Deontologia asistentei sociale

DEONTOLOGIA ASISTENTEI SOCIALE

Orice profesie se caracterizeaza printr-o serie de principii, valori care reglementeaza conduita profesionala a practicianului sau specialistului.

1. Repere conceptuale

Deontologia reprezinta un concept care este în legatura directa cu etica profesionala; etimologic provine din gr. 'deon, deontos'- datorie, ceea ce se cade, ceea ce este necesar si 'logos'- stiinta;

Cel care a utilizat prima data termenul de 'deontologie' a fost Jeremy Bentham (1748-1832) în lucrarea 'Deontology or Science of Morality' Deontologia sau stiinta moralei, aparuta postum în 1834. Bentham defineste adjectivul 'deontologic' în sensul de ceea ce trebuie sa fie, ceea ce trebuie respectat; ca opus adjectivului de 'ontologic', care era utilizat ca ceea ce exista, ceea ce este.

'Reprezinta un cod al moralei profesionale, al principiilor si normelor morale specifice pe care le implica exercitarea unei anumite profesii; acesta poate fi scris sau transmis prin traditie, pe cale orala si acceptat de toti practicienii unei profesii (ex. juramîntul hipocratic)' (dictionar de filozofie, 1978);

ansamblul regulilor dupa care se ghideaza o organizatie, institutie, profesie sau o parte a acesteia, prin intermediul organizatiilor profesionale care devin instanta de elaborare, aplicare si supraveghere a aplicarii acestor reguli (H. Isaac, 1996,vezi Mercier, 1999, în M. Miroiu si G. Blebea Nicolae, 2001).

Deontologia se refera la aspectele/imperativele morale ale unei profesii, la normele si valorile proprii; membrii unei profesii nu se supun doar codului deontologic ci si normelor din jurisdictia civila si penala;

O definitie generala include principiile, regulile si normele de conduita profesionala.

' Sarcina principala a deontologiei este de a stabili principii, reguli si norme de conduita profesionala, în cadrul diferitelor relatii implicate în exercitarea unei profesiuni: relatiile interne, specifice fiecarui gen de activitate profesionalizata, precum si relatiile externe, cu beneficiarii directi/indirecti ai serviciilor/bunurilor realizate' (T. Sârbu, 1999, p. 21-22).

Din punct de vedere sociologic, profesia se refera la „un grup organizat aflat în interactiune constanta cu societatea care functioneaza printr-o retea de relatii formale si informale, producându-si propria subcultura, la care adaptarea este o conditie necesara pentru succesul carierei” (Hall, 1951).

B. Barber (1963) evidentiaza doua caracteristici principale ale unei profesii:

1. un grad înalt de cunostinte generalizate si sistematice;

2. orientarea catre interesul comunitatii, si nu spre interesul individual.

Cunostintele si valorile unei profesii, la care se adauga tehnicile speciale utilizate, se transmit prin învatare si educatie si ocupa un loc aparte în cadrul unei profesii. Calitatea unui serviciu profesional presupune o pregatire de durata, competentele profesionale dobândindu-se în urma unui proces instructiv, educational realizat în sistem organizat ce confera subiectului un fundament teoretic fara de care nu poate sa practice.

Autoritatea profesionala se afirma si se recunoaste diferit în comparatie cu o ocupatie neprofesionala. Aceasta din urma se raporteaza la clienti care vor decide asupra bunurilor si serviciilor pe care le achizitioneaza, raportând singuri calitatile la propriile cerinte. În relatia profesionala, autoritatea se transmite catre specialist, cel care în virtutea pregatirii si competentelor sale confera clientilor siguranta, încredere, protectie.

Deontologia în asistenta sociala cuprinde ansamblul normelor, principiilor si valorilor referitoare la conduita, drepturile si obligatiile asistentului social în relatiile sale cu beneficiarii/clientii serviciilor de asistenta sociala, cu ceillati colegi asistenti sociali si cu alti specialisti (membrii echipei interdisciplinare)

1.1. Codurile etice – obiective si functii

Membrii unui grup profesional sunt legati printr-un cod etic prin care se stipuleaza scopul central-profesional si cel al slujirii altruiste pentru societate.

Institutul de Management din Anglia defineste codurile de etica: „Un set de principii morale sau valori, utilizate de organizatii pentru a-si îndruma conduita atât a organizatiei în sine, cât si a angajatilor sai, în toate activitatile interne si în relatie cu lumea exterioara”.

Membrii unei profesii trebuie sa aiba relatii colegiale, iar comportamentul fiecarui membru este monitorizat colegial. Rolul codurilor etice este de expune valorile, normele si principiile care ghideaza activitatea într-o profesie/domeniu si de a ghida comportamentul profesionistilor în caz de dileme etice.

Obiectivele unui cod etic precizeaza care sunt idealurile, valorile, principiile si normele ce ghideaza activitatea unei institutii, organizatii, asociatii, companii.

Obiectivele unui cod etic:

1.     contribuie la reputatia, încrederea, respectul pe care beneficiarii unei activitati îl au fata de institutia care presteaza serviciul respectiv;

2.     reprezinta un contract moral între beneficiari si organizatie, între cei care fac parte din organizatie si mentine coeziunea unei institutii, organizatii;

3.     protejeaza organizatia de comportamente necinstite sau oportuniste si furnizeaza un model de comportament;

4.     promoveaza o imagine pozitiva a organizatiei;

5.     este un mijloc de reglementare a adeziunii si devotamentului colaboratorilor;

6.     influenteaza crearea sentimentului de unicitate si apartenenta pentru membrii grupului;

7.     este un cadru de referinta în orientarea deciziilor si orientarea actiunii;

8.     arata angajamentul de principiu al conducatorilor;

9.     coreleaza relatiile pur contractuale cu încrederea si responsabilitatea;

10.  creeaza climatul etic, respectiv climatul în care actiunile sunt percepute ca drepte;

11.  ghideaza comportamentul în caz de dileme etice.

De exemplu, în codul etic al Crucii Rosii/Semilunii Rosii Internationale se regasesc Principiile de deplasare care includ:

1. Impartialitate: ne îngrijim de toate victimele, indiferent de tabara din care fac parte;

2. Neutralitate: avem initiative, dar nu luam partea nimanui.

3. Serviciu voluntar: muncim sustinut, dar niciodata pentru profit personal.

4. Universalitate: respectam natiunile, dar munca noastra nu cunoaste granite'.

Ceea ce se poate observa aici este faptul ca personalul din aceasta organizatie poate lucra oriunde, fiind impartial la suferinta oamenilor si pregatit sa actioneze dupa standarde morale înalte.

Un alt exemplu poate fi dat de Compania I.B.M. care a elaborat trei principii ce stau la baza activitatii acestei institutii:

1.    individul trebuie respectat;

2.    beneficiarului trebuie sa i se ofere cel mai bun serviciu;

3.    excelenta si performanta superioara trebuie urmate permanent. (Mercier, 1999, Blebea si Miroiu, 2001).

Frank Lowenberg si Ralph Dolgoff (1985) mentioneaza doua functii importante ale codurilor etice:

1. functia de a asigura beneficiarii/clientii, eventual si cei potentiali, împotriva incompetentei si a neprofesionalismului;

2. functia de a reglementa comportamentul si relatiile practicienilor cu beneficiarii/clientii, colegii si practicienii din alte profesii, cu alti angajati din institutie (de exemplu, în cazul asistentilor sociali, cu ceilalti membrii ai echipei interdisciplinare).

Codurile etice contemporane încearca sa anticipeze anumite situatii problematice cu scopul de a le putea anticipa. Astfel, codurile se prezinta ca un angajament al profesiei fata de comunitate, asigurând încrederea în profesia respectiva. In acest caz, este vorba de autoritatea profesionala care nu se poate impune si exercita, decât pe baza unei bune pregatiri recunoscute de comunitatea profesionala.

Fiecare profesie prezinta un cod etic normativ, care impune un anumit comportament membrilor sai. Codul etic al profesiei este formal si informal. Cel formal este codul scris la care profesionistul adera în mod oficial pentru a fi admis în practica (ex. Juramântul lui Hipocrate în medicina), iar cel informal – codul nescris, bazat pe cutume, obiceiuri care uneori dau putere mai mare decât codul formal.

Codurile deontologice, valabile în aproape toate profesiile contemporane, îndeplinesc urmatoarele functii:

1.     asigurarea clientilor sau a potentialilor clienti împotriva incompetentei si neprofesionalismului;

2.     orientarea practicienilor unei anumite profesii când acestia se confrunta cu dileme de problematica etica;

3.     reglementarea comportamentului practicienilor si a relatiilor acestora cu clientii, colegii sau specialistii din alte domenii;

4.     asigurarea de consultanta practicienilor cu scopul de a evalua activitatea acestora.

Codurile autonormative se prezinta astfel ca un angajament al profesiei fata de comunitate, asigurând încrederea acesteia în profesia respectiva, încredere fara de care nu si-ar putea pastra monopolul.

Indiferent de specificitatea ocupatiilor profesionale, codurile deontologice au în comun doua tipuri de relatii: client – profesionist si coleg – coleg.

Relatia caracteristica dintre profesionist si client trebuie sa se fundamenteze pe doua aspecte generale:

1.     profesionistul îsi asuma neutralitatea emotionala fata de client; ofera servicii oricui îl solicita indiferent de vârsta, venit, politica, rasa, religie, sex si statut social.

2.     profesionistul trebuie sa fie motivat mai putin de interesul propriu si mai mult de dorinta de a-si oferi serviciul la nivel maxim; ofera serviciile la cerere, renuntând la prioritatile vietii private.

În privinta relatiei coleg – coleg, codurile etice stipuleaza:

1.     relatiile dintre specialisti din interiorul profesiunii trebuie sa fie egalitare, bazate pe recunoasterea intraprofesionala, pe colegialitate, performanta în practica si/sau contributie la teorie;

2.     colegii trebuie sa se sprijine unul pe celalalt, fata de clienti si comunitate, trebuie sa se abtina de la acte ce lezeaza autoritatea colegilor si sa-i sustina pe cei al caror prestigiu este amenintat;

3.     membrii unei comunitati profesionale comunica si interfereaza stiintific; sunt nepermise comportamentele concurentiale, de promovare ilicita a imaginii proprii de atragere a clientilor, de denigrare a colegilor.

Dupa Bocancea si Neamtu (1999), asistentul social „ este un agent al schimbarii care actioneaza în contexte sociale complexe; el nu se limiteaza la un tip sau altul de ajutorare, ci concepe strategii combinate si, la limita, integrale”.

