Medicina salernitana

Medicina salernitana

Inca din secolul al IX-lea, in orasul Salerno, nu departe de Neapole, exista o corporatie medicala compusa din medici clerici si din medici laici. In aceasta regiune a Italiei existau inca legaturi culturale cu lumea bizantina, dainuia o oarecare traditie clasica, asa in cat avem influente din vechea medicina hipocratica si galenica.

Intre autorii acestei epoci merita sa fie amintiti: Copho (Ars Mederni), Johannes Platearius (Practica Brevis).

Magistrii salernitani erau buni observatori care nu-si lasau intunecata experienta de la patul bolnavului de speculatii teoretice. Aveau cunostinte de anatomie simple dar reale, controlate mai ales prin disectia pe porc.

Cunostintelor salernitanilor au inceput sa se raspandeasca in Europa de S si V, in special in Franta si in N-ul Italie. Invatamantul salernitan era savant, dar fara sa faca parada de eruditie, era practic, artistic. Etica medicala era interpretata pe baze hipocratice. Mesterii salernitani erau constienti de valoarea lor proprie si foarte respectati.

Deci, medicina salernitana, inseamna inceputurile medicale medievale apusene, fiind o medicina de nivel inalt, o veritabila oaza de medicina stiintifica intr-o spiritualitate medicala confuza, rigida, teosofica.

Inceputurile declinului scolasticei in medicina. Arnold de Villanuova.

Inca din secolul al XIII-lea se nascuse in Europa Occidentala un curent filozofic numit "nominalist". Acesta avea un caracter net materialist. El tine seama de fenomenele reale ale lumii si viatii, era mult mai putin pierdut in sferele unor speculatii abstracte, asa incat acest concept a prezentat un reveriment pozitiv in gandirea medicala.

Din secolul XIII-XIV el a contribuit la descompunerea si decaderea acolasticismului. A avut repercusiuni importante si asupra medicinii. In a II-a jumatate a evului mediu s-a dezvoltat o medicina patrunsa de spiritul liber , mai critic si cu puternice tendinte spre observarea naturii. Un initiator in medicina medievala a fost Arnold de Villanuova (1234 - 1311). Acesta nu mai crede in infaibilitatea lui Galen. El ia o atitudine hotarata asupra tezelor considerate permanent valabile si neschimbatoare, afirmand ca fara studiul si cercetarea amanuntita este imposibila o activitate medicala rodnica.

Chirurgia in evului mediu

In evul mediu s-a stabilit ruperea definitiva intre medicina si practica chirurgiei. Intre medicul oficial si modestul chirurg practician se intrevede antagonismul intre gandirea scolastica, teoreticiana si intre gandirea practica, eficienta.

Chirurgia stiintifica

Inca din secolul al XIII se deprind de masa iscusitilor mesteri operatori italieni cateva figuri de chirurgi mari erau independenti de medicina facultatilor si care inainteaza pe linia sanatoasa a chirurgiei antice (familia de chirurgi Borgogneni din Lucca).

Medicina renasterii

1. Generalitati. Incepand din secolul al XV-lea mari inventii tehnice grabesc dezvoltarea economica si stiintifica a tarilor din Europa. Se descopera motoarele hidraulice si de vant, roata de tors, razboiul de tesut. Se perfectioneaza constructiile navale si tehnica constructiilor, se fabrica armele de foc, se descopera tiparul. Economiei naturale ii ia treptat locul economia de schimb, al carei mijloc devine banul. Iau nastere manufacturile, incepe procesul acumularii capitalului.

Aceste evenimente au determinat o revolutie in domeniul culturii, al artei si al stiintei. In perioada renasterii s-a dezvoltat mult astronomia, fundamentata pe descoperirile revolutionare infaptuite de N. Copernic, savant multilateral, care s-a ocupat si de medicina. Sprijinindu-se pe mecanica si pe celelalte cuceriri ale stiintei naturii, medicina foloseste din ce in ce mai mult observatie si experienta in studiul omului si al mediului. Astfel incepe lupta impotriva dogmatismului galenic, impotriva interpretarilor magice si astrologiei, avand ca rezultat transformarea radicala a cunostintelor din domeniul anatomiei, fiziologiei, farmacologiei.

