SISTEMUL CIRCULATOR

Sistemul circulator este format din inima, vasele sangvine si limfatice, care alcatuiesc o unitate functionala coordonata si permanent adaptata nevoilor organismului.

INIMA

Este un organ musculos, cavitar, tetracameral, care pompeaza ritmic in artere sangele pe care il primeste prin vene. Desi la om cantareste aproximativ 300g si are marimea pumnului unui adult, inima efectueaza o activitate uriasa, zilnic contractandu-se de peste 100.000 ori si pompand peste 7.200 l de sange.

Sectionand inima, se constata ca este constituita din doua atrii si doua ventricule, separate complet prin septurile interatrial si interventricular. Fiecare atriu comunica cu ventriculul respectiv prin orificiile atrio-ventriculare prevazute cu valve, care se deschid doar intr-un anumit sens, spre ventricule: stang (bicuspida) si drept (tricuspida).

Inima poate fi considerata d.p.d.v functional ca o dubla pompa, fiecare deservind o circulatie complet separata: circulatia mare (sistemica), care incepe in ventriculul stang si este formata din aorta, arterele mari si mici, arteriole, capilare, venule, vene mijlocii si mari, venele cave, care se deschid in atriul drept, si circulatia mica (pulmonara), constituita din artera pulmonara cu originea in ventriculul drept, capilare, venele pulmonare ce se deschid in atriul stang.

Structura histologica a inimii

Inima este alcatuita din trei straturi concentrice: endocard, miocard si epicard, stratul mijlociu avand o importanta speciala, atat prin dezvoltare cat si prin proprietatile sale.

- Endocardul este constituit dintr-un endoteliu situat pe o membrana bazala ce se continua cu stratul subendotelial, format din fibre colagene, fibre de reticulina, fibre elastice, rare celule conjunctive si numeroase terminatii nervoase senzitive.

- Miocardul, muschiul inimii, este mai gros in ventricule (mai ales cel stang) decat in atrii si este constituit din fascicule de fibre musculare cardiace, orientate circular si oblic in peretele atriilor, si din fibre oblic-spiralate in ventricule. Miocardul atrial este separat de cel ventricular prin inelele fibroase atrio-ventriculare. Miocardul atrial este neted pe fata interna, iar cel ventricular prezinta muschi papilari si trabecule carnoase de care se prind, prin cordaje, valvele atrio-ventriculare.

Tesutul muscular cardiac este alcatuit din fibre musculare avand diametrul si lungimea mai mica decat ale fibrelor musculare scheletice. Fibrele musculare cardiace se leaga longitudinal si lateral cu fibrele vecine. Se constituie astfel o structura comparabila cu un sincitiu (masa citoplasmica cu mai multi nuclei provenind din celule diferite). D.p.d.v structural nu este vorba insa de un adevarat sincitiu, deoarece microscopul electronic evidentiaza limitele de separatie dintre membranele a doua celule miocardice unite longitudinal, care apar foarte net sub forma unor benzi transversale denumite discuri intercalare.

Observata electronomicroscopic, fibra cardiaca prezinta o sarcolema subtire, nucleul mic, situat central, sarcoplasma abundenta, miofibrile numeroase cu structura striata asemanatoare cu a celor din fibrele musculare scheletice, multe mitocondrii si un reticul endoplasmic bogat.

In peretele inimii, in afara celulelor miocardice, mai exista celule specializate in generarea si conducerea impulsurilor de contractie; acestea constituie tesutul excitoconductor nodal (embrionar).

Sistemul excitoconductor este grupat in mai multe formatiuni: nodulul sinoatrial, situat in peretele atriului drept langa orificiul de varsare al venei cave superioare, nodulul atrioventricular in septul interatrial, fasciculul His, care porneste din nodulul atrioventricular, intra in septul intraventricular si, dupa un scurt traiect, se imparte in doua ramuri (dreapta si stanga) care se distribuie subendocardic celor doua ventricule si se termina prin reteaua Purkinje in fibrele miocardului contractil.

Tesutul nodal este constituit din celule miocardice modificate, alungite, fuziforme, care pastreaza striatiile, dar sunt incomplet delimitate, au mai mult glicogen si mai multa sarcoplasma decat fibrele miocardului adult; in schimb, au mitocondrii mai putine si reticulul endoplasmic mai redus.

