DISOLUTIA FAMILIEI PRIN DIVORT

Realizarea si mentinerea solidaritatii si stabilitatii familiale au loc in mod diferit. Unele familii nu reusesc sa stabileasca relatii de solidaritate, altele nu-si pot mentine solidaritatea realizata, iar altele realizeaza solidaritatea si o mentin. In primele doua situatii, sansele de disolutie a familiei sunt mari. Instabilitatea si disolutia familiei sunt, in acelasi timp, probleme individuale si sociale atat la nivelul conditionarilor lor, cat si la nivelul efectelor pe care le au.[1]

In societatile europene, datele statistice arata ca familia este in prezent mai putin stabila decat era cu cateva decenii in urma, a crescut rata divortialitatii si a scazut durata medie de convietuire a unui cuplu, astfel, familia a intrat intr-o lunga perioada de criza.

Divortul - ca factor psiho-social- implica nu doar indivizii legati strict prin casatorie, ci este un fenomen care are implicatii directe asupra societatii si membrilor unei societati. Mai mult de atat, in ultimul timp s-au inregistrat cresteri spectaculoase privind numarul de divorturi. Statisticile cu privire la divortialitate ating maxime la intervale regulate, adesea insotite de precizari pesimiste si catastrofice cu privire la dezintegrarea familiilor si disparitia casatoriei ca un contract pe viata.

Din punct de vedere societal si individual, divortul este un fenomen ambivalent: el rezolva o serie de dificultati inlaturarea conflictelor si tensiunilor familiale, atenueaza traumatizarea copiilor ca urmare a disputelor dintre parinti , dar creaza si altele noi stres psihic, dificultati economice etc.

Divortul, asa cum spuneam, reprezinta un fenomen psiho-social complex privit ca forma finala a desfacerii vietii conjugale, ce modifica viata patrenerilor si a descendentilor acestora. Cand incepem sa discutam despre divort trebuie sa tinem cont de faptul ca el nu este un simplu eveniment, ci un proces adesea traumatizant. El antreneaza tensiuni, conflicte, frustrari si insatisfactii ale caror efecte se prelungesc dincolo de pronuntare instantei judecatoresti.

Ca ultima etapa in cadrul unui proces de erodare si disolutie a cuplului familial, divortul mai este definit ca modalitate prescrisa social si legal de disolutie a casatoriei.

Deci divortul, reprezita polul opus al casatoriei, aceasta fiind inteleasa ca modalitate acceptata la nivel social prin care doua sau mai multe persoane constituie o familie. Casatoria poate comporta un aspect juridic (sanctionare formala de catre o insititutie legitima a uniunii maritale) si un aspect religios (sanctionare formala, prin sacralizare, de catre o institutie religioasa legitima a uniunii maritale). Plecand de la acest punct, este usor de facut asocierea dintre stabilitate, moralitate, armonie si echilibru - ca elemente observate cand vorbim de casatore -si polul opus acesteia, adica istabilitate, dezechilibru si chiar imoralitate, cand vorbim de divort.

2.1. Istoria divortului

De-a lungul timpului, in urma caderii in pacat, casatoria a decazut din starea ei originara. Astfel caracteristicile stabilite de Dumnezeu casatoriei pe care a instituit-o, insolubilitatea si monogamia, au devenit tot mai vagi. Cu toata straduinta sa de a asigura casatoriei insolubilitatea, "Moise nu a putut impiedica nici divortul nici repudierea, incercand totusi sa tempereze unele practici care degradau casatoria din punct de vedere moral si o indepartau de indeplinirea scopului ei esential -nasterea de copii"[2].

Asadar, indiferent de defectele pe care le are sotul sau sotia acestea nu sunt suficiente pentru a desface ce Dumnezeu a legat; "desfranarea insa este in stare sa desfaca aceasta legatura atat de puternica, ea sfasie legatura sufleteasca dintre sot si sotie, iar divortul uneori nu face decat sa oficializeze o situatie deja creata"[3].

In Vechiul Testament in ceea ce priveste problema divortului Sfantul Apostol Pavel este categoric: "Femeia sa nu se desparta de barbat tot asa, barbatul sa nu-si lase femeia." Cei care s-au despartit au doua posibilitati, ori sa ramana asa ori sa se impace. Legatura casatoriei dintre cei doi soti ramane valida pe tot parcursul vietii celor despartiti, numai moartea dezlegand aceasta legatura.

In Mesopotamia divortul era permis de lege. Cazurile de repudiere erau prevazute de cod si limitative atat pentru barbat cat si pentru femeie. Sotul isi putea repudia sotia pentru sterilitate, in acest caz fiind suficient sa pronunte cuvintele "te repudiez " pentru ca mariajul sa se desfaca; de asemenea, isi putea repudia sotia pentru comportament neonest, necontrolat si neglijarea indatoririlor sale de sotie, acest motiv putand lua forme pasibile chiar de pedeapsa capitala. Sotia putea si ea sa divorteze, dar numai daca sotul o neglija peste masura, fara nicio vina din partea ei, caz in care ii spunea "nu mai esti vrednic sa traiesc cu tine" si, luandu-si zestrea, se intorcea la caminul tatalui ei.

Repudierea din partea sotiei se putea face insa numai printr-o hotarare a tribunalului, spre deosebire de repudierea din partea sotului, care se facea printr-o simpla scrisoare pecetluita cu sigiliul barbatului[4].

Conceptul divortului se regaseste si in antichitate, fiind pe deplin dezvoltat in Grecia Antica, astfel, o persoana putea divorta doar cu acceptul unui magistrat, caruia trebuia sa ii prezinte motivele decizie sale. Daca motivele erau considerate suficiente, magistratul ii permitea celui interesat sa realizeze divortul si separarea.

Daca in Roma Antica renuntarea la casatorie era posibila pentru toti cei dornici in acest sens, crestinarea Imperiului Roman a adus restrictii si interdictii privind divortul, incepand cu Imparatul Constantin.

