Patologia posttraumatica la inotatori

Patologia posttraumatica la inotatori

Rezumat: Datorita sutelor de miscari repetitive zilnice si biomecanicii specifice diferitelor stiluri de inot, inotatorii de performanta sunt susceptibili sa dezvolte leziuni de suprasolicitare. Daca se adauga si aruncari ale mingii in contextul unui sport de angajament si lupta pentru detinerea balonului, ca in jocul de polo, riscul traumatic creste. Scopul acestui studiu a fost cercetarea incidentei afectiunilor posttraumatice la inotatorii de performanta (natatie si polo) ai C.S.Dinamo in perioada 2003-2005. Metoda: Au fost analizate 76 cazuri de afectiuni posttraumatice, reprezentand 8 % din totalul consultatiilor. Au fost diagnosticati 63 barbati si 13 femei, cu varste cuprinse intre 11 si 29 ani. Pacientii au fost examinati clinic si imagistic (radiologic, ecografic, RMN).

Rezultate: Cele mai multe traumatisme s-au inregistrat la jucatorii de polo- 53 cazuri (69 %). Patologia a fost dominata de afectiunile de la nivelul umarului, 38 cazuri (50%), cu o mentiune speciala pentru sindromul de impingement, 26 cazuri (34 %). Alte polarizari ale patologiei au fost: articulatia genunchiului (tendinite si entezite) si articulatiile interfalangiene ale mainii (entorse si luxatii). S-au inregistrat si lombosacralgii de cauza discala (2 cazuri) si vertebrogena (1 caz) care au pus probleme de rezolvare terapeutica.

Concluzii: 1. Dintre inotatori, cei mai supusi traumatismelor sunt jucatorii de polo, pe de o parte din cauza faptului ca este un sport de contact, iar pe de alta pentru ca aceasta disciplina presupune nu numai miscari de inot ci si de aruncare a mingii. 2. Concentrarea patologiei posttraumatice la nivelul umarului, cu aparitia preponderenta a sindromului de impingement, in special in prima jumatate a sezonului competitional. 3. Susceptibilitatea la traumatisme cu consecinte grave a poloistilor care joaca in postul de "centru", mai ales daca acestia nu au o pregatire fizica adecvata cerintelor postului. 4. Necesitatea supravegherii atente si a individualizarii programului de pregatire fizica la juniorii solicitati sa se antreneze alaturi de echipele de seniori.

Cuvinte cheie: inotatori, afectiuni posttraumatice

Introducere

Pornind de la conceptia, unanim acceptata, ca inotul modeleaza in mod armonios corpul, multi parinti isi indreapta copiii catre aceasta disciplina sportiva. Dar inotul dezvolta nu numai forta musculara ci si capacitatea de efort, o buna coordonare neuro-motrica, supletea, indemanarea si capacitatea de concentrare a atentiei pe durata lunga.

In plus, jocul de polo, ce impune un efort de anduranta in regim de forta si viteza in regim de anduranta, presupune vointa, rezistenta la stres si oboseala psihica, simtul anticipatiei si o foarte buna viteza de reactie (5).

In aceste conditii, nu este surprinzator numarul mare de practicanti ai acestor sporturi si nici alegerea acestora de a continua cariera sportiva de performanta dupa incheierea junioratului.

Totusi, datorita, pe de o parte, zecilor de miscari repetitive zilnice si, pe de alta, biomecanicii specifice diferitelor stiluri de inot, pot sa apara leziuni de suprasolicitare la nivelul aparatului locomotor. Daca se adauga si aruncari ale mingii in contextul unui sport de angajament si lupta pentru detinerea balonului, ca in jocul de polo, riscul traumatic creste.

Scopul acestui studiu a fost cercetarea incidentei afectiunilor posttraumatice la inotatorii de performanta (natatie si polo) ai C.S. Dinamo in perioada 2003-2005.