Toate aceste noi cunostinte schimba conceptia din domeniul clinicii, chirurgiei si epidemiologiei. Raspandirea tiparului, incepand din 1436, a contribuit la cunoasterea aprofundata a operelor lui Hipocrate, Galen, Celsus, a autorilor medievali arabi si bizantini. Incep sa apara carti tiparite in limba latina (Italia). Circulatia acestora fiind mare, iar circulatia ideilor este si ea pe masura volumului de probleme care se pun pentru prima oara.

In Italia au inceput sa se dezvolte noile conceptii filozofice pentru prima oara. Aici s-a format universitatile din Bologna, Padova si Roma. Acestea cheama profesori cu renume din diferite tari, permit disectia cadavrelor si experimentarea, aduna in jurul lor studenti din toate tarile Europei.

In Olanda, revolutia din 1566-1576 elibereaza tara de sub jugul spaniol si o transforma intr-un puternic stat maritim, manufacturier si comercial. Legaturile financiare ale Olandei cu Venetia a determinat si colaborarea intre facultati. Cea mai importanta facultate olandeza a fost Leyda, care a adus progrese in anatomie si fiziologie, in clinica medicala si in iatrochimie.

In Anglia se dezvolta un puternic centru medical dupa revolutia lui Oliver Cromwel (1649-1660).

Marile descoperiri geografice au contribuit la imbogatirea mijloacelor terapeutice, aducandu-se din aceste tari coaja arborelui cincona, folosita impotriva malariei, precum si coca, cafeaua si cacao, folosite mai intai ca medicamente. Alimentatia se imbogateste prin cultivarea cartofului si porumbului.

In aceasta perioada se dezvolta materialismul medicinist, datorita dezvoltarii mecanicei si matematicei, care atinsesera un nivel relativ inalt.

Generalizarea metodei experimentale o datoram savantului Galileo Galilei (164-1642), filozofului englez Francis Bacon (1561-1626) si a savantului si filozofului francez Rene Descartes (1596-1650).

Galileo Galilei cere sa se reproduca fenomenele prin experienta, cautandu-se nu numai cauzele ci si explicarea lor. Bacon s-a ocupat si de medicina, recomandand aplicarea de medicamente specifice, insista asupra importantei observatiei clinice a bolnavului si asupra anatomiei patologice. El afirma ca cea mai mobila sarcina este prelungirea vietii. Rene Descartes combate scolastica, sustine necesitatea de a crea o filozofie care sa serveasca practicii, sa intareasca domnia omului asupra fortelor naturii. El este reprezentantul rationalismului.

2. Anatomia. Preocuparea pentru om si dezvoltarea observatiei si experientei ca baza a medicinii a dus la un mare avant al anatomiei in perioada Renasterii. Umanistii si mai ales pictorii si sculptorii epocii s-au ocupat in mod special de anatomia corpului uman. Leonardo da Vinci (1452-1519) a fost precursor in acest domeniu. Acesta a disecat 3 cadavre, facand studii amanuntite. Isi propusese sa alcatuiasca un tratat de anatomie umana. El a inventat procedee noi de tehnica: sectiuni de organe, injectii de ceapa topita in viscere, injectii intravenoase pentru a studia aparatul circulator. A studiat embriologia, comparand fetusul uman cu embrionii animali, a dat cea dintai descriere corecta a uterului si a membranelor fetale, a facut sectiuni prin creier, descriind ventriculii cerebrali, a descris magistral oasele si muschii. Opera sa anatomica nu a avut un rasunet in medicina timpului. Sutele de caiete cu minunate desene nu au fost cunoscute decat de putini, iar dupa moartea sa multe manuscrise au cazut in mana bisericii catolice, care nu le-a facut cunoscute.