De-a lungul timpului, restrictionarea si interzicerea divortului si separarii au consacrat perioade intregi in care familiile erau obligate sa continue sa existe chiar daca conditiile reale faceau acest lucru imposibil in mediul normal, societatea ajungand in ultima perioada sa il reincluda in cadrul procedurilor civile.

Trebuie mentionat ca in timp ce in tara noastra divortul este permis, in anumite conditii motivate mai mult sau mai putin, in alte tari si in prezent acesta este interzis, nu este prevazut sau este mult ingreunat.

In "Cartea Romaneasca de Invatatura" din 1648 se stabilea ca infidelitatea sotiei ducea la pierderea zestrei, sotul putand sa o repudieze in anumite situatii, dar si sotia pentru rele tratamente putea sa ceara despartirea - legiuirile stabilind motivele de divort in amanunt, dupa modelul bizantin. In Transilvania nu era ingaduit divortul de catre Biserica romano-catolica, dar dupa reforma religioasa, acest lucru a fost posibil. Din acest motiv, unii nobili austrieci veneau in Transilvania sa divorteze, sa se recasatoreasca si sa revina la catolicism in schimbul unei penitente pecuniare. Aceasta practica era demunita "casatorie transilvana".

In America, din punct de vedere istoric, divortul a fost prima data intalnit in jurul anului 1700, in statul Massachusetts, unde era privit ca un mijloc de solutionare a problemelor pe care le provoca divortul emotional, caracterizat prin subminarea respectului celuilalt prin tradari mai mult sau mai putin semnificative.

Potrivit traditiei catolice, casatoria nu poate fi desfiintata atata timp cat ambii parteneri sunt in viata. Divortul a fost instituit in Franta in anul 1792; incepand cu 1803 este supus unor restrictii; in 1816 este interzis. Redevine legal in 1884, conform Legii Naquet, pe motivul vinovatiei cel putin a unuia dintre consorti. Dupa 1884 putem observa o evolutie lenta si constanta a divorturilor, apoi o stabilizare (in jurul cifrei de 1 divort la 10 casatorii in deceniile cinci si sase), iar incepand cu 1975 asistam la o crestere progresiva (pana la 3 divorturi la 10 casatorii).

Inainte de anul 1857 in Anglia, libertatea de a te recasatori putea fi obtinuta doar printr-un act al Parlamentului, urmare a unui decret de separare dat de o curte ecleziastica, pe baza unor culpe (cum ar fi: adulterul sau abandonul ) ce puteau fi retinute in sarcina sotului vinovat.

Colonistii americani au dus acest sistem bazat pe culpa in Lumea Noua. Acestia se temeau de pericolele morale impuse de statutul de casatorit, dar deja separat, facand astfel posibila obtinerea unui divort absolut, insa bazat pe temeiurile traditionale pentru separare. Curtile ecleziastice au fost abolite in Anglia, in 1857, aparand astfel institutia divortului absolut.

Divortul in SUA

Urmare a sistemului traditional bazat pe culpa, fiecare stat in legislatia sa privind divortul, impunea ca reclamantul sa dovedeasca unul din temeiurile legale in scopul obtinerii decretului de divort. Lista temeiurilor legale ce puteau fi considerate motive de divort cuprindea:

adulterul;

abandonul (parasirea) familiei;

relatiile premarital cu o ruda a sotiei;

bigamia;

casatoria incheiata printr-un "contract fraudulos";

dependenta de alcool;

condamnarea pentru savarsirea unei infractiuni precum si tratamentul crud si inuman ajungand la violenta fizica si psihica.

Asadar, divortul era privit ca o sanctiune pentru partea vinovata. Pana de curand, nici un stat american nu acorda liberul acces la divort.

Sistemul bazat pe culpa impunea o conditie esentiala in desfacerea casatoriei si anume aceea, ca in sarcina sotului reclamant sa nu poata fi retinuta nici o vina. Unui reclamant i se putea refuza divortul in situatia in care se facea vinovat de:

1) impacare-adica, accepta comportamentul sotului vinovat de motivele invocate in cererea de divort;

2) propria culpa- ceea ce presupunea ca nu se putea adresa Curtii;

3) coniventa- daca comportamentul gresit al paratului putea fi datorat intr-un fel sau altul sotului reclamant ;

4) complicitate - atunci cand exista o intelegere a partilor in vederea obtinerii divortului.

Pe la mijlocul secolului XX, in legislatia majoritatii statelor a fost recunoscut sistemul de divort fara culpa, care consta de obicei, intr-o perioada substantiala de timp (de la un an la 5 ani), in care sotii locuiau separat; incompatibilitatea si problemele psihice fiind temeiuri legale acceptabile de catre Curte.

La sfarsitul sec. XX, divortul a devenit comun in toate statele americane desi conditiile privind obtinerea acestuia variaza foarte mult de la stat la stat.

In SUA nu exista o lege federala privind divortul dar exista 53 de jurisdictii diferite iar legislatiile acestora variaza de la stat la stat.

Temeiurile legale difera de la un stat la altul, dupa cum aratam; de ex, inainte de anul 1967 singurul motiv de divort acceptat in statul New York era adulterul.

Dificultatea obtinerii divortului in anumite state estice americane cum ar fi: New York, New Jersey, Massachusetts si Pennsylvania, a condus la un anumit numar de divorturi prin "migrare" de ex., un sejur de 6 saptamani in Reno, Nevada, pentru jocurile de noroc putea culmina cu un divort pentru ca apoi sa se revina in statul unde domiciliau fostii soti.

Inainte de extinderea reformei, sotii care locuiau in state unde divortul era greu de obtinut puteau calatori in jurisdictiile din afara partii continentale a Americii (de obicei, Mexic, Haiti, Republica Dominicana) pentru un decret de divort care nu avea nici un avantaj constitutional, beneficiind doar de recunoastere locala.

Curtile din statul New York au fost singurele care au extins recunoasterea locala a decretelor de divort mexicane, care erau populare deoarece puteau fi obtinute doar printr-o sedere de o zi a unuia dintre soti in Mexic.