Material si metoda

In perioada 2003-2005, au fost inregistrate la sportivii ce practicau inotul si polo in cadrul Clubului Dinamo, 76 cazuri de afectiuni posttraumatice, ceea ce reprezinta 8,8% din totalul consultatiilor. Au fost diagnosticati 63 barbati si 13 femei, cu varste cuprinse intre 11 si 29 ani.

Pacientii au fost examinati clinic si imagistic (radiologic, ecografic si, in cateva cazuri, RMN).

Rezultate

Cele mai multe traumatisme s-au inregistrat la jucatorii de polo - 53 (69 %) cazuri.

Patologia a fost dominata de afectiunile de la nivelul umarului - 38 (50%) cazuri, cu o mentiune speciala pentru sindromul de impingement la nivelul umarului - 26 (34 %) cazuri. O sistematizare a traumatismelor este prezentata in tabelul 1.

Studiul confirma datele din literatura care raporteaza o incidenta de 40-80% a afectiunilor umarului la inotatori (4). La acestia, unul dintre factorii importanti responsabili de aparitia durerii la nivelul umarului il reprezinta sindromul de suprasolicitare (4). Intr-adevar, in functie de stilul de inot, pana la 90% din forta de propulsie este generata de miscarea bratelor.

Sportivii au folosit predominant stilurile liber, fluture si spate, in care se inregistreaza cele mai multe traumatisme ale umarului din cauza biomecanicii articulare, ce presupune miscari ample in toate planurile. In cazul sportivilor care prefera stilul brass, ce implica o abductie mai mica a bratului, umarul este mai putin afectat (13).

Cea mai frecventa cauza de durere si impotenta functionala la nivelul umarului a fost impingementul subacromial - 26 cazuri, explicabil datorita repetatelor pozitii de abductie peste 90 si rotatie interna maxima la nivelul umarului pe care le presupun miscarile din inot (2,7,8,15). Abductia asociata cu rotatia interna determina capacitatea inotatorului de a mentine o pozitie inalta a cotului de-a lungul ciclului presupus de miscarile din inot. Tehnica de inot are, de asemenea, o mare importanta in aparitia sindromului de impingement. S-a constatat ca sportivii cu risc crescut de aparitie a acestui sindrom au trei caracteristici in tehnica lor de inot in cazul stilului liber: a) o rotatie interna a bratului foarte ampla in cadrul "fazei de tragere"; b) o initiere tardiva a rotatiei externe a bratului in timpul "fazei de revenire" si, c) o inclinare mica a ungiului scapulei (16).

Diversi autori au sugerat ca miscarea de rotatie interna pornind din rotatie externa, inregistrata in timpul inotului, face ca humerusul sa urce pana la nivelul arcului coracoacromial conducand la impingement (3 ). Zonele avasculare ale tendonului supraspinos si tendonului lung al bicepsului sunt cele mai vulnerabile la impingementul mecanic, cu aparitia unui raspuns inflamator, micsorarea si mai pronuntata a spatiului subacromial si aparitia unui cerc vicios care devine aparent clinic.

Multi dintre inotatorii cu sindrom de impingement aveau modificari de statica (cifoza toracala si/sau umeri proiectati anterior si in rotatie interna) ce au favorizat un impingement secundar prin tulburarile de kinetica scapulara pe care le-au indus (1 ).

Majoritatea traumatismelor in general, si ale umarului in special, au fost inregistrate la practicantii de polo la care, in afara miscarilor repetitive de amplitudine maxima la nivelul umarului in timpul inotului, s-au asociat miscari de aruncare a mingii (abductie de 90 si rotatie externa maxima) ce predispun, de asemenea, la traumatisme ale umarului (12). Cel mai frecvent afectat a fost umarul de pe partea dominanta. Cele mai multe cazuri s-au inregistrat in prima jumatate a sezonului competitional, probabil datorita antrenamentelor cu volum mai mare, axate mai mult pe inot si mai putin pe strategii tactice.

Numarul mare de miozite si tendinopatii ale musculaturii implicate in statica si dinamica complexului umarului (deltoid anterior, mijlociu, posterior, coafa rotatorilor, trapez mijlociu si inferior, biceps brahial) comparativ cu cele cu alte localizari este usor de explicat prin solicitarile intense impuse de miscarile repetitive de inot.

