DEZVOLTAREA COMUNITARA - CATRE O NOUA STRATEGIE DE CREARE A BUNASTARII

DEZVOLTAREA COMUNITARA - CATRE O NOUA STRATEGIE DE CREARE A BUNASTARII

A devenit aproape un loc comun a afirma ca, sub raportul cuceririlor sociale si politico-juridice ale umanitatii, secolul XVIII a adus drepturile civile, secolul XIX pe cele politice iar secolul XX a fost marcat de dezvoltarea drepturilor sociale.

Aparitia si mai tarziu consolidarea statelor europene, denumite ulterior ale bunastarii (in continuare WS - Welfare State), constituie un element esential al transformarii Europei, proces inceput odata cu Revolutia Industriala si cu cea Franceza. In sens strict, ,,schitarea' institutionala a WS incepe insa abia in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, ocupand propriu-zis perioada dintre formarea statelor nationale (german si italian) si primul razboi mondial.

Modelarea istorica a WS are la baza trei repere fundamentale: 1. Procesul de formare a Statului Modern Centralizat (,,The Nation-State"); 2. industrializarea; 3. democratizarea politica a Europei . Practic, putem spune ca prin cele trei procese care definesc originea WS, acesta este un produs al capitalismului modern vest-european. ,,Esenta WS este, contrar asteptarilor, pur liberala' afirma Peter Flora, unul dintre cei mai cunoscuti specialisti germani in politica sociala din anii '70 - '80, argumentand legatura stransa a sistemului prosperitatii nationale cu economia de piata capitalista si cu democratia politica ,,de masa', principii promovate de liberalismul secolului al XIX-lea.

Nu exageram daca facem afirmatia ca modernizarea Europei (politica, economica si socio-culturala) a evoluat in paralel cu procesul de constructie (institutionalizare) a WS. Obligatiile si drepturile care rezultau din sistemul institutiilor feudale, comunitare, familiale sau religioase ale vechii Europe trec acum sub ,,jurisdictia statului'. Statul este cel care preia, in a doua parte a secolului trecut, o serie intreaga de functii pana atunci fragmentate, abordand si asumand de o maniera noua, specifica statului-natiune de secol XIX, relatiile cu cetatenii sai.

Industrializarea a adus cu sine aparitia unei ,,clase muncitoare industriale', clasa care avea sa reprezinte pentru o lunga perioada de timp categoria sociala dominanta (cel putin din punct de vedere numeric) in Europa. Nu este de aceea surprinzator sa constatam ca WS modern ,,a atacat' frontal tocmai problemele comune ale noii clase sociale: pierderea venitului provocata de accident, boala, invaliditate, somaj sau batranete.

Solutia care se intrezarea era inlocuirea vechilor legi europene ,,ale saracilor' (vezi Robert Malthus, David Ricardo)[2] cu un principiu nou, strans legat de ideea de dezvoltare generala: asigurarile sociale. Practic, sistemul securitatii sociale bazat pe asigurari domina inca mecanismele de functionare ale WS european contemporan, spre deosebire de sistemul american care ,,mizeaza' mai mult pe cresterea oportunitatilor economice si educationale ale cetatenilor sai.

Din perspectiva filosofiei politice a secolului XIX, era cunoscut consensul teoreticienilor (atat conservatori cat si marxisti), in ceea ce priveste contradictia de principiu dintre capitalism si democratie, ca forme ,,incompatibile' de organizare sociala. De exemplu, Mill si Tocqueville atrag atentia ca democratizarea politica de masa va conduce la o societate in care legiferarea va fi facuta de majoritatea needucata si lipsita de proprietate, in timp ce Marx deasemenea recunoaste ca introducerea Constitutiei democratice franceze de la 1848 a transferat formal puterea politica in mainile fostei clase subordonate[3].

Cu toate acestea, capitalismul si democratia au continuat sa coexiste, ceea ce l-a facut pe cunoscutul autor britanic Marshall sa se intrebe, retoric, in 1950: ,,Cum este posibil? Cum poate egalitatea cetatenilor sa coexiste cu capitalismul, un sistem bazat tocmai pe inegalitatea sociala de clasa?"[4]

Explicatia pare sa fie aparitia si consolidarea WS, ca sistem garant al bunastarii colective. Deci, WS realizeaza un compromis (compatibilizare) intre capitalism si democratie, care trebuie inteles astfel: muncitorii accepta legitimitatea sistemului capitalist, pentru ca acesta asigura un nivel suficient de profitabilitate si un surplus economic pe baza caruia se pot pune in aplicare programe sociale.

Capitalistii, la randul lor, accepta necesitatea asigurarii unor venituri minimale si a cheltuielilor pentru bunastare, pentru ca aceste beneficii sociale mentin o clasa muncitoare sanatoasa, echilibrata si multumita[5].

In acest mod, activitatile statului in societatea capitalista ar putea fi indreptate simultan spre nevoia mentinerii profitabilitatii economice si spre nevoia asigurarii armoniei sociale. Interesant este insa faptul ca, in pofida acestui compromis care salveaza coabitarea capitalismului cu democratia, WS a fost intens criticat atat de liberalii radicali cat si marxisti, fiecare vazand in acest sistem o ,,pervertire' a modelului ideal.

Institutiile si politicile WS s-au consolidat prioritar in tari cu grad ridicat de dezvoltare economico-sociala, deci exact acolo unde capitalismul a atins ,,stadiile cele mai avansate' si unde, dupa Marx, proletariatul ar fi trebuit sa rastoarne pe cale revolutionara oranduirea si sa preia puterea din mana burgheziei. A fost oare WS instrumentul magic prin care capitalismul a reusit sa supravietuiasca unei mari provocari a istoriei, indepartand riscul propriei sale disparitii tocmai prin aceasta inspirata ,,mituire a clasei muncitoare'?

Se descriu patru mari etape ale constructiei (institutionalizarii) sistemului de securitate sociala: 1. Faza experimentala (1870-1920); 2. Faza consolidarii (1920-1945); 3. Faza expansiunii (1945-1975); 4. Criza si reforma sistemului social (dupa 1975, continuand pana in prezent).

Administratia Bismarck lanseaza in Germania anului 1883 primul program social concret mentionat in literatura de specialitate:asigurarile de boala si accident. Acest program fusese precedat de alte cateva masuri izolate si, chiar daca avea acoperire limitata si un caracter restrictiv de accedere la beneficii, constituie totusi prima incercare de institutionalizare a unui sistem de ,,despagubiri' pentru muncitorii industriali. Tocmai din acest motiv, programul german lansat de Bismarck are in primul rand o valoare simbolica.

El demonstreaza ca solutia instituirii unor politici sociale guvernamentale cu rol protector a provenit din zona dreptei politice si ca aceasta are, istoric vorbind, dreptul de a-si revendica ,,paternitatea' asupra WS! Este deci un motiv in plus sa vedem cu claritate in trecutul sistemului securitatii sociale originea sa liberala (in termenii vremii: conservatoare), de care vorbea Peter Flora[6]. In Germania si in alte tari vest-europene recent industrializate care se aflau in plina crestere economica, statul (identificat cu interesele capitalistilor) dorea sa reduca amenintarea din ce in ce mai clar formulata a stangii proletare si sa arate ca este capabil sa asocieze ,,dezvoltarea economica autoritara' de care era acuzat cu protectia sociala. Democratizarea politica si extinderea dreptului de vot pana la ,,sufragiul universal' au obligat puterea politico-economica a sfarsitului de secol XIX sa adopte masuri in favoarea muncitorilor. Competitia electorala pe care o instituie democratizarea Europei occidentale reprezinta catalizatorul care accelereaza reactia industriasilor si a institutiilor statului-natiune de a pune in aplicare programe sociale menite sa asigure ,,bunastarea colectiva'.

Faza a doua a dezvoltarii programelor de securitate marcheaza, oarecum surprinzator, consolidarea prin transferul ,,centrului de greutate' al politicilor sociale peste Atlantic.

America se arata in perioada interbelica mai interesata chiar decat europenii in adoptarea unor masuri protectoare, fiind citat in acest sens primul document cu caracter politico-legislativ coerent si unitar din intreaga ,,preistorie' a WS: ,,The Social Security Act' (1935).

A treia mare etapa in evolutia politicii sociale, expansiunea, este asociata frecvent cu istoria propriu-zisa a statului bunastarii in Europa postbelica si cu modelul social-democrat keynesian (KWS). Cele 3 ,,decenii de aur' ale capitalismului modern occidental aduc cu sine o dezvoltare fara precedent a institutiilor, functiilor si serviciilor sociale oferite de stat, aparitia si augmentarea unei birocratii specifice dar si, sub raport teoretic, conceptualizarea ,,Europei sociale'.

Dupa 1975 si cu precadere in anii '80 sistemul creat in jurul KWS aluneca intr-o criza profunda (recunoscuta chiar si de cei mai inversunati aparatori ai conceptului) din care cu greu se va ,,dezmetici', zece ani mai tarziu, sub influenta unor noi curente de gandire politica si economica. ,,Coma' din anii '80 a dus la o atat de dramatica schimbare a filosofiei si practicii in politica sociala vest-europeana incat cu greu se mai poate spune ca traditionalul, clasicul KWS a supravietuit realmente socului Noul model, penduland intre pragmatism si accente neo-liberale, incearca sa identifice solutiile optime pentru salvarea pe termen lung a insusi conceptului de ,,securitate sociala', fara a mai face insa concesii in ceea ce priveste competitivitatea si eficienta generala a sistemului.