Drepturile si îndatoririle asistentului social sunt grupate în trei sisteme de tipul îndatorire – drept:

1.     sistemul adecvarii care cuprinde:

datoria de a respecta demnitatea umana – fiinta umana este demna si libera, individul trebuie acceptat asa cum este si trebuie sa i se respecte libertatea optiunii. Indiferent de ipostaza în care se gaseste fata de client, asistentul social trebuie sa se adapteze nevoilor acestuia, sa lucreze prin si cu el, în scopul de a-l face fericit si mai valoros ca fiinta umana.

recunoasterea formulei „ viata este venerata” ca fundamentala în asistenta sociala – asistentul social trebuie sa accepte ca nu poate prelua efecte ce nu stau în natura profesiunii sale ori nu poate sa ofere solutii care îi depasesc capacitatile si posibilitatile;

2.     sistemul competentei cu urmatoarele puncte:

datoria de a oferi cel mai competent ajutor posibil – asistentul social (AS) îsi va controla propriile sentimente, va asculta si acorda atentie reala fiecarui client, evitând solutiile superficiale si neglijente; rolul sau este de a ajuta clientul sa gaseasca o solutie care-l va satisface fara a intra în conflict cu societatea si în concordanta cu legislatia în vigoare; îsi va asuma riscurile si esecurile meseriei, planificând si executând din nou etapele, daca lucrurile merg în directie gresita.

dreptul la o activitate conforma pregatirii si la conditii materiale adecvate unei bune desfasurari a acesteia – pentru a-si îndeplini obligatiile fata de client, AS are urmatoarele drepturi:

la pregatire profesionala, teoretic si practica, la cursuri de învatare si perfectionare, întâlniri si conferinte;

la conditii adecvate de lucru care sa permita o relatie protejata, confidentiala cu clientii;

la o salarizare adecvata si la perioade de concediu platit pentru a-si permite o vata privata echilibrata.

3.     sistemul transparentei informatiilor care cuprinde:

datoria de a se preocupa constant de aflarea adevarului – AS trebuie sa verifice constant si periodic informatiile, sa prezinte clar faptele, sa nu accepte ideiile preconcepute; sa învete tehnica interviului, a chestionarului, a studiilor de caz, cu maximum de acuratete si eficienta; nu trebuie sa adopte solutii pe baza unor date „depasite”;

dreptul de a astepta un raspuns similar din partea clientului – AS trebuie sa porneasca de la individ, sa-l observe în relatie cu societatea; onestitatea AS va impune respect si va fi motivat în actiunea sa de rezolvare a cazurilor; AS îsi va însusi cele mai înalte valori morale, aplicabile în profesia sa.

1.2. Codul deontologic al profesiei de asistent social

Primul cod deontologic al asistentilor sociali a fost elaborat de Mary Richmond si tiparit în 1920 sub numele 'Cod etic experimental pentru cei care lucreaza cu cazuri sociale' (Experimental draft code of ethics for social case workers).

Necesitatea unor coduri deontologice a aparut mai evidenta pe masura ce s-au înfiintat asociatii ale asistentilor sociali. Astfel, în 1924, în 'The Compass ', jurnalul oficial al asistentilor sociali americani, se sustinea ideea ca publicul are si el dreptul sa cunoasca principiile pe baza carora asistentul social ia decizii.

Abia în 1951, Adunarea Generala a Asociatiei Americane a Asistentilor Sociali a adoptat primul cod deontologic valabil pentru toti membrii asociatiei.

În 1979, Asociatia Nationala Americana a Asistentilor Sociali (National Association of Social Workers, NASW) a adoptat un nou cod deontologic, pus în mai mare masura în acord cu realitatile sociale (Encyclopedia of Social Work, 1995). Acest cod a fost creat cu scopul de a servi drept ghid de conduita membrilor profesiei de asistent social si ca baza de rezolvare a problemelor de etica atunci când comportamentul asistentilor sociali este în contradictie cu standardele profesiei.

Codul deontologic reprezinta standardele de comportament etic pentru asistentii sociali aflati într-o relatie profesionala cu clientii/colegii, cu comunitatea si societatea, ca întreg. Acest cod se bazeaza pe valorile fundamentale ale profesiei de asistent social, incluzând valoarea, demnitatea si unicitatea fiecarei persoane, precum si drepturile si oportunitatile acesteia. Codul nu reprezinta un set de reguli care recomanda toate atitudinile asistentului social în complexitatea vietii profesionale, ci ofera principii generale care calauzesc comportamentul si aprecierea corecta a acestuia în situatii ce au implicatii etice.

Codul deontologic nu reprezinta un set de reguli care prescriu toate tipurile de comportament pentru toate situatiile în care poate fi implicat asistentul social. Codul ofera principii generale prin care asistentul social se orienteaza în actiunile întreprinse si furnizeaza cadrul în care asistentul social poate lua decizii privitoare la relatia sa cu persoana asistata, colegii si agentia în care lucreaza.

Aplicatiile principiilor etice trebuie judecate în functie de contextul în care actioneaza asistentul social. Aria problemelor în care Federatia Internationala a Asistentilor Sociali apreciaza ca asistentul social trebuie sa decida conduita pe care o adopta în consens cu standardele si principiile etice sunt:

când loialitatea asistentului social este în mijlocul unor conflicte de interes, cum ar fi conflictele între interesele persoanei asistate si a altor persoane, între grupul persoanei asistate si societate sau între diferite grupuri profesionale.

când asistentul social trebuie sa fie atât cel care ajuta persoana asistata, cât si cel care verifica situatia acestuia.

când datoria asistentului social de a proteja interesele persoanei asistate poate veni în conflict cu cerintele eficacitatii si utilitatii actiunilor întreprinse de catre asistentul social.

Codul deontologic al profesiei de asistent social ofera un set de valori, principii si standarde profesionale pentru a-l ajuta pe asistentul social sa ia deciziile adecvate persoanei asistate si contextului sau de viata. Pe lânga acest cod, asistentul social trebuie sa utilizeze si alte surse de informare pentru delimitarea activitatilor sale cum ar fi: legislatia, metodologia cercetarii sociale, politica agentiei în care lucreaza, alte coduri etice relevante, consultarea supervizorului sau consilierului legal al agentiei, consultarea colegilor.

Acest cod nu priveaza pe nici un asistent social de libertatea practicii cu conditia ca actiunile sale sa fíe în consens cu principiile etice ale codului deontologic.

Problematica sociala porneste de la diferite premise de spatiu geografic, conditii istorice, economice, sociale si culturale care se regasesc în strategiile guvernamentale în sfera politicilor sociale.

Federatia Internationala a Asistentilor Sociali încurajeaza specialistii fiecarui stat sa discute si sa clarifice problemele particulare relevante pentru fiecare tara. Astfel, Federatia Internationala a Asistentilor Sociali recomanda „Etica Asistentei Sociale - Principii si Standarde', ca pe un ghid general pe baza caruia specialistii fiecarui stat membru îsi pot stabili principii etice profesionale proprii.

Plecând de la acest principiu, Asociatia Româna pentru Promovarea Asistentei Sociale, membra a Federatia Internationala a Asistentilor Sociali, a elaborat primul Cod deontologic al asistentului social în România.

În elaborarea Codului, realizat de un colectiv de specialisti, membri ai Asociatiei Române pentru Promovarea Asistentei Sociale, sub îndrumarea domnului profesor Catalin Zamfir, Decanul Facultatii de Sociologie si Asistenta Sociala, au fost folosite modele de coduri deontologice ale unor tari cu experienta avansata în domeniu (Olanda, Spania, SUA).

De asemenea, a fost utilizat Codul Deontologic Profesional al Federatiei Internationale a Asistentilor Sociali si al Asociatiei Europene de Asistenta Sociala. Codul a fost discutat si aprobat de comunitatea profesionala a asistentilor sociali (membri ai Asociatiei Romane pentru Promovarea Asistentei Sociale) si delegati ai altor organizatii profesionale ale asistentei sociale din tara în cadrul Conferintei Asociatiei Române pentru Promovarea Asistentei Sociale, în 1997.

Codul etic al Asociatiei Nationale a asistentilor sociali din SUA (1996) cuprinde principii, linii directoare referitoare la:

1.     Comportamentul si conduita asistentului social ca profesionist;

2.     Responsabilitatile etice ale asistentului social fata de persoana asistata;

3.     Responsabilitatea etica a asistentului social fata de colegii sai;

4.     Responsabilitatile etice ale asistentului social fata de organizatiile angajatilor si angajatorilor;

5.     Responsabilitatile etice ale asistentului social fata de profesia sa;

6.     Responsabilitatile etice ale asistentului social fata de societate.

I. Comportamentul si conduita asistentului social ca profesionist se refera la:

Caracteristici ale comportamentului: asistentul social trebuie sa mentina un înalt standard în comportamentul sau, în aptitudinile si identitatea sa de asistent social;

Competenta si dezvoltare profesionala;

Conduita la serviciu: asistentul social trebuie sa aiba în vedere în primul rând obligatiile de serviciu ale profesiei sale;

Integritate;

Burse si cercetare – studentul si/sau asistentul social implicat în studiu si cercetare trebuie sa fie ghidati de conventiile cercetarii scolare.

II. Responsabilitatile etice ale asistentului social fata de persoana asistata:

Prioritatea interesului persoanei asistate;

Drepturile si obligatiile persoanei asistate: asistentului social trebuie sa faca toate eforturile pentru a proteja autodeterminarea beneficiarilor serviciului sau;

Caracterul privat si confidential.

III. Responsabilitatea etica a asistentului social fata de colegii sai:

Respect, obiectivitate/impartialitate/politete;

Raporturile asistentului social cu clientii colegilor sai.

IV. Responsabilitatile etice ale asistentului social fata de organizatiile angajatilor si angajatorilor:

Obligatiile fata de organizatiile angajatorilor, asistentul social trebuie sa adere la angajamentele facute fata de organizatiile angajatorilor;

V.Responsabilitatile etice ale asistentului social fata de profesia sa;

Pastrarea integritatii profesiei;

Serviciul comunitatii;

Dezvoltare si cunoastere.

VI. Responsabilitatile etice ale asistentului social fata de societate.

Promovarea bunastarii generale: asistentul social trebuie sa promoveze bunastarea generala a societatii (G. Neamtu, 2003).

2. Etica profesionala – aspecte generale

Etica a aparut ca o parte componenta a doctrinelor filozofice înca din antichitate, doctrine care au elaborat si dezvoltat o problematica traditionala: definirea si determinarea notiunilor de bine/rau, datorie, virtute, fericire etc.

