DIABETUL ZAHARAT (tipul I de diabet insulinodependent)

DIABETUL ZAHARAT (tipul I de diabet insulinodependent)

La om, diabetul zaharat (afectiune a pancreasului endocrin, care se manifesta prin incapacitatea de a metaboliza glucoiza) poate fi de doua tipuri I si II. Tipul I reprezinta forma insulino-deopendenta, intalnita si la caine. Atat la om  cat si la caine, diabetul are un caracter familial, transmisibil ereditar. La om, s-a stabilit chiar o relatie intre diabetul de tip I si un anumit marker antigenic leucocitar HLA, pe baza caruia boala ar putea fi diagnosticata. Patogeneza diabetului de tip I presupune distrugerea celulelor beta din pancreasul endocrin si incapacitatea organismului de a le regenera. ~n serul bolnavilor se deceleaza autoanticorpi anticelule beta, chiar cu mai multi ani inaintea manifestarii clinice a diabetului. S-a emis si o ipoteza dupa care factorul declansator al diabetului de tip I ar fi un virus.

Natura autoimuna a diabetului a fost, mai intai, suspectata pe baza infiltratiei masive cu mononucleare a insulelor lui Langerhans, ca , in 1974, sa fie pusi in evidenta prin imunofluorescenta autoanticorpii antitisulari. Acesti anticorpi reactioneaza cu antigenele citoplasmatice ale celulelor a b si d din insulele lui Langerhans.

Diabetul zaharat este, la fel ca bolile precedente, expresia unor tulburari autoimune sub control genetic. Existenta terenului genetic predispozant este argumentata de urmatoarele observatii: asocierea frecventa intre diabet si alte boli autoimune (anemia Biermer, tiroidita si boala Basedow, miastenie); concordanta aparitiei diabetului la gemeni monozigoti. Efectele acestei predispozitii genetice ar fi instalarea unei stari de autoreactie latenta antitisulara in care ar fi implicate initial mecanisme de tip celular. In vitro, extractele pancreatice induc activarea si transformarea blastica a limfocitelor T izolate de la subiecti susceptibili. Limfocitele T recoltate de la soarecii NOD (Non-obese diabetic), o rasa de soareci care fac o boala asemanatoare cu diabetul uman de tip I, transferate la soarecii sanatosi, preparati corespunzator produc alterari imune celulare, infiltratii limfoide masive in insulele Langerhans ('insulita') si in final diabet. Toate aceste fenomene sunt blocate daca animalele sunt tratate cu ciclosporina -A (care inhiba selectiv limfocitele T). Insulita a fost observata si la om in faza latenta a diabetului in care studiile cu AcMo au relevat o stare de activare critica a limfocitelor expresie crescuta a moleculelor CMH-DR si a mai multor receptori functionali pentru IL2, pentru transferina, pentru insulina. In vitro aceste celule T au capacitatea sa inhibe secretia de insulina a celulelor tisulare. Diabetul insulino-dependent pare deci o tulburare cu dezvoltare lenta. Un argument suplimentar in acest sens l-ar aduce observatia conform careia consanguinii normoglicemici ai diabeticilor reproduc aceleasi alterari ale limfocitelor T. Un prim efect al imunitatii celulare este 'ingustarea' paletei de raspunsuri insulinice demonstrata prin probe de hiperglicemie provocata. Explicatia acestei alterari ar fi o erodare progresiva a celulelor beta produsa prin efecte citotoxice tisulare. Cu timpul acest mecanism devine secondat de aparitia unor anticorpi antitisulari anticelule beta cu diverse specificitati (anticitoplasmatici, antimembranari). In aceasta etapa boala este declarata, iar evolutia ei naturala duce la distrugerea cvasi completa a celulelor beta. In era terapiei preinsulinice durata medie de supravietuire a bolnavilor era de circa 6 ani. Tratamente recente, inca in faza de studiu, cu droguri imunosupresoare (azatioprina) sau imunomodulatoare (ciclosporina A) au adus rezultate incurajatoare in stapanirea evolutiei.