Acceptarea formala de catre instante a divortului mexican era o recunoastere a unui numar de casatorii new-yorkeze desfacute in Mexic cat si o incercare nereusita a unor modificari in legislatia divortului in acest stat. Acest divort migrator a fost considerat discriminatoriu fata de cei care nu aveau puterea financiara pentru a calatori in aceste state in scopul obtinerii divortului.

Reforma legislativa s-a infaptuit in Anglia si SUA in anul 1970, cand printr-o lege speciala, statul californian a abolit divortul si l-a inlocuit cu o alta institutie ce a fost denumita generic " destramarea casatoriei". Actul normativ respectiv a eliminat prevederea conform careia divortul trebuie pronuntat din vina unuia sau altuia dintre soti, la vremea respectiva culpa constand in adulter sau violenta extrema. Conform noii legislatii, locul acestora a fost luat de notiunea de "diferente ireconciliabile", care au cauzat destramarea iremediabila a casatoriei rata divorturilor a crescut tocmai in acele state in care a fost introdusa reforma legislativa. In sistemul american, conceptul de "diferente ireconciliabile" a devenit crucial in modul de solutionare a divortului.

Practica judiciara sustine ca, "diferentele ireconciliabile" sunt dovedite ca existente daca un cuplu sau cel putin unul dintre soti afirma acest lucru. Simpla promovare a unei actiuni de divort si prezenta in fata Curtii sunt privite ca dovezi esentiale ale faptului ca, relatiile conjugale sunt deteriorate iar curtile nu mai procedeaza la o cercetare aprofundata a cauzelor divortului.

Introducerea divortului fara culpa a provocat si anumite modificari in sensul ca, pentru incredintarea minorilor se administreaza probe pentru a dovedi atat relatia parinte-copil cat si, in mod special, comportamentul parintelui anterior pronuntarii divortului. Putine state admit ca minorii sa fie prezenti in sala si audiati iar cuantumul pensiei de intretinere se stabileste, de obicei, prin negociere, Curtea luand act de acordul partilor. Cand nu este posibila o intelegere, Curtea stabileste pensia de intretinere luand in calcul veniturile partilor, durata casatoriei si nevoile minorilor.

2.2. Divortul - mijloc de desfacere a casatoriei

Epoca industriala si mai ales cea postindustriala au afectat in mod serios functionalitatea familiei, o serie dintre aceste functii fiind intr-un declin accentuat, iar familia insasi intr-o mare criza. Putem exemplifica astfel:

a) functia de socializare a fost diminuata prin aparitia institutiilor de educatie si aparitia mijloacelor media;

b) functia afectiva este tot mai putin resimtita datorita instrainarii partenerilor.

Acest declin, al functiunilor unei familii, determina cresterea spectaculoasa a cazurilor de divort, ca mijloc de desfacere a casatoriei, dar si aparitia unor moduri diferite de vietuire si convietuire.

2.2.1. Consideratii generale asupra divortului.

Fie ca este un act unilateral sau bilateral, in ambele cazuri se produce un sindrom traumatic, care, in functie de robustetea psihica a persoanelor implicate, poate avea efecte majore. Divortul este o despartire de trecut, un fel de declaratie de razboi la adresa propriei memorii, este un moment de pierdere pentru fiecare din persoanele implicate. Mai rau e ca divortialitatea a devenit un adevarat fenomen.

Cea mai clara definitie a divortialitatii mi s-a parut cea de la pag.183 a Dictionarului de Sociologie publicat la editura Babel din Bucuresti, autori Catalin Zamfir si Lazar Vlasceanu: "Divortialitatea este un fenomen demografic ce exprima intensitatea divorturilor intr-o populatie sau in anumite subdiviziuni ale ei."[5]

Divortialitatea are ca indice rata bruta de divortialitatea ce se obtine impartind numarul divorturilor dintr-un an la populatia medie si inmultind rezultatul cu 1000. Ca indice global de divortialitatea se mai foloseste raportul dintre numarul divorturilor si cel al casatoriilor efectuate in cursul unui an.

In prezent exista o tendinta de sporire a divortialitatii, fapt pentru care se cere studierea atenta a acestui fenomen si a factorilor care o produc si anume:

- urbanizarea,

- modificari in functiile familiei,

- cresterea gradului de emancipare a femeii,

- scaderea influientei religiei si a altor elemente legate de traditie,

- schimbari in atitudinea oamenilor fata de casatorie,

- cresterea duratei casatoriei ca urmare a sporirii sperantei de viata.

Desi in principiu casatoria se incheie pe viata, ea se poate desface prin divort daca exista motive temeinice care au vatamat grav raporturile dintre soti si casatoria nu mai poate continua. Asa cum la incheierea casatoriei este necesar consimtamantul liber al ambilor soti, la desfacerea casatoriei vointa acestora trebuie sa fie luata in considerare. Desfacerea casatoriei nu constituie numai o problema de ordin personal, pentru ca ea intereseaza nu numai pe cei doi soti, ci si societatea. Caracterul social al casatoriei face ca vointa ambilor soti sau doar a unuia dintre ei sa nu poata constitui un temei suficient pentru desfacerea casatoriei, divortul pronuntandu-se numai atunci cand casatoria nu mai poate continua datorita unor motive temeinice. Imposibilitatea continuarii casatoriei se constata de catre autoritatea de stat competenta, statul fiind direct interesat in apararea casatoriei si a familiei, de aceea a reglementat modul in care poate fi admis divortul.

Nu intotdeauna destramarea grupului familial se face oficial (pe cale juridica). De aceea este necesar sa facem distinctia intre destramarea oficiala si cea neoficiala a familiei, intre despartirea de drept si cea de fapt. Sunt multe familii, in care, desi cei doi soti nu mai au o viata comuna, din cauza copiilor, a profesiunilor sau altor motive, acestia nu se despart oficial.