- Epicardul este o membrana conjunctiva subtire ce acopera suprafata cardiaca si constituie foita viscerala a pericardului. Intre foitele pericardului se gaseste cavitatea pericardica cu o lama subtire de lichid care favorizeaza alunecarea in timpul activitatii cardiace.

Vascularizatia inimii, extrem de bogata, este asigurata de cele doua artere coronare (dreapta si stanga), care se desprind de la originea aortei si se impart in ramuri care nu se anastomozeaza intre ele. Obstructia unei coronare sau a ramurilor sale provoaca necroza teritoriului cardiac deservit (infarctul miocardic). Sangele venos al cordului este colectat de venele coronare, care se varsa in sinusul coronarian ce se deschide direct in atriul drept.

Inervatia extrinseca a inimii este realizata prin fibre vegetative simpatice si parasimpatice formand plexul cardiac. Fibrele simpatice provin din ganglionii cervicali si exercita efecte stimulatoare asupra miocardului si vasodilatatoare coronariene. Fibrele parasimpatice provin din nervii vagi, inerveaza predominant nodulii sinoatrial si atrioventricular si au ca efect diminuarea activitatilor cordului.

Proprietatile muschiului cardiac

Miocardul, care d.p.d.v structural este un muschi striat, are proprietati comune cu muschii striati dar si o serie de proprietati caracteristice.

- Ritmicitatea (automatismul) este proprietatea cordului de a se contracta succesiv, ca urmare a impulsurilor contractile generate de nodulul sinoatrial. Aceste impulsuri sunt urmarea unor modificari metabolice ritmice care au loc in celulele sistemului excitoconductor. Desi aceste modificari se produc in toate celulele acestui sistem, activitatea cardiaca este condusa de celulele nodulului sinoatrial, care prezinta cel mai rapid ritm de descarcari.

Inima, scoasa din orgamism, deci lipsita de orice influente extrinseci vegetative sau umorale, continua sa se contracte, daca i se asigura anumite conditii. In conditii fiziologice, activitatea cardiaca ritmica este condusa de impulsurile generate de nodulul sinoatrial (70-80/min), care difuzeaza rapid in intreg miocardul. In cazul lezarii nodulului sinoatrial, preia rolul de centru de comanda nodulul atrioventricular, a carui ritmicitate este mai redusa (40 impulsuri/min). In cazul intreruperii legaturii acestui nodul cu fasciculul His, frecventa cardiaca ajunge la 20-25 contractii/minut, impulsurile fiind generate in fasciculul His. Activitatea centrului de comanda poate fi modificata de o serie de factori extrinseci: temperatura, concentratia unor ioni (Na+, K+, Ca+ etc.) si de mediatorii chimici (adrenalina, acetilcolina).

- Conductibilitatea este proprietatea miocardului, in special a tesutului nodal, de a conduce unda de contractie de la nivelul nodulului sinoatrial in intreg cordul. Prin fibrele musculare ale atriului drept, unda de depolarizare se propaga in toate directiile si cuprinde intreaga musculatura a atriilor, determinand sistola atriala; apoi, unda cuprinde nodulul atrioventricular, dupa care se transmite prin fasciculul His si ramurile sale pana la reteaua Purkinje; ajungand la nivelul miocardului ventricular, determina sistola ventriculara.

Lezarea sistemului de conducere produce tulburari ale activitatii cardiace denumite blocuri (total, partial, de ramura)

- Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a raspunde printr-o contractie la stimuli adecvati. Miocardul se contracta numai daca stimulul are o anumita intensitate (prag) si atunci contractia este maximala. Stimulii sub nivelul prag - stimuli subliminari - nu provoaca contractia miocardului, iar stimulii cu intensitati peste valoarea prag nu produc o contractie mai puternica. Aceasta particularitate a miocardului este cunoscuta sub denumirea de legea 'tot sau nimic'.

Miocardul este inexcitabil in timpul cat este contractat, deci. in sistola. Aceasta perioada, in care cordul nu raspunde printr-o contractie, indiferent de intensitatea stimulului, este numita perioada refractara absoluta si asigura ritmicitatea activitatii cardiace, impiedicand aparitia unui tetanos prin sumatia contractiilor.