Filosoful moral lucreaza cu concepte evaluative ca bine sau rau, drept sau nedrept, dreptate, datorie, obligatie, etc. si arata cum se poate ajunge la judecati de valoare, dovedind prin practica. De exemplu, atunci când oamenii fac optiunea pentru o actiune sau alta, iar activitatile lor nu sunt complet interzise, se ridica întrebarea daca acea actiune aleasa este cea buna sau nu, cea dreapta sau rea.

Etica

deriva din adjectivul grecesc ethicos, ethos care înseamna natura, dispozitie;

a fost definita ca fiind sistemul sau codul moral al unei anumite persoane, religii, grup sau profesie (moralitatea fiind legata de rezolvarea sau capacitatea de a realiza distinctia dintre bine si rau în comportament)' (Bloch Sidney, Paul Chodoff, 2000

reprezinta teoria sau studiul filozofic al moralei;

definita drept „filosofia binelui sau stiinta moralei' (Vasile Morar, 2004);

studiaza sistematic conduita umana raportata la justetea sau injustetea actiunilor;

se ocupa de studiul principiilor, normelor si valorilor morale; de studiul originii, dezvoltarii si justificarii continutului lor.

Introducerea eticii în profesie se datoreaza faptului ca legile actioneaza dupa încalcarea lor, iar practica etica ar trebui sa actioneze preventiv; ea fiind de granita, precizând care sunt drepturile si datoriile membrilor unui grup profesional.

Etica profesionala critica si sanctioneaza „relele practici', respectiv malpracticile.

se face o distinctie între 2 tipuri de etici (G.Blebea si M. Miroiu, 2001):

etici pentru situatii încurcate, pentru malpractici: nu se bazeaza pe un cod etic ci se refera la situatiile negative, la unele aspecte problematice;

o     (de exemplu, în asistenta sociala dezinteres, neglijarea clientilor; în medicina neglijarea pacientilor, în educatie pe abuzul de autoritate, în administratie pe coruptie, în jurnalism pe dezinformare, în politica pe compromis etc);

o     aceste aspecte negative arunca o umbra asupra profesiei;

o     partea buna este ca se concentreaza pe cazurile negative, a malpracticilor si sprijinirea corectiilor ce trebuie facute;

abordarea standard: se concentreaza pe practica profesionala analizata prin prisma conceptelor de drepturi si datorii; (de ex., medicii au datoria mai mare decât alte profesii sa ajute semenii, în cazul unor accidente rutiere, asistentii sociali daca sunt martori trebuie sa acorde primul ajutor; profesorii au dreptul de a evalua oamenii ca elevi si studenti; politistii - pot uza de violenta doar în unele cazuri, au dreptul de a pedepsi, în functie de situatie).

Aceste analize pot sta la baza dezvoltarii strategiei unei profesii. Tema profesionalizarii unei profesii a facut obiectul multor dezbateri din domeniul psihologiei, sociologiei, pedagogiei.

În practica, acest fenomen este transpus pe o scala în care la extreme se gasesc profesiile cu prestigiu social (psiholog, asistent social, profesor, medic) si la celalalt capat, ocupatiile fara prea multa specializare (paznic, muncitorii necalificati). Prestigiul social este dat de volumul de cunostinte, informatii, teorii pe care trebuie sa-l detina cel care practica o profesie.

( Vasile Morar, 2005)

2.1. Constiinta morala si conduita morala

Morala apartine atât constiintei cât si vietii reale, practice; de aceea, se disting doua nivele de manifestare a moralei Lupu, I. Zone, 2004):

1.     nivelul constiintei morale cu urmatoarele elemente structurale – idealurile morale (etice), principiile morale, normele morale si valorile morale;

2.     nivelul conduitei practice sau al practicii morale cu urmatoarele elemente structurale – subiectul moral, manifestarea morala si aprecierea morala.

Constiinta morala

A. Idealurile morale:

se refera la aspiratiile supreme ale omului, care confera sens existentei sale si finalitate;

orienteaza actiunile individului, umarind scopuri în raport cu sine sau cu ceilalti;

Exemple:

omul perfect la grecii antici - 'kaloi kai agathos'- om frumos la trup si bun la suflet; la romani “mens sana in corpore sano” minte sanatoasa în corp sanatos;

în evul mediu: personalitatea cavalereasca etica protestanta

fiecare ideal conduce catre un anumit stil de viata pe care fiecare individ al comunitatii îl adopta, stil care este apreciat de societatea respectiva;

devalorizarea idealurilor etice duce la o criza morala, la ruperea echilibrului moral al societatii.

B.   Principiile morale:

oglindesc în ele idealuri morale;

pot fi definite ca niste reguli care ghideaza comportamentele/ conduitele indivizilor, ce fac distinctie între bine si rau, reguli care trebuie respectate în atingerea idealurilor;

stau la baza normelor morale, a sistemului normativ dintr-o anumita societate;

nu vizeaza situatiile concrete, ci ele fac o demarcatie între bine si rau, traseaza directia conduitei unui subiect în relatiile cu semenii din colectivitatea care îi apartine.

Exemple de principii:

principiul renuntarii specific moralei budiste, hinduse - subiectul renunta la bunurile, retragându-se în meditatie, solitudine;

principiul iubirii aproapelui morala crestina;

principiul utilitarismului - obtinerea unui bine cât mai mare si pentru cât mai multi oameni;

principii particulare (specifice eticii în asistenta sociala) - respectul pentru persoana, autodeterminarea personala; (specifice eticii medicale principiul autonomiei persoanei, al beneficiului, al non-daunarii, al echitatii;

C. Normele morale

în sens sociologic, norma se refera la 'asteptarile comportamentale comune care semnifica ceea ce este dezirabil si specific cultural; sunt asemanatoare cu regulile si reglementarile pentru ca sunt prescriptive, desi le lipseste statusul formal al regulilor' (G. Marshall, 2003);

'stabilesc standarde minime de comportament si prin aceasta genereaza o tendinta de regres a performantei la aceste standarde' (C. Zamfir si L. Vlasceanu, coord., 1998);

normele sunt prescriptii sau reguli de comportament, prin care se indica ce trebuie sa se faca sau nu, respectiv, cum trebuie sa fie sau sa nu fie subiectul moral în situatii repetabile pentru ca manifestarea lui sa fie apreciata ca buna si nu rea (I. Zanc, I. Lupu, 2004);

Tipuri de norme care pot fi clasificate dupa o serie de criterii:

a. dupa modul de formulare:

norme afirmative (ce trebuie facut: sa fii sincer, tolerant);

norme prohibitive (ce nu trebuie facut: sa nu furi, sa nu ucizi);

norme conditionale (daca vrei sa fii respectat, atunci respecta);

b. dupa gradul de generalitate:

norme generale (se regasesc în toate colectivitatile umane, sunt durabile în timp, regleaza relatiile dintre indivizi; ex. fii cinstit, curajos, loial);

norme particulare: specifice unui grup, colectivitate determinata, pot varia în timp; ex. normele privind viata de familie, privind cercetarea stiintifica, juridice, medicale etc.;

norme speciale: vizeaza un grup restrâns, relatii ocazionale, speciale; ex. norme de protocol.

D. Valorile morale

Profesionistii urmaresc sa aiba succes si sa fie competenti; uneori aceste valori pot deveni conflictuale; (exemplu, un practician poate avea succes, dar sa câstige prost, sa se concentreze pe excelenta în ceea ce face dar, sa câstige prost).

Definitii:

în sociologie - se refera la un mod de actiune dezirabil, acceptat;

dupa Weber - valorile trebuie considerate ca 'fapte sociale' care au un rol esential în asigurarea unitatii sociale;

în psihologia sociala - în cercetarile atitudinale, valorile sunt idei în care oamenii cred, cu privire la comportamentul moral sau corespunzator, la ceea ce este bine sau rau, de dorit sau vrednic de dispret (G. Marshall, 2003);

în stiintele sociale - 'principii generale si abstracte, despre ceea ce este mai important si de pretuit în viata despre cum oamenii trebuie sa se comporte sau aprecieze situatiile, evenimentele, precum si obiectele sociale si naturale (în termeni de bun/rau, drept/nedrept, urât/frumos). Astfel de principii sunt: bunatatea, adevarul, dreptatea, libertatea, cooperarea, competitia, realizarea de sine'- (P. Ilut, 2003

reprezinta un ansamblu de comportamente, relatii, actiuni valorizate, pretuite de membrii unui grup, de comunitate în consens cu aspiratiile sau idealurile persoanelor, colectivitatilor;

Sensurile valorilor profesionale nu sunt fixe, depind de politicile publice (care le orienteaza) si de dezvoltarea profesiei; de exemplu, în asistenta sociala, aparitia unei specializari în probatiune.

(Airakseinen, 1998; G.BIebea Nicolae, M. Miroiu, 2001)

H. Lacey si B. Schwartz (1996) prezinta 6 determinatii ale conceptului de valoare personala:

valoarea este un bun fundamental pe care îl urmareste o persoana cu consecventa pe o perioada lunga de timp; unul din idealurile (telurile) finale ale activitatii umane;

o calitate sau o activitate ce confera demnitate, onoare vietii personale sau împlinire în viata;

o calitate sau activitate ce constituie partial identitatea persoanei în calitate de fiinta capabila de autoevaluare si autorealizare;

un criteriu fundamental ce permite persoanei sa aleaga ceea ce este bun sau dezirabil între diferite alternative posibile de actiune;

• un standard de baza la care raportam comportamentul propriu si al celorlalti;

un obiect de valoare, o relatie adecvata ce este parte componenta a vietii vituoase si a identitatii personale; obiect de valoare - opera de arta, teorii stiintifice, traditii, institutii.

Conduita practica

A. Subiectul moral: poate fi un individ, grup sau colectivitate si este purtatorul dimensiunii morale a actiunilor sale sau a relatiilor interpersonale; asistentul social în tot ceea ce întreprinde, trebuie sa respecte valorile morale;

Se disting mai multe tipuri de persoane raportându-ne la nivelul moralitatii:

tipul moral: interiorizeaza sistemul de valori, principii si îl aplica în practica, este conformist cu normele morale;

tipul imoral: cunoaste sistemul valorilor morale, dar nu îl respecta; este un tip conflictual

tipul amoral: nu cunoaste sistemul de valori morale, le încalca; de exemplu, bolnavii psihic, imigrantii care nu cunosc cultura sau nu au asimilat-o.