Se intalnesc trei tipuri de disolutie maritala:

despartirea in fapt, dar cu locuinta comuna (in tarile mai putin dezvoltate, unde locuinta este o problema);

separarea totala si in ceea ce priveste locuinta, dar fara divort (in tarile dezvoltate, unde locuinta nu e o problema, dar divortul si consecintele prezinta unele dificultati);

divortul (despartirea juridica).

In zile noastre, in intreaga lume sunt comune trei tipuri principale de divort:

divortul sanctiune, prin care unul sau ambi parteneri sunt culpabilizati;

divortul constatare - unde sentinta este data in cazul in care se aduc probe ca cei doi parteneri nu mai convietuiesc de multa vreme;

divortul prin consimtamant reciproc - ambi soti declara ca sunt de acord cu desfacerea casatoriei.

Desi divortul are implicatii psihosociale semnificative, mai ales atunci cand exista copii, in ultimii ani exista o facilitate a divortului la nivelul intregii planete (mai ales in occident) motivele ajungerii la divort fiind multiple: de la cauze obiective (adulter, boala psihica, inchisoare pe viata etc), din vina unuia dintre soti ('nu se ocupa de gospodarie', 'lipseste mult de acasa', 'nu aduce bani' etc), din vina ambilor soti (nu se mai inteleg), culminand cu asa-numitul divort 'fara vina', in care nu trebuie dovedita nici o vina de catre nici o parte.

Divortul 'fara vina' adoptat in SUA incepand cu 1970 desi este obiectul multor dispute este sustinut de sociologi si psihologi sociali care argumenteaza ca liberalizarea divortului prin neculpabilizarea nici unuia dintre soti este un castig social si individual-uman datorita faptului ca scurteaza durata procesului, economisindu-se astfel timp si bani si se elimina stresul celor doua parti care nu mai sunt nevoite sa-si dovedeasca reciproc vinovatia.

Prin faptul ca cei doi declara pur si simplu ca vor sa divorteze si nu mai este necesar sa invoce public motivele care i-au determinat sa ajunga la divort, este un mare castig pe linia libertatii individuale si a dreptului la intimitate. Avantajul acestui tip de divort este faptul ca promoveaza egalitatea si echitatea 'virtutea' si loialitatea nu mai sunt rasplatite financiar si nu mai exista obligatia barbatului de a o intretine pe femeie dupa divort. Acum proprietatea comuna este impartita echitabil, iar la acordarea custodiei copilului se tine cont de interesul acestuia.

Divortul 'fara vina' are menirea de a incuraja egalitatea intre sexe, barbatul ne mai fiind considerat automat capul familiei, cel ce intretine familia sau femeia, singura responsabila de cresterea copiilor. Mai mult, el contribuie la accentuarea tendintei de distribuire echitabila a responsabilitatilor si sarcinilor in gospodarie.

Dezavantajele acestui tip de divort constau in faptul ca femeile pierd practic economic, deoarece sunt dezavantajate ca posibilitati materiale (centrarea pe viata casnica, in loc de cea profesionala, inegalitati la salarizare, sanse mai mici la angajare dupa divort.).

Daca in sistemul traditional american sotul divortat primea doua feluri de ajutor financiar: unul pentru ingrijirea si cresterea copiilor (la noi pensie alimentara) si celalalt - alimony - obligatia ca in functie de situatie unul dintre fostii parteneri sa-i asigure celuilalt o viata decenta, prin noul sistem cele doua ajutoare au fost restranse. Sunt voci totusi care sustin ca obligativitatea intretinerii fostei sotii de catre barbat trebuie regandita de la caz la caz (Oster 1987), pentru ca acestora li s-ar cuveni o rasplata pentru nasterea, cresterea si ingrijirea copiilor. Miscarea feminista sustine cuantificarea si recunoasterea legala a muncii femeilor casnice.

2.3. Cauzele generale ale divorturilor

Analizand relatiile dintre parteneri in cursul separatiei sau divortului, Diane Vaugahan a constatat ca in cele mai multe cupluri aflate in aceasta situatie, inaintea instrainarii fizice avusese loc o separara sociala[6]. Cel putin unul dintre parteneri pornise pe un alt drum, interesele lui actuale nemaifiind legate de ale partenerului de viata. Desi initial despartirea nu era intentionata, cel afectat incercand fara succes sa-si schimbe partenerul, sa-l aduca pe calea pe care au pornit cei doi, sa-si creeze interese comune, la un moment dat, cand incercarile acestuia esuiaza, se ajunge la concluzia ca relatia este de-acum ratata, iar cei doi nu mai pot avea un viitor impreuna. 'Initiatorul' incepe sa devina preocupat de felul in care relatia se dovedeste nesatisfacatoare, acest proces fiind in opinia lui Vaughan opus 'indragostirii' de la inceputul relatiei, cand individul se concentra asupra calitatilor celuilalt, ignorand trasaturile care nu-i placeau.

Din materialele studiate si din sedintele de consiliere familiala, am ajuns la concluzia ca se ajunge la divort din urmatoarele cauze (le-am numit generale, pentru ca fiecare cuplu in parte poate avea si motivatii specifice, care tin numai de personalitatea lor, de nevoile lor etc.):

Pe cat ar parea de paradoxal, viata a dovedit ca in situatia in care cineva se casatoreste din dragoste, fara alte interese, convietuirea nu poate continua cand aceasta a disparut. Sistemul marital fundamentat pe nevoi expresive conduce la o mai mare libertate de dizolvare a cuplurilor decat cele bazate pe nevoi instrumentale (economico - productive, instruirea si profesionalizarea copiilor etc). Schimbarile macro-sociale au dus la crearea independentei individului fata de familie, socializarea si educatia sunt asigurate acum de institutii publice, ca de altfel si sanatatea, iar functia de suport emotional si afectivitate este preluata de grupuri de similaritate, prieteni, colegi, cele necesare traiului nu se mai produc in gospodarie.