Andre Vasal a fost un flamand care a pus bazele anatomiei moderne a omului. La varsta de 23 ani devine profesor la Universitatea din Padua. Acolo datorita conditiilor ajuta mult la dezvoltarea medicinii. Astfel el verifica datele anatomice traditionale, arata ca Galen a facut disectii pe maimute si pe alte animale, transpunand datele in anatomia umana, descrie pentru prima oara in mod corect cordul, mediastinul, sistemul venos, meniscurile articulare ale mainii si genunchiului, urechea interna. El a adus contributii si la tehnica si instrumentarul de disectie. Publicarea operelor acestuia a starnit impotrivirea inversunata a galenistilor. Pe calea deschisa de Vasal, scoala antomica din Padua a dat multi anatomisti de seama (Falloppio, Fabrizio, Colombo).

3. Fiziologia. Preocupari pentru cercetarea si intelegerea functionarii diverselor organe se pot gasi chiar la medicii antichitatii. Un precursor in acest domeniu este spaniolul Miguel Servet (1509-1553), elev al aceleasi scoli din Padua. El vorbeste despre circulatia sangelui, aduce idei noi asupra micii circulatii, . acuzat de erezie, acesta a fost ars pe rug de calvinistii de la Geneva.

Un alt reprezentant a fost Realde Colombo, care contesta trecerea sangelui din ventriculul drept in cel stang, arata calea micii circulatii, emite o ipoteza asupra marii circulatii. Andreea Cesalpino, elevul lui Colombo, descrie circulatia pulmonara si studiaza mare circulatie.

William Harvey (1578-1657) reprezinta cu stralucire stiinta experimentala a sec. al XVII-lea, victorioasa in lupta impotriva dogmatismului galenic. Fost elev al Universitatii din Padua, porneste cercetarea la descoperirea valvulelor venelor facute de Fabrizio, profesorul sau de anatomie. El face disectii si vivisectii pe tot felul de animale. El stabileste pentru prima data in mod riguros stiintific legile circulatiei sanguine. Vasele capilare vor fi descoperite cu ajutorul microscopului de Malpighi, in 1661, iar descoperirea vaselor chilifere si a circulatiei limfatice de catre G. Aselli, J. Pecquet a completat opera lui Hravey. Descoperirile lui Harvey au starnit reactii inversunate din partea galenistilor, in fruntea carora s-a situat Jean Riolan.

In secolul al XVII-lea in Olanda s-au perfectionat aparatele maritoare in studiul stiintelor naturii si care au pus bazele unei noi discipline, microscopia.

Microscopul, intr-o forma primitiva, se pare ca a fost inventat de mesterul optician olandez Jansen, in 1590. Un instrument de marire care a primit in Italia numele de microscop a fost construit de Galileo Galilei in 1641.

Folosind microscopul, care incepe sa se raspandeasca in lumea stiintifica, savantul italian Malpighi pune bazele anatomiei microscopice. El descopera in 1661 vasele capilare si circulatia in capilare, descrie globulele rosii si albe, structura pielii, a rinichiului, a splinei, a veziculelor pulmonare, arata dezvoltarea ovulului.

4. Progresele medicinii interne. Germanul Paracelsus a desfasurat o lupta puternica impotriva traditiilor medicale invechite, preconizand cercetarea libera a faptelor si experimentelor. El are merite prin introducerea chimiei in medicina, pornind curentul iatrochimie. Concepe functionarea organismului prin procedee chimice, dand prioritate sarii, sulfului, mercurului ca elemente componente ale metalelor chimice. Pune in valoare importanta studiului naturii si a observatiei clinice amanuntite a bolnavului. A adunat in jurul sau numerosi discipoli, cerand ca un medic sa fie un om bun, devotat bolnavilor.

Iatromecanica primeste un impuls de la lucrarile lui Galileo Galilei si ale lui Descartes. Ea reprezinta o expresie a materialismului mecanicist, aplica in fiziologie legile mecanicei si ale hidraulicei si considera organismul ca o masina.

Italianul Santorio Santorio (1561-1636) aduce ideii innoitoare. El intrebuinteaza pentru prima data cantarul pentru a controla si masura schimburile organice. Cauta sa determine cat mai precis pierderile pe care le sufera corpul si care trebuie completate prin alimente. A folosit termometrul pentru a masura temperatura corpului, a inventat un aparat pentru inregistrarea pulsului si instrumente noi.