B. Manifestarea morala: manifestarea individului prin fapte, comportamente în conformitate cu valorile si normele morale apreciate de colectivitate, grup, opinie publica; comportamentele asistentului social trebuie sa fíe în conformitate cu valorile care ghideaza practica asistentei sociale.

C. Aprecierea morala:

reactia de evaluare a faptei morale; apare judecarea sau sanctionarea corespunzatoare a faptei de catre colectivitate sau grup; aici intervin asociatiile profesionale, comisiile de etica din domeniul respectiv care pot sanctiona diferitele comportamente care nu respecta normele si valorile profesionale;

se poate produce si spontan, ca reactie pozitiva sau negativa; de exemplu, lauda si blamul, dispretul si admiratia, aprobare sau dezaprobare (Tudor Catineanu, 1982);

2.2. Etica profesionala în asistenta sociala (valori si principii)

„Asistenta sociala ca profesie are un pronuntat caracter aplicativ si o înalta orientare umanista”.

Codul deontologic al acestei profesii garanteaza în mod special respectarea drepturilor omului, fara deosebire de rasa, sex, vârsta, limba, apartenenta culturala sau religioasa. Profesia de asistent social implica o filosofie proprie, centrata umanist.

O componenta a asistentei sociale moderne, care a luat o amploare deosebita în ultimele decenii: vizeaza încercarea diminuarii discrepantelor si inegalitatilor dintre grupurile minoritare sau dezavantajate si populatia majoritara, prin intermediul actiunilor afirmative.

Asistenta sociala, ca activitate practica, cu aplicabilitate la sfera protectiei sociale, are la baza trei premise fundamentale (R. Ghetau, A, Radulescu, Revista de Asistenta Sociala, nr. 1/2002):

1.     importanta fiintei umane, unicitatea si demnitatea ei, mentinerea acestei conditii fara ca ea sa decada sau sa abdice de la conditia umana;

2.     persoana, familia, colectivitatea sau comunitatea pot avea probleme rezultate din interactiunea cu ceilalti;

3.     oamenii pot si trebuie sa intervina pentru aplanarea problemelor si îmbunatatirea vietii semenilor lor în virtutea sentimentelor de grija si ajutorare a lor; fiecare individ trebuie sa-si asume responsabilitati, dar are dreptul si de a fi ajutat de ceilalti membri ai societatii atunci când se afla în situatii dificile.

Scopul principal al activitatii asistentului social este acela de a asista persoanele aflate în dificultate implicându-se în identificarea, întelegerea, evaluarea corecta si solutionarea problemelor sociale (Codul etic al profesiei de asistent social).

Asistentul social trebuie sa-si asume raspunderea pentru consecintele actiunilor sale, asa cum orice profesionist din orice domeniu trebuie sa o faca, însa are si o serie de responsabilitati impuse de practicarea profesiei. Aceste responsabilitati provin din principiile etice generale ale asistentei sociale.

Principiile etice (Hepworth si Larsen) specifice profesiei de asistent social sunt urmatoarele:

1.    Oamenii sunt capabili sa faca propriile lor alegeri, sa ia propriile decizii si sa învete sa-si conduca propria viata. Ei trebuie lasati si încurajati sa-si asume responsabilitatile propriilor decizii si sa-si exercite libertatea.

2.    Asistentii sociali au responsabilitatea de a asista persoanele pentru ca acestea sa obtina maximum de independenta. În relatia de consiliere si de sprijin, profesionistul va întari încrederea în sine a asistatului si demnitatea individului, încurajând manifestarile sale de independenta.

3.    Asistentul social are responsabilitatea de a interveni pentru modificarea acelor factori sociali care au o actiune defavorabila asupra indivizilor, familiilor si grupurilor.

4.    Problemele de viata ale indivizilor se datoreaza, în general, lipsei deprinderilor si a mecanismelor de adaptare ale acestora. Formarea unei noi competente duce adesea la rezolvarea problemelor si la dezvoltarea personalitatii individului.

5.    Oamenii sunt capabili sa învete noi comportamente. Asistentii sociali au responsabilitatea sa ajute oamenii sa-si descopere si sa-si utilizeze capacitatile de schimbare si dezvoltare.

6.    Desi se accepta ideea ca originea problemelor de viata se afla adesea în experientele si evenimentele traite anterior si se stie ca analiza experientelor trecute poate fi benefica, totusi, se apreciaza ca cele mai multe din dificultatile în calea îmbunatatirii integrarii sociale pot fi rezolvate prin centrarea atentiei pe alegerile si posibilitatile prezente, prin mobilizarea potentialului latent de adaptare al indivizilor.

7.    Multe din problemele indivizilor îsi au originea în societate si nu se datoreaza indivizilor însisi. Prin urmare, rezolvarea nu se poate limita la cresterea competentelor individuale, ci necesita implementarea unor masuri de politica sociala.

8.    Oamenii au nevoie de constiinta valorii proprii si de stima de sine, pentru aceasta având nevoie de confirmarea valorii lor din partea persoanelor semnificative din viata lor. Asistentul social poate contribui la cresterea stimei de sine a clientilor în cadrul relatiilor de consiliere, prin grija, încurajare, acceptare.

9.    Relatia dintre asistentul social si persoana asistata poate deveni pentru acesta din urma model de relatie deschisa, sincera, autentica. Persoana asistata poate sa preia modelul si sa îl transpuna asupra celorlalte relatii ale sale.

10. Orice metoda de rezolvare a cazurilor de asistenta sociala trebuie sa aiba în vedere ca mijloacele de a ajunge la un scop sunt tot atât de importante ca si scopul. Mijloacele folosite de asistentul social vor trebui sa respecte demnitatea, dreptul la autodeterminare si la confidentialitate ale asistatului.

11. Autocunoasterea este o prima etapa necesara în procesul de dezvoltare si schimbare a persoanei.

12. Dreptul persoanelor asistate la propriile valori si convingeri este inviolabil. Asistentii sociali au responsabilitatea de a oferi ajutor indivizilor, indiferent de valorile si convingerile acestora.

Practicianul în asistenta sociala (conform The Central Council for Education and Training in Social Work (CCETSW), 1995) trebuie sa demonstreze:

identificarea propriilor valori si întelegerea implicatiei acestora în practica de asistenta sociala;

recunoasterea si respectarea unicitatii si diversitatii fiecarei persoane, întelegând posibilitatile de dezvoltare a aspectelor pozitive ale vietii persoanelor asistate;

întelegerea modalitatilor de promovare a dreptului persoanei de a alege, a dreptului la viata privata, confidentialitate si protectie, actionând pentru respectarea dreptului la competitie (competitia este deseori impusa de resursele limitate si se regaseste în accesul pe baza îndeplinirii criteriilor de acordare a ajutorului);

întelegerea formelor de asistare a persoanelor aflate în nevoi în demersul de îmbunatatire a nivelului de trai;

identificarea si actionarea împotriva discriminarii, rasismului, inegalitatilor si injustitiei, folosind metode adecvate rolului asistentului social si contextului în care persoana traieste;

practicarea asistentei sociale într-un mod care sa nu stigmatizeze sau sa dezavantajeze persoanele, grupurile sau comunitatile asistate.

N. Timms (1983) si G. Neamtu (2003) prezinta principiile etice specifice asistentei sociale:

1.  sa respecti persoana asistata;

2.  sa accepti persoana asistata asa cum este;

3.  sa nu condamni persoana asistata;

4. sa confirmi/aprobi dreptul persoanei asistate la autodeterminare;

5. sa respecti încrederea acordata de catre persoana asistata.

(N.Timms,  „Social Works Values”, An Enquiry, Routledge and Kegan Paul, Londra, 1983)

Asociatia Britanica a Asistentilor Sociali (B.A.S.W., 1975) referitor la principiul „respectului pentru persoana' , precizeaza:

„De baza în profesia de asistent social este recunoasterea valorii si demnitatii fiecarei fiinte umane, indiferent de statutul social, de origine, sex, vârsta, credinta sau contributia catre societate. Profesia accepta responsabilitatea de a încuraja si facilita autorealizarea persoanei individuale, cu respectarea intereselor celorlalti' (republicat G. Neamtu, 2003).

Asistenta sociala reprezinta un proces de rezolvare a problemelor (rezolvarea problemelor – operationalizarea conceptului de mediere). Practica în asistenta sociala cuprinde totalitatea actiunilor asistentilor sociali: rezolvarea problemelor si planificarea actiunilor de schimbare (metodele de interventie). Asociatia Nationala a Asistentilor Sociali din SUA (NASW) identifica trei scopuri ale practicii asistentei sociale:

sa ajute indivizii si grupurile sa identifice, sa rezolve, sa reduca la minimum problemele care apar din dezechilibrele dintre ei si mediu;

sa identifice arii potentiale de dezechilibre între indivizi sau grupuri si mediu pentru a preveni aparitia lor;

sa caute, sa identifice si sa întareasca potentialul indivizilor, grupurilor si comunitatilor.

Practica asistentei sociale se bazeaza pe un set de valori care o ghideaza. Valoarea centrala este autodeterminarea clientului, si daca acesta nu o poate folosi, sarcina asistentului social (AS) este sa creasca posibilitatile clientului de a alege. Asistentul social si clientul sunt parteneri; lucreaza prin respect reciproc fara intentia de a-i schimba personalitatea. Rolul AS nu este sa-i schimbe pe oameni, ci sa-i angajeze în procese de rezolvare a problemelor prin care ei sa învete sa si le rezolve singuri.

Termenul de „client” este generic si se refera la: individ, familie, grup de indivizi sau o comunitate ce experimenteaza o problema. Procesul de rezolvare a problemelor este aplicabil indiferent de sistemul client.

Activitatea de asistenta sociala înseamna reabilitare si preventie. Rezolvarea unei probleme se constituie ca model pentru rezolvarea unei probleme viitoare.

A. Respectul demnitatii si unicitatii persoanei

Fiecare persoana este unica si trebuie sa i se respecte demnitatea. Persoanele sunt scopuri si nu mijloace pentru atingerea altor scopuri. Diversitatea si varietatea între indivizi sunt dezirabile si trebuie încurajate. De asemenea, în asistenta sociala nu se modifica mediul sau indivizii în directia modelului ideal, ci se încearca reglarea legaturilor între indivizi si mediul lor, acceptând o larga diversitate a acestora.

Imaginea oamenilor despre ei însisi se dezvolta în mare masura prin comunicarea cu ceilalti; îsi construiesc imaginea despre sine prin mesajele pe care le primesc din partea celorlalti. Persoanele care au o parere buna despre ele, se cred valoroase, tind sa fie mai fericite si au abilitatea sa relationeze mai constructiv cu mediul. Asistentii sociali care intervin în viata oameilor sunt dirijati spre o atentie prioritara mesajelor privind valoarea clientilor.