Emanciparea economica a femeii constituie o cauza majora a ridicarii ratei divortialitatii. Femeile angajate in munca, au venituri care le ofera o mai mare independenta si drept urmare nu mai suporta orice de la sotii lor, iar atunci cand casnicia lor 'nu mai merge', ea este cea care intenteaza divortul. Industrializarea, modernizarea si urbanizarea a oferit ambilor parteneri posibilitati de a cunoaste si alti indivizi si a stabili legaturi de afectiune, iar in tarile avansate a rezolvat si problema locuintei, care era un impediment in divortialitate.

Democratizarea si liberalizarea vietii sociale de ansamblu au dus la cresterea divortialitatii pentru ca in aceasta faza a avut loc scaderea influentei bisericii si a religiei, 'indulcirea legislatiei', normele si obiceiurile traditionale nu mai preseaza ca alta-data.

Mecanismul contaminarii: cuplurile divortate fiind un exemplu pentru ceilalti prin faptul ca si-au rezolvat dificultatile maritale prin despartire legala. Modelul suferintei intr-o casnicie nefericita este inlocuit cu cel de incepere a unei noi vieti dupa dizolvarea mariajului. In zilele noastre s-a schimbat mentalitatea despre divort, care nu mai este vazut ca un esec ci ca o solutie la o situatie critica.

Marirea considerabila a sperantei de viata face ca partenerii sa se intrebe daca merita sa mai duca multi ani povara unei casnicii cu probleme.

2.4. Etapele disolutiei casatoriei

Modalitate prescrisa social si legal de disolutie a casatoriei. Divortul nu este un simplu eveniment ci un proces adesea traumatizant ce cuprinde mai multe etape:

A.        Starile conflictuale si eroziunea

Acestea pot aparea mai devreme sau mai tarziu avand efecte de disolutie si eroziune a vietii conjugale prin manifestarea satisfactiei fata de convietuirea in cuplu. Femeile invoca: alcoolismul sotilor, agresivitatea fizica, lipsa de comunicare. Barbatii invoca: lipsa de afectiune si intelegere, agresivitatea verbala si infidelitatea.

In orice casnicie apar inevitabil conflicte mai mult sau mai putin serioase, provocate de divergente existente intre atitudini, scopuri, modalitati, de actiune. In conditiile in care ele sunt exprimate deschis si se manifesta de ambele parti o atitudine rationala, concilianta, atunci ele pot fi rezolvate rapid, fara urmari serioase asupra stabilitatii familiei.

Primul indicator al disolutiei casatoriei este manifestarea insatisfactiei fata de convietuirea in cuplu. In mod obisnuit, primele semne de insatisfactie provin de la sotie. Motivele de insatisfactie invocate de soti sunt aproximativ aceleasi: infidelitate, agresivitate verbala, conflicte valorice. Femeile invoca mai frecvent agresivitatea fizica si alcoolismul sotilor, iar barbatii invoca mai frecvent insatisfactia sexuala si lipsa de afectivitate. Cuplurile cu o durata mai lunga de existenta si persoanele cu nivel mai ridicat de instructie invoca mai frecvent dificultatile de comunicare si absenta camaraderiei, in prima faza, partenerul isi traieste solitar propria insatisfactie sau discuta cu prieteni apropiati sau rude. In faza a doua, partenerii isi exprima insatisfactia si se confrunta, iar in faza a treia ajung la concluzia ca relatia lor este neviabila. Aceasta etapa se caracterizeaza prin iritatie permanenta, agresivitate.

B.     Incetarea relatiilor sexuale in care sotii inceteaza sa-si mai vorbeasca unul altuia sau se raporteaza unul la celalalt ca niste straini. Fiecare sot isi are o viata a sa proprie, petrecand cat mai mult timp in afara caminului. Ea se poate concretiza in relatii de dragoste adulterina. In aceste conditii destramarea relatiilor conjugale este iminenta, cu exceptia cazului in care interese comune puternice fac sa fie evitata desfacerea casatoriei. Este o urmare fireasca a starilor conflictuale si o cale spre separare sau divort. Toate cazurile de separare duc la divort.

C. Separarea premergatoare divortului. Nu toate separarile conduc la disolutia casatoriei, dar majoritatea disolutiilor sunt premise de separare. Practicarea separarii este in functie si de aspecte independente de relatiile dintre parteneri: nivelul veniturilor, posibilitatea de a gasi o locuinta, regimul juridic al proprietatii familiale.

D. Disolutia legala

Este forma definitiva a ruperii relatiei conjugale, consfintirea juridica a acestei stari de fapt.

Casatoria este un contract legal intre cuplu si stat, disolutia casatoriei nu se poate face din punct de vedere legal fara participarea statului. Decizia de divort este luata de catre o curte sesizata prin petitie de unul dintre soti. Cererea de divort este inaintata mai frecvent de femei decat de barbati. Acest fapt are o explicatie de ordin istoric si juridic. Mult timp, reglementarea legala a disolutiei casatoriei s-a facut potrivit principiului divortului sanctiune, in urma stabilirii culpei unuia sau ambilor soti. In conformitate cu normele "cavaleresti' ale asteptarilor sociale, sotul lasa sotiei dreptul de a prezenta plangerea si accepta sa i se atribuie vina disolutiei casatoriei. Dupa abandonarea principiului divort sanctiune, a crescut ponderea barbatilor care solicita desfacerea casatoriei.

Legaturile care au unit sotii prin casatorie vor inceta odata cu divortul, cei doi parteneri devin fosti soti. Divortul duce la incetarea relatiilor de familie, la distorsiunea legaturii parentale, la pierderea sau determinarea unor functii ale familiei.

E. Acomodarea in perioada de dupa divort. Dupa disolutia casatoriei, fostii parteneri trebuie sa se adapteze unui nou stil de viata: viata intr-o noua locuinta si o noua vecinatate, schimbarea eventuala a locului de munca, stabilirea de noi relatii si prieteni, refacerea in urma stresului provocat de divort, acomodarea la un nivel de trai mai scazut (mai ales in cazul femeilor), ingrijirea de unul singur a copiilor incredintati, pregatirea pentru o eventuala recasatorire.