1947-1973: ,,The Golden Age'

Intre 1947 (lansarea planului investitional Marshall pentru reconstructia Europei occidentale) si 1973-1974 (socul petrolier) este cuprinsa asa numita ,,Perioada de aur a capitalismului' (The Golden Age), care constituie indubitabil apogeul dezvoltarii teoretice si al aplicarii modelului KWS in practica politico-administrativa a societatilor vest-europene. Functiile, institutiile si serviciile sociale se multiplica fara incetare, birocratia se extinde, costurile programelor cresc de la un an la altul, partidele social-democrate si socialiste ,,cuceresc' tara dupa tara, ocupand aproape in intregime Europa occidentala.

Fara a putea fi precis delimitata, perioada expansiunii (revendicata de data aceasta cu autoritate de social-democratie) pare a fi, analizandu-i insa doar suprafata, o ,,perioada fericita', o perioada a consumului dar si a cresterii economice.

Exista doua mari categorii de explicatii pentru acest fenomen: teoriile socio-economice si teoriile politice[7].

I) Interpretarile socio-economice ale evolutiei WS scot in evidenta impactul cresterii economice asupra societatii precum si corelatiile demografice si organizational-birocratice ale acestui proces[8].

Acest set de studii indica faptul ca dezvoltarea economica dar mai ales implicatiile demografice si birocratice ale acesteia ar constitui cauzele majore ale expansiunii KWS.

Cresterea continua a GDP = PIB (Gross Domestic Product) dar si consecintele structurale indirecte (de exemplu, imbatranirea populatiei ca efect al cresterii calitatii vietii) au avut un efect pozitiv (stimulator) asupra eforturilor sociale ale statului. Exista aproape un consens al autorilor in a afirma ca nivelul economic este un determinant de baza al dezvoltarii statului bunastarii. Ca indicator pentru stadiul WS poate functiona si ,,experienta in programe de asigurari sociale" adica numarul de ani in care o natiune a beneficiat de programe operationale cu acoperire generala, cum ar fi cele pentru situatii de boala, accident, invaliditate, batranete, somaj, maternitate, alocatii familiale, pentru copii etc., Cutright a aratat ca in cazul a 76 de natiuni (din afara Africii) experienta in programe de asigurari este strans corelata cu nivelul de dezvoltare economico-sociala.

Practic, putem afirma ca esenta statului bunastarii si a conceptului de securitate sociala este garantarea guvernamentala a unui minim in domeniul venitului, al hranei si al locuintei, al educatiei si al nivelului de asistenta medicala.

Expansiunea postbelica a KWS a facut ca, la inceputul anilor '70, cheltuielile publice pentru programe de bunastare sa depaseasca 20% din GDP in 13 tari europene, urcand in cateva cazuri spre 30% (Suedia, Belgia, Olanda). Chiar si in Statele Unite, la inceputul anilor '60 cheltuielile pentru programe sociale se situau la cca 15% din GDP[10].

Mutatiile profunde survenite in structurile sociale datorita industrializarii, urbanizarii, cresterii nivelului de educatie precum si imbatranirea populatiei ca urmare a cresterii generale a calitatii vietii, corelate cu politicile de pensionare timpurie (in jurul varstei de 60 de ani) pentru ,,deblocarea' tinerei generatii, au determinat o ,,supraincarcare sociala a sistemului'. Practic, categoria activa a populatiei a ajuns in anii '70 ,,sa poarte in spate' o categorie pasiva de pensionari si someri (fara a lua in calcul populatia sub 18 ani) aproape egala numeric cu prima! Este de la sine inteles ca o astfel de economie, in care se ajunsese ca unul din doi indivizi sa nu munceasca, sa fie cu timpul ,,gatuita', sufocata de un efort social urias, ultracostisitor, caruia nici modernizarea tehnologica, nici cresterea continua a productivitatii nu reuseau sa-i mai faca fata.

Multiplicarea si extinderea birocratiei din serviciile publice a avut la inceput un efect pozitiv, permitand cresterea spectaculoasa a numarului de ,,job' -uri relativ bine platite in institutii administrative si in consecinta scaderea somajului. Astfel a fost posibila angajarea unui mare numar de femei, rezolvandu-se o alta problema sociala traditionala: somajul excesiv in randul femeilor. ,,Reversul medaliei' a fost insa ponderea exagerata a birocratilor, in Suedia ajungandu-se la situatia limita in care 60( din forta de munca activa era ocupata in administratia KWS!

Teoria convergentei afirma ca dezvoltarea economico-sociala face ca tari cu traditii culturale si politice diferite sa construiasca institutii similare si sa adopte treptat masuri asemanatoare in ceea ce priveste asigurarea unui standard minimal de viata[11]. Practic, putem traduce ca ,,modernizarea reduce diferentele intre tari' si ca, de-a lungul timpului, societatile vest-europene au parcus traiectorii convergente spre ceea ce numim astazi ,,modelul' sau ,,civilizatia occidentala'.

II) Incercand sa ne mutam dinspre explicatiile socio-economice spre cele politice, gasim cu surprindere ca acest camp este mult mai sarac in studii. Teoriile politice cauta sa acrediteze ideea ca dezvoltarea WS poate fi abordata pe doua nivele majore de intelegere: ideologia elitelor (exprimata prin retorica oficiala) si ideologia maselor (exprimata prin opinia publica). Aceste niveluri de abordare trimit la urmatoarele continuturi: 1. sistemul de partide si influenta politica; 2. tipuri si grade de corporatism; 3. competitia electorala[12].

De exemplu, Harold Wilensky afirma ca valorile statului bunastarii sunt peste tot in lume in conflict cu ideologia meritocratiei si cu individualismul. Tarile, crede el, trebuie sa aleaga intre urmatoarele doua alternative: ,,Guvernul este dator sa vegheze ca fiecare cetatean sa aiba un loc de munca bun si un standard de viata corespunzator' sau ,,Guvernul trebuie sa lase pe fiecare sa se descurce asa cum poate'[13].

Coughlin, dimpotriva, afirma ca ideologia societatilor moderne este un amestec complex de teme contradictorii, de meritocratie si egalitarism, de individualism si colectivism. Ponderea celor doua componente in cadrul acestui amestec depinde de traditiile si de cultura politica a fiecarei natiuni. De exemplu, spune Coughlin, majoritatea cetatenilor din Statele Unite, Canada sau Marea Britanie manifesta rezerve serioase fata de eficienta compensatiilor pentru somaj si sunt de-a dreptul ostili fata de serviciile de asistenta sociala de tip european[14].

Bazandu-se pe conceptul ideologic, Castles argumenteaza ca nivelele inalte ale ,,efortului de bunastare' (cota din GDP repartizata pentru programe sociale) in tarile scandinave este asociata cu dominatia stangii in cadrul sistemului de partide. Aceasta influenta dominanta, obtinuta prin unitatea stangii sociale care colecteaza peste 60 ( din voturi, face ca dreapta divizata sa nu poata opune o rezistenta serioasa la politica de redistribuire a social-democratilor.

In general vorbind, ascensiunea partidelor social-democrate este vazuta de toti analistii ca fiind elementul aflat in cea mai stransa conexiune cu expensiunea postbelica a KWS[15].

Wilensky incearca in 1985 sa defineasca larg, din punct de vedere ideologic, un partid de stanga ca fiind o formatiune politica ce foloseste aparatul de stat pentru redistribuirea masiva si sistematica a venitului national spre ,,straturile de jos ale societatii', in scopul reducerii inegalitatilor economice, sociale si politice care decurg din mecanismele pietei si liberei concurente[16].

Partidele catolice (crestin-democrate), mai greu de definit ideologic datorita ,,caracterului vag al platformelor lor' sunt vazute de acelasi Wilensky prin prisma trasaturilor simultan anti-marxiste si anti-liberale (anti-piata)[17].

Alianta ,,strategica' intre partidele de stanga democratice si cele catolice (vezi cazul Germaniei) a contribuit in primele trei decenii postbelice la realizarea asa-numitului consens keynesian, bazat pe doua componente fundamentale: cresterea economica si ocuparea cvasi-totala a fortei de munca (,,full employment').

Acest model al WS, intemeiat pe ideile lui Keynes si Beveridge, parea sa fi adus vest-europenilor ,,o fericire fara de sfarsit'. Nimic nu parea sa tulbure la inceputul anilor '70 bunastarea, pacea sociala si cresterea economica occidentala[18].

Anii '80: Criza sistemului WS

Mijlocul anilor '70 gaseste lumea occidentala intr-o stare de confuzie, atat la nivelul opiniei publice ,,rasfatate' (marcata acum puternic de aparitia primelor simptome ale crizei) cat si la nivelul elitelor intelectuale si politice care incep sa fie ,,bantuite' de o anumita neliniste. Fiorul crizei isi face loc treptat in paginile ziarelor, pe canalele de televiziune, in tonul declaratiilor liderilor politici si sindicali, in constiinta cetatenilor.

Inainte de socul petrolier, in 1972, aparea in Europa faimosul raport al Clubului de la Roma: Limitele cresterii. Aceasta lucrare, avand aproape un caracter premonitoriu, indica existenta unei provocari fara precedent in istoria postbelica, careia economia mondiala nu parea a-i mai putea face fata cu vechile instrumente. Studiul a fost sponsorizat de Clubul de la Roma si efectuat de 17 cercetatori din diverse discipline, sub coordonarea lui Dennis Meadows. Acestia au elaborat un model computerizat cu cinci variabile: investitiile, populatia, poluarea, resursele naturale, alimentele. Raportul a fost scris in cele din urma de Meadows intr-o forma accesibila nespecialistilor in sisteme dinamice si a fost publicat in 37 de limbi (nu si in romaneste!) si in peste 12 milioane de exemplare[19].