I.A.Borelli (1608-1679), elev al lui Galilei, merge mai departe prin aplicarea mecanicei in medicina. El considera functiile organice: respiratia, circulatia, miscarea cu actiuni mecanice, determinate de legi. Studiaza anatomia si fiziologia muschilor pe care-I considera ca funii care pun in miscare oasele.

Iatrochimia - care concepe bolile ca datorate unor modificari acide sau alcaline a umorilor si da preponderenta tratamentului cu substante chimice a fost infiintata de Paracelsus. O dezvoltare deosebita o cunoaste la scoala de medicina din Leyda, prin Fr. de le Boe-Sylvius. Acesta studiaza saliva, bila si sucul pancreatic, extinde explicatiile chimice la procesele morbide.

Alti savanti ai acestei epoci au fost: Herman Boerhave (1668-1738), Thomas Sydenham (1624-1289).

5. Evolutia chirurgiei. In perioada Renasterii, intre secolele XIV-XVI, a continuat lupta intre medici si chirurgi, lupta care reprezenta un aspect al luptei de clasa in domeniul practicii medicale.

Proveniti din iobagi eliberati si mestesugari, chirurgii lupta pentru a-si castiga dreptul la invatatura si libera practice. Chirurgii care in Franta si Italia operau mai ales herniile, litiaza veziculara, cataracta, au adus progrese insemnate in chirurgie prin observatia atenta a faptelor si practica indelungata. Din randul lor s-au ridicat: Ambroise Pere (1517-1590), datorita caruia chirurgia bazata pe observatie si experienta a luat un mare avant in secolul XVI.

Acesta introduce tratamentul cu pansamente, redescopera ligatura vaselara, inventeaza instrumente chirurgicale si noi procedee operatorii, descrie fractura colului femural, are ideii inovatoare in tratamentul fracturilor, inventand protezele. Ideile sale au fost combatute de medicina oficiala, el aparandu-si prin teorie descoperirile.

6. Progresele in igiena, boli contagioase si organizare sanitara. In perioada renasterii se fac progrese in studiul bolilor contagioase si in epidemiologie. Un rol important in aceasta privinta l-a avut umanistul italian Gerolamo Fracastoro care a studiat epidemiile care bantuiau la inceputul sec. XVI si a descris sifilisul intr-un poem in versuri latine. El a identificat tifosul exantematic, care era confundat cu febra tifoida; a studiat contagiozitatea tuberculozei, demonstrand posibilitatea transmiterii bolii prin haine, obiecte, locuinte in care au murit ftizici. El a preconizat si masuri de profilaxie.

Thomas Iordanus din Cluj (1539-1585) a avut conceptii in domeniul bolilor contagioase. A redactat lucrari asupra tifosului exantematic si a descris in 1577 sifilisul contactat pe cale extragenitala.

Medicina in secolul al XVIII-lea

1.Generalitati. in istoria medicinii secolul XVIII constituie o etapa deosebit de semnificativa in circumstantele particulare. Acum medicina constituie un ansamblu de cunostinte, adevaruri consacrate universal, cu sistematica logica. Fiziologia materialista a exercitat o influenta considerabila asupra evolutiei ideologice a timpului, rasfrangandu-se

si in medicina, Franta devenind centru miscarii materialismului in a doua jumatate a secolului. Curentul filozofic francez din acest secol a fost numit materialism mecanic. In acest secol s-a scris Marea enciclopedie, la care si-au adus contributia numerosi medici avand un rol important in miscarea materialista mecanica.

Ca reprezentanti ai acestei perioade ii avem pe medicul filosof Leroy, care critica pozitiile idealiste ale lui Descartes; doctorul J.O. de la Metrrie, care considera organismul uman ca o masina dotata cu simturi, conduse de legi care pot fi cunoscute. El combate conceptia dualista a lui Descartes si afirma ca sufletul este un produs al materiei. Un alt reprezentant este P.I.G.Cabanis care sustine puterea nelimitata a cunoasterii. Sarcina de baza a filozofiei este perfectionarea omului, iar mijloacele le da medicina, spune Cabanis. El cade in latura extremista prin biologizarea fenomenelor psihice si sociale. Constiinta afirma Cabanis, depinde de functionarea materiala a organismului.