2.5. Factorii determinanti ai divortului

Divortul este un fenomen psihosocial complex, reprezinta forma finala a desfacerii vietii conjugale, modificand viata partenerilor si a descendentilor acestora. El antreneaza stadii tensionale, conflicte, frustrari si insatisfactii ale unor efecte ce se prelungesc dincolo de pronuntarea instantelor de judecata.

Divortul poate fi determinat de factori economici, culturali, psihologici, morali, religiosi care actioneaza la nivelul partenerilor, in interiorul cuplurilor si in afara acestora.

A. Factori interni ce pot genera divortul se pot enumera:

Experienta premaritala a partenerilor si atitudinea lor reciproca fata de aceasta. Diferentele mari de experienta premaritala constituie un factor puternic ce impiedica realizarea solidaritatii familiale.

Motivatia casatoriei si modul de incheiere a casatoriei (casatorii motivate de avantaje economice, sociale sau casatorii impuse).

Varsta la casatorie si diferentele de varsta intre soti- cu cat este mai mica, cu atat posibilitatea de divort este mai mare;

Varsta si maturitatea parintilor reprezinta un semn al riscului, ceea ce nu inseamna ca toti copiii ai caror parinti sunt foarte tineri (intre 16-20 ani) sufera sau sunt neglijati. Concomitent e necesar a mentiona ca lipsa de maturitate si responsabilitate, indeosebi a mamelor tinere, supune unitatea familiala riscului, unor dificultati, precum: separare, divort, violenta, abandon, familie cu un singur parinte (monoparentala) etc.

Heterogenitatea cuplului familial in raport cu mediul de provenienta al sotilor, nivelul de instructie, profesiunea, trasaturile psihice si temperamentale.

Pozitia femeii in societate si in familie. Daca sotia este dependenta din punct de vedere economic fata de sot, divortialitatea este scazuta. Daca ea este independenta din punct de vedere economic nu mai accepta unele relatii familiale si astfel cuplul se indreapta spre divort.

Incompatibilitati psihice si temperamentale ale partenerilor.

Insatisfactii emotional-afective si sexuale.

Infidelitatea. Neglijarea familiei si infidelitatea sunt motive mai putin importante, insa mentionate de 4-8% dintre subiecti[8].

Comportamentele agresive.

Alcoolismul unuia dintre parteneri. Bautura este considerata un motiv de cearta de o proportie semnificativa a populatiei (10%), afectand intr-o mai mare masura pe femei decat pe barbatii .

scolaritatea: cand scolaritatea sotilor este egala descreste disolutia maritala. In cazul femeilor exista o legatura nonliniara intre scolaritate si divort: femeile cu studii superioare divorteaza in mai mare masura decat celelalte, dar si cele care nu au reusit sa termine un anumit nivel scolar au o posibilitate mare de divort;

statutul socio-economic (in particular venitul) si rata divortialitatii sunt invers proportionale, G. Becker (1991) explica acest lucru prin faptul ca cei din clasele de mijloc si superioare se casatoresc mai tarziu, cand isi fac o cariera. Satutul social al parintilor si mediul de provenienta influenteaza chiar daca cei doi au instructie egala, distanta dintre medii sociale de provenienta producand instabilitate maritala;

rasa si etnia - exista tendinta ca mariajele interetnice sa fie mai putin stabile;

religia: divortul in cadrul celor care frecventeaza aceste servicii, este diminuat.

evenimentele familiale care provoaca nemultumirea unuia dintre parteneri: refuzul de a avea copii, afectiunile fizice grave ale unui sot, sanctiunile sociale sau juridice aplicate unui sot, pierderea locului de munca, comiterea unor actiuni dezaprobate social, condamnari penale, violenta domestica.

B. Factori externi care pot genera divortul

Aparitia si mentinerea unor dezechilibre demografice intre numarul femeilor si numarul barbatilor intr-o anumita zona sau colectivitate.

Cresterea volumului migratiilor si urbanizarea, mai ales cand sunt insotite de scaderea controlului social local asupra comportamentelor, precum si de aparitia dezechilibrelor demografice;

Scaderea controlului social care duce la aprecierea ca viata de familie este o problema strict personala.

Conditiile economice generale (perioadele de criza puternica, somaj, instabilitate economica) sunt factori care favorizeaza indirect disolutia unor cupluri cu deficiente de solidaritate

Dificultati materiale si saracie. In calitate de factori de risc, necesari a fi cunoscuti, pot fi: veniturile familiei, conditiile de trai, posibilitatile de asigurare a necesitatilor primare etc. Degradarea totala a standardului de viata al marii majoritati a familiilor, in special al celor cu copii numerosi, alunecarea lor spre saracie, sporirea diferentierii sociale, extinderea somajului au drept consecinta dezintegrarea sistemului familial.

Cea mai importanta cauza a aparitiei problemelor in casnicie este reprezentata de lipsurile materiale sau lipsa de bani, la diferente mari de restul aspectelor mentionate. Dificultatile financiare au reprezentat prima problema mentionata de aproximativ 60%, celelalte aspecte - treburile casnice sau comportamentul copiilor fiind invocate de numai 16%, respectiv 7% dintre subiecti. Cumuland cele doua optiuni, 70% dintre cei care au admis ca au probleme in cuplu au mentionat ca motiv lipsurile materiale, 42% treburile casnice si 20% comportamentul copiilor.

Lipsurile materiale sunt invocate intr-o mai mare masura de barbati, aproximativ trei sferturi dintre acestia mentionandu-le ca principalul motiv al neintelegerilor. La prima mentiune, doua treimi dintre barbati si numai aproximativ jumatate dintre femei au invocat-o drept cauza. Considerarea lipsei de bani drept principala cauza a problemelor de cuplu intr-o masura mai mare de catre barbati trebuie interpretata in contextul in care responsabilitatea asigurarii necesarului material in gospodarie revine in mare parte acestora. In multe familii persista inca asteptarile complementare de rol conform carora barbatul trebuie sa aduca bani in casa, iar femeia trebuie sa aiba grija de copii si de gospodarie .