Concentrarea pe problemele clientilor si activitatea cu persoane dezavantajate îndreapta atentia mai ales spre slabiciunile clientilor si, astfel, se pierd punctele forte. Aceasta se întâmpla mai des în cazul clientilor din grupurile minoritare unde diferentele culturale împiedica identificarea sprijinului social sau traditiile disponibile.

De aceea, este necesara schimbarea opticii în asistenta sociala de la probleme patologice catre puncte tari, resusrse sau potentialitati ale fiintelor umane si ale mediului lor. Profesionistii trebuie sa-i creada în stare pe clienti sa-si organizeze viata proprie.

Spre deosebire de celelalte profesii unde calitatea de expert a profesionistului (medic, avocat) se exercita în asistarea clientului în dezvoltarea variantelor alternative, în luarea deciziei optime si în punerea ei în aplicare.

Sa crezi ca stii ce e bine pentru clientul tau te poate conduce la „fantasma salvatorului”, unde terapeutul apare ca un agent divin care poate aduce alinare, îndreptându-i spre cale acea buna.

O dorinta este o forma afectiv-cognitiva care asociaza ideea de a dori ceva si sentimentul de tensiune datorat faptului ca acel ceva lipseste. De obicei, când cineva are o trebuinta, are senzatia ca are o problema.pâna în prezent, programele de asistenta sociala au fost adresate claselor sarace, bolnavilor, familiilor cu multi copii, batrânilor, în functie de necesitatile acestora. Nu s-a tinut cont întotdeauna de ceea ce îsi doresc acesti oameni.

B. Autodeterminarea clientului

Daca o persoana poseda demnitate înseamna ca trebuie sa i se permita sa devina ceea ce doreste, sa-si determine propriul stil de viata. Oamenilor trebuie sa li se permita sa ia decizii în cele ce îi privesc, sa fie aspunzatori pentre aceste decizii si sa nu sfecteze prin ele bunastarea si echilibrul societatii.

Inerenta conceptului de autodeterminare este si ideea de alternative. Decizia priveste alegerea între mai multe posibiltati contradictorii de determinare a actiunilor. O mare parte a activitatii AS consta în atentionarea asupra mai multor posibilitati de actiune în viata. În felul acesta, clientului i se ofera posibilitatea sa raspunda mai bine la cerintele exterioare.

Capacitatea de autodeterminare poate fi sporita prin activitatea îndreptata spre îndepartarea barierelor exterioare (institutii, norme, obiceiuri) care limiteaza posibilitatile clientului si a barierelor interioare care îi limiteaza posibilitatile de a vedea si urma cai alternative de actiune. Oamenii cu comportament stereotip sunt tot atât de lipsiti de autodeterminare ca si oamenii din închisori.

Asistentii sociali au obligativitatea de a împartasi clientilor propriile opinii sau experiente, nu pentru a-i determina într-o anumita directie, ci ca o sursa suplimentara de informare în procesul de luare a deciziei.

C. Autodeterminarea si autoritatea legala

Exista unele domenii ale practicii unde asistentii sociali poseda autoritatea legala de a-l obliga pe client sa faca anumite actiuni:

• clientii care au nevoie de protectie, datorita statutului lor de dependenta (copii institutionalizati, persoane cu handicap, batrâni);
• persoane care se reabiliteaza dupa ce au încalcat normele sociale (delicventii tineri si adulti, toxicomanii, bolnavii mental).

Pentru prima categorie, este necesara constrângerea pentru a-i proteja uneori împotriva dorintei lor. A doua categorie, procesul de constrângere obliga la reabilitare si reeducare, iar de multe ori aceasta creeaza o dilema profesionala.

3. Declaratia internationala a principiilor etice în asistenta sociala

International Federation of Social Workers (IFSW) recunoaste necesitatea unei declaratii a principiilor etice care sa serveasca drept ghid în abordarea problemelor de etica din domeniul asistentei sociale. Aceasta declaratie publicata (iulie 1994) prezinta urmatoarele scopuri:

1.     sa formuleze un set de principii de baza pentru asistenta sociala care sa poata fi adaptate unui cadru social si cultural;

2.     sa identifice zonele problemelor etice din practica muncii de asistenta sociala;

3.     sa ofere îndrumari în alegerea metodelor pentru abordarea problemelor etice.

A. Asistentul social adera la urmatoarele principii:

1.     fiecare fiinta umana are o valoare unica, acest fapt justificând consideratia morala pentru acea persoana;

2.     fiecare individ are dreptul la propria sa împlinire, în masura în care nu încalca aceleasi drepturi ale altora si are obligatia de a contribui la bunastarea societatii;

3.     fiecare societate, indiferent de forma sa de guvernare, ar trebui sa functioneze astfel încât sa ofere beneficii maxime tuturor membrilor sai;

4.     asistentii sociali îsi asuma obligatia de a respecta principiile justitiei sociale;

5.     asistentii sociali au responsabilitatea sa-si dedice cunostintele obiective si capacitatile în scopul ajutorarii indivizilor, grupurilor, comunitatii si societatii;

6.     asistentii sociali trebuie sa ofere ajutorul sau consilierea ce amai buna posibil oricarei persoane care are nevoie indiferent de vârsta, sex, capacitate fizica sau mentala, categorie sociala, culoare, relogie, limba, convingere politica sau orientare sexuala;

7.     asistentii socali respecta drepturile umane de baza, individuale sau colective exprimate în Declaratia universala a drepturilor omului a Natiunilor Unite;

8.     asistentii sociali respecta principiile vietii private, ale confidentialitatii si ale responsabilitatii în utilizarea informatiilor din domeniul profesional;

9.     asistentii sociali trebuie sa colaboreze pe deplin cu clientilor, actionând spre binele acestora; clientii sunt implicati sa participe cât mai mult si trebuie sa fie informati cu privire la riscurile si presupusele beneficii ce decurg din cursul actiunii propuse;

10.  asistentii sociali iau împreuna cu clientii lor deciziile cu privire la actiunile care le vor influenta viata; sa se apeleze cât mai putin la mijloacele constrângerii legale;

11.  asistenta sociala nu poate oferi sprijin, direct sau indirect indivizilor, grupurilor, fortelor politice sau structurilor puterii care fac apel la terorism, tortura sau alte mijloace similare;

12.  asistentii sociali actioneaza si iau decizii în conformitate cu Declaratia internationala a principiilor etice în asistenta sociala si Standardele etice internationale ale asistentilor sociali, adoptate de asociatiile profesioanle nationale.

B. Zonele problematice

Aspectele care genereaza în mod direct dificultati de natura etica nu sunt neaparat legate de deosebirile culturale si de diferitele forme de guvernare. Fiecare asociatie nationala este încurajata sa discute si sa clarifice dificultatile si problemele importante, deosebit de relevante pentru fiecare tara în parte. Cu toate acestea, este unanim recunoscuta existenta urmatoarelor zone problematice:

1. situatia în care loialitatea asistentului social se afla la mijlocul unor interese aflate în conflict:

între interesele asistentilor sociali si ale clientilor;

între interesele conflictuale ale clientilor individuali si ale altor indivizi;

între interesele conflictuale ale unor grupuri de clienti;

între grupuri de clienti si restul populatiei;

între un sistem/institutie si grupuri de clienti;

între un sistem/institutie/patron si asistentii sociali;

între diferite grupuri profesionale.

2. faptul ca asistentul social actioneaza atât pentru a ajuta, cât si pentru a controla; participarea la activitatile de control asupra cetatenilor obliga asistentii sociali sa-si clarifice pozitiile etice implicate de acest rol si masura în acre rolul respectiv este în concordanta cu principiile etice de baza ale asistentei sociale;

3. faptul ca rolul asistentului social de a proteja interesele clientului poate intra în conflict cu exigentele de eficienta si utilitate;

C. Metode de solutionare a problemelor

Diferitele asociatii nationale ale asistentilor sociali sunt obligate sa trateze problemele astfel încât acestea sa poata fi abordate, judecate si solutionate în adunari colective. Asistentul social are posibilitatea sa discute, sa analizeze si sa ia în considerare dificultatile, problemele etice în colaborare cu colegii, cu alte grupuri sau alti experti.

Asociatiile elaboreaza si adapteaza standarde etice pentru diferite domenii de lucru, mai ales unde exista probleme etice complicate.

Când fundamentele etice constituie un ghid pentru actiunile desfasurate în parctica de asistenta sociala, este de datoria asociatiilor sa-i ajute pe asistentii sociali în analizarea si aprecierea problemelor etice conform:

1. principiilor de baza ale Declaratiei;
2. contextului etic, moral si fortele ce constituie conditiile în cadrul în care are loc actiunea;
3. motivele actiunii – însemnatatea pe care ar putea s-o aiba pentru actiunea respectiva pledarea la niveluri mai înalte a scopurilor si intentiilor asistentului social;
4. natura actiunii – ajutorul oferit în analizarea continutului moral al actiunii (ex. folosirea constrângerii ca metoda opusa cooperarii voluntare; reprezentarea prin tutore ca metoda opusa participarii);
5. consecintele pe care actiunea le-ar putea avea pentru diferitele grupuri – analizarea consecintelor diferitelor moduri de actiune pentru toate partile implicate pe termen scurt sau lung.

Asociatiile membre sunt responsabile pentru promovarea dezbaterii, educarii si cercetarii privind chestiunile etice.

Modelul de rezolvare a problemelor

1. Faza de contact

a. Identificarea si definirea problemei

problema asa cum o vede cleintul;

problema asa cum este ea definita de sistemele semnificative cu care clientul interactioneaza (familia, scoala, comunitatea);

problema asa cum o percepe asistentul social;

problema pentru interventie 8locul de unde începe activitatea comuna).

b. Identificarea scopului

cum vede/doreste clientul sa fie rezolvata problema ?

scopuri pe termen scurt;

scopuri pe termen lung.

ce crede sistemul client ca este necesar pentru a solutiona problema ?

ce cauta/asteapta sistemul client de la agentie ca mijloc de a solutiona problema ?

care sunt scopurile asistentului social pentru aceasta problema ?

ce crede asistentul social ca poate sau trebuie sa ofere clientului pentru a realiza aceste scopuri ?

c. Contractul preliminar

clarificarea realitatii si limitelor serviciilor posibil de oferit;

dezvaluirea viitoarei activitati comune;

necesitatea determinarii contractului pentru a continua explorarea sau evaluarea, astefl încât clientului sa-i fie confirmate drepturile, asteptarile si autonomia, iar asistentului social, dreptul de a interveni.

d. Explorarea si investigarea

motivatia: disconfort sau speranta;

posibilitatea;

capacitatea sistemului client.