2. Fiziologia. Un rol important l-a avut elvetianul Albrecht von Haller, care duce mai departe cercetarile lui Harvey si Malpighi. Acesta demonstreaza modul de inmultire prin diviziune. Xavier Bichat imbogateste anatomia si fiziologia prin importante descrieri de membrane (mucoase seroase si fibroase), descopera sinovialele, arahnoida si arata rolul tesuturilor in nasterea si dezvoltarea bolilor.

Savantul ceh Georg Prochaska, aduce conceptii noi in cartea sa "Fiziologia sau stiinta despre natura omului". El arata ca sistemul nervos este coordonatorul intregii activitati a organismului, fiind mereu in stare de excitatie datorita excitatiilor din mediul inconjurator.

3. Medicina clinica. Psihiatria capata baze stiintifice prin P.Pinel care sustine ca bolile psihice sunt datorita modificarilor patologice ale creierului.

Clinica medicala face mari progrese prin introducerea percutiei si ascultatiei. Metoda de investigatie clinica a ascultatiei se datoreaza marelui clinician francez Th. H.Laennec. El inventeaza inventeaza stetoscopul, la inceput cilindric, de carton, de lemn. El precizeaza semnificatia zgomotelor pulmonare, dand elemente de diagnostic pozitiv si diferential al bolilor pleuro-pulmonare.

4. Stomatologia. In aceasta ramura progresele sunt aduse de francezul Pierre Fauchard care publica in 1728 cartea "Chirurgul dentist", in care descrie diferitele cauze ale cariilor precum si gangrena pulpara. El face descrieri ale protezelor pe care le practica cu dinti umani sau dinti de hipopotam, din os de bou sau de magar, taiati in forma alveolei. A inventat dintii cu pivot.

5. Medicina sociala. In domeniul epidemiologiei, o descoperire importanta a fost cea a vaccinarii antivariolice, variola fiind boala care dobora cei mai multi oameni. Trebuie precizat ca si in tara noastra se gaseau procedee populare de imunizare antivariolica, inca din cele mai vechi timpuri. Se folosea inocularea directa a copiilor, prin frecarea sau inteparea pielii cu puroi variolic.

Vaccinarea antivariolica se datoreaza medicului de tara, englezul Eduard Jenner. In tara noastra vaccinarea s-a practicat imediat dupa descoperirea lui Jenner. In 1800 si 1802 apar diferite carti in statele romane pe aceasta tema, iar din 1831 vaccinarea antivariolica devine obligatorie in Tarile Romane.

6. Igiena. In cursul secolului XVIII, igiena incepe sa se formeze ca stiinta. Emigrarea de la sate la orase pun noi probleme sanitare si de igiena. Aglomeratia in orase si lipsa de masuri edilitare favorizeaza raspandirea a numeroase epidemii (febra tifoida, tifosul exantematic, scarlatina, difteria, tuberculoza, sifilisul). Pentru combaterea acestora se iau masuri de salubritate publica in orase si porturi: ridicarea gunoaielor, canalizari, bai publice, iluminarea strazilor. De igiena s-au ocupat mai multi specialisti cum ar fi: J.P.Frank (se ocupa de organizarea invatamantului medical, de igiena scolara, protectia femeii muncitoare), generalul Hufeland.

Medicina in secolul XIX

1. Caractere generale. In aceasta perioada se pun bazele medicinei contemporane, in care se elucideaza patogenia tumorilor, apare bacteriologia, asepsia, anestezia, radiologia.

Dezvoltarea disciplinelor medicale fundamentale in sec. XIX. Fiziologia. Printre cei care au contribuit la dezvoltarea acestor discipline se numara H.Helmholtz, Charles Bell (descopera functiile radacinilor maduvei spinarii), Francois Magendie (descopera sensibilitatea recurenta), Claude Bernard (elaboreaza bazele medicinii experimentale), Robert Mayer (pune problema legaturii intre munca mecanica si caldura).