Mesajul studiului este clar: ,,Nu e vorba numai de limitarea cresterii economice in general, ci de limite aparute intr-o anumita scoala de gandire in explicarea situatiei, sustinand ca avem de-a face cu trecerea de la economia industriala la economia serviciilor si de la o abordare a economiei in care se cauta certitudinea si inlaturarea riscurilor la acceptarea incertitudinii si la asumarea riscurilor, ca o sfidare a incertitudinii si ca filosofie pentru stimularea progresului"[20].

In urmatorii ani au aparut si alte studii ale Clubului de la Roma, nu atat de celebre ca ,,Limitele cresterii', dar care reiau ideile si temele majore ale schimbarii. De exemplu, Dialog asupra avutiei si bunastarii (1980) si Limitele certitudinii (1989). In a doua carte mentionata, Orio Giarini scrie: ,,Dezvoltarea moderna societala si a economiei depinde nu atat de realizarea unor obiective perfecte, determinate si sigure, cat mai curand de dezvoltarea activitatilor creatoare intr-o lume in care incertitudinea, probabilitatea si riscul constituie conditii date, generatoare de posibilitati negative dar si de sanse reale"[21].

Criza din anii '80 a KWS este deci plasata sub auspiciile sumbre ale unei crize mult mai ample si mai adanci: criza sistemului mondial de organizare politica, economica si sociala.

Schimbarea sistemului mondial de organizare implica mutatii profunde in mai multe sfere de activitate, luandu-se insa ca punct de plecare caracteristicile lumii contemporane: incertitudinea, complexitatea si instabilitatea, cu toate riscurile care decurg dintr-o astfel de organizare a lumii.

Referindu-ne strict la criza statului bunastarii in Europa (fara a o desprinde insa de contextul mondial) putem descrie cu destula claritate o criza multidimensionala: a) Criza economica propriu-zisa; b) Criza fiscala si birocratica; c) Criza socio-demografica; d) Criza politica (eurostagnarea); e) Criza generala de sistem (criza sistemica).

Din punct de vedere economic, KWS incepuse inca de la sfarsitul anilor '70 sa nu mai produca acel ,,surplus' suficient de mare pentru a putea asigura continuarea ,,efortului de bunastare'. In majoritatea statelor vest-europene cresterea economica atinsese nivele de 1-2% sau chiar devenise nula, lansandu-se conceptul inselator de crestere zero. Scaderea nivelului investitional prin demotivare fiscala, aplicarea rigida a vechilor scheme si strategii manageriale, orientarea politicilor macro-economice exclusiv spre crestere industriala si ignorarea sectorului tertiar, supraincarcarea indelungata a organigramelor in intreprinderi si dificultatile de desfacere pe piata mondiala a unei productii traditionale, care nu tinuse pasul cu schimbarile rapide survenite in domeniul marketingului, al managementului de firma si al tehnologiei, toate acestea au facut ca Europa occidentala sa piarda serios teren in competitia cu Statele Unite si cu tarile din Asia de Sud-Est, mult mai dinamice, mai competitive si mai flexibile.

Criza fiscala si birocratica s-a manifestat printr-o crestere continua a rezistentei populatiei si agentilor economici fata de nivelele ,,sufocante' de impozitare si prin refuzul societatii civile de a se mai supune regulilor din ce in ce mai complicate impuse de birocratia de stat. Aparitia evaziunii fiscale si scaderea dramatica a investitiilor, la care incepea sa se adauge cota in crestere a somajului (industria avea sa arunce ,,peste bord' in numai cativa ani aproximativ 10% din forta de munca, pentru a se putea mentine pe linia de plutire) iata cateva din fenomenele conexe crizei economice propriu-zise, care agravau si mai mult tabloul simptomatic.

Un aspect foarte interesant l-a constituit ,,descoperirea' dimensiunii socio-demografice a crizei. Aflata timp de cateva decenii in stare latenta, aceasta forma de manifestare a crizei a trecut multa vreme neobservata, fiind estompata de criza economica. Dupa ce sociologii au tras semnalul de alarma, imbatranirea populatiei a devenit in anii '80 unul dintre cele mai discutate fenomene din arealul cercetarilor intreprinse in domeniul crizei WS.

Cresterea sperantei de viata la 77 de ani pentru barbati si 79 pentru femei (in tarile scandinave chiar mai mult), asociata cu politicile de pensionare timpurie (in medie la 60 de ani) au determinat in anii '70 supraincarcarea sociala a sistemului. Numarul mare de pensionari, nivelul ridicat al pensiilor si alungirea perioadei de inactivitate a acestora la 15-20 de ani au adus in pragul falimentului sistemul de pensii si asigurari sociale (cum ar fi cele corespunzatoare situatiilor de boala, batranete, invaliditate, recuperare sau tratament cronic indelungat), multe companii solicitand cu insistenta regandirea intregului sistem de asigurari.

Inversarea piramidei demografice si ,,subtierea' drastica a bazei (generatia tanara) au condus la sporuri naturale negative in multe tari vest-europene. Dezechilibre sociale grave au aparut si atunci cand s-a pus problema asigurarii coerentei, a transferului intre generatii, criza de copii de care se vorbise la inceput in gluma devenind cu timpul o realitate sociala dureroasa si jenanta.

Criza politica s-a manifestat atat la nivel comunitar cat si national. La nivelul constructiei institutiilor comunitare, anii '80 au adus fenomenul numit eurostagnare, manifestat printr-un foarte modest progres in ceea ce priveste pasii si deciziile majore ce trebuiau adoptate pentru unificarea Europei. Aceasta ,,lancezeala' si lungile discutii sterile erau in fapt consecinta scaderii interesului tarilor membre pentru problemele comunitare, preocuparile concentrandu-se cu prioritate spre rezolvarea crizei economice. Eurostagnarea avea sa fie depasita dupa 1985, odata cu relansarea generala a procesului de integrare si cu aparitia primelor semne ale revigorarii economiei europene.

In 1987 a fost ratificat Actul European Unic (The Single European Act), document care a deschis practic calea spre Tratatul de la Maastricht (negociat inca din 1989, semnat si apoi ratificat de parlamentele nationale in 1992, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1993).

Criza politica interna s-a exprimat in tarile vest-europene prin spargerea consensului postbelic (de tip keynesian) care facuse posibila sustinerea programelor de bunastare de catre marea majoritate a partidelor, indiferent de orientare. Criza economica prelungita a facut ca partidele de dreapta sa devina din ce in ce mai vehemente in a critica politica ,,paguboasa, falimentara' a social-democratilor, laburistilor si socialistilor. Sindicatele de asemenea au incetat sa mai sprijine guvernele si vechea clasa politica cerand innoire si modernizare. Nemultumirea devenise cvasi-generala.

In 1979 se produce prima fisura in blocul politic de stanga care guvernase multa vreme Europa, prin revenirea la putere a Partidului Conservator in Marea Britanie. Politica liberala si reformista a premierului Margaret Thatcher (care avea sa locuiasca in 10 Downing Street pana in 1990!), dublata de guvernarea republicanilor conservatori ai lui Ronald Reagan in Statele Unite (1980-1988) au adus la conceptualizarea Noii Drepte si la revenirea in forta a liberalismului, in special in economie.

Modelul neo-liberal a fost ulterior preluat si de alte tari europene, chiar si de cele cu ,,vechi traditii socialiste': Franta, Italia, Spania. Germania si-a continuat cresterea economica sub guvernarea crestin-democratilor si a liberalilor, adoptand un model de centru, echilibrat, cu o economie liberala si un sistem de protectie sociala bine pus la punct (,,The German Middle Way').

In fine, conceptul de criza sistemica a fost rezultatul unei evaluari generale a sistemului de organizare politico-economica si a structurilor sociale produse de-a lungul timpului de KWS. S-a ajuns la concluzia ca nu numai economia trebuia restructurata si eficientizata, ca simpla reducere a impozitelor nu era suficienta pentru deblocarea situatiei si ca era obligatorie o innoire complexa, profunda si radicala a intregului sistem institutional. Devenise imperios necesara reforma la toate nivelele si in toate sectoarele de activitate, pentru ca Europa occidentala sa recupereze deficitul de dezvoltare si competitivitate fata de Statele Unite si Japonia.

Reforma statului bunastarii sub influenta Noii Drepte (Thatcher-Reagan)

Majoritatea specialistilor afirma ca modelul european al statului bunastarii in sens traditional (keynesian) a disparut definitiv odata cu marea criza din anii '80 si cu politicile neo-liberale lansate in forta de Noua Dreapta in timpul deceniului amintit. Acesti autori afirma ca social-democratia si keynesianismul au intrat deja in istorie, realitatile complexe ale lumii contemporane rejectand ideologia de stanga si politicile excesiv redistributive si protectioniste practicate de ,,Statul Providenta'. In mare parte, acest sfarsit de secol confirma apusul doctrinelor etatiste si impunerea cadrului concurential liber.

Globalizarea, internationalizarea capitalului si mondializarea economiei, la care se adauga revolutia tehnologica, au constituit tot atatea provocari majore carora WS nationale, inchise si rigide, nu le-au putut face fata.

In literatura britanica de specialitate a anilor '90 este deja consacrata formula de model post-fordist al statului bunastarii. In volumul ,,Towards a Post-Fordist Welfare State' (1994), Roger Burrows si Brian Loader caracterizeaza modelul traditional (fordismul) ca fiind tabloul rezultat din productia de serie, consumul de masa (omogen si steorotip), modernism cultural si un puternic sector public. Conform acelorasi autori, post-fordismul ar fi ,,coalitia' intre o productie flexibila, consumuri diferentiate si segmentate, post-modernismul cultural si un sistem al bunastarii restructurat, eficientizat .