2. Faza de contract

e. Evaluarea si determinarea (stabilirea)

daca si cum problema identificata e legata de nevoile sistemului client;

analiza situatiei pentru identificarea factorilor ei esentiali;

considerarea factorilor semnificativi care contribuie la mentinerea nevoii, lipsei sau dificultatii;

identificarea factorilor care par cei mai critici, definirea interrelatiilor acestora si selectarea celor asupra carora se poate actiona;

identificarea resurselor disponibile, a punctelor forte si a motivatiilor;

selectia si folosirea generalizarilor, principiilor si conceptelor potrivite din teoria asistentei sociale;

fapte organizate conform ideilor teoretice (din teoria asistentei sociale si din experienta) – judecata personala.

f. Formularea unui plan de actiune – un ghid al interventiei

considerarea si stabilirea unui scop realizabil;

luarea în considerare a alternativelor;

determinarea modalitatii potrivite de a oferi servicii;

concentrarea eforturilor de schimbare;

rolul asistentului social;

considerarea fortelor din interiorul si exteriorul sistemului client care pot împiedica planul;

considerarea cunostintelor si deprinderilor asistentului social si a timpului necesar pentru aplicarea planului.

g. Prognoza - câta încredere are asistentul social în succesul planului.

3. Faza de actiune

h. Ducerea la îndeplinire a planului – stabilirea sarcinilor, resurselor si serviciilor care sa fie utilizate; metodele folosite si perioada de actiune.

i. Încheierea

evaluarea cu sistemul client a realizarii sarcinilor si a semnificatiilor procesului;

atitudinea fata de încheierea relatiei;

mentinerea câstigurilor obtinute.

j. Evaluarea

procesul continuu.

a fost atins scopul ?

au fost potrivite metodele folosite ?

4. Drepturile beneficiarului în asistenta sociala

În asistenta sociala drepturile beneficiarului decurg din valorile generale ale asistentei sociale. Drepturile   beneficiarului se înscriu în cadrul deontologic care reglementeaza aceasta practica în domeniu:

1. dreptul la respect:

persoana asistata trebuie tratat ca o persoana demna, rationala, cu drepturi si libertati inalienabile, imprescriptibile, care este capabila sa ia propriile decizii;

trebuie respectate convingerile sale politice, religioase, culturale, sociale; nu este recomandata formularea unor judecati de valoare profesionala care nu se sprijina pe informatii credibile, verificate si care ar putea leza personalitatea sau imaginea publica a beneficiarului;

asistentul social nu trebuie sa-si manifeste simpatiile, antipatiile, preferintele fata de persoanele asistate pe timpul relatiei de asistenta;

2. dreptul la bunul sau renume:

serviciile de asistenta sociala nu pot prezerva date despre beneficiar decât cu consimtamântul sau, respectându-se dreptul la imagine, la bunul sau renume, intimitate;

datele solicitate pentru diferite cercetari, statistici sunt oferite codificat, protejându-se identitatea persoanei asistate si natura problemei; doar în unele cazuri de anchete juridice, asistentul social poate da unele informatii despre persoana asistata dar acestea ramân în interiorul echipei de cercetare;

asistentul social trebuie sa respecte confidentialitatea informatiilor referitoare la persona asistata;

3. dreptul la confidentialitate: interviurile, conversatiile, înregistrarile trebuie sa se desfasare doar în conditii de confidentialitate, protectie, intimitate; acest lucru trebuie avut în vedere si cu celelalte terte persoane, tangente cu cazul respectiv; toate documentele trebuie pastrate în siguranta si protectie;

4. dreptul la politete si consideratie:

persoanele care apeleaza de obicei la aceste servicii de asistenta sociala o fac cu retinere, timiditate, neliniste si de aceea primul contact este foarte important din punct de vedere psihologic pentru relatie;

politetea poate avea valente terapeutice: dezinhiba persoana, deschide o cale de comunicare, bazata pe sinceritate si încredere; chiar daca apare o delegare catre un alt serviciu spre un alt asistent social, aceasta trebuie sa se realizeze într-o maniera de încredere, politete si respect;

5. dreptul la noninterferenta:

asistentul social nu trebuie sa aplice propriile standarde la problema persoanei asistate, deoarece ar putea leza respectul de sine, posibilitatea unei cooperari cu beneficiarii;

este periculoasa depasirea sferei de pregatire a asistentului social; de exemplu, recomandari terapeutice care intra în sfera psihologului;

beneficiarul nu trebuie supus unei intervievari suplimentare daca nu este necesar, dar trebuie informat daca asistentul social îl poate ajuta sau poate fi trimis catre un alt serviciu specializat;

acest drept se aplica si în cazul locuintei persoanei asistate: daca asistentul social nu este invitat înauntru, el nu poate intra decât daca are o hotarâre judecatoreasca de supraveghere sau investigatie; daca este invitat înauntru asistentul social trebuie sa accepte standardele de viata ale acesteia, sa nu faca comentarii, sa nu eticheteze, sa nu se lase condus de prejudecati.

6. dreptul de a spune adevarul: daca la început persoana nu are încredere în asistentul social, el trebuie încurajat sa ofere informatii cât mai corecte si cu acuratete, sa nu omita unele informatii sau sa le prezinte trunchiat, distorsionat pentru a putea fi utilizate eficient în demersul de rezolvare a problemei;

5. Consilierea

Sa consiliezi pe cineva cu probleme personale nu este nici magie, nici mistica. Desi antrenamentul si experienta în consiliere sunt benefice, oricine are puterea de a ajuta pe altcineva, ascultând si discutând despre dificultati. Profesionistii însa, prin competenta si preocuparile lor pot duce la bun sfârsit, cu rezultate pozitive, consilierea acestor tipuri de persoane.

a. Consilierea din perspectiva consilierului:

- constituirea unei relatii;

- explorarea aprofundata a problemelor;

- explorarea solutiilor alternative;

- evaluarea.

b. Consilierea din perspectiva clientului:

- constientizarea problemei („am o problema”);

- relatia cu consilierul („cred ca acest consilier ma va ajuta”);

- motivatia („cred ca pot sa-mi îmbunatatesc situatia”);

- conceptualizarea problemei („problema mea nu e neobisnuita, are însa componente specifice”);

- explorarea strategiilor alternative („vad ca sunt multiple cai de actiune pentru îmbunatatirea situatiei mele”);

- selectionarea strategiei („cred ca aceasta metoda o sa ma ajute si doresc sa o încerc”);

- implementarea („aceasta metoda ma ajuta”);

- evaluarea („desi aceasta metoda îmi rapeste mult timp si efort, merita”).

În consilierea clientilor mai exista o zona pe care consilierii trebuie sa o cunoasca, adica sa înteleaga reactiile emotionale ale clientilor atunci când au o problema personala. De exemplu, persoanele care sufera de afectiuni foarte grave, alcoolicii refuza adesea sa recunoasca faptul ca au o problema personala si au nevoie de anumite servicii.

În literatura de specialitate, o contributie importanta o aduce Elisabeth Kubler-Ross (On death and dying – 1969) care enumera etapele prin care trec bolnavii:

1.     negare – („nu , nu eu sau eu nu „) – reactie specifica unui pacient care sufera de o boala incurabila; negarea este importanta si necesara; ajuta la atenuarea impactului pacientului cu vestea ca va muri;

2.     mânie si suparare – („de ce eu ?”); pacientul resimte faptul ca ceilalti ramân sanatosi si vii, în timp ce el trebuie sa moara; este vizat Dumnezeu pentru descarcarea mâniei, considerat ca cel care a decis condamnarea la moarte;

3.     negociere – („da, eu, dar.”) – pacientii accepta moartea ca pe un lucru cert, dar înca se târguiesc pentru mai mult timp; de obicei fac aceasta cu Dumnezeu – promit sa fie mai buni sau sa faca ceva bun în schimbul unei saptamâni, luni sau an de viata;

4.     deprimare – („da, eu”) – la început, pacientul rememoreaza esecurile, pierderile, lucrurile pe care nu le-a facut, relele si greselile comise; intra, apoi, într-o perioada de pregatire, asteptând sosirea mortii; („când un pacient nu mai doreste sa te vada este un semn ca a terminat toate problemele neterminate si e gata sa plece în liniste”);

5.     acceptare – („timpul meu este foarte scurt, dar este în regula”) – este etapa împacarii, dar nu resemnarii; nici fericita, dar nici nefericita.

6. Metode si tehnici de investigare pihosociala

Metodologia asistentei sociale are o fizionomie proprie, gratie acumularilor din stiintele socio-umane si din experienta profesionala din domeniu.

Metoda observatiei – metoda fundamentala de culegere a datelor; spre deosebire de observatie spontana a vietii cotidiene, cea stiintifica este o actiune planificata, ghidata de scopuri si ipoteze.

Tipologia observatiei are la baza criterii diferite de clasificare:

1.     dupa scop:

observatia exploratorie – utilizata când nu se detin informatii suficiente despre realitatea ce urmeaza a fi investigata (ex. antropologii si etnologii); în practica asistentei sociale este o metoda de investigare, deoarece fiecare client sau situatie reprezinta un „caz unic”,

observatia de diagnostic – analizarea în profunzime a situatiei problematice; interpretarea si încadrarea cazului; presupune doua componente: diagnosticul descriptiv (diferential) si explicativ (cauzal, etiologic);

observatia experimentala – utilizata pe parcursul derularii planului de interventie prin care se declanseaza procesele de schimbare sociala (manipluaraea variantelor, verificarea de ipoteze, construirea unui sistem controlabil de observat);

2. dupa gradul de implicare a observatorului:

observatia externa (nonparticipativa) – utilizata de jurnalisti, oameni de stiinta, medici si asistenti sociali;

observatia participativa – integrarea observatorului în comunitatea cercetata, pentru o perioada lunga de timp, în scopul cunoasterii în profunzime, de tip calitativ; se permite o mai buna evaluare a problemelor, se surprinde dinamica realitatii traite, conexiunea factorilor obiectivi si subiectivi;

3. dupa gradul de structurare:

observatia structurata – metoda cantitativa, riguroasa si sistematica; se utilizeaza grile de observatie care faciliteaza actiunea de investigare si diagnoza; de exemplu: grila de observare a efectelor abuzului si neglijarii la adolescenti:

abuz fizic (indicatori): retras/apatic;comportament agresiv/antisocial; incapabil sa aiba legaturi cu cei de aceeasi vârsta; se identifica cu cei „duri”; consum de droguri/ alcool; tulburari de nutritie;

abuz sexual (indicatori): promiscuitate/prostitutie, nesupunere sau bunavointa duse la extrem, izolare, frica/anxietate/depresie, automutilare, gesturi sinucigase, consum de droguir/alcool, fuga de acasa;

neglijare (indicatori): retras/apatic, agresiv, incapabil s-si faca sau sa-si pastreze prietenii, obezitate sau alte tulburari de nutritie, consum de droguri/alcool.

observatia nestructurata (calitativa) – nu face apel la o schema de categorii sau ipoteze; se elaboreaza pe parcursul investigatiei sau la sfârsitul ei.