O alta polarizare a patologiei in cursul perioadei analizate a fost la nivelul genunchiului, cu 4 cazuri de tendinita a pes anserinus si 3 cazuri de entezita a LCM. Pe de alta parte, au fost inregistrate 3 cazuri de miozita a adductorilor coapsei. Aceasta concentrare a patologiei poate fi explicata prin faptul ca in timpul inotului, in special in stilul brass, cea mai mare parte a vitezei de propulsie este obtinuta prin miscarea membrelor inferioare. Pozitia specifica determina valgus excesiv si stres in rotatie externa la nivelul structurilor mediale ale genunchiului in momentul in care coapsele sunt abduse si picioarele sunt rapid extinse in timpul fazei de propulsie.

Dintre cazurile de durere lombara joasa trebuie semnalate cele doua de hernie de disc lombara de faza III si cazul de anterolistezis, toate cele trei aparand la poloisti ce jucau pe postul de centru.

In cazul cu HDL faza III stadiul II tratamentul conservator constand in repaus sportiv, kinetoterapie, tratament cu antiinflamatorii nesteroide, miorelaxante si electroterapie a dus la rezolvarea episodului acut dar sportivul de 29 ani a considerat ca a sosit momentul sa se retraga din activitatea competitionala.

In cea de a doua situatie, hernia de disc faza III stadiul III a determinat pareza nervului sciatic popliteu extern si a impus interventie chirurgicala de urgenta. In opinia mea, traumatismul se explica prin faptul ca sportivul, care ani intregi activase in echipa pe post de extrema, a trebuit sa joace din ratiuni tehnico-tactice in postul de centru pentru care insa nu era potrivit din punct de vedere somatometric fiind un longilin cu musculatura insuficient dezvoltata pentru cerintele postului. La trei luni postoperator, sportivul de 27 de ani era complet recuperat si isi reluatuase antrenamentele, desigur, pe post de extrema.

Cazul de spondiloliza cu spondililistezis L5 a fost inregistrat la un sportiv de 17 ani, la cateva luni de la cooptarea lui la antrenamentele echipei de seniori. Intens motivat de dorinta lui de a juca polo si de perspectiva integrarii in echipa seniorilor, a intensificat antrenamentele in sala de forta omitand sa le coreleze cu varsta si forta musculara existenta. Dupa o serie de genuflexiuni cu haltere a aparut durerea lombara joasa de intensitate mare care a necesitat investigatii imagistice (RX si RMN), stabilindu-se in acest fel diagnosticul. Dupa o perioada de recuperare si reluare gradata a efortului, a participat la jocurile din Campionatul National de Juniori si la cele ale lotului national de juniori cu rezultate bune si fara alte episoade de lombosacralgie.

Studii relativ recente privind stabilitatea pelvisului au demonstrat ca miscarile de la nivelul umarului sunt precedate de activarea muschilor stabilizatori ai pelvisului (9). De aceea, in recuperarea celor trei sportivi s-a pus un accent deosebit pe recastigarea controlului motor al multifizilor, transversului abdominal si a fasciculului posterior al psoasului.

Numarul relativ mare de entorse si chiar luxatii la nivelul articulatiilor mainii este usor explicabil la polo daca se ia in consideratie forta impactului dintre minge si mana, mai ales daca aceasta este surprinsa intr-o pozitie relaxata.

Cazul de fractura a falangei proximale la nivelul mainii s-a inregistrat la un portar care, in incercarea de a apara poarta, a lovit bara transversala a acesteia. Fractura de piramida nazala, aparuta tot la un poloist, a avut drept consecinta epistaxisuri repetate dupa reluarea activitatii sportive, fara a fi nevoie insa de interventia specialistilor ORL pentru oprirea hemoragiei.

Numarul mic de contuzii inregistrate se poate explica doar prin neprezentarea la medic in cazul in care durerile au fost moderate. O mentiune speciala pentru contuzia oculara cu hemoragie subconjunctivala aparuta in cazul unui meci de polo si care a necesitat repaus sportiv si tratament oftalmologic sustinut, cu vindecare completa.