Noul model socio-economic ar trebui deci sa raspunda urmatoarelor solicitari majore: flexibilizare, debirocratizare si descentralizare administrativa, dereglementare, relansare investitionala prin reducerea fiscalitatii, eficientizarea managementului, asumarea noilor tehnologii, privatizarea unor companii, societati si chiar a unor servicii publice.

Judecand in termeni economici, criza pare sa fi trecut. Majoritatea tarilor din Uniunea Europeana inregistreaza cresteri economice anuale intre 3-5(. Din punct de vedere politic, neo-liberalismul s-a impus treptat ca doctrina de referinta pentru procesul constructiei europene si chiar acolo unde guverneaza social-democratii sau socialistii, s-a adoptat o politica economica mult mai liberala decat in trecut.

Un fenomen important si benefic s-a petrecut la nivelul conceptiei generale asupra rolului statului si al societatii civile, al relatiilor formale si informale dintre acestea. Fenomenul pare sa fie una dintre consecintele ,,americanizarii' Europei. Practic, in toate tarile Europei occidentale puterea si functiile explicite sau implicite ale statului sunt in declin. Asistam la transferul centrului de greutate al bunastarii colective spre comunitatile locale, din ce in ce mai puternice si mai influente. Fenomenul, denumit revolutia comunitatilor[23] se incadreaza in procesul mai larg de emancipare a comunitatilor locale si al deplasarii accentelor dinspre stat spre societatea civila. In termenii bunastarii, aceasta mutatie este cuprinsa in sintagma: ,,from welfare state to a welfare society'[24].

Fireste, in tot acest proces de restructurare a WS din ultimii ani trebuie sa tinem cont si de contextul politic international si in mod particular de schimbarile majore survenite in relatia dintre Vestul si Estul Europei dupa incheierea Razboiului Rece. Nu mai este astazi un secret pentru nimeni faptul ca programele de bunastare aplicate in tarile occidentale si insusi conceptul de securitate sociala au avut, printre altele, rolul de a tine cetatenii acestor tari cat mai departe de ,,cantecele de sirena' ale comunismului sovietic.

Dupa 1989, caderea Cortinei de Fier dintre cele doua sisteme si incercarea sincera de apropiere a unor ,,lumi' pana nu demult separate de Zidul Berlinului, au condus la deplasarea accentului spre un efort mai mare de integrare a Estului. In multe privinte, tarile din Europa centrala si rasariteana au inceput sa priveasca spre Vest si sa copieze modelul occidental de organizare politico-economica. Desi ideea in sine de copiere institutionala sau sistemica deranjeaza mandria esticilor, totusi trebuie spus clar ca acesta a fost in cele mai multe cazuri sensul transformarilor de dupa prabusirea comunismului.

Si in ceea ce priveste politica sociala, tendinta generala a fost de a se ,,importa' cat mai repede modelul statului bunastarii si al securitatii sociale. Dorinta muncitorilor din Est a fost de a beneficia inca din primii ani de aceleasi avantaje ca si colegii lor de breasla din tarile occidentale, desi era evident pentru toata lumea ca economia estica depasita din punct de vedere tehnologic nu putea fi competitiva la nivel mondial in conditiile liberei concurente. Au urmat, firesc, frustarile si seria de proteste sociale vehemente (stimulate si de nostalgia ,,gratuitatilor' comunismului), care au facut ca mersul reformei economice sa fie greoi si nu de putine ori intrerupt de sincope dureroase.

In ansamblu, vointa politica a Estului s-a manifestat pe directia restructurarii sistemului (in unele tari mai repede si mai ferm, in altele mai incet si mai ezitant) incat pana la urma corpul social al acestor societati a parcurs un proces complex de maturizare si asumare a necesitatii modernizarii generale. Chiar daca legislatia sociala a inceput sa reproduca in linii mari tiparele statului-bunastarii din Europa occidentala, aceste reglementari nu vor avea consistenta reala decat atunci cand economia Estului va produce suficiente resurse pentru alimentarea programelor sociale.

Modelul social-democrat

Vorbind despre regimurile politice ale bunastarii sociale, Gsta Esping-Andersen realiza in 1991 o clasificare devenita in scurt timp ,,clasica' in studiul politicilor sociale comparate, conform careia se descriu trei viziuni majore asupra bunastarii: - modelul social-democrat; - modelul conservator; - modelul liberal[25].

Chiar daca aceasta clasificare s-a dovedit imperfecta si a cunoscut de-a lungul anilor mai multe tentative de amendare, ea ramane si in prezent un instrument util pentru intelegerea marilor tipologii politice si socio-culturale care fundamenteaza optiunile nationale in privinta bunastarii.

Conform teoriei lui Esping-Andersen, modelul social-democrat isi gaseste cel mai fidel caracteristicile in legislatia si structura administrativa a securitatii sociale din Suedia, Danemarca si Norvegia. Acest model mai este cunoscut sub denumirea de ,,scandinav' (Erikson, 1987), ,,institutional-redistributiv' (Titmuss, 1958) sau pur si simplu ,,suedez' (mass-media). In ceea ce priveste istoria proiectului social-democrat. Suedia figureaza in mod traditional drept cap de lista pentru grupul tarilor care aplica viziunea keynesianista asupra politicilor social-economice, fiind ,,un stat al bunastarii prin excelenta'. Totusi, pentru a respecta adevarul stiintific, trebuie spus ca Suedia a corespuns modelului social-democrat de o maniera maximala doar intre 1960 si 1970, criza economica ce a urmat indepartand-o intrucatva de la forma ,,ortodoxa'' de Welfare State si ducand la adoptarea in anii '80 a unor masuri reformiste cu tenta liberala. In ultimul deceniu, Danemarca pare sa fi preluat stafeta modelului scandinav traditional, apropiindu-se cel mai mult de idealul social-democratiei europene si asta pentru ca sistemul danez a fost caracterizat mai degraba de stabilitate decat de schimbare.

Pe scurt, regimul social-democrat se defineste prin nivele inalte ale cheltuielilor sociale, fiscalitate ridicata, sector public extins si o protectie sociala larga, cuprinzand multiple categorii ale populatiei. Acestor trasaturi li se adauga o birocratie masiva si un set de programe publice printre cele mai costisitoare din lume.

Revenind la modelul politic social-democrat, vom descrie acum detaliat principalele caracteristici ale acestuia, insistand asupre dimensiunilor: juridica, fiscala, sociala si ocupationala.

a) Dimensiunea juridica este orientata in sensul respectarii principiului universalismului politicii sociale sau, altfel spus, a drepturilor sociale constitutionale, garantate tuturor cetatenilor unei tari . Asa cum vom vedea la analiza celorlalte modele, conservatorii resping acest principiu oferind varianta sistemului participativ-contributiv (sistemul asigurarilor) iar liberalii resping si ei universalitatea beneficiilor sociale oferind solutia asistentei minimale si selective bazata pe testarea veniturilor si pe responsabilitatea individului de a munci sau de a se instrui in schimbul ajutorului primit.

b) Dimensiunea fiscala a bunastarii social-democrate se bazeaza pe un sistem de taxare (impozitare) generala si progresiva, mai degraba decat pe contributiile angajatilor si angajatorilor la sistemul asigurarilor sociale. In consecinta, finantarea serviciilor sociale este in principiu publica si se face de la bugetul statului sau al comunitatilor locale, avand o puternica tendinta redistributiva si egalizatoare, spre deosebire de situatia asigurarilor sociale de tip german, unde beneficiile sunt proportionale cu contributiile.

c) Dimensiunea sociala se refera la portofoliul bogat al serviciilor de tip ,,welfare' furnizate de autoritatile publice, care prin diversitatea si caracterul generos (cuprinzator) al ofertei acopera largi segmente ale populatiei, de la copii pana la persoane varstnice. In timp ce in alte tari dezvoltate ale Europei, ingrijirea varstnicilor sau copiilor este delegata familiei, sectorului voluntar sau privat, in tarile scandinave sectorul public este cel care isi asuma raspunderea pentru toata aceasta gama de servicii specializate.

d) Dimensiunea ocupationala se realizeaza printr-o politica activa in domeniul pietei muncii si printr-o preocupare constanta a autoritatilor pentru angajarea cvasi-completa a fortei de munca. Acest interes special a fost mentinut cu bune rezultate chiar si in timpul crizei economice din anii '70-'80, fiind unul din punctele forte ale sistemului scandinav.

Rezumand, vom spune ca filosofia bunastarii in Nordul Europei consta in efortul sistematic de a include integral cat mai multe persoane si grupuri in fluxul social normal si de a aboli saracia, chiar cu pretul unei relative egalizari a veniturilor prin redistributie.

Este interesant de analizat contextul politic, economic si socio-cultural al Peninsulei Scandinave, pentru a intelege suportul larg pe care il are aici modelul social-democrat. Hegemonia politica a partidelor social-democrate a inceput in aceste tari dupa primul razboi mondial, in anii '20, practic sirul guvervarilor de centru-stanga fiind rareori si pentru perioade scurte intrerupt de guvernari liberale. Astfel, optiunea majora a nordicilor ramane in favoarea solidaritatii si a drepturilor sociale acordate tuturor cetatenilor, in favoarea redistribuirii veniturilor spre categorii dezavantajate, in favoarea unui stat puternic si ,,dinamic', in favoarea reducerii inegalitatilor provocate de economia de piata. Debarasata de marxism abia in deceniile postbelice, social-democratia scandinava se face remarcata in Europa prin persistenta unei ponderi insemnate a ,,votului de clasa'[28], chiar daca acest fenomen electoral rudimentar a inceput sa descreasca in ultimul deceniu .

