lezarea senzoriala a canalului cohlear, a saculei, a organului lui Corti si a vascularizarii striate ;

c). Tipul Mondini - determinat de leziunea nucleului, dilaglionilor si a organului Corti, atrofia nervului cohlear si a ganglionilor, leziuni ale ultimelor spirale ale melcului ;

d). Tipul de surditate genetica - ce se poate transmite de la unul sau de la ambii parinti prin gene.

2).Surditatile dobandite cuprind

a). surditatile prenatale

mai ales cele embrionale, dar uneori si fetale. Pot fi cauzate de maladiile infectioase ale gravidei, virusi ai rubeolei, oreionului, pojarului, hepatitei, paludismului matern, tulburari metabolice, endocrine (hipotiroidismul famial), diabetul, hemoragiile , infectii bacteriene si prin protozoare (tuberculoza, sifilisul, medicamentele tranchilizante (morfina, cocaina, heroina, marihuana, conterganul), cauze chimice si hormonale , cum sunt avortificientele (chinina, ergotina, apa de plumb), de asemenea: iradierea mamei cu raze X, in timpul sarcinii, alcoolismul, incombatibilitatea sangvina intre mama si fetus.

b). Surditati neonatale (perinatale)

produse prin leziuni anatomo-patologice in timpul nasterii, hemoragii meningiene, incompatibilitatea sangvina, lezarea cohleara. Avem, de asemenea, anoxia (asfixia albastra ), cauzata de neoxigenarea fetusului in timpul travaliului, datorita rasucirii cordonului ombilical, toate acestea provocand repercusiuni in dezvoltarea normala ulterioara a sistemului nervos. Traumatismele obstreticale pot si ele provoca hemoragii in urechea interna, icterul nuclear- bilirubinemia.

c). Surditati postnatale,

determinate de traumatisme cranio-celebrale, boli infectioase ( meningita, encefalita, scarlatina, rujeola, pojarul, tusea convulsiva, oreionul, febra tifoida, etc.), otita, factori toxici (intoxicatiile), boli vasculare, subalimentatia cronica, traumatismul sonor ( intreprinderi zgomotoase ), cauze medicamentoase (streptomicina, neomicina, canamicina, gentamicina, trombomicina si chiar aspirina si chinina doze mari ). La acestea se adauga si alte cauze cu efecte negative la nivelul urechii interne, medii sau externe.

In cazul in care leziunea se afla in creier, surditatea este mult mai grava si poarta denumirea de surditate corticala.

Gradele deficitului auditiv

Auzul normal percepe sunetele la o intensitate de la 0 - 20 si chiar 30 dB. Perceperea sunetelor la intensitati de peste 20 dB indica pierderi usoare, medii si severe ale auzului, iar pierderile profunde se produc la peste 90 dB.

Dupa Biroul International de Audiofonologie, se estimeaza urmatoarele :
- intre 0 - 20 dB - auditia este normala ( poate auzi o conversatie fara dificultati ) ;

- intre 20 - 40 dB - deficit de auz lejer sau hipoacuzie usoara ( poate auzi conversatia daca nu este indepartata ) ;

- intre 40 + 70 dB - deficit de auz mediu sau hipoacuzie medie ( poate auzi conversatia de foarte aproape si cu dificultati. Necesita proteza.

- intre 70 - 90 dB - dificultate de auz severa sau hipoacuzie severa (poate auzi zgomote, vocea si unele vocale. Si acest deficit se poate proteza.

- peste 90 dB avem un deficit de auz profund, surditate sau cofoza (aude unele sunete foarte puternice dar provoaca si senzatii dureroase ).

Sunt si alte tipuri de surditate, utilizate in egala masura in surdopsihopedagogie.

Alte tipuri de deficienta de auz sunt raportate la locul instalarii traumei cum sunt urmatoarele:

1). surditate de transmisie. Aceasta consta in diminuarea auzului la o intensitate de pana la 60-70 dB. Se opereaza si apoi se protezeaza cu rezultate foarte bune. Perceperea este mai buna pentru sunetele inalte in raport cu cele grave :

2). surditate de perceptie. Nu se opereaza si necesita protezare cu aparate speciale, cat si educatie ortofonica clasica. Pierderea auzului poate depasi 120 dB. Perceperea sunetelor acute este defectuoasa. Sunt diminuate si vocea soptita si vocea tare.