2. Histologia. In aceasta perioada s-au aratat aspecte inedite si s-a promovat cunoasterea fenomenelor celulare. Descoperirea celulei si rolul ei a fost a doua mare descoperire care a influentat puternic evolutia medicinii. In 1667 fizicianul englez Hocke descrie formele elementare dandu-le numele de celule. Cu lucrarile lui Jean Purkinje, histologia se constituie ca disciplina de baza in biologie si medicina. Descoperirea celulei a dezvaluit substratul material al unitatii lumii organice.

Anatomia patologica. Pe baza teoriei celulare, dezvoltata de J. Muller, apare o noua conceptie asupra patologiei umane, datorita germanului R. Virchow. Acesta a descris leucemia, degenerarea amiloida, mecanismul metastazelor. Desi au fost combatute o vreme, conceptiile lui Virchow se inscriu printre adevarurile universale evidentiate in medicina si biologie in sec XIX.

Tumorile benigne ale pielii erau considerate omologe, cele maligne heretologe. Virchow a subliniat faptul ca fiecare celula era descendenta directa a unei celule pre-existente, dar nu a vazut nici o dificultate in a concepe totodata si transformarea celulara.

Biologia. Cunoaste in aceasta perioada o restructurare conceptionala de o importanta mare. Este epoca in care apare evolutionismul ca teorie de baza in interpretarea biologiei. Cei care si-au adus aportul la aceasta sunt: Jean Lamarck (combate teoria fixitatii speciilor), Charles Robert Darwin (a adus explicatia stiintifica a evolutiei speciilor, edificand biologia ca stiinta).

Aparitia si evolutia bacteriologiei. Bacteriologia a dat baze stiintifice si mijloace practice de lupta epidemiologica: epidemiile de holera, de febra tifoida, de tifos exantimatic cereau noi mijloace de combatere si prevenire. Bacteriologia a deschis calea chirurgiei moderne si a transformat clinica medicala si obstetricala. Printre intemeietorii acestei stiinte a fost francezul Louis Pasteur. El a studiat fermentatiile si germenii atmosferici, iar mai tarziu a trecut la studiul bolilor omului si ale animalului. Descopera antidotul holerei gainei.

Robert Koch este descoperitorul bacilului tuberculozei, al vibrizonului holeric si al unei succesiuni cu adevarat impresionanta de microbi si creator al tehnicii bacteriologice.

Antisepsia si asepsia. Aparitia bacteriologiei a dus la descoperirea si introducerea antisepsiei si asepsiei, care au reformat cu totul chirurgia, reducand enorm mortalitatea post-operatorie si permitand interventii asupra tumorilor organelor. In problema antisepsiei un rol important l-a avut obstreticianul maghiar F. Semnelweis care reuseste sa sterilizeze mainile cu o solutie de clorura de var cu care reduce mortalitatea leuzelor. Un alt renumit medic a fost Joseph Lister care aceleasi idei ca si maghiarul.

Inceputurile anesteziei. Eterul a fost aplicat pentru prima data ca anestezic de catre doi americani: W. Morton si chimistul Jackson, in 1846. Aplicarea eterului s-a extins curand si la chirurgie generala. Alti medici care si+au adus aportul la dezvolatarea acesteia au for: englezul J.Y.Simpson, chirurugul rus Pirogov.

Rezele X si descoperirea radiumului. Rezele X au fost descoperite la 22.12.1895 de catre Wilhem Conrand Roentgen, iar radiumul de catre Pierre si Marie Skoldovska Curie.

Medicina clinica in sec.XIX. Marile descoperiri fundamentale aveau sa se reflecte si in clinica sec XIX, dar acceptarea acestora a avut loc in etape diferite. Caracteristica pentru clinica medicala a acestei perioade este orientarea anatomo-clinica. Printre cei care au intrat in istorie au fost: Leon Auenbrugger (a descoperit percutia toracica), Nicolas Carvisart, Theophile Hyacinthe, Pierre Bretonneua.

In aceasta epoca se constituie un cadru de gandire anatomo-clinica si pentru psihatrie, disciplina care s-a situat in zone intregi de interpretare metafizica. Ca reprezentanti ai acestei scoli amintim pe Joseph Skoda, Thomas Sydenham.