,,Relativa slabiciune a dreptei politice'[30] ar putea fi explicata si prin existenta unor importante partide agrariene de centru, care impiedica formarea unui pol puternic de centru-dreapta prin coalizarea clasei mijlocii si a ,,micilor burghezi', asa cum se intampla in Anglia, Germania sau Franta.

Aceste partide de centru ale fermierilor sustin interventia si subventiile statului in special in economia agrara, preferand de cele mai multe ori sa se alieze cu social-democratii decat cu liberalii. Tot in dreptul contextului politic trebuie mentionat si consensul realizat inca din anii '30 in privinta dezirabilitatii unui sistem universal al bunastarii. Desigur, consensul politic constituie piatra de temelie pentru dezvoltarea modelului ,,Welfare State' nu numai in Scandinavia, ci in toata Europa occidentala, dar pentru nordici acest consens a aparut inainte de 1945 si in principiu se pastreaza pana astazi, desi dezbaterile privind reforma statului bunastarii din anii '80 nu au ocolit nici tarile scandinave. Termenii consacrati pentru desemnarea consensului politic centrat pe notiunea de ,,Welfare State' sunt ,,The Politics of Compromise' (Politica compromisului) sau ,,Consensual Democracies' (Democratiile consensuale).

In categoria determinantilor istorici si socio-culturali trebuie precizate valorile pe care este cladita societatea scandinava, pe lista carora egalitatea ocupa detasat primul loc. ,, Valorile nordice implica asumptia ca egalitatea este o situatie absolut corecta si justificata, un deziderat politic sau chiar un imperativ. Ea prevaleaza, chiar atunci cand intra in conflict cu alte valori'[31]. In acest sens, cel mai citat exemplu din cultura si mentalitatea colectiva care domina micile orase scandinave este ,,Legea lui Jante' (Janteloven), o formula traditionala care desemneaza resentimentul si chiar reactia comunitatilor locale impotriva indivizilor sau familiilor non-conformiste.

Mentinerea veniturilor sau securitatea sociala propriu-zisa (conform terminologiei britanice) reprezinta ,,punctul forte' al programelor de bunastare in toate tarile scandinave. La acest titlu se detaseaza sistemul de pensii pentru persoane varstnice, unul dintre cele mai generoase din lume. Danemarca, de exemplu, a introdus pensia de batranete inca din 1891, fiind a doua tara (dupa Germania) care a introdus aceste beneficii. Spre deosebire insa de Germania, unde pensiile au o baza ocupationala si se platesc in functie de contributiile la fondul de asigurari, in Danemarca acestea au fost recunoscute ca drepturi sociale, constitutionale, deci au fost acordate tuturor cetatenilor danezi care implinesc o anumita varsta (variabila de-a lungul ultimului secol), indiferent de contributiile la sistemul asigurarilor.

Dintre toate tipurile de pensii acordate in Danemarca, cea mai cunoscuta, cea mai veche si cea mai interesanta ramane pensia populara (People's Pension) - in fapt, ,,piatra ungiulara' a politicii pensiilor din aceasta tara - desi s-a remarcat in ultima perioada o crestere a ponderii pensiilor ocupationale si private, dupa modelul german. Pensia populara pastreaza insa urmatoarele caracteristici: este non-contributiva, bazata pe principiul universalismului, solidaritatii si egalitatii si se acorda in mod nediscriminatoriu tuturor cetatenilor danezi in varsta de peste 67 de ani, cu conditia sa fi fost rezidenti ai acestei tari in ultimii 40 de ani. Varsta limita si valoarea absoluta se pot modifica de catre guvern, cu acordul parlamentului. La 1 aprilie 1998, de exemplu, valoarea lunara a pensiei populare pentru persoane singure era de 1170 USD iar in cazul cuplurilor reveneau 845 USD/persoana. Asa cum am precizat, pe langa pensia universala de stat, functioneaza pensiile ocupationale si private, conditionate de contributiile platite in timpul vietii active.

Incercarea de a introduce un sistem de pensii corelate cu veniturile, cum se intampla dealtfel in marea majoritate a tarilor Europei, a avut efecte diferite in tarile scandinave. In 1959, Suedia introduce in premiera o schema de diferentiere a pensiilor de stat dupa veniturile avute in timpul vietii, iar in 1960 Danemarca incearca acelasi lucru, dar aici experimentul esueaza in 1967, datorita lipsei de sustinere politica in cadrul Partidului Social-Democrat si a ostilitatii opiniei publice majoritare. In timp ce in Suedia si in Norvegia politica pensiilor a avut un ,,trend' continental, apropiindu-se treptat de modelul european bismarckian, in Danemarca situatia a ramas in mare masura neschimbata in ceea ce priveste pensiile publice. In mod compensator, in aceasta tara a inceput sa se dezvolte un sistem de pensii private suplimentare, ca raspuns la rigiditatea sistemului de stat egalizator si la dorinta persoanelor cu venituri peste medie de a beneficia la batranete de drepturi diferentiate.

In cazul somerilor, mentinerea veniturilor functioneaza pe doua nivele: ,,nivelul superior', care asigura beneficii pentru persoanele asigurate (fondurile sunt administrate de asociatiile sindicale) si ,,nivelul inferior', destinat persoanelor neasigurate care beneficiaza totusi de asistenta sociala oferita de stat. Pentru a se califica la nivelul superior, un somer trebuie sa fie membru al unui fond de asigurare al persoanelor angajate si sa fi avut venituri din munca cel putin 52 de saptamani in ultimii 3 ani. In acest fel, orice cetatean danez devenit somer este indreptatit sa primeasca beneficii timp de 5 ani consecutiv, cu obligatia de a se activa intr-un program profesional sau educational la cel mult 2 ani de la intrarea in somaj, in caz contrar pierzandu-si drepturile specifice. Mentionam ca beneficiile se ridica la 90( din ultimul venit realizat prin munca, neputand depasi totusi plafonul maxim de 1750 USD/luna, (plafon valabil la 1 aprilie 1998). Avand in vedere acest plafon, aflat sub salariul mediu, se ajunge la situatia ca majoritatea somerilor sa primeasca aceleasi drepturi sociale, ca si in cazul pensiilor de stat pentru batranete. Tendinta egalizatoare este si in acest caz evidenta.

Politica ocrotirii sanatatii se bazeaza pe principiile universalismului, solidaritatii si accesului liber la serviciile medicale. Contributiile la fondul asigurarilor de sanatate sunt mai putin relevante, practic intregul cost al asistentei medicale fiind suportat din surse publice. Gratuitatea ocrotirii sanatatii in Scandinavia poarta insa in spate povara impozitarilor crescute, fiind in realitate o forma de redistributie financiara in favoarea cetatenilor cu venituri scazute. Decontarea publica este totala in Danemarca si partiala in Suedia, unde in ultimii ani au fost introduse ,,co-platile' pentru populatie.

Ministerul Sanatatii este fireste autoritatea sanitara principala, dar responsabilitatea pentru finantarea si organizarea distributiei serviciilor medicale catre populatie revine consiliilor locale. Trebuie retinut ca descentralizarea serviciilor sociale este trasatura neta a modelului scandinav, intre coordonarea politica guvernamentala si finantarea serviciilor de catre comunitate, prin bugetele locale, existand demarcatii traditionale foarte precise. In pofida sustinerii publice cvasi-totale, asistenta medicala nu a inregistrat in Scandinavia nivele spectaculoase ale alocarilor procentuale bugetare, fiind citate ponderi de 6,3% din PIB (Danemarca) sau 9,6% din PIB (Suedia), in timp ce media tarilor OECD indica o cota de 7,6%, iar in SUA este de peste la 10% din PIB.

Explicatia acestor cheltuieli publice moderate in domeniul sanatatii in pofida asigurarii unor servicii (aproape) gratuite, rezida probabil in existenta unei culturi medicale avansate si a unui extrem de dezvoltat sistem al asistentei medicale primare, dotat cu o puternica retea de medici de familie (generalisti) a caror activitate previne interventia medicala secundara (de specialitate), coborand astfel costurile de ansamblu ale sistemului sanitar. De exemplu, in Danemarca, ponderea asistentei medicale specializate a scazut considerabil intre 1980-1990, fapt evidentiat de reducerea timpului mediu de spitalizare de la 9,6 zile (1980) la 7 zile (1990) si de reducerea numarului de paturi cu peste 25( in deceniul mentionat, conform datelor oferite in 1993 de Asociatia Consiliilor Locale si Regionale. Consecinta pozitiva a acestei restructurari o reprezinta fireste economia bugetara importanta pe care o realizeaza ,,subtierea' sectorului spitalicesc si accentul pus pe latura preventiva sau pe tratamentul la domiciliu, in timp ce consecinta negativa pare a fi o relativa deteriorare a indicatorilor starii de sanatate a populatiei, la care se adauga caderea Danemarcei de pe locul 5 ocupat in 1970 la capitolul sperantei de viata pe locul 20 in 1990 (Ministerul Afacerilor Sociale, 1994). Un aspect mult mai grav il reprezinta insa in ultimii ani aparitia si extinderea ,,listelor de asteptare' pentru spitalizarea in sistemul public gratuit.

Capacitatea limitata a spitalelor publice, lentoarea si birocratia serviciilor medicale oferite de autoritatile locale, resursele care se dovedesc intotdeauna insuficiente, toate acestea la un loc fac ca bolnavii sa astepte uneori luni de zile pana la momentul spitalizarii si nu putine sunt cazurile in care starea sanatatii lor se deterioreaza sau ,,pacientii chiar mor asteptand sa le vina randul' pentru a fi internati . In fata unor astfel de disfunctionalitati ale sistemului public, societatea daneza s-a adaptat din mers si a reactionat de o maniera compensatorie, dezvoltand un sistem medical privat foarte competitiv. Alternativa privata se bazeaza insa pe suportarea integrala de catre pacienti a costului serviciilor de asistenta sanitara (de obicei prin polite de asigurare private) si este accesibila persoanelor cu venituri peste medie.