- Contractilitatea este proprietatea miocardului de a se contracta atunci cand este stimulat adecvat. Contractiile miocardului se numesc sistole, iar relaxarile diastole. Energia necesara contractiei miocardului este furnizata prin desfacerea legaturilor fosfat macroergice ale ATP, care se refac prin utilizarea unor variate substraturi energogenetice (glucoza, acid lactic, acizi grasi, aminoacizi, corpi cetonici etc.). Aceste procese, extrem de intense, se pot realiza numai in conditiile unui aport corespunzator de O2 deoarece spre deosebire de muschii scheletici, inima nu poate face 'datorie de O2'.

Activitatea mecanica a inimii - Revolutia cardiaca

Inima functioneaza ca o pompa respingatoare, contractiile ventriculare ritmice asigura circulatia sangvina permanenta prin cele doua circuite, sistemic si pulmonar, iar aparatul valvular al inimii imprima un sens obligatoriu circulatiei intracardiace a sangelui.

Succesiunea unei contractii (sistola) si a unei relaxari cardiace (diastola) constituie ciclul sau revolutia cardiaca, avand o durata de 0,8s (70/min). In timpul diastolei atriale sangele adus la cord de venele mari se acumuleaza in atrii, deoarece valvele atrioventriculare sunt inchise. Dupa terminarea sistolei ventriculare, presiunea intraventriculara scade rapid, devenind inferioara celei atriale si, ca urmare, valvele atrioventriculare se deschid si sangele se scurge pasiv din atrii in ventricule. Umplerea ventriculara pasiva este raspunzatoare pentru aprox. 70% din sangele care trece din atrii in ventricule, restul de 30% fiind impins, ca urmare a sistolei atriale.

Sistola atriala are durata scurta (0,1s) si eficienta redusa, din cauza ca miocardul atrial este slab dezvoltat. In timpul sistolei atriale, sangele nu poate reflua in venele mari, din cauza contractiei concomitente a unor fibre cu dispozitie circulara, care inconjoara orificiile de varsare ale acestor vene in atrii; ca urmare, sangele trece in ventricule. Dupa ce s-au contractat, atriile intra in diastola - 0,7s.

Sistola ventriculara urmeaza dupa cea atriala (0,3s). Curand dupa ce ventriculul a inceput sa se contracte, presiunea intraventriculara depaseste pe cea intraatriala si, ca urmare, se inchid valvele atrioventriculare. Urmeaza o perioada scurta in care ventriculul este complet inchis, contractia ventriculara determinand cresterea presiunii intraventriculare. Cand presiunea intraventriculara depaseste pe cea din arterele ce pleaca din cord, se deschid valvulele semilunare de la baza acestor vase si incepe evacuarea sangelui din ventricul. Evacuarea sangelui se face la inceput rapid si apoi lent, presiunea intraventriculara scazand progresiv. In timpul sistolei, ventriculele expulzeaza in aorta si respectiv, in artera pulmonara, 70-90ml sange-debit sistolic.

Dupa sistola ventriculele se relaxeaza, presiunea intraventriculara scade rapid si, cand ajunge sub nivelul celei din arterele mari, se inchid valvulele sigmoide. Ventriculele continua sa se relaxeze si, o anumita perioada de timp, sunt din nou cavitati inchise; treptat presiunea intraventriculara scade sub nivelul celei intraatriale, se deschid valvele atrioventriculare, sangele din atrii incepe sa se scurga pasiv in ventricule si ciclul reincepe.

De la sfarsitul sistolei ventriculare pana la inceputul unei noi sistole atriale, inima se gaseste in stare de repaus mecanic - diastola generala (0,4 s).

Activitatea mecanica a corpului este apreciata pe baza valorii debitelor sistolic si cardiac.

Debitul sistolic reprezinta cantitatea de sange expulzata de ventricule la fiecare sistola si variaza intre 70-90 ml.

Debitul cardiac, obtinut prin inmultirea debitului sistolic cu frecventa cardiaca pe minut are, obisnuit, valori de aproximativ 5,5 l, dar poate creste in timpul efortului muscular pana la 30-40l; debitul cardiac creste si in timpul sarcinii, al febrei si scade in timpul somnului.

Travaliul cardiac - lucrul mecanic efectuat de inima pe o anumita perioada de timp - este de aproximativ 86 g/m pentru fiecare sistola a ventriculului stang si de aproximativ 1/5 din aceasta valoare pentru ventriculul drept. Deci, in decursul a 24 de ore, travaliul cardiac este de aproximativ 10000 kg/m.