3). Surditate mixta. Prezinta atat caracteristici de transmisie (protezabile ), cat si de perceptie.

Testarea auzului

Masurarea intensitatii, scara decibelilor.

Decibelul este cea mai mica unitate de masura conventionala a intensitatii sunetului. Reprezinta a 10-a parte dintr-un bel si corespunde, aproximativ , fosnetului unei frunze de plop pe o vreme linistita.

Sunetul cel mai slab pe care il poate detecta urechea umana are o amplitudine de 20 micropascali. Urechea umana poate tolera o presiune a sunetului de 1.000.000 de ori mai mare. Scara decibelilor este logaritmica si foloseste pragul auzului de 20 A drept nivel de referinta sau sunet standard.

Frecventa este masurata in Hertzi. Omul poate sa auda o gama de frecvente de la 20-20.000 Hz.

Hz-ul reprezinta unitatea de masura in vibratii duble pe secunda. Cu cat ceva vibreaza mai repede, cu atat frecventa va fi mai mare, implicit si inaltimea. Taria depinde de nivelul de presiune a sunetului, care este masurata in dB.

Date fiind toate acestea, este necesara masurarea auzului cu o cat mai mare precizie. Cercetarile audiometrice confirma faptul ca peste 90% dintre surzi poseda resturi de auz in diferite grade. Acestea sunt depistate prin aplicarea unor masuri si procedee tehnice, cum sunt :

a. Acumetria fonica (testarea auzului cu ajutorul vocii )

Este o metoda rapida si la indemana pentru specialisti , cat si pentru parinti. Vocea utilizata la examinare este cea soptita, cea de comunicare obisnuita sau cea de strigare.Tehnica examinarii : copilul este asezat pe un scaun cu spatele la examinator cu o ureche libera, iar cu cealalta astupata, intr-o camera linistita si spatioasa de minim 6 m, marcata cu creta. Perceperea vocii obisnuite intre 8-6 m presupune auz normal ; intre 6-4 m presupune o scadere usoara a auzului; intre 4-1 m presiune o pierdere mijlocie a auzului ; sub 1 m presupune o pierdere foarte mare a auzului.

b. Acumetria instrumentala

este o alta metoda ce se realizeaza prin examinarea cu diapazoane si serveste la compararea auditiei pe cale osoasa cu auditia obisnuita pe cale aeriana sau timpanica. Cele mai frecvente metode de control a auditiei cu ajutorul diapazoanelor sunt :

proba Schwabach - prin plasarea diapazonului pe mastoida se compara durata perceptiei auditive a examinatorului ( presupus cu auzul normal ) cu cea a examinatului ;

testul lui Rinne cu ajutorul caruia se poate realiza verificarea separata a fiecarei urechi, odata cu blocarea urechii opuse. Diapazonul, in vibratie, se aplica pe apofiza mastoida si in cazul in care sunetul nu este perceput se apropie de meantul auditiv. Cand surditatea este localizata la urechea medie, subiectul nu aude sunetul, daca este indepartat de os, iar daca auzul este normal, sunetul poate fi auzit un timp si dupa incetarea perceptiei osoase.

testul lui Weber se bazeaza pe faptul ca persoanele normale percep tonul diapazonului ce este aplicat pe frunte. Cand diapazonul este aplicat pe linia mediana a fruntii unui handicapat cu surditate unilaterala a urechii medii, sunetul diapazonului va fi perceput mai puternic in urechea bolnava, iar atunci cand surditatea este provocata de afectarea labirintului sau a nervului auditiv unilateral, sunetul este auzit in urechea normala.

c. Audiometria tonala si vocala

Este o metoda avansata de masurare a auzului pe toate frecventele, cu ajutorul unui aparat radio- electric (audiometrul). Ea are o mare precizie , si pe baza ei se alcatuieste audiograma. Se masoara fiecare ureche in mod separat si se noteaza, conventional, urechea dreapta cu un cerculet de culoare rosie, iar cea stanga , cu un X de culoare albastra (fig.4)