Politica scandinava a bunastarii se caracterizeaza, asa cum am mai afirmat, prin diversitatea si generozitatea serviciilor sociale, universalismul si egalitatea beneficiilor, descentralizarea cvasi-totala si prin existenta unui sector public foarte dezvoltat finantat din impozitarile generale.

In afara pensiilor si a veniturilor asigurate in cazul somajului, care constituie ,,miezul' bunastarii scandinave, exista si alte reglementari importante in favoarea copiilor si tinerilor, persoanelor singure care au in intretinere mai multi copii, persoanelor cu deficiente,etc.

Reforma politicii sociale in acest deceniu a atins si tarile scandinave. In 1994 Reforma Pietei Muncii iar in 1998 Reforma Bunastarii Sociale au introdus masuri de restructurare a sistemului de securitate sociala din Danemarca, masuri concentrate pe doua directii principale: 1) in cazul somerilor, persoanelor necalificate sau care ocupa sporadic locuri de munca, preocuparea dominanta este asigurarea unei pregatiri in vederea obtinerii unei calificari profesionale, cu care individul sa-si poata gasi un loc de munca stabil; 2) in cazul persoanelor angajate, accentul cade pe pregatirea continua si pe perfectionarea profesionala la locul de munca sau in scurte stagii de pregatire finantate de institutia angajatoare, avand in vedere ca economia tarilor nordice este structurata in jurul unor activitati care necesita nivele ridicate de calificare profesionala.

Ca parte a Reformei Bunastarii Sociale functioneaza, de la 1 iulie 1998, programul ,,Activarea prin Masuri Guvernamentale Locale' (Activation by Local Government Act) prin care mentinerea beneficiilor sociale pe durata maxima prevazuta de lege este conditionata de activitatea individuala intr-o schema educationala, de pregatire profesionala sau prin prestarea unor servicii in folosul comunitatii. Trebuie retinut ca, in pofida ajutorului de somaj de peste 1500 USD/luna, rata somajului in Danemarca este de doar 6,3% (iunie 1998), una dintre cele mai scazute din Uniunea Europeana. Aceasta performanta se datoreaza unei politici sociale active, a reformei care a dinamizat si flexibilizat in ultimul deceniu domeniul redistribuirii veniturilor.

In concluzie, retinem modelul social-democrat al bunastarii ca fiind preocupat de universalism si egalitate in domeniul beneficiilor sociale, alte trasaturi fiind: finantarea publica prin impozitari generale si mai putin prin contribitii la fondurile de asigurari, garantarea unor standarde minime de venit (mai mari decat in celelalte tari europene), fiscalitatea inalta si serviciile publice costisitoare, birocratice.

Modelul conservator

Vorbind despre politica sociala germana, nu se poate incepe decat printr-o fireasca referire la primele programe de asigurari initiate de stat, in timpul administratiei cancelarului Bismarck (1883). Sistemul national al asigurarilor sociale, fondat in Germania sfarsitului de secol XIX, avea sa domine autoritar politica sociala practicata in Europa de-a lungul secolului nostru, reprezentand si astazi una din optiunile majore in privinta bunastarii sociale la nivelul continentului.

Modelul german, cunoscut sub denumirile de ,,conservator-corporatist' (Esping-Andersen, 1991), ,,bismarckian', ,,continental' (Mangen, 1991) sau ,,crestin-democrat' (Van Kersbergen, 1995), citati de Lauritzen (1999)[33] se detaseaza de celelalte modele prin accentul categoric pus pe mecanismul asigurarilor sociale.

Fiind finantat in principal din contributiile angajatilor si angajatorilor la fondurile de asigurari, modelul german al bunastarii are in consecinta o baza ocupationala, este direct participativ si aduce beneficii sociale diferentiate (proportionale cu contributiile), spre deosebire de modelul social-democrat universal si egalitarist practicat in tarile scandinave. Pe langa distinctia clara care se face intre beneficiile rezultate din dimensiunea contributiva (foarte apreciata in Germania) si ajutoarele provenite din asistenta sociala non-contributiva (prost vazuta de majoritatea populatiei), trebuie adaugat si principiul subsidiaritatii, unul din punctele cheie ale politicilor germane. Acest tipar al bunastarii sociale are o identitate bine conturata (,,The German Middle Way') facandu-se remarcat printr-o continuitate impresionanta, stabilitate si coerenta istorica, rezistenta la presiuni economice si politice, eficienta sociala si profitabilitate financiara pe termen lung.

Trebuie recunoscut faptul ca modelul german a fost cel mai stabil sistem de organizare a bunastarii sociale din lume si a suferit modificari minime (de ordin tehnic, nu principial) de-a lungul secolului XX, rezistand unor socuri istorice si unor perioade de mari transformari politice (Republica de la Weimar, national-socialismul si dezastrul din timpul razboiului, reconstructuia sub influenta planului american Marshall, unificarea din 1990).

Avand in vedere filosofia sistemului securitatii sociale din Germania, enuntata anterior, se poate deduce ca ,,primul obiectiv al politicii sociale germane este mentinerea statusului sau - exprimat intr-o maniera pozitiva - protectia veniturilor, mai degraba decat reducerea sau prevenirea saraciei - ca in regimurile liberale - sau redistributia, ca in regimurile social-democrate' (Spicker, 1993) . Astfel, prevederile programelor de bunastare sunt indreptate cu prioritate pe directia conservarii statusului social avut in timpul vietii active si al mentinerii beneficiilor la un nivel cat mai apropiat de veniturile din munca, rezultand o reflectare fidela si constanta a diferentierilor (ierarhizarilor) socio-profesionale. Faptul ca dorinta de conservare a statusului social este deosebit de puternic imprimata in cultura clasei mijlocii germane este demonstrat de rezistenta acestui model costisitor de politica sociala in deceniile postbelice, in pofida unor politici economice liberale aplicate de guvernele de centru-dreapta.

Desi Germania este divizata din punct de vedere confesional intre catolici si protestanti, putem afirma ca in privinta politicii bunastarii dominanta este doctrina sociala a Bisericii Catolice, avand ca vehicule politice traditionale Uniunea Crestin-Democrata (CDU) si corespondentul sau bavarez, Uniunea Crestin-Sociala (CSU). Idealul bunastarii corporatiste in viziunea catolicismului social a fost cel mai bine exprimat de ideea parteneriatului social guvern-patronat-sindicate, aceasta cooperare tripartita reprezentand ,,cheia de bolta' a strategiei socio-economice germane la nivel macro.

Principiul subsidiaritatii este al doilea reper major al modelului german care decurge din doctrina sociala a catolicismului si care a ajuns sa fie impus nu numai in Constitutia Germaniei ci si in Tratatele Uniunii Europene, fiind ridicat la rangul de politica oficiala comunitara. Conform acestiu principiu de guvernamant, ,,unitatile sociale mai largi nu pot asuma responsabilitatile decizionale ce revin unitatilor mai mici, subordonate, decat in situatia exceptionala in care unitatile sociale mici sunt incapabile sa raspunda propriilor necesitati'[35]. Inclusiv Suveranul Pontif a subliniat in repetate randuri in anii '80 si '90 ca interferenta exesiva a statului priveaza familia si comunitatile locale de functiile lor ,,naturale', reiterand principiul subsidiaritatii ca pe un raspuns considerat optim, atat la abuzurile regimurilor totalitare cat si la reactia contrarie, de sustragere cvasi-totala a statului promovata de curentul Noii Drepte in anii '80. Societatea si ordinea subsidiara ar corespunde asadar situatiei in care deciziile sunt adoptate cat mai jos posibil, cat mai aproape de nivelul cetateanului.

Organizarea federala a Germaniei, incepand din 1949, a suprapus benefic peste corporatismul social consacrat al natiunii germane traditia politica a guvernamantului american descentralizat si diferentiat pe state (,,landuri' in cazul Germaniei). Aceasta combinatie inedita face ca sistemul actual sa raspunda simultan exigentelor politice ale democratiilor avansate cat si nevoii de bunastare sociala prezenta in cultura germana, iar modelul ,,Welfare' din aceasta tara sa fie mai putin atomizat decat cel din Statele Unite.

Modelul conservator de politica sociala este in fapt un model continental, fiind intalnit (cu inevitabile variatii de nuanta) in numeroase tari europene din jurul Germaniei: Austria, Franta, Italia, Belgia, Olanda si mai nou in tarile Europei Centrale: Cehia, Polonia, Ungaria, Slovacia, Croatia, Slovenia. Discursul de tip crestin-democrat asupra bunastarii, in acord cu doctrina sociala a Bisericii Catolice, respinge in principiu atat capitalismul de tip ,,laissez-faire' cat si marxismul, punand in schimb accentul pe valorile educatiei si ale moralitatii si pe conceptul Economiei Sociale de Piata, lansat de CDU la sfarsitul anilor '40. Aceasta ,,a treia cale', capitalismul de tip renan (potrivit terminologiei utilizate de Michel Albert in ,,Capitalism contra capitalism') s-a dovedit in fapt o forma autentica de piata libera, de concurenta economica, modernizare tehnologica si politici investitionale solide, dublata insa de o preocupare culturala si politica pentru societate in ansamblu, pentru standarde sociale inalte, pentru conservarea structurilor si ierarhiilor rezultate prin munca sustinuta mai degraba decat prin speculatii si averi facute ,,peste noapte'' .