Medicina in Tarile Romane in secolul XIX.

Ramanerea in urma a Tarilor Romane pe toate planurile dezvoltarii stiintifice este cunoscuta si pe deplin explicabila pentru acest secol. Aici indicele de sanatate al populatiei era inferior, mortalitatea infantila era printre cele mai mari din lume, iar durata de viata era cea mai scazuta din Europa. Tarile romane erau bantuite de epidemii si endemii. Cu exceptia perioadei de ocupatie romana a Daciei, au lipsit cu desavarsire medicii profesionisti. Contactul cu medicina stiintifica accidentala, a dus la formarea unei generatii de medici romani diplomati. Datorita profesionalismului medicilor romani, medicina romaneasca a cunoscuta o rapida consacrare.

Un rol important in combaterea bolilor l-au avut carantinele, organizate la inceputul secolului si legalizate in 1830. La Iasi si Bucuresti se formeaza Comisii "doftoricesti". In 1811 se infiinteaza la Bucuresti Spitalul "Filantropia", iar in 1838 Spitalul Brancovinesc. (Spitalul Sf. Spiridon din Iasi functiona sub forma rudimentara bolnita din secolul trecut).

Problema cea mai importanta era crearea de cadre medicale, in special medici. Astfel Spitalul Ostirii devine cea dintai scoala medicala romaneasca. In 1839 apare prima scoala de moase la Bucuresti si un manual de "mestesugul mosirii". In anul 1842 are loc prima tentativa de formare a unei scoli romanesti de medici. In 1833 se infiinteaza la Iasi "Societatea de Medici si Naturalisti din Iasi" la initiativa lui Iacob Zotta si Iacob Czihac.

In Transilvania este remarcata activitatea doctorului Vasile Popp precum si a doctorului Pavel Vasici Ungureanu. Foarte important este fenomenul de pregatire a limbii medicale romanesti, terminologia stiintifica, in special cea medicala, necesitand o adaptare corespunzatoare spiritului limbii romanesti.

Promotorul organizarii sanitare moderne in Romania a fost francezul naturalizat Carol Davila (1828-1884), unul dintre cei mai ilustri medici ai epocii. In 1857 scoala nationala de medicina si farmacie devine realitate dupa incercari succesive neizbutite si existenta vremelnica, Carol Davila fiind intemeietorul acesteia.

Prima facultate de medicina s-a statuat in anul 1870 la Bucuresti, iar in 1879 apare cea de la Iasi. In 1872 se infiinteaza si la Cluj o facultate de medicina in conditii specifice Imperiului Austro-Ungar.

Reforme medico-sociale in secolul XIX. In urma anului revolutionar 1848 s-au incercat modernizarea medicinei, insa nici in zilele noastre nu s-au infaptuit din cerinte medicale ale anului 1848. Comuna din Paris aduce o serie de realizari in domeniul ocrotirii sanatatii. Se realizeaza unificarea tuturor institutiilor si organizatiilor sanitare sub o singura conducere: Directia medicala a orasului Paris. Asistenta medicala gratuita e organizata pe districte. Se prevede o reorganizare a serviciului sanitar militar. Se iau masuri de protectia muncii, se interzice munca copiilor, se iau masuri edilitare in privinta locuintelor, scolilor, se interzice munca de noapte in brutarii. Se introduce educatia fizica in scoli.

Aceste realizari medico-sanitare nu s-au putu mentine, dar din infaptuirile Comunei au ramas despartirea bisericii de stat, principiul invatamantului laic, obligatoriu si gratuit, s-a accentuat laicizarea medicinii. Dupa 10 ani de lupta se accepta asigurarile sociale, prima tara care introduce aceste lucruri fiind Germania, iar apoi acestea sunt introduse tot in mai multe tari.

Secolul XX. Medicina contemporana.