Caracteristici ale functiilor si proceselor psihice

Gandirea

C. Pufan (1982) arata ca surdul nedemutizat poseda o gandire obiectiva in imagini si un limbaj mimico-gesticular, dar acestea se desfasoara in anumite limite, ca urmare a faptului ca ei opereaza cu imagini generalizate, iar analiza, sinteza, comparatia, abstractizarea si generalizarea, realizate preponderent prin vizualizare, duc la o serie de caracteristici legate de concretism, rigiditate, sablonism, ingustime si inertie in desfasurarea activitatii de gandire.

Comparativ cu gandirea auzitorului, cea a surdomutului are un continut concret neevoluat, iar abstractizarea este prea putin accesibila acestor forme de gandire. Abstractizarea va deveni, treptat, accesibila in procesul gandirii national-verbale, care evolueaza odata cu demutizarea.

In procesul demutizarii, deficientul de auz trece treptat de la limbajul gestual la cel verbal si de la gandirea in imagini la cea notional - verbala. In felul acesta, informatiile senzoriale se completeaza cu cele intelectuale, in care se vehiculeaza proprietati de cauzalitate si esentializare ale obiectului. Pentru a ajunge intr-un asemenea stadiu, gandirea handicapatului de auz trece prin faze diferite.

Ca urmare a dezvoltarii gandirii si limbajului, se produc influente pozitive la nivelul intregii activitati psihice, odata cu restructurarea personalitatii si comportamentului subiectului pe directia organizarii, ordonarii insusirilor de personalitate si de ierarhizare si adaptare a actiunilor la situatiile date.

Reprezentarea

La surd, reprezentarea este un analog al notiunii, dar nu si un echivalent total al ei. Prin specificul ei, imaginea generalizata asigura continutul reflectarii senzoriale si senzorial-motrice, in cazul de fata avand o incarcatura evident vizual - motrica. Treapta senzoriala a cunoasterii (senzatii si perceptii ) poarta pecetea limbajului mimico-gesticular si a imaginilor generalizate, adica a reprezentarilor pe plan operational.

Memoria

Memoria are, aproximativ, aceleasi caracteristici cu ale normalului auzitor in sfera afectiva si motorie. Memoria cognitiv - verbala se dezvolta mai lent in procesul demutizarii in timp ce memoria vizual - motrica si afectiva este mai bine dezvoltata.

Imaginatia

Imaginatia la surd, consta in capacitatea de crea reprezentari noi, pe baza ideilor, senzatiilor, perceptiilor acumulate anterior cu o evidenta specificitate vizual-motorie.

Limbajul si afectivitatea

Exista o relatie stransa intre limbajul oral si limbajul semnelor, de evolutia caruia depinde functionalitatea dezvoltarii comunicarii si integrarii subiectului in societatea auzitorilor.

Limbajul semnelor ii lipsesc pe surzi de posibilitatea insertiei sociale. Prin invatarea limbajului gestual de timpuriu, se tinde spre trecerea directa de la limbajul semnelor la scriere, fara a se utiliza, ca baza de invatare, vorbirea orala. Specialistul francez J. Lillo (1986) este de parere ca bilingvismul pragmatic al limbajului semnelor si al celui oral (cuvantul) trebuie sa fie introdus paralel in educati precoce a deficientilor de auz. Astfel, trebuie sa se asigure inca din educatia timpurie o comunicare eficace a copilului cu anturajul sau.

Se apreciaza ca nivelul global al limbajului oral si al celui scris, ca si al lecturii, este foarte scazut in cadrul celor care folosesc, preponderent, metoda orala. Prin urmare, folosirea metodei orale, pure, chiar in educatia timpurie, inseamna a lipsi copilul de o comunicare reala, atata timp cat limbajul oral nu este bine instalat.