Conform aceluiasi autor, banca este institutia reprezentativa a capitalismului bunastarii de tip german, in comparatie cu bursa pe care o considera prototipul institutiilor economice specifice capitalismului american (capitalism de cazino). Desigur, banci si burse puternice exista in ambele forme de capitalism identificate de Michel Albert, dar aceasta extrapolare vine sa sugereze miezul filosofic al prosperitatii in cele doua culturi: siguranta si stabilitatea de o parte, speculatia si riscul de partea cealalta; acumularile lente dar sigure in sistemul german, versus tentatia castigurilor rapide si spectaculoase din economia americana, inclinatia spre proiecte solide, pe termen lung, in comparatie cu ,,business'-urile rapide, avand la baza o viziune pe termen scurt, flexibilitate si adaptare din mers la contexte politice si socio-economice variabile. Totusi, filosofia sociala asupra bunastarii recunoaste si in Germania rolul primordial al cresterii si eficientei economice, punand astfel valorile, principiile si criteriile liberalismului economic la baza cheltuielilor ridicate din politica sociala. ,,Cea mai buna politica sociala este o politica economica eficienta' -spunea dupa razboi cancelarul Erhard, definind practic optiunea liberala a noii Germanii in privinta ordinii economice capitaliste. Desi sistemul german postbelic a fost conturat de coalitia SPD-FDP (social-democrati plus liberali) in anii '50 - '60, totusi identitatea si performantele deosebite ale Germaniei Federale de astazi au fost adancite si cristalizate in timpul coalitiei CDU/CSU + FDP, indepand cu mijlocul anilor '70 .

In special dupa victoria lui Helmut Kohl in 1982 si instalarea sa in pozitia de cancelar, coalitia de guvernamant de centru-dreapta a abolit keynesianismul social -democratilor si a impus un accent conservator in politica Germaniei. Acest lucru a fost sensibil pe linie economica, in pofida faptului ca in politica sociala cabinetele Kohl nu au reusit intre 1982-1998 sa reduca nivelul total al cheltuielior. Efortul urias al Germaniei de Vest pentru absorbtia decalajelor fostei RDG, dupa 1990 (cunoscut sub denumirea de ,,costul reunificarii' si evaluat la aproape 800 miliarde de marci!) a mentinut si chiar a ridicat in anii '90 nivelul ,,deductiilor pentru bunastare'.

Modelul liberal

In clasificarea lui Esping-Andersen din 1991, ,,regimul liberal al bunastarii' este centrat in jurul Statelor Unite. Asumandu-si responsabilitatea identificarii unui corespondent european al liberalismului, cu riscul de a fi contestat, precum si responsabilitatea nominalizarii unui reprezentant al modelului liberal de politica sociala in Europa, chiar fortand putin apropierea de SUA, autorul cercetarii de fata a inclus Marea Britanie in categoria tarilor care aplica viziunea ,,de tip liberal' asupra politicilor publice si asupra programelor de bunastare, alaturi de Canada, Australia, Hong-Kong sau Noua Zeelanda. Exista insa teorii si autori care considera Marea Britanie drept ,,model mixt al bunastarii', acordand astfel o mai mare atentie deosebirilor dintre SUA si Regatul Unit decat asemanarilor dintre ele si minimalizand diferentele poate la fel de notabile dintre Suedia si Danemarca (modelul social-democrat) sau dintre Germania si Franta (modelul conservator) .

Cat priveste notiunea de ,,liberalism', facem precizarea ca termenul este utilizat aici in intelesul european (continental), deci al unei politici de dreapta care promoveaza sectorul privat, piata libera si responsabilitatea individuala, corespunzand ,,republicanismului' american si ,,conservatorismului' britanic, in timp ce conotatia termenului ,,liberalism' in tarile de limba engleza este in prezent mai degraba a unei politici de stanga, cu accente progresiste, egalitariste si umaniste, corespunzand social-democratiei europene. A doua precizare importanta legata de terminologie este necesara pentru a clarifica si utilizarea ,,neo-liberalismului' tot intr-o acceptiune de dreapta, non-keynesiana. Este stiut faptul ca pana in anii '60 au existat proiectii de identificare doctrinara a keynesianismului cu liberalismul social si cu neo-liberalismul. Ulterior s-a revenit iar neo-liberalismul este inteles tocmai ca o replica viguroasa la principiile economiei politice, ale planificarii, redistributiei si interventiei de orice fel a statului in economie si implicit ca o revenire la principiile liberalismului clasic promovat intr-un discurs modern si actualizat de Noua Dreapta. Aceste precizari terminologice sunt intotdeauna necesare atunci cand se ia in discutie modelul liberal european in comparatie cu cel anglo-american, in dorinta de a risipi o posibila confuzie. In cazul particular al Marii Britanii, situatia este si mai complicata, avand in vedere ca atat lordul William Henry Beveridge cat si economistul J.M.Keynes - fondatorii ideologiei statului bunastarii in Europa postbelica, model pe care astazi il consideram in analize drept tipic ,,social-democrat' - erau membri ai Partidului Liberal englez.

Referindu-se la acest paradox, ca liberalismul sa nu mai insemne libertati si responsabilitati individuale, piata si concurenta libera, capitalism si prosperitate prin initiativa particulara chiar ,,la el acasa' (in tarile de limba engleza), adica acolo unde s-a nascut si unde are cea mai adanca traditie, Milton Friedman afirma ,, . din cauza degenerarii termenului de liberalism, ideile ce s-au format in trecut sub aceasta denumire sunt, in prezent, etichetate drept conservatoare [ ], astfel incat liberalismul a capatat in Statele Unite un inteles cu totul diferit de cel pe care il avea in secolul XIX sau il are astazi pe o mare parte a continentului european [ ]. Liberalul secolului XIX privea extinderea libertatii ca pe cea mai eficienta cale pentru promovarea bunastarii si egalitatii; liberalul secolului XX priveste bunastarea si egalitatea fie ca premise, fie ca alternative ale libertatii. In numele bunastarii si al egalitatii, liberalismul secolului XX a ajuns sa favorizeze o reinviere a acelor politici de interventie si de paternalism ale statului, impotriva carora lupta liberalismul clasic"[39].

Deci, pentru a incheia acest cadru introductiv, convenim ca sensul ,,liberalismului' (acelasi cu al neo-liberalismului) in cercetarea de fata este cel anti-keynesian, schitat de Hayek si Friedman si promovat in anii '80 de guvernarea conservatoare Thatcher si de administratia republicana Reagan. Acest model este bazat pe statul minimal, selectivitate sociala si exigente economice, pe stimularea performantelor individuale si acceptarea diferentelor rezultate in urma liberei concurente de pe piata.

Pentru a ajunge insa la modelul liberal actual, Marea Britanie postbelica - ne vom referi in acest subcapitol exclusiv la reprezentantul european al liberalismului si la evolutia sa de dupa razboi - a parcurs in ultima jumatate de secol un traseu sinuos, marcat de doua puncte de inflexiune majore. Prima schimbare importanta a avut loc in timpul guvernarii laburiste din 1945-1951, cand au fost puse bazele modelului ,,Welfare State', sub influenta ideilor lansate de economistul britanic John Maynard Keynes in ,,Teoria generala a ocuparii fortei de munca, dobanzii si banilor' (1936) si de lordul W.H.Beveridge in ,,Raport asupra asigurarilor sociale si serviciilor conexe' (1942), ambii membri ai Partidului Liberal. Noua ideologie ,,welfare', o combinatie coerenta intre o doctrina economica si o filosofie sociala, venea sa raspunda nevoilor legitime de bunastare si prosperitate ale cetatenilor britanici iesiti dintr-un razboi epuizant si, intr-un fel, a fost perceputa chiar ca un gest de recunostinta al statului fata de generatia eroica a combatantilor din anii '40. Experienta dramatica a razboiului si a marilor dificultati economice care au urmat a socat societatea britanica - pana atunci adepta a conservatorismului de tip ,,victorian' - inducand o stare de spirit favorabila unui nou tip de idealism social, bazat pe solidaritate si pe dorinta de a reconstrui o societate mai justa: ,, o casa potrivita pentru eroi (a home fit for heroes) '. Natiunea britanica era mai unita ca oricand.

In acest context, al unei largi sustineri din partea populatiei si a succesului ideilor de solidaritate, universalism si justitie sociala, inclusiv a bunastarii minimale garantate de stat tuturor cetatenilor, guvernul laburist a promovat intr-un termen scurt o serie de masuri fundamentale in arhitectura securitatii sociale: instituirea alocatiilor familiale in 1945, infiintarea asigurarilor nationale de somaj si pensie in 1946 si a Serviciului National de Sanatate (NHS) in 1948, care era destinat sa furnizeze servicii medicale tuturor cetatenilor britanici pe baza accesului egal (nediscriminatoriu) si liber (gratuit).

Astfel, la sfarsitul anilor '40, Marea Britanie devenea primul stat modern al bunastarii, in care guvernul isi asuma o parte importanta a responsabilitatii si costurilor privind calitatea vietii cetatenilor sai. In jurul sistemului ,,Welfare State' de tip keynesian, care se dezvolta dealtfel cu repeziciune in intreaga Europa occidentala, societatea si clasa politica britanica au realizat un consens care avea sa dureze pana la inceputul crizei economice din anii '70. Reaparitia dificultatilor economice si ,,umilirea' guvernarii laburiste din 1974-1979, care a fost nevoita sa apeleze la ajutorul Fondului Monetar International (FMI), a determinat opinia publica sa-si piarda increderea in sistemul ,,welfare' si sa ceara cu insistenta reforme pentru relansarea economica a Marii Britanii, apropiindu-se tot mai mult de Partidul Conservator si de programele Noii Drepte. Dealtfel, chiar laburistii au initiat incepand cu 1976 o serie de reforme liberale in sensul unei strategii monetare mai exigente si al operarii unor reduceri in planul cheltuielilor publice, masuri care s-au dovedit insa insuficiente si tardive. Societatea britanica dorea din nou schimbarea.