Concluzii

1.Dintre inotatori, cei mai supusi traumatismelor sunt jucatorii de polo, pe de o parte din cauza faptului ca este un sport de contact, iar pe de alta pentru ca aceasta disciplina presupune nu numai miscari de inot ci si de aruncare a mingii.

2.Concentrarea patologiei posttraumatice la nivelul umarului, cu aparitia preponderenta a sindromului de impingement, in special in prima jumatate a sezonului competitional.

3. Susceptibilitatea la traumatisme cu consecinte grave a poloistilor care joaca in postul de "centru", mai ales daca acestia nu au o pregatire fizica adecvata cerintelor postului.

4. Necesitatea supravegherii atente si a individualizarii programului de pregatire fizica la juniorii solicitati sa se antreneze alaturi de echipele de seniori.

Bibliografie

Allegrucci M.S., Irrgang J.J. (1994) Clinical implications of secondary impingement of the shoulder in freestyle swimmers. J. Orthop. Sports Phys. Ther. 20: 307-318.

Bak K., Faunl P. (1997) Clinical findings in competitive swimmers with shoulder pain. Am. J. Sports Med. 25(2): 254-260

Ciullo J.V. (1986) Swimmer's shoulder. Clin Sports Med. 5: 115-137

Cohen R.B., Williams G.R. (1998) Impingement syndrome and rotator cuff disease as repetitive motion disorders. 351: 95-101

Dragan I. (2002) Medicina sportiva. Editura medicala. 681-685, 720-722

Endo K., Ikata T., Katoh S., Takeda Y. (2001) Radiographic assessment of scapular rotational tilt in chronic shoulder impingement syndrome. J. Orthop. Sci. 6: 3-10

Graichen H., Bonel H., Stammberger T., Englmeier K.H., Reiser M., Eckstein F. (1999) Subacromial space width changes during abduction and rotation - a 3 D MR imaging study. Surg. Radiol. Anat. 21(1): 59-64

Hawkins R.J., Kennedy J.C. (1980) Impingement syndrome in athletes. Am. J. Sports Med. 8: 151-158

Hodges P., Richardson C. (1996) Inefficient muscular stabilization of the lumbar spine associated with low back pain. A motor control evaluation of transversus abdominis. Spine 21(22): 2640-2650

Ludewig P.M., Cook T.M. (2000) Alterations in shoulder kinematics and associated muscle activity in people with symptoms of shoulder impingement. Phys. Ther. 80: 276-291

Lukasiewicz A.C., McClure P., Michener L., Pratt N., Sennett B. (1999) Comparison of 3-dimensional scapular position and orientation between subjects with and without shoulder impingement. J. Orthop. Sports Phys. Ther. 29(10): 574-583

Paley K.J., Jobe F.W., Pink M.M., Kvitne R.S., ElAttrache N.S. (2000) Arthroscopic findings in the overhand throwing athlete: evidence for posterior internal impingement of the rotator cuff. Arthroscopy 16(1): 35-40

Pink M.M., Jobe F.W., Perry J., Browne A., Scovazzo M.L., Kerrigan J. (1992) The painful shoulder during the butterfly stroke. An electromyographic and cinematographic analysis of twelwe muscles. Clin Orthop. and Related Research 288: 60-72

Su K.P.E., Johnson M.P., Gracely E.J., Karduna A.R. (2004) Scapular rotation in swimmers with and without impingement syndrome: practice effects. Med. Sci. Sports Exerc. 36(7): 1117-1123

Yanai T., Hay J.G., Miller G.F. (2000) Shoulder impingement in front-crawl swimming: I. A method to identify impingement. Med. Sci. Sports Exerc. 32(1): 21-29

Yanai T., Hay J.G. (2000) Shoulder impingement in front-crawl swimming: II. Analysis of stroking technique. Med. Sci. Sports Exerc. 32(1): 30-40