Zgomotele inimii - sunt consecinta activitatii mecanice cardiace. In mod obisnuit, prin ascultatie se percep doua zgomote: sistolic si diastolic.

- Zgomotul sistolic, prelungit si cu tonalitate joasa, este produs de inchiderea valvelor atrioventriculare si de contractia muschiului ventricular.

- Zgomotul diastolic, scurt si ascutit, este consecinta inchiderii valvulelor semilunare ale aortei si arterei pulmonare.

Inchiderea grafica a oscilatiilor sonore determinate de activitatea mecanica a cordului reprezinta fonocardiograma.

Variatiile potentialelor electrice din timpul revolutiei cardiace se pot inregistra grafic sub forma de electrocardiograma si reprezinta metoda cea mai folosita pentru a investiga activitatea cordului.

SISTEMUL VASCULAR

Vasele sangvine reprezinta un sistem inchis de tuburi prin care circula sangele de la cord spre tesuturi si de aici inapoi catre cord.

Sistemul vascular este constituit din vase de calibru diferit - artere, arteriole, metaarteriole, capilare, venule si vene, cu structura adaptata functiei fiecarui sector irigat.

Circulatia sangvina este constituita din doua circuite vasculare, complet separate, dar strans corelate functional: circulatia sistemica (marea circulatie) si circulatia pulmonara (mica circulatie).

A. CIRCULATIA SANGVINA SISTEMICA

Circulatia sistemica asigura transportul sangelui de la inima spre organe si tesuturi prin sistemul arterial si capilar, iar reintoarcerea la inima prin sistemul venos.

1. CIRCULATIA ARTERIALA

Circulatia sistemica incepe in ventriculul stang, de unde pleaca artera aorta, din care se deschid apoi toate arterele mari. Aorta prezinta trei portiuni: aorta ascendenta, carja aortica si aorta descendenta cu doua segmente, toracic (supradiafragmatic) si abdominal (subdiafragmatic) care se bifurca in arterele iliace comune, dreapta si stanga.

Din portiunea initiala a aortei se desprind cele doua artere coronare, dreapta si stanga, care iriga cordul. Din carja aortica pornesc: trunchiul brahiocefalic, care se imparte in artera subclaviculara dreapta si carotida comuna dreapta, artera carotida comuna stanga si artera subclaviculara stanga. Carotidele iriga encefalul, organele fetei si gatului. Arterele subclaviculare se continua cu arterele axilare, brahiale, artera radiala si ulnara, care formeaza cele doua arcade palmare si arterele digitale; aceste artere iriga tesuturile membranelor superioare. Din partea toracica a aortei se desprind arterele esofagiene, bronsice si intercostale, iar din partea abdominala iau nastere trunchiul celiac, din care pornesc arterele: splenica, hepatica si gastrica stanga. Tot din aorta abdominala se desprind artera mezenterica superioara, care iriga pancreasul, intestinul subtire si colonul drept, artera mezenterica inferioara care iriga restul colonului si rectul, arterele renale si arterele genitale, care iriga rinichii si, respectiv, gonadele. Arterele iliace comune, ramuri terminale ale aortei, se bifurca in iliaca interna, care iriga organele micului bazin si iliaca externa, care iriga membrul inferior prin artera femurala, poplitee si arterele tibiale si fibulare care formeaza arcadele plantare din care se desprind arterele digitale. In structura histologica a peretilor arteriali se disting trei tunici: tunica interna este formata dintr-un endoteliu cu un strat subendotelial, conjunctiv, bogat in retele de fibre si lamele elastice; tunica medie este constituita din lamele elastice concentrice si celule musculare atasate retelei elastice; tunica externa este formata din tesut conjunctiv continand vase si nervi. Arterele mari (aorta si ramurile ei principale) sunt artere de tip elastic, In structura peretelui lor predominand tesutul elastic. Arterele mici si arteriolele au un perete gros fata de diametrul lumenului, care difera structural de cel al arterelor mari prin faptul ca in tunica medie predomina fibrele musculare netede, avand dispozitie circulara.