Victoria categorica a Partidului Conservator in alegerile din 1979 si instalarea premierului M.Thatcher au marcat al doilea punct de inflexiune in evolutia postbelica a Marii Britanii si despartirea (se pare definitiva) de keynesianism. Sub deviza ,,rolling back the frontiers of the Welfare State', noua administratie conservatoare a demarat un proces energic de restrangere a competentelor si atributiilor economico-sociale ale statului, transferand treptat responsabilitatea bunastarii spre sectorul privat si non-guvernamental. Aceasta descarcare a statului (si implicit a bugetului) a fost asociata cu un pachet de masuri stimulative pentru cresterea performantei in sectorul privat. De exemplu, scaderea presiunii fiscale a permis relansarea investitiilor private mici si mijlocii, coborand pana la nivelul firmelor ,,de familie', al micilor ,,business'-uri care s-au inmultit ,,peste noapte', contribuind la consolidarea ofertei pe piata. Acest climat favorabil in mediul afacerilor, la care s-a adaugat desfiintarea salariului minim pe economie a facut ca somajul sa scada in cativa ani de la 12% la 3-4%, pe fondul a ceea ce s-a numit ,,the British Job Miracle'.

In domeniul bunastarii publice, cabinetul Thatcher a operat de asemenea cateva reforme importante. Sistemul pensiilor de stat (SERPS - State Earnings Related Pension Scheme), infiintat spre finalul ultimei legislaturi laburiste (1978), si-a diminuat efortul compensator de la 25( la 20( din venitul anterior iesirii din activitate, restul fiind compensat prin pensii ocupationale si private optionale. Totusi, incercarea conservatorilor de a privatiza SERPS a esuat in 1985.

Beneficiul social in cazul somajului, rebotezat ,,Alocatia pentru cautarea unui loc de munca' (JSA - Jobseeker's Allowance) a fost diminuat, tocmai pentru a motiva somerii sa caute si sa accepte locurile de munca, indiferent de nivelul salarizarii, in contextul in care reamintim ca salariul minim fusese desfiintat. Durata acordarii acestui beneficiu a fost scurtata de la 12 la 6 luni, iar valoarea a fost stabilita la 39,85 lire sterline/saptamana in cazul tinerilor intre 18-24 ani, respectiv 50,35 lire sterline/saptamana dupa implinirea varstei de 25 de ani (Departamentul Securitatii Sociale, 1998).

Sistemul Creditului Familial a fost introdus in 1992, in cazul familiilor cu copii dependenti, ca o oportunitate pentru depasirea eventualelor dificultati financiare temporare. Dintre politicile sociale sectoriale, singura care nu corespunde modelului liberal este politica in domeniul sanatatii. Serviciile de asistenta medicala sunt furnizate in cadrul renumitului NHS (National Health Service), fondat de laburisti in 1948, care reprezinta si astazi un punct de referinta si de unicitate pentru bunastarea britanica. Spre deosebire de sistemele sanitare din majoritatea tarilor europene si din Statele Unite, cel din Regatul Unit nu este organizat pe baza asigurarilor sociale si a contributiilor, ci este finantat de stat din impozitarile generale (ca in modelul social-democrat), garantand accesul universal si gratuit al populatiei. Fireste, pe langa sistemul public NHS s-a dezvoltat un excelent sistem medical privat, foarte competitiv dar in acelasi timp unul dintre cele mai scumpe din lume. Ne vom referi in continuare doar la NHS, ca parte a politicii de bunastare a guvernului britanic.

La fel ca in Danemarca, desi sistemul de ocrotire a sanatatii furnizeaza servicii complete la preturi foarte joase (in ultimii ani s-au introdus, e drept ,,co-plati' modice pentru populatie) cota din PIB repartizata sanatatii este de doar 6,6% (!) spre deosebire de 10,8% in Germania sau 13,8% in Statele Unite. Explicatia este si in acest caz legata de existenta unui foarte dezvoltat nivel al asistentei medicale primare, in care medicii de familie generalisti (GP- General Practitioners), dotati cu ,,bugete de practica' pentru liste de 7000 de persoane, mentin sanatatea populatiei la standarde ridicate prin depistari precoce, profilaxie sau tratamente in fazele initiale ale bolii, reducand astfel costul general al serviciilor. Dintre dezavantajele sistemului public sunt citate reticenta GP-istilor de a inscrie pe listele lor persoane cu sanatatea deteriorata sau cu risc mare de imbolnavire, precum si fenomenul listelor de asteptare pentru intrarea in asistenta medicala secundara (internarea in spitale). In ambele cazuri, motivul este constrangerea bugetara.

Guvernarea conservatoare, fara sa demoleze vechiul NHS, a reusit sa introduca o serie de masuri de reforma in politica sanatatii, in sensul eficientizarii manageriale a actului medical. Ideea fundamentala a fost crearea unei piete interne in cadrul NHS, incluzand ,,autonomizarea bugetara' a spitalelor, fapt care a condus in scurt timp la aparitia concurentei benefice intre institutiile prestatoare de servicii medicale. Diferentierea finantarii in functie de performante a produs la inceput o reactie de ostilitate din partea managerilor si a medicilor, dar cu timpul rezistenta mentala la principiul concurentei profesionale s-a redus, opinia publica si furnizorii de servicii au acceptat reforma si performantele sistemului au crescut.

Politica locuintelor sociale a suferit de asemenea transformari importante dupa instalarea guvernului conservator. Conceputa de laburisti ca un domeniu de activitate finantat exclusiv din surse publice (bugetele consiliilor locale), housing policy a intrat in atentia cabinetului Thatcher inca din 1980. De fapt, conservatorii si-au facut din politica locuintelor un adevarat ,,port drapel' al reformelor derulate sub doctrina Noii Drepte.

,,Dreptul chiriasilor de a cumpara', in conditii speciale, locuintele sociale asupra carora detineau contracte de inchiriere, pe langa faptul ca a insemnat privatizarea intregului domeniu de activitate (1.500.000 de locuinte sociale au fost cumparate intre 1979-1997) si acumularea unor resurse substantiale la dispozitia consiliilor locale, a adus un numar mare de voturi conservatorilor, dovedindu-se si un succes electoral.

Politica educationala a Noii Drepte a insemnat o liberalizare a competitiei intre scoli, promovarea educatiei in sistem privat si introducerea selectiei elevilor in functie de statutul scolii. Programul si masurile noii politici a invatamantului britanic au fost cuprinse in ,,Actul Reformei Educationale' din 1988. Se acorda scolilor o mult mai pregnanta libertate in procesul de selectie a elevilor si profesorilor, autonomie financiara si dreptul de a concura pe piata resurselor pentru finantari extra-bugetare. La un interval de 5 ani fiecarei scoli ii venea randul sa fie auditata de o comisie independenta de experti iar rezultatele evaluarii erau publicate in cataloage speciale, puse la dispozitia parintilor. Scolile care pierdeau numeric elevi, datorita deprecierii lor in cataloagele publice de audit, pierdeau in consecinta si o parte din finantarea de la buget, find in acest fel sanctionate de Ministerul Educatiei, iar cele care erau bine cotate si solicitate obtineau finantari suplimentare.

In fine, serviciile sociale personale (al 5-lea ,,pilon' al politicii sociale britanice) acopera in practica o diversitate de activitati suportive, care confera sprijin social copiilor, varstnicilor, persoanelor cu deficiente fizice sau psihice, etc. Acestea sunt, in fapt, servicii specializate de asistenta sociala bazate pe principiul ,,community care'. Doctrina liberala a Noii Drepte a introdus piata si dimensiunea privata a serviciilor inclusiv in acest domeniu, regland finantarile pe baza mecanismelor de licitatie a programelor, la care puteau participa atat agentiile publice locale (specializate), cat si firme private sau ONG-uri de profil. In plus, guvernul a introdus o serie de masuri reformiste in stil neo-conservator, punand accentul pe ingrijirea asumata de propria familie, in acest caz acordandu-se unele stimulente financiare.

Politica sociala a Marii Britanii respecta in linii mari tiparele modelului liberal. Ea raspunde de altfel unei culturi politice liberale (sau ,,liberal-conservatoare', pentru a folosi un termen hibrid evocat si de Milton Friedman ) al carei epicentru este plasat fara indoiala in Statele Unite. Timp de 18 ani, guvernarile conservatoare Thatcher (1979-1990) si apoi Major (1990-1997) au actionat pe linia flexibilizarii, eficientizarii manageriale, privatizarii (contractarii) serviciilor sociale, a ,,marketizarii' bunastarii publice si selectivitatii in acordarea beneficiilor sociale, bazata pe testarea veniturilor.

Victoria laburistilor si instalarea cabinetului Blair, coroborata cu apropierea mai ,,sincera' de Uniunea Europeana si semnarea Cartei Sociale (respinsa in 1989 de Margaret Thatcher) ar putea aduce, e drept, unele modificari in politica sociala britanica. S-a pus, de exemplu, problema desfiintarii pietei interne din cadrul NHS si a reformei educationale.

Finalitatea acestor demersuri nu o cunoastem inca, dar amploarea reformelor laburiste nu pare pana acum semnificativa si de natura sa scoata Marea Britanie din modelul liberal. Evolutia viitoare va confirma, speram, aceasta viziune asupra liberalismului societatii britanice.