Pentru stimularea limbajului oral , este indicat sa se asigure plasarea copilui in mediul vorbitor, inca din crese si va continua paralel cu gradinita si scoala speciala ; introducerea in forme de educatie auditiva ; educarea lecturii labiale si stimularea perceperii vizuale ; introducerea limbajului semnelor in educatia precoce , pentru facilitatea afirmarii expresiei afective , sesizarea fara efort a informatiei, insertia sociala, dezvoltarea psihica generala, etc.

Dar trebuie precizat ca exagerarea la folosirea limbajului gesturilor poate deveni un obstacol pentru invatarea limbajului oral.

Protezarea deficientilor de auz

Folosirea protezelor auditive are un caracter compensator si contribuie la insusirea comunicarii verbale. Aceasta aparatura ii ajuta pe hipoacuzici si face posibila scolarizarea impreuna ci auzitorii.

Protezarea este eficace, mai ales, hipoacuziile usoare si mijlocii, si ridica o serie de probleme in handicapul auditiv sever sau la surzii cu resturi auditive.

Referitor la varsta optima pentru protezare , unii autori sustin ideea ca protezarea trebuie facuta cat mai de timpuriu atat pentru obisnuirea copilului cu proteza, cat si pentru facilitatea achizitiei limbajului, iar altii sunt de parere ca protezarea trebuie facuta cu precautie si la varste mai mari, motivand ca proteza, uneori, duce la deteriorarea resturilor auditive.

Dupa criteriul amplificarii, protezele se pot impartii :

a. cu amplificare lineara, ce sporesc nivelul auditiei cu 30-40 dB pe toate frecventele ;

b. cu amplificare selectiva, ce amplifica numai frecventele care sunt necesare audibilitatii ;

c. prin compresie, cu ajutorul carora se diferentiaza si selecteaza frecventele utile de cele inutile.

Dupa locul amplasarii, protezele pot fi: atasate de corp; la nivelul urechii externe; introduse in canalul auditiv; la nivelul urechii interne.

Metodologia demutizarii si organizarea unitatilor speciale

In tara noastra, organizarea unitatilor speciale se bazeaza pe gradul pierderii auzului sau pe forma deficientei. In afara gradinitelor, copii cu o pierdere partiala a auzului (hipoacuzici) beneficieaza, ca si cei cu surdo-mutitate, de scoli speciale. In scolile pentru hipoacuzici, metodologia instructiva este aproximativ asemanatoare cu cea pentru auzitori.

In scolile pentru surdo.- muti, centrarea se face pe procesul demutizarii, pentru a transforma copilul surdo-mut in surdo-vorbitor. In ambele cazuri, dinamica procesului instructiv - educativ se realizeaza de la simplu la complex, de la subiectiv la obiectiv, de la prelogic la logic, de la concret la abstract, luandu-se in considerare factorii dezvoltarii psihice, de cultura si educatie, de experienta si invatare, de potential restant si de perspectiva a dezvoltarii intelectuale.

Integrarea copilului in activitatea scolara si trecerea sa printr-un program de recuperare se bazeaza pe evaluarea si diagnosticul capacitatilor sale pentru a putea ajunge la o apreciere corecta a evolutiei probabile ( prognoza ). Aici psihodiagnoza are rolul de a diferentia tulburarile organice de cele functionale, de a stabili rolul factorilor socio-culturali si familiali in raport cu cei ereditari, de a depista alti factori etiologici si de a estima nivelul handicapului. De asemenea, trebuie sa adapteze metodologia specifica compensativ- recuperatorie ce cuprinde invatarea si educarea la acest nivel al handicapului.

Demutizarea presupune insusirea celor trei laturi ale limbajului : 1) latura fonetica ( articularea fonemelor si a structurilor fonetice specifice fiecarei limbi) ; 2) lexicul ; 3) structura gramaticala.

Deficientii de auz isi insusesc cele trei aspecte ale limbajului in mod dirijat, prin colaborarea stransa dintre familie, specialist, gradinita, scoala. Demutizarea presupune, din partea specialistului, cunostinte din domeniul ortofonic (fonetic ), psiholingvistic, gramatical, acustic si surdodidactic.