Factorii externi care favorizeaza disolutia solidaritatii familiale nu produc aceste efecte decat daca actiune lor se combina cu cea a unor factori din interiorul familiei.

Diferente semnificative apar si in functie de varsta, educatie sau mediu de rezidenta. Lipsurile materiale, treburile casnice si comportamentul copiilor tind sa devina motive din ce in ce mai importante ale neintelegerilor intre parteneri pe masura ce inainteaza in varsta. Dimpotriva, cu varsta, relatiile cu parintii/socrii, neglijarea de catre partener, infidelitatea, sau nepotrivirea sexuala sunt din ce in ce mai putin importante in aparitia problemelor.

Dificultatile materiale reprezinta un motiv mai putin important pe masura ce nivelul de educatie este mai ridicat. In cazul celor cu studii superioare, treburile casnice sunt plasate pe primul loc, la diferente totusi mici de dificultatile materiale (50%, respectiv 47%). In mediul rural, pe fondul unui standard de viata mai scazut, trei sferturi dintre subiecti au invocat neajunsurile materiale comparativ cu doua treimi dintre cei din mediul urban. Bautura este o problema mentionata mai ales in mediul rural, iar treburile casnice sau comportamentul copiilor in urban.

Existenta problemelor in cuplu este recunoscuta intr-o mai mare masura de catre femei, comparativ cu barbatii, si de catre tineri, comparativ cu persoanele mature sau varstnice. Cea mai importanta cauza a aparitiei problemelor in casnicie este reprezentata de lipsurile materiale sau lipsa de bani, urmata de sarcinile gospodaresti si comportamentul copiilor. Dificultatile financiare sunt considerate drept principala cauza a problemelor de cuplu intr-o masura mai mare de catre barbati, in contextul in care, in multe dintre familii, responsabilitatea asigurarii necesarului material in gospodarie apartine in principal acestora.

S-a constatat ca locuinta, bunurile, copiii si investitiile de ordin psihologic au influenta asupra ratei divorturilor.

Investitiile psihologice (atasament, sentimente, grija fata de ceilalti membri ai familiei) au mecanisme si efecte asemenatoare investitiilor economice. Pe cei care sunt anagajati mai mult intelectual si emotional ii costa mai mult despartirea, de aceea atunci cand se percep neintelegeri grave si o eventuala ruptura, cuplurile nu se angajeaza psihic in prea mare masura.

Atitudinea fata de divort: cei cu atitudine negativa vor divorta mai greu. Atitudinea fata de divort este corelata cu religia si socializarea: exemplu la americani rata divortialitatii este mai scazuta la catolici, decat la protestanti.

Daca sotia este angajata in munca apar determinatii multiple: independenta data de castig, schimbarea rolurilor traditionale in familie, orele de munca ale sotiei pot afecta nivelul de satisfactie al sotului. In ceea ce priveste statul socio-economic al sotului, studiile efectuate au relevat ca nu nivelul absolut al statutului afecteaza divortul, cat schimbarile lui rapide. Sunt predispuse la divort cuplurile in care sotul este somer sau castiga mai putin, castigurile mai mari ale acestuia consolidand familia.

Asupra indivizilor puternic integrati social se exercita presiuni sociale si morale in favoarea familiei integrate, franandu-se astfel divortialitatea.

Factorii exteriori familiei, care favorizeaza divortul, nu produc acest efect decat daca actiunea lor se combina cu aceea a unor factori din interiorul familiei, deci factori psihogeni.

2.6. Modificarea atitudinii fata de divort

Modificarea factorilor care asigura stabilitatea familiei a fost insotita si de o modificare a atitudinii fata de divort. Modificarile de atitudine pot fi constatate, institutii sociale si societati intregi. Dintr-o ancheta din anii '80 facuta in Franta a reiesit ca tinerii aveau o atitudine favorabila fata de divort in comparatie cu generatiile varstnice iar barbatii si femeile au atitudini relativ similare.[12]

In Romania s-a constatat o atitudine mai favorabila divortului la tineri decat la persoanele varstnice si in cadrul familiilor de muncitori. Inainte de 1990 intelectualii aveau o atitudine restrictiva fata de divort fiind influentati de normele si valorile promovate atunci. Dupa 1990 au inceput sa manifeste o atitudine mai favorabila fata de divort.[13]

2.7. Legislatia cu privire la divort

Divortul reprezinta forma legala de desfacere a casatoriei sau desfacerea casatoriei prin hotarare judecatoreasca. In tarile europene divortul este reglementat de trei tipuri de legislatii:

A.            Divortul sanctiune prevede ca disolutia casatoriei se face in urma constatarii culpei unuia dintre soti. Divortul nu se poate pronunta impotriva sotului inocent. Fiind o sanctiune pentru culpa se poate pronunta daca s-a actionat in instanta, chiar si cand continuarea casatoriei nu devine imposibila prin culpa savarsita.[14]

B.            Divortul faliment apare cand legaturile dintre soti sunt puternic afectate, constientinzandu-se falimentul uniunii conjugale.[15]

C.            Divortul remediu este solutia unei casatorii complet compromise ce permite partenerilor recasatoria pentru a dobandi o casnicie reusita.[16]

In Romania, divortul avea un caracter de exceptie casatoria incheindu-se pe viata. Acest caracter a fost inlaturat in 1993 cand legiuitorul a stabilit cateva conditii pentru ca instanta sa pronunte divortul:

Pana la data cererii de divort sa fi trecut cel putin un an de la incheierea casatoriei. Sotii pot incheia acordul inainte de a se implini un an, acord pe care il vor folosi dupa exprimarea acestui termen.

Sa nu existe copii minori rezultati din casatorie. Dupa verificarea existentei consimtamantului sotilor, instanta fixeaza un termen de doua luni in sedinta publica, termen ce lasa posibilitatea sotilor de a reveni asupra cererilor.