Metoda interviului – esentiala în comunicarea dintre asistentul social si client; construirea unei relatii corecte si eficiente depinde de calitatea procesului de comunicare; se opereaza cu urmatoarele tipuri de comunicare:

1.     în functie de mijloacele de comunicare:

comunicare verbala (conversatia, interviul, consilierea, negocierea);

comunicarea nonverbala (mimica, gestica, limbajul corpului);

comunicarea audiovizuala (comunicarea mass-media);

comunicarea simbolica (steaguri, semnale, formule).

2.     în functie de calitatea comunicarii:

comunicarea defectuasa (lipsa comunicarii sau „dialogul surzilor”);

comunicarea autentica (disponibilitate, transperanta, conciliere).

6.1. Tipuri de interviu

Dupa gradul de profunzime si libertate se disting trei categorii de interviuri: interviuri nestructurate sau nonstandardizate; interviuri semistructurate si interviuri structurate.

Din categoria celor nestructurate fac parte:

interviul clinic – utilizat în psihoterapie, asistenta sociala; grad maxim de liberate, centrat pe persoana intervievata fara o tema stabilita; obiective psihoterapeutice;

interviul de profunzime – utilizat în studiul motivatiilor; grad de libertate limitat pe o anumita tema impusa; obiective sprijin psihologic, întelegerea modelelor de actiune;

Din categoria interviurilor semistructurate fac parte:

interviul centrat (ghidat) cu raspunsuri libere – grad de libertate redus, prin impunerea unor teme de discutie; se utilizeaza pentru studiul reactiei indivizilor fata de anumite situatii precizate în prealabil; investigatie calitativa;

interviul cu întrebari deschise – grad de libertate limitat prin formularea precisa a întrebarilor, la care subiectul intervievat raspunde liber.

Interviul structurat sau cu întrebari închise are un grad de libertate exterm de redus pentru ambii interlocutori, deoarece întrebarile sunt formulate înainte de începerae interviului. Se respecta o anumita ordine.

Realizarea interviului presupune trei mari secvente: pregatirea interviului, derularea si analiza si redactarea raportului de interviu. Pregatirea interviului tine cont de:

identificarea problemei;

documentarea teoretica asupra problemei;

precizarea scopului si obiectivelor;

delimitarea populatiei si a esantionului;

construirea unui plan de interviu.

Exemplu: ghid de interviu – tema: identificarea minorilor aflati în dificultate si a familiilor acestora; se urmareste:

istoricul si functionarea familiei;

dimensiunile capacitatilor parentale;

dezvoltarea minorului (normalitate si disfunctii);

identificarea factorilor de risc.

7. Dileme etice. Modele de solutionare

Dilemele etice apar în situatiile în care specialistul/profesionistul este pus sa aleaga între doua alternative echivalent dezirabile sau indezirabile.

Dilemele profesionale apar din faptul ca valorile etice, profesionale, proprii specialistilor implicati sunt eterogene iar optiunile pentru rezolvarea lor tin si de factori externi (tehnologie, legislatie, morala). Profesionistul - asistentul social - se confrunta cu situatii în care trebuie sa decida între doua alternative care dau nastere unui conflict între:

valorile personale si valorile profesionale;

valorile personale si valorile persoanei asistate;

valorile personale si valorile institutiei în care îsi desfasoara activitatea.

n ce situatii putem vorbi de o problema ca reprezinta o dilema ? În mod curent au fost identificate câteva criterii care concura la considerarea problemei ca dilema:

1.    problema nu poate fi rezolvata doar cu ajutorul datelor empirice;

2.    problema este foarte complexa, iar datele si informatiile care stau la baza deciziilor sunt dificil de ales;

3.    rezultatele care decurg din rezolvarea problemei implica si consecinte pe termen lung.

Specialistii propun mai multe modele de solutionare a dilemelor etice. Lupu si Zanc (2004) prezinta trei modele:

A.  Modelul traditional de rezolvare a dilemelor etice:

1. identificarea problemei;

2. culegerea informatiilor pentru analiza problemei si aflarea posibilitatilor de solutionare;

3.  explorarea solutiilor alternative;

4.  evaluarea lor;

5.  alegerea celei mai adecvate solutii;

6.  implementarea solutiei alese;

7.  evaluarea rezultatelor.

B.  Modelul M.O.R.A.L.:

M. „massage: „întoarcerea' problemei pe toate fetele, culegerea de informatii despre problema sau factorii implicati în procesul decizional;

O. „outline options”: schitarea de solutii, identificarea alternativelor, analizarea cauzelor si a consecintelor lor;

R.”review criteria and resolve”: trecerea în revista a criteriilor si rezolvarea dilemei; compararea optiunilor cu valorile celor implicati în procesul decizional (prin ponderare sau cu ajutorul unei grile);

A. „affirm position and act”: impunerea pozitiei si trecerea la actiune; dezvoltarea unei strategii de implementare a deciziei;

L. „look back”: o privire retrospectiva'; evaluarea valorii deciziei aplicate.

C. Modelul decizional etic - Murphy (1976):

1.       identificarea problemei;

2.       stabilirea situatiei/problemei ce constituie o situatie sau problema etica;    

3.       identificarea persoanelor care sunt implicate în decizia finala;

4.       identificarea rolului decidentului;

5.       examinarea consecintelor pe termen lung si scurt a alternativelor;

6.       luarea deciziei;

7.       compararea deciziei cu valorile si normele decidentului;

8.       urmarirea îndeaproape a rezultatului deciziei pentru a folosi experienta în viitoarele situatii dilematice.

In rezolvarea situatiilor caracterizate de incertitudine, ambiguitate în practica unei profesii sunt importante reglementarile activitatii, respectiv standardele.

Federatia Internationala a Asistentilor Sociali în Declaratia Internationala a Principiilor Etice în Asistenta Sociala face câteva recomandari de solutionare a problemelor.

In primul rând se face apel la asociatiile nationale ale asistentilor sociali care sunt obligate sa trateze problemele etice într-o modalitate abordabila si solutionate de adunarile colective din organizatie. De asemenea, aceste organizatii trebuie sa ofere un cadru de comunicare între specialisti, colegi sau alte persoane.

Astfel, se fac recomandari de respectare a:

principiilor etice în asistenta sociala,

contextului etic, moral si fortele ce constituie conditiile în cadrul în care are lor actiunea,

motivele actiunii, adica însemnatatea pe care ar putea s-o aiba pentru actiunea respectiva apelul la foruri mai înalte,

natura actiunii, de ex. folosirea unor mijloace de constrângere,

consecintele actiunii asupra unor grupuri, parti implicate în conflict.

De asemenea, responsabilitatea pentru cercetarea situatiilor problematice, etice revine asociatiilor profesionale membre. Ca raspuns la diferitele probleme etice cu care se confrunta practicienii s-au formulat principii si reguli care compun diferitele coduri deontologice ale profesiilor din domeniul social.

Exemple de situatii care pot conduce la dileme morale:

1.     Un tânar dintr-un centru pentru minori delincventi va spune ca are încredere în dvs., crede ca numai dvs. îl întelegeti si va dezvaluie planul lui de a evada.

2.     Organizatia unde lucrati a obtinut o suma de bani de la o fundatie pentru sprijinirea copiilor cu handicap; directorul va cere sa prezentati un raport despre munca dvs. în care sa figureze un numar mai mare de cazuri asistate decât în realitate, nu numai pentru a justifica activitatea existenta, dar si pentru a putea solicita ulterior o suma mai mare de bani.

3.     O femeie va spune ca a ramas însarcinata, doreste sa avorteze si va solicita ajutorul.

4.     Aflati despre unul din adolescentii dintr-un centru de plasament ca practica relatii homosexuale si îi agreseaza pe baietii mai mici.

Unii pot considera aceste cazuri ca fiind clare, lipsite de vreo dilema morala, altii, dimpotriva, identifica principii si valori morale diferite si considera ca rezolvarea unor astfel de situatii implica o deliberare morala dificila. Pentru a ne clarifica în legatura cu solutiile unor astfel de cazuri si ale altora conform cerintelor asistentei sociale, avem nevoie de cunoasterea modului în care profesia stabileste prioritatile ei valorice.

Fata de cine suntem responsabili?

Pentru a lua o hotarâre etica, trebuie sa clarificam ce parti implicate vor fi influentate de decizia noastra si pe care dintre ele ne simtim mai obligati sa le sustinem. Când vom analiza o dilema etica, vom investiga urmatoarele categorii de responsabilitati:

1.    responsabilitati fata de societate;

2.    responsabilitati fata de profesie;

3.    responsabilitati fata de persoanele asistate;

4.    responsabilitati fata de noi însine ca profesionisti;

5.     responsabilitati fata de colegi;

6.    responsabilitati fata de institutia angajatoare.

Teme majore de confruntare etica:

Conflictele morale carora trebuie sa le faca fata asistentii sociali se pot datora urmatoarelor trei grupe de factori (din Roth-Szamoskozi, 2003):

1.    Factori care tin de asistentii sociali: presupunerile lor, convingerile lor, judecatile lor de valoare privind natura umana, valorile, scopurile activitatii de asistenta sociala sau conceptiile lor teoretice privind activitatea lor profesionala.

2.  Factori legati de beneficiar: personalitatea sa, nivelul sau mintal si educational, relatiile sale cu alti membri ai familiei sale, cu comunitatea, relatiile si situatia sa profesionala.

3.    Factori legati de problema: natura problemei, definirea ei, scopurile si prioritatile care deriva din acest specific, strategiile si optiunile la care se preteaza.

4.    Factori care tin de mediul institutional

Aspectele etice ale muncii de asistenta sociala apar ori de câte ori exista un conflict sau o lipsa de simetrie legata de factorii amintiti sau când se ciocnesc valori în interiorul diferitelor componente.