Circulatia sangelui in artere este asigurata de activitatea ritmica a cordului, dar depinde si de structura peretilor arteriali, precum si de anumite prioritati ale sangelui (vascozitate etc.). La fiecare sistola ventriculul stang propulseaza sub presiune in aorta si in arterele mari o cantitate de sange. Ca urmare, peretii bogati in tesut elastic ai acestor vase se destind pasiv, inmagazinand o parte din energia cinetica a jetului sangvin. In diastola peretii arteriali, pe baza energiei acumulate anterior, revin la dimensiunile de repaus, comprimand sangele, care, neputand relua in cord, din cauza inchiderii valvulelor semilunare, este impins spre tesuturi. Elasticitatea arterelor mari, adevarate 'cisterne de presiune', contribuie la realizarea unei curgeri a sangelui intr-un flux continuu la nivelul arterelor si capilarelor.

PRESIUNEA ARTERIALA. Presiunea sub care circula sangele in artere si care se transmite peretilor vasculari reprezinta tensiunea arteriala. Ea este corelata cu sistola si diastola; astfel, in timpul sistolei ventriculului stang, presiunea in aorta si ramificatiile ei mari creste brusc pana la 120-140 mmHg valoare care reprezinta presiunea (tensiunea) arteriala maxima (sistolica). In timpul diastolei are loc scaderea presiunii arteriale pana la 70-80 mmHg valoare denumita presiune (tensiune) arteriala minima (diastolica). Diferenta dintre presiunea maxima si minima diminua progresiv, pe masura micsorarii calibrului arterial. Presiunea arteriala se masoara la nivelul arterei brahiale cu ajutorul unor aparate speciale denumite tensiometre.

Presiunea arteriala este metinuta in limite normale datorita unor mecanisme neuroumorale foarte complexe. Valoarea presiunii arteriale este conditionata de o serie de factori, cei mai importanti fiind: debitul cardiac, rezistenta vasculara, volumul si calitatile sangelui, elasticitatea peretilor vasculari.

- Rezistenta vasculara periferica depinde de calibrul vascular si de vascozitatea sangelui. in vasele cu calibru mare, rezistenta este scazuta; de accea tensiunea arteriala in artera brahiala, de exemplu, este doar cu 5 mm Hg inferioara celei aortice. La nivel arteriolar, presiunea sangvina se prabuseste brusc, ajungand la 35-40 mm Hg, din cauza cresterii enorme a suprafetei de sectiune totala a vaselor si a scaderii vitezei de circulatie. Rezistenta vasculara arteriolara poate fi mult modificata prin influente nervoase si umorale, constrictia sau dilatatia arteriolelor putand modifica rapid nivelul tensiunii arteriale sistemice.

- Volumul sangvin influenteaza,de asemenea, nivelul presiunii arteriale, fapt dovedit de variatiile tensionale produse de hemoragii sau de transfuzii de sange.

- Vascozitatea sangvina modifica frecarea de peretii vasculari, cresterea vascozitatii incetineste fluxul sangvin prin artere si mareste presiunea arteriala, iar scaderea vascozitatii are efecte contrarii.

- Elasticitatea peretilor vasculari, care scade cu varsta, reprezinta un factor important de care depinde rezistenta vasculara, aceasta crescand cu scaderea elasticitatii.

Viteza de circulatie a sangelui in artere (0,5m/s in aorta) scade lent in vasele mari si scade intens in arteriole, ajungand la 0,5mm/s, datorita cresterii imense a suprafetei totale de sectiune a acestui sector vascular si a cresterii frecarii datorita micsorarii calibrului vascular.

PULSUL ARTERIAL, perceput cand se comprima o artera pe un plan osos, este rezultatul undei determinata de distensia peretilor aortei, ca urmare a evacuarii bruste a sangelui din ventriculul stang. Unda pulsului se propaga prin peretii arteriali cu viteza de 10 ori mai mare decat unda fluxului sangvin. Palparea pulsului informeaza asupra frecventei si ritmului cardiac, iar inregistrarea grafica a undei pulsului - sfigmograma - da informatii asupra particularitatilor ei.

2. CIRCULATIA CAPILARA

Capilarele sunt vase sangvine cele mai mici, avand lungimea de aproximativ 0,5 mm si diametrul intre 5-20 microni.

Capilarele din corpul uman, puse cap la cap, realizeaza o lungime de aproximativ 2500 km si o suprafata de 6200m. Capilarele se desprind din metaarteriole, ramificatii ale arteriolelor (care mai au inca un strat muschiular) si fac legatura cu venele, sau se anastomozeaza cu ramuri laterale ale altor capilare principale formand retele capilare de forme si dimensiuni variabile in functie de activitatea metabolica a tesutului. Structura peretelui capilar este adaptata pentru realizarea schimburilor dintre sange si tesuturi. Peretele capilar este constituit dintr-un strat de celule endoteliale, asezat pe o membrana bazala, si periteliu, format din tesut conjunctiv lax cu fibre colagene si reticulare.

Circulatia, sangelui in capilare se face continuu si foarte lent (0,7 mm/s) din cauza suprafetei de sectiune mari a acestor vase. Presiunea intracapilara variaza foarte mult de la un teritoriu la altul si este conditionata de activitatea cardiaca. Capilarele, desi contin doar aproximativ 5% din sangele circulant, reprezinta sectorul functional cel mai important al circulatiei, deoarece la nivelul lor, prin intermediul lichidelor interstitiale, au loc schimburile de substante nutritive si plastice si schimburile respiratorii dintre sange si celule. Schimburile dintre plasma si lichidele interstitiale au o importanta vitala deoarece asigura celulelor oxigen, substantele energetice si plastice necesare si inlatura dioxidul de carbon, ca si substantele nevolatile rezultate din metabolism. Schimburile sunt asigurate de particularitatile structurale ale capilarelor (suprafata imensa de schimb, cu posibilitati de a fi inca mult crescuta, grosimea minima a peretelui endotelial separator), dinamica circulatiei sangelui in capilare, viteza mica. Datorita structurii capilarelor, schimburile dintre plasma sangvina si lichidele interstitiale se fac prin pinocitoza, difuziune si filtrare.

3. CIRCULATIA VENOASA

Venele sunt vase sangvine prin care sangele circula dinspre capilare spre inima si au volum de 3 ori mai mare decat cel al arterelor. Structura peretilor venosi cuprinde aceleasi 3 tunici ca si cea a arterelor, dar cu anumite adaptari, deoarece conditiilor hemodinamice speciale din sectorul venos (presiune scazuta, lipsa variatiilor presionale, suprafata mai mare, viteza de circulatie mai redusa etc.). De aceea venele au peretii mai subtiri si se destind cu usurinta. Venele colecteaza sangele din toate tesuturile si il transporta spre atrii. Sistemul venos al marii circulatii se colecteaza in vena cava superioara si vena cava inferioara care se deschid in atriul drept.

Vena cava superioara rezulta prin unirea celor doua trunchiuri brahiocefalice, drept si stang. Trunchiurile brahiocefalice se formeaza prin confluenta venelor jugulare interne (dreneaza sangele venos din cap si gat) cu venele subclaviculare (colecteaza sangele ce a irigat membrele superioare).

Vena cava inferioara colecteaza sangele peretilor si organelor din abdomen, bazin si membrele inferioare. Se formeaza prin unirea celor doua vene iliace comune, care rezulta din confluenta venelor iliace interne (dreneaza sangele venos din micul bazin), cu venele iliace externe (ce aduc sangele de la membrul inferior). In traiectul sau ascendent, vena cava inferioara primeste: venele genitale (testiculara sau ovariana), venele renale, venele hepatice, diafragmatice si lombare. Venele hepatice dreneaza sangele care a irigat ficatul, fiind adus prin vena porta formata prin unirea venelor: splenica, mezenterica superioara si mezenterica inferioara (care colecteaza sangele venos din tubul digestiv, glandele anexe digestive si splina). Circulatia sangelui in vene este mult mai lenta decat in venele mari atingand viteza de 10cm/s iar in venele de 0,5mm/s. Viteza scurgerii sangelui prin vene creste progresiv de la venule spre venele mari, datorita cresterii diametrului vascular venos si concomitent scade presiunea intravenoasa spre venele mari, la intrarea in atriul drept.

Sangele circula prin vene spre cord datorita mai multor mecanisme, dintre care, mai importante sunt:

- Aspiratia toracica - factor care actioneaza mai ales in timpul inspiratiei si influenteaza presiunea din venele mari, realizand o aspiratie a sangelui spre cord. In timpul inspiratiei actioneaza si coborarea diafragmului care mareste presiunea intraabdominala, impingand sangele spre cord.

- Contractiile ventriculare, tragand in jos planseul atrioventricular, scad presiunea intraatriala si, prin aspirarea sangelui in atrii, contribuie apreciabil la intoarcerea venoasa.

- Presiunea sangelui din capilare impinge sangele dinspre venule spre venele mai mari, in care presiunea scade progresiv cu cat se apropie de cord.

- Pulsatiile arterelor comprima venele care se gasesc in vecinatatea lor contribuind, de asemenea, la intoarcerea sangelui spre cord.

- Contractia musculaturii scheletice a membrelor comprima venele, impingand sangele spre cord, deoarece valvulele venoase se opun refluxului sangvin. Acest mecanism are mare importanta in special la nivelul membrelor inferioare impiedicand staza venoasa si dilatatii venoase.

- Gravitatia favorizeaza circulatia sangelui in venele situate deasupra cordului si are efect invers celor situate sub cord.

B. CIRCULATIA PULMONARA

Circulatia pulmonara este cuplata in serie cu cea sistemica, sangele din ventriculul drept fiind propulsat prin artera pulmonara spre plamani, unde are loc schimbul de gaze, dupa care revine prin venele pulmonare in atriul stang.

Artera pulmonara are o suprafata de sectiune aproape identica cu cea a aortei, dar are peretii mult mai subtiri si este mult mai putin elastica, la fel ca si arteriolele care rezulta prin diviziunea ei. Peretii subtiri si distensibili ai vaselor pulmonare confera acestui teritoriu posibilitatea unor mari variatii dimensionale. Capacitatea vasculara pulmonara creste in inspiratie, ca urmare a diminuarii presiunilor ce se exercita din afara asupra vaselor pulmonare si scade in expiratie. In afara acestor influente, circulatia pulmonara poate suferi variatii active datorita unor modificari ale calibrului vascular, vasele acestui teritoriu avand o bogata inervatie vegetativa simpatica vasoconstrictoare.

REGLAREA ACTIVITATII CARDIOVASCULARE

Activitatea cardiovasculara este adaptata permanent la solicitarile intregului organism si ale diferitelor organe, al caror flux sangvin difera in functie de activitate. Aceasta adaptare extrem de complexa se realizeaza prin mecanisme nervoase si umorale, care actioneaza concomitent si coordonat atat asupra cordului, cat si asupra sistemului vascular.

Reglarea nervoasa se realizeaza prin multiple circuite de feedback negativ, coordonate de centri bulbari, ce sunt influentati de impulsuri provenite din interiorul aparatului circulator si de la alte zone receptoare.

Baroreceptorii din atrii si ventriculul stang, artera pulmonara si ramurile ei, si mai ales cei din sinusul carotidian si aorta, stimulati de catre variatiile tensiunii arteriale sistemice, modifica activitatea centrilor cardiovasculari bulbopontini.

Reglarea umorala potenteaza si prelungeste actiunile realizate de mecanismele neurovegetative si se datoreste descarcarii ocazionale in circulatie sau la capatul distal al fibrelor vegetative simpatice si parasimpatice a unor substante care actioneaza, de asemenea, concomitent asupra cordului si vaselor.

1. Adrenalina si noradrenalina se descarca din medulosuprarenale in conditii de hipotensiune sau cu ocazia unor variate stresuri, iar noradrenalina si la capatul distal al fibrelor postganglionare simpatice din cord si vase si au actiuni cardioacceleratoare si vasoconstrictoare; noradrenalina actioneaza predominant asupra vaselor, iar adrenalina stimuleaza in special activitatea cordului.

2. Hormonul antidiuretic retrohipofizar este denumit si vasopresina, deoarece in doze mari, exercita efecte vasoconstrictoare arteriolare.

3. Acetilcolina, mediatorul chimic al parasimpaticului, eliberata la capatul distal al fibrelor postganglionare colinergice din cord si vase, produce dilatatia arterelor mici, dar are si activitate inhibitorie cardiaca.

Intrarea in activitate a unui organ sau tesut necesita si o suplimentare adecvata a irigatiei sale. Aceasta se realizeaza, in primul rand, prin factori vasodilatatori locali, consecinte directe ale intensificarii metabolismului: acidoza tisulara, scaderea O2 si cresterea CO2, cresterea temperaturii locale, etc.

CIRCULATIA LIMFATICA

Circulatia limfatica este o cale derivativa a marii circulatii, prin care reintra in vene o parte din lichidele interstitiale. Similar circulatiei sangvine, circulatia limfatica are loc in cadrul unui sistem vascular inchis care, incepe din tesuturi prin capilare inchise, se colecteaza in vase din ce in ce mai mari si, in final, formeaza doua colectoare limfatice mari, care se deschid in venele subclaviculare .

Capilarele limfatice, terminate in 'fund de sac' in spatiile interstitiale, au o structura asemanatoare cu capilarele sangvine, fiind constituite dintr-un endoteliu foarte permeabil .

Vasele limfatice insotesc venele si au o structura asemanatoare cu a acestora, peretele lor fiind constituit din aceleasi 3 tunici, dar este, mai subtire si prezinta valvule semilunare. In traiectul lor spre cord vasele limfatice strabat unul sau mai multi ganglioni limfatici de unde primesc limfocite si imunoglobuline. In final, vasele limfatice se colecteaza in doua trunchiuri limfatice: canalul (ductul) toracic si canalul limfatic drept.

Canalul toracic. Este cel mai mare colector limfatic, incepe printr-o portiune dilatata - cisternachili - in care este drenata limfa din membrele inferioare, peretele abdominal, organele genitale si organele abdominale. Canalul toracic este situat inapoia aortei, strabate diafragmul si se varsa in unghiul venos stang, constituit prin unirea venelor jugulara interna si subclaviculara stanga. In traiectul sau toracic primeste limfa din partea stanga a capului si gatului, membrul superior stang si jumatatea stanga a toracelui.

Canalul limfatic drept este un colector scurt, care primeste limfa din jumatatea dreapta a capului si gatului, membrul superior drept si jumatatea dreapta a toracelui si se varsa in unghiul venos drept, format prin unirea venelor jugulara interna si subclaviculara dreapta.

Ganglionii (nodulii) limfatici sunt formatiuni mici, ovalare, situate pe traiectul vaselor limfatice, in anumite regiuni formand grupuri (axilar, latero-cervical, inghinal, mediastinal, abdominal etc.).

Compozitia limfei difera in functie de teritoriul de unde provine si de starea functionala a tesutului unde s-a format. Limfa este un lichid incolor, cu o compozitie electrolitica aproape similara cu cea plasmatica, dar cu un continut proteic doar de aproximativ jumatate fata de cel al plasmei. Concentratia proteinelor variaza, astfel limfa hepatica contine mai multe proteine decat cea provenita din membre, iar continutul proteic al limfei este mai mare dupa ce a strabatut un ganglion.

Continutul lipidic al limfei in perioadele de inanitie este redus, in schimb, limfa recoltata la 6-8 ore dupa mesele bogate in lipide are un aspect laptos din cauza lipidelor absorbite prin celulele mucoasei intestinale. Alti constituenti plasmatici neproteici si neelectrolitici se gasesc in limfa in concentratii similare cu cele plasmatice.

Celulele limfei sunt in special limfocitele adaugate in ganglionii limfatici, foarte rare monocite, plasmocite.

Originea limfei este in lichidele interstitiale; deci, orice cauza care mareste extravazarea de lichide plasmatice in spatiile intercelulare mareste si fluxul limfatic (fluxul normal in 24 ore este de 2-4 l).

Circulatia limfei se face de la periferie spre marile ducturi limfatice si este consecinta unor factori intrinseci, dar si a unor factori extrinseci, similari celor care asigura intoarcerea venoasa. Circulatia limfei este foarte lenta. Presiunea este zero la periferie si creste treptat. Miscarile membrelor in timpul mersului, precum si pulsatiile arterelor stimuleaza circulatia ascendenta a limfei, deoarece comprima limfaticele si, din cauza prezentei valvulelor care impiedica refluxul, limfa este impinsa inainte. Intervine si presiunea negativa intratoracica, mai ales in timpul inspiratiei, stimuland fluxul limfatic. Factorul principal care asigura fluxul limfei este contractia ritmica a vaselor limfatice, cu un ritm care depinde proportional de volumul limfei din vase.

Functiile sistemului limfatic sunt multiple. In primul rand, prin limfatice este drenata o anumita parte a lichidelor interstitiale, prevenind acumularea de lichide extracelulare si cresterea concentratiei produsilor de catabolism. Limfa readuce in circulatie proteinele extravazate (in special limfa hepatica si intestinala), acestea reprezentand zilnic 25-50% din totalul proteinelor plasmatice. Transporta acizii grasi cu lant lung si colesterolul, resorbiti din intestin, precum si anumite enzime si hormoni descarcati din celulele secretoare direct in lichidul interstitial.