In cazul in care nu se renunta la divort se trece la judecarea cauzei fara a se administra probe cu privire la motivele de divort.[17]

2.8. Determinanti ai divortialitatii in Romania

Cresterea divortialitatii in Romania in perioada anterioara anului 1966 si cresterea intervenita dupa anul 1974 si indeosebi dupa 1990 a fost favorizata de dinamica unor factori interni si externi familiei. Dintre factorii externi care au favorizat aceasta crestere, sunt mai importanti: dezechilibrele demografice pe societate provocate de migratii, transformarile comportamentale antrenate in procesul rapid de urbanizare, scaderea controlului asupra comportamentelor, modificarile legislative intervenite dupa 1990.

In judetele in care dezechilibrele demografice pe sexe sunt mari, rata divortialitatii este ridicata. Aceste dezechilibre sunt provocate de migratii. Migratiile sunt in mod frecvent asociate procesului de urbanizare. In prima jumatate a secolului XX rata divortialitatii in mediul urban a fost de 2-2,5 mai mare decat in mediul rural, iar dupa aceea aceasta diferenta a scazut. Familia rurala traditionala era mai atasata de stabilitatea casatoriei, disolutia familiala era franata prin interventia rudelor si a colectivitatii locale, iar divortul era supus unor sanctiuni sociale din partea colectivitatii.

Datorita amplorii procesului de migratiune si de urbanizarea controlul social local asupra comportamentelor familiale este redus. Atitudinea fata de divort este diferentiata in raport cu mediul social si profesional. Intelectualii manifesta o atitudine mult mai defavorabila cu privire la divort decat muncitorii, deoarece intelectualii au conceptia mai completa a consecintelor sociale si individuale ale divortului.      

Atitudinile institutiilor sociale[18] au devenit in perioada 1966-1989 tot mai restrictive fata de divort punand un accent tot mai mare pe stabilitatea familiei incercand sa franeze disolutia familiala si divortul. Dupa 1990, institutiile sociale si-au diminuat sau chiar si-au pierdut rolul in actiunea directa de franare a divortului.

In Romania stabilitatea familiei este influentata si de diferenta de varsta intre soti. O divortialitate mai mare apare cand varsta sotului este mai mare decat varsta sotiei cu 10-25 ani. Rata divortialitatii este cu mult mai mare atunci cand sotia este mai mare in varsta. Din totalul casatoriilor in care sotia este mai in varsta decat sotul cu peste 15 ani, cca. 30-40% din casatorii se termina prin divort.

Distributia divorturilor dupa profesia sotilor pune in evidenta o rata mai mare a divortialitatii in cuplurile in care unul sau ambii parteneri sunt muncitori. Divortialitatea in cuplurile de intelectuali si agricultori are o pondere mai mica deoarece acestia considera ca divortul ar avea asupra lor efecte sociale negative.[21] Dintre cei care divorteaza o situatie deosebita o au cuplurile in care unul dintre soti nu lucreaza, mai ales sotul.

Factorii directi si cei mai vizibili care determina disolutia cuplurilor sunt conflictele familiale provocate de divergentele mari intre asteptari si realizari, temperamentele si comportamentele, inadaptarea sexuala, infidelitatea, interventia nedorita a rudelor si dificultati materiale. Un alt factor de disolutie este separarea teritoriala a locurilor de munca. Diminuarea sau absenta relatiilor zilnice dintre soti favorizeaza relatiile extraconjugale.

Factorii analizati pana acum nu sunt cauze nemijlocit ale divortului. Ei actioneaza prin intermediul perceptiilor lor de catre soti, prin atitudinea pe care acestia o adopta. In medii familiale diferite, acesti factori pot sa duca sau nu la divort. In hotararea de a divorta importanta nu este numai realitatea, ci si perceptia subiectiva a acestei realitati.

2.9. Efectele divortului

A. Psihologice si juridice

Divortul prin complexitatea sa antreneaza modificari majore la nivelul tuturor functiilor familiei. Functiile economice, de solidaritate, de socializare cunosc o destructurare sau, in cazul cuplurilor cu copii, o redimensionare de cele mai multe ori negativa. Divortul are ca efect pierderea functiei psiho-afective a familiei, stabilirea sau ruperea relatiilor formale si informale ale partenerilor.

In cazul divortului responsabilitatile paterne sunt preluate de parintele caruia i s-a incredintat minorul. Exista mai multe variante pentru restructurarea familiei:

O noua persoana vine in familie preluand indatoririle partenerului absent.

O noua persoana intra in familie preluand rolurile conjugale dar nu si pe cele parentale.

O noua persoana intra in familie realizand o parte din rolurile de partener fara a participa ca sot.

Multe familii se vor reconstrui printr-o noua casatorie.

B. Efecte demografice

Divortul, prin gravitatea consecintelor sale este un eveniment negativ atat pentru viata indivizilor cat si pentru societate. Societatea nu are de castigat de pe urma destramarii familiilor, stiut fiind faptul ca familia este sursa proceselor demografice, familia este unul dintre factorii care asigura mentinerea identitatii culturii nationale si de asemenea, prin intermediul socializarii interne, familia exercita din punct de vedere calitativ o influenta serioasa asupra nivelului de dezvoltare fizica, intelectuala si morala a copiilor si tinerilor, deci a generatiilor viitoare.

Numarul divorturilor in Europa a inregistrat cresteri semnificative dupa 1960. Marea Britanie se afla pe primul loc deoarece fiecare a treia casatorie se termina cu un divort, in Germania 36% din adulti prefera relatiile de parteneriat deoarece divortul are un cost ridicat, in Rusia au loc 69 de divorturi la fiecare suta de casatorii.

In tarile unde domina religia catolica numarul divorturilor este mai mic.[24] In Spania si Grecia se pastreaza modelul familiei existente, mai multe generatii. In Romania numarul divorturilor la suta de casatorii a evoluat de la 20,2 in 1989 la 30,1 in 1994. utilizand indicatorul numar divorturi la mia de locuitori constatam o crestere de la 1,56 in 1989 la 1,88 in 1994.

Chiar daca divortul are in prezent consecinte mai putin dramatice asupra celor care