EXERCITIUL FIZIC TERAPEUTIC

EXERCITIUL FIZIC TERAPEUTIC

Exercitiul fizic este primul element kinetologic care are o structura completa ca descriere si executie procedurala, precum si un sens terapeutic. Exercitiul fizic sta la baza oricarei metode kinetologice, care este constituita dintr-o suita, legata sau nu, de diferite exercitii fizice.

Un exercitiu fizic terapeutic este structural format din trei parti :

Pozitia de start si miscarile efectuate in cadrul acestei posturi;

Tipul de contractie musculara (concentrica, excentrica, izometrica) necesara in cadrul exercitiului;

Elementele declansatoare ale unui stimul senzorial, cu scop de facilitare sau inhibare a raspunsului.

Aceste trei parti ale exercitiului fizic nu au inca o terminologie precizata. Scoala de kinetoterapie de la Boston (P. Sullivan, P. Markos, M. Minor etc.) denumeste prima parte "activitate', pe cea de-a doua "tehnica' si pe ultima "elemente', considerindu-le intr-un sistem unitar.

In acest fel, orice exercitiu fizic terapeutic poate fi descris prin sistemul ATE. Iata cateva exemple :

A: sezind, extensia genunchiului

T: contractie concentrica (eventual si excentrica)

E: rezistenta gravitatiei + presiunea mainii kinetoterapeutului pentru tonifierea cvadricepsului)

A: in ontostatism, abductia umarului

T: contractie concentrica

E: rotatie externa a bratului (pentru mobilizarea umarului in abductie peste 90⁰)

A: decubit lateral, flexia soldului homolateral

T: contractie concentrica

E: o chinga pentru suspensie, gravitatia exclusa (pentru tonifierea psoasiliacului la forta 2) etc.

Exercitiul fizic urmareste fie cresterea fortei musculare, fie mobilizarea articulara, fie coordonarea neuromotorie sau abilitatea.

Exista citeva principii de baza ale exercitiului fizic terapeutic

Exercitiile se executa lent, fara bruscari, ritmic;

Exercitiile trebuie sa se bazeze pe pozitii de start stabile, solide, menite sa faciliteze travaliul muschilor si sa permita apoi o recuperare cat mai buna a acestui travaliu;

Progresivitatea exercitiilor va fi lenta, de la stadiile cele mai joase de forta musculara, redoare sau incoordonare trecindu-se treptat spre exercitiile care cer forta, amplitudine sau coordonare aproape normale. Nu se vor sari aceste etape !

Se va urmari ca exercitiile de tonifiere musculara sa se execute intotdeauna pe toata amplitudinea de miscare articulara posibila;

Cu cit un exercitiu a cerut o contractie musculara mai intensa, cu atat pauza de relaxare care urmeaza va fi mai lunga, pentru refacerea circulatiei. Din alternanta exercitiu-relaxare se creeaza ritmul exercitiului;

Orice exercitiu trebuie sa se execute in limitele maxime posibile ale unghiului de miscare a segmentului. Numai in acest fel vor intra in actiune toate fibrele musculare, iar amplitudinea miscarii se va mentine sau va redeveni normala.

Dintre aceste principii, doua sunt de prima importanta : pozitia de start si principiul progresivitatii.

Observatiile clinice au aratat ca o mare parte din insuccesele sau intarzierile aparitiei efectelor pozitive ale exercitiilor fizice terapeutice se datoresc posturilor inadecvate de pornire ale acestora. Crearea unei perfecte stabilitati a corpului si (sau) segmentului in timpul exercitiului este o conditie de baza. Pozitia de "stand cu picioarele indepartate' este mult mai stabila fata de pozitia ,,stind cu picioarele apropiate', pentru orice exercitiu de trunchi sau membre. Dar daca acest exercitiu reclama miscarea inainte a bratelor, stabilitatea se obtine mai ales daca se duce un picior mai in fata, mentinand pozitia de stand cu picioarele in "linie". In cadrul exercitiului cu bratele inainte, echilibrul va fi mentinut de mici miscari ale gleznelor, de miscari in plan sagital ale coloanei lombare si bazinului, care nu intotdeauna sunt dorite.