Subiectele principale care constituie elemente ale dilemelor practicienilor asistenti sociali sunt urmatoarele:

1.cunostintele profesionale ale celui care ofera ajutor versus drepturile persoanelor asistate de a alege serviciile pe care le doresc;

2.     obligatiile si solicitarile contradictorii la care asistentul social e nevoit sa le raspunda;

3.     hotarârile privind persoanele asistate trebuie luate împreuna cu acestia, cu consimtamântul lor, dar în multe cazuri ei nu înteleg toate implicatiile alegerii lor;

4.     asistentul social trebuie sa ia uneori decizii în situatii neclare, ambigue sau contradictorii;  

5.     asistentului social i se cere sa fie sincer si sa spuna adevarul, dar exista situatii în care cunoasterea adevarului este greu suportabila de catre persoana asistata sau pare ca îi face rau acestuia;

6.     respectarea confidentialitatii este adesea dificila, deoarece sunt situatii în care i se cere comunicarea informatiilor în interesul persoanei asistate sau al altora implicati;

7.     caracterul limitat al resurselor aflate la dispozitia asistentilor sociali ridica problema echitatii, respectiv a prioritatilor în distribuirea acestora;

8.     în general, interesele persoanelor asistate sunt primordiale fata de ale profesionistilor, dar sunt situatii în care ele pericliteaza serviciul sau chiar viata asistentului social;

9.     în deciziile sale profesionale, asistentul social trebuie sa renunte la propriile judecati de valoare, chiar si în situatiile în care propriile valori îl fac sa încline într-o anumita directie;

10.  asistentul social îsi va mentine raporturile cu persoanele asistate la nivelul limitat al relatiilor profesionale, chiar daca acestia manifesta nevoia de o relatie mai complexa;

11.  alegerea modalitatilor de evaluare si a cailor de interventie poate pretinde alegerea între o tehnica mai potrivita pentru persoana asistata si una mai convenabila pentru asistentul social;

12.  relatiile cu colegii pot deveni conflictuale din cauza unor confruntari cu caracter profesional, provenind din întelegerea diferita a obligatiilor fata de persoanele asistate;

13.  respectarea regulamentelor interioare si a dispozitiilor superiorilor este o obligatie a oricarui angajat, care vine însa uneori în conflict cu alte cerinte etice.

Luarea unei decizii etice

1. Identificarea problemei

Primul pas presupune identificarea problemei sau a dilemei. Care este sursa conflictului? Ce factori sunt implicati?

De exemplu, daca esuezi în a explica persoanei asistate care sunt limitele confidentialitatii si informatia trebuie sa fie împartasita ca urmare a unor cerinte legale sau institutionale, atunci apare o potentiala dilema etica.

Daca asistentul social nu este de acord cu anumite directionari din partea institutiei si are un argument convingator pentru care lucrurile ar trebui schimbate, atunci se afla într-o pozitie mai
buna. Primul pas pentru depasirea unei probleme este recunoasterea ei.

2. Examinarea valorilor si normelor etice necesare pentru rezolvarea dilemei.

Imaginati cursurile posibile si probabile ale actiunii. În enumerarea tuturor posibilelor cursuri ale actiunii va trebui sa luati în considerare argumentele dvs. pentru fiecare actiune în parte. Astfel, luând în considerare fiecare alternativa, va deveni evident propriul sistem de valori.

3.  Care sunt implicatiile alternativelor dvs.? Ce se va întâmpla?

Este important sa identificati care este pozitia responsabilitatilor dvs. Reamintiti-va ca aveti responsabilitati fata de persoana asistata, fata de institutia unde lucrati, fata de societate, profesie si, foarte important, fata de dvs.

De asemenea, e important sa fiti cât se poate de realisti. Uneori situatiile personale afecteaza decizia pe care o luam. De exemplu, asistentul social poate sa nu fie de acord cu seful sau si drept urmare, îsi poate pierde slujba. Elemente de genul acesta pot avea. un impact asupra deciziei si de aceea trebuie luate în considerare, dar, din fericire, astfel de situatii nu se întâlnesc prea des.

4.  Alegerea celui mai bun curs al actiunii.

Studiu de caz: dilema etica

Parintii unui adolescent de 16 ani, A., îl întreaba pe asistentul social daca fiul lor consuma droguri. Asistentul social stie ca tânarul consuma droguri.

Adeseori, asistentii sociali care lucreaza cu minorii se confrunta cu situatii în care parintii solicita informatii despre copiii lor. De asemenea, asistentul social trebuie sa decida daca este cazul sa transmita anumite informatii confidentiale, chiar daca nu au fost solicitate.

În cazul de mai sus, asistentul social trebuie sa decida între respectarea dreptului tânarului la confidentialitate si dreptul parintilor de a sti despre faptul ca fiul lor consuma droguri. Se întelege ca tânarul nu doreste ca parintii lui sa afle, dar putem întelege si dorinta parintilor de a cunoaste problema fiului lor.

Daca A. ar fi adult, atunci lucrurile ar fi mai simple, dar faptul ca este minor complica situatia. Daca asistentul social nu dezvaluie informatia parintilor lui A., creste calitatea serviciilor oferite lui A. Daca, din contra, comunica informatia parintilor, risca distrugerea relatiei cu A. si poate contribui la deteriorarea relatiei lui A. cu parintii sai. Dar e posibil ca parintii lui A. sa îl sprijine pe acesta pentru depasirea problemei.

Din punct de vedere deontologic, asistentul social are obligatia de a respecta dreptul lui A. la confidentialitate. Încalcarea confidentialitatii ar produce mai mult rau decât bine si ar putea crea chiar un precedent în ceea ce priveste deciziile asistentului social (daca decide sa transmita parintilor secretele copiilor).

Dar pastrarea confidentialitatii asupra informatiilor obtinute de la minori în cadrul unei relatii bazate pe încredere poate fi respectata atâta timp cât nu e necesar sa protejezi minorul de posibilitatea de a-si face rau, lui sau altora.

În acest caz, asistentul social ar trebui sa împartaseasca informatiile numai daca el considera ca tânarul îsi poate face rau, lui sau altora ca urmare a consumului de droguri. Oricum, daca asistentul social considera ca tânarul doreste sa fie tratat, atunci transmiterea informatiilor nu se justifica.

Dilemele etice ale asistentului social pot avea ca sursa punctele diferite de vedere asupra cazului, care impun prioritati diferite. Pentru exemplificare, se propun spre analiza modalitatile posibile de actiune ale asistentului social în urmatoarele cazuri:

Fiul adult vrea sa îsi plaseze tatal vârstnic într-un camin de batrâni, dar acesta nu doreste internarea; prefera sa ramâna acasa, desi are dificultati din ce în ce mai mari de a se întretine singur. În acest caz, dilema rezulta din faptul ca persoana asistata (fiul) solicita un serviciu social ce poate afecta nefavorabil un membru al familiei sale.

ntr-un orasel se pune problema construirii unei tabere pentru un numar mare de refugiati sositi în zona; comunitatea se opune acestui proiect, de frica posibilei cresteri a infractionalitatii si cere îmbunatatirea protectiei oferite de politie împotriva refugiatilor. Aici dilema provine din prioritatile diferite: pe de-o parte, cele ale comunitatii (sa fie ferita de eventuale riscuri cauzate de sosirea unor straini) si, pe de alta parte, cele ale profesiei (preocuparea primordiala fata de grupurile dezavantajate).

O femeie îl întreaba pe asistentul social al logodnicului ei daca este adevarat ca acesta este infectat cu virusul HIV. În acest caz, dilema apare ca urmare a posibilitatilor diferite de întelegere a loialitatii fata de persoanele asistate implicate, respectiv de a proteja sanatatea tuturor persoanelor în cauza versus respectarea dreptului la confidentialitate.

O doamna foarte respectata în comunitate si admirata de asistentul social datorita activitatilor sale de voluntariat, de tip caritabil, se plânge ca fiica ei, care nu sta destul cu ea, vrea sa fie independenta si nu o mai asculta acum, la adolescenta. În astfel de situatii, asistentul social trebuie sa îsi limpezeasca cine este asistatul ale carui interese trebuie sa le apere: mama supraprotectiva, care cauta mijloace de a-si mentine controlul asupra fiicei sale, sau fata de adolescenta, al carei comportament pare sa se încadreze în limitele normalului si care are nevoie de încurajarea tendintelor ei de autonomie.

O tânara de 16 ani, însarcinata în cinci saptamâni, îl roaga pe asistentul social sa o ajute pentru a întrerupe sarcina. Asistentul social este, prin religia sa, împotriva avortului, dar institutia la care lucreaza asistentul social nu este împotriva avortului.

Un tânar de 19 ani îi marturiseste asistentului social ca este confuz cu privire la orientarea sa sexuala si ca este atras de persoane de acelasi sex. Asistentul socialeste împotriva homosexualitatii, dar institutia în care lucreaza condamna orice forma de discriminare.

Nu se poate elabora o tipologie a dilemelor morale, dat fiind numarul mare al acestora si varietatea lor, dar este cert ca avem nevoie de a ne forma capacitatea de a discerne în urma unei evaluari deontologice asupra subiectelor dilematice. Astfel, codul deontologic functioneaza ca un ghid de raportare la situatii etice si nu reprezinta un ansamblu de reguli cu aplicabilitate la o situatie data.

Formarea unei gândiri deontologice presupune evaluare deciziilor în spiritul valorilor profesionale, rolul codului deontologic fiind de a face constient ca decizia luata va trebui sa fie satisfacatoare nu numai pentru el/ea însusi/însasi, ci si pentru standardele profesionale. De cele mai multe ori, solutiile dilemelor etice nu sunt absolut satisfacatoare, sarcina cea mai grea a asistentilor sociali fiind de a raporta continuu valorile profesionale la valorile personale, având în permanenta ca preocupare respectarea standardelor profesionale.

Gânditi-va la un eveniment sau la o situatie cu care v-ati confruntat la locul de munca si pe care îl/o considerati problematica din punct de vedere etic (un conflict sau o situatie în care v-a fost greu sa luati o decizie). Aspecte ca drepturi, responsabilitati, valori în asistenta sociala, valori personale sau ale institutiei pot fi implicate.

Descrieti pe scurt situatia (evenimente, persoane, circumstante).

Care a fost dilema si decizia luata?

Care au fost valorile pe care s-a bazat decizia luata?

Ati lua alta decizie acum, în urma acumularii de noi cunostinte?