1.Generalitati. In secolulXX penetrabilitatea medicinei stiintifice a devenit aproape universala, perfectionarea imuno-profilaxiei a determinat eradicarea unor epidemii sau endemii grave, reducand mortalitatea. Aparitia medicinii de tip socialist a permis un mai mare grad de eficienta sanitara la un nivel social extins. Cresterea nivelului de trai s-a evidentiat prin ameliorarea indicilor bio-antropologici si prin cresterea duratei de viata. Achizitionarea unor date fundamentale de neuropsihologie a conturat speranta ameliorarii conditiei psihice umane. Aparitia unor medicamente a dat randament maxim, iar aparitia unor noi metode de exploatare biologica a permis scurtarea duratei prodom. Aplicarea unor elemente fizico-chimice noi a ameliorat eficienta terapeutica si a deschis perspective noi tehnicilor chirurgicale.

2. Dezvoltarea disciplinelor fundamentale. Fiziologia. Toate directiile de cercetare in fiziologia contemporana au fost extinse. Cei care si-au adus aportul au fost: I.P.Pavlov, Secenov, Vvedenschi (au stabilit bazele fiziologiei digestive), Sigmund Freud (a emis doctrina psihanalitica), Hans Selye (promotorul doctrinei stresului).

In Romania endocrinologia a progresat prin aporturile lui C.I.Parhon, care, la Iasi, la Spitalul Socola si apoi la Bucuresti a creat scoala romaneasca de endocrinologie. Independent de Parhon, anatomistul Grigore T.Popa, profesor la Facultatea de Medicina din Iasi a descoperit circulatia porthipofizara, demonstrand mecanismul de reglare vasculara a sistemului neurohipofizar.

In medicina secolului XX fiziologia a propus o serie de scheme ca punct de plecare pentru fiziopatologie. Cei care s-au ocupat cu acestea sunt: G.Ricker (propune unificarea fiziologiei cu patologia), Eppinger si Hess (rolul tonusului vegetativ in sistemul nervos vegetativ si conceptual), Cannon (a introdus conceptul de homeostazie).

O noua etapa in gandirea fiziologica actuala o constituie ideea de "leziune biochimica ", termen introdus de N. Gavrilescu. Aceasta conceptie semnifica posibilitatea medicului contemporan de a avea acces la structuri submicroscopice, unele de esenta mai mult deductiva.

Ca urmare a dezvoltarii fiziologiei, in secolul XX se contureaza ideea biologiei personalitatii.

3. Clinica in secolul XX. Dezvoltarea atat de prodigioasa in domeniul disciplinelor fundamentale a permis un progres de deosebita eficienta in domeniul medicinii clinice contemporane. Fondul teoretic a medicinii contemporane se inscrie in cadrul sintezei de cunostinte medico-biologice a etapei contemporane. Inmultirea cunostintelor despre boala si bolnav a determinat o mai crescuta necesitate de a se separa clinica intr-un numar mai mare de specialitati. Medicina clinica se confrunta cu necesitatea de a actiona intr-un spirit accentuat profilactic. Eficienta terapeutica a determinat schimbarea patologiei cu care se confrunta clinica de astazi.

4. Terapia contemporana. Avem de-a face cu 4 descoperiri importante: antimiorebienle specifice (sulfamidele si antibioticele), neuroplepticele, medicamentasia cu izotopi radioactivi, transplante de organe. E posibil ca in viitor bolile: malaria, sifilisul, lepra sa intre in aceeasi categorie, cum s-a intamplat cu poliomielita, variola.

5. Medicina sociala. Caracteristic acestui domeniu, pentru secolul XX este aparitia medicinei etatizate, socialiste. Pe plan mondial, prin reunirea unor eforturi bugetare, prin conventii, colaborari sanitare se acrediteaza ca medicina nu mai poate fi privita ca un fenomen izolat, de interes localizat, ci tot mai mult ca un fenomen de interes general, cu o coordonata esentiala a comunitatii.

6. Medicina contemporana in Romania. Aceasta se inscrie in circuitul medicinii universale contemporane din care face parte integranta si la a carei evolutie participa. Reprezentanta prin scolile superioare de medicina si farmacie de la Bucuresti, Iasi, Cluj, Tg. Mures, Timisoara, Craiova, medicina romaneasca a cunoscut o extindere deosebita atat pe plan calitativ cat si cantitativ, de cuprindere a populatiei, zonelor si problemelor specifice.