Exista insa o exceptie de la acest principiu, si anume in cadrul exercitiilor de coordonare neuromusculara, cind pozitia de start este aleasa tocmai ca sa creeze dificultati in mentinerea echilibrului, caci prin dezechilibrari si reechilibrari succesive se va obtine in final coordonarea.

Al doilea principiu de baza, cel al progresivitatii, reprezinta necesitatea si modalitatea exercitiilor fizice de a fi continuu in corelatie cu capacitatea functionala a structurilor implicate in exercitiu, capacitate functionala ce creste treptat, odata cu aplicarea repetata a exercitiului fizic terapeutic.

Principiul progresivitatii se aplica in exercitiile pentru tonifiere musculara, pentru cresterea amplitudinii miscarii, ca si pentru coordonare.

a) Progresivitatea, pentru tonifierea musculara se realizeaza prin mai multe metode :

. Cresterea progresiva a lungimii sau greutatii bratului pirghiei (rezistentei)

Exercitiu - Tonifierea extensorilor toracolombari : din decubit ventral, cu bratele pe linga corp, cu bratele dupa ceafa, cu bratele intinse pe langa cap- sunt 3 trepte de progresivitate.

Exercitiu - Tonifierea rotatorilor trunchiului: din decubit dorsal, cu bascularea stinga-dreapta a unui membru inferior ridicat la verticala, bascularea ambelor membre inferioare - sint 2 trepte de progresivitate.

Aceeasi metoda se utilizeaza si in exercitiile simple cu rezistenta, in care aceasta este aplicata treptat tot mai distal de articulatia in miscare. De exemplu, in flexia cotului rezistenta aplicata la mijlocul antebratului este mai mica decat cea aplicata la extremitatea distala.

Asadar, o rezistenta este cu atat mai mare, cu cat punctul de aplicare este mai distal de centrul de miscare, caci marimea rezistentei = greutatea aplicata x distanta de la centrul de miscare la punctul de aplicare a greutatii.

Scoaterea treptata a ajutorului dat unei miscari de musculatura accesorie

Exercitiu - Tonifierea abdominalilor: decubit dorsal, membrele inferioare rasturnate peste cap, virfurile degetelor picioarelor ating dusumeaua; membrele superioare se sprijina cu palmele pe dusumea, membrele superioare parasesc dusumeaua, membrele superioare ajung la verticala.

Cind palmele se sprijineau pe sol, marele dorsal, rotundul mare si pectoralul mare ajutau mentinerea flexiei coloanei toraco-lombare; membrele superioare ajunse la verticala lasa pe seama musculaturii abdominale tot efortul flexiei coloanei.

. Cresterea amplitudinii unei miscari executate contra gravitatiei sau cu o greutate adaugata

Exercitiu - Tonifierea musculaturii abdominale: decubit dorsal, forfecare pe verticala a membrelor inferioare; se creste amplitudinea de forfecare.

Asocierea unor miscari in subsidiar la un exercitiu care antreneaza grupul muscular principal

Exercitiu - Tonifierea musculaturii dorsolombare: decubit ventral, ridicarea trunchiului ; se asociaza si ridicarea unui membru inferior, apoi ridicarea ambelor membre inferioare - etape de solicitare tot mai mare pentru musculatura paravertebrala.

Modificarea ritmului unei miscari

O miscare lenta solicita mai mult musculatura decat aceeasi miscare executata rapid - aceasta cand avem de-a face cu o contractie excentrica; in cazul unei contractii concentrice, orice schimbare de ritm (lent sau rapid) care se abate de la ritmul optim, natural, al miscarii respective creste solicitarea musculara.

Succesiunea contractie statica - contractie dinamica

Exercitiu - Tonifierea cvadricepsului: pozitie semiculcat, izometria cvadricepsului; apoi, cu un sul sub genunchi (care - flecteaza genunchiul la cca 30) se extinde gamba.

Succesiunea miscare in pozitie fara efectul gravitatiei - miscare cu implicarea gravitatiei (aceasta miscare se aplica in cazul muschilor cu forta intre 2 si 3.)

. Cresterea greutatii (sarcinii) care reprezinta rezistenta aplicata (cresterea se face in general cu 150-250 g - exercitii tip "De Lorme").

. Prelungirea duratei in timp a exercitiului dupa ce se trece de perioada de adaptare, cand apare impresia ca efortul este din ce in ce mai usor.

b) Progresivitatea pentru, amplitudine are cateva principale sisteme de aplicare, dintre care trei sunt prezentate in continuare :

Modificarea ritmului miscarilor care se executa pe toata amplitudinea posibila

Adaugarea unei serii de mici si ritmice miscari la limitele sectorului de mobilitate articulara;

Introducerea unor tensiuni prelungite pe directia miscarii ce trebuie recuperata (aceasta fortare sustinuta nu trebuie sa produca durere importanta).

Desigur ca modalitatile practice de realizare ale acestor trei sisteme sunt numeroase, putindu-se face apel la o serie de tehnici kinetice deja discutate, dar si la altele, care vor fi expuse mai departe.

c) Progresivitatea pentru coordonare cuprinde o serie de metode general valabile, dar si metode cu specificitate pentru trunchi si membrele inferioare:

Se trece progresiv de la miscari ale articulatiilor mari spre miscari ale celor mai mici (se stie ca acestea din urma necesita un control coordonator mai mare decat miscarile in articulatiile mari).

Cresterea preciziei in executarea unei miscari

Exercitiu - La un hemiplegie: de la o flexie necoordonata a membrului superior, se ajunge la ducerea miinii la gura, apoi a mainii cu o lingura etc.

. Combinarea miscarilor diverselor articulatii si segmente

Exercitiu - Genuflexiune, cu executarea unor miscari asimetrice ale bratelor.

Aceste trei modalitati sunt aplicabile la orice grup de articulatii si segmente.

Urmatoarele sunt utilizabile in coordonarea doar a membrelor inferioare si a trunchiului:

Diminuarea treptata a poligonului de sustinere: picioare indepartate - picioare lipite - ridicare pe virfuri - intr-un picior - intr-un picior pe virf; mers pe bancheta - pe o stinghie etc.

Cresterea dificultatii de a mentine in echilibru o pozitie prin: ridicarea centrului de greutate al corpului (bratele deasupra capului); miscarea libera a diverselor articulatii ale membrelor superioare, perturband echilibrul: ridicarea inaltimii bancii sau a barnei pe care se merge (efect psihologic care perturbeaza echilibrul).

Utilizarea de sarituri usoare pe un picior, alternativ, cu opriri bruste in anumite pozitii: sau pasi inainte, lateral, in spate, cu flectarea si intinderea cate unui genunchi etc.

Exista o metoda de progresivitate valabila pentru orice tip de exercitiu si pentru orice obiectiv : progresivitatea in timp, prin cresterea treptata a duratei acelui exercitiu. Durata trebuie apreciata la nivelul unei zile, deoarece se refera atit la durata unei sedinte, cit si la durata tuturor sedintelor dintr-o zi.

Exercitiul fizic poate antrena un segment, o parte a corpului, avind drept scop refacerea functiei motorii a acelui segment (exercitiu local specific), sau poate antrena corpul intreg, avind de obicei ca obiectiv antrenarea unor functii generale ale organismului, ca antrenarea cardiovasculara, cresterea metabolismului, reechilibrarea endocrina si psihica, dezvoltarea armonioasa generala etc. Apare deci evident ca exercitiul fizic va urmari intotdeauna un scop, ca este construit in vederea unei finalitati functionale sau (si) anatomice.

Desi exercitiul fizic prin el insusi are un sens, nu putem alcatui un program kinetoterapeutic prin exercitii fizice alese la intamplare. Exercitiile fizice se vor lega astfel incat acestea sa devina eficace, sub forma de metode kinetologice, care vor reprezenta caramizile din care specialistul va crea metodologia adecvata unui program, cu obiectiv terapeutic bine precizat, pentru un anumit pacient.

Dar kinetoterapeutul, care este elementul fundamental al reusitei oricarui program kinetologic, trebuie sa cunoasca la perfectie toate aspectele teoretice si practice ale exercitiului fizic, pentru a le aplica creator, cu toata competenta. Din acest motiv vom expune in continuare bazele procedurale ale exercitiului fizic, considerate prin sistemul ATE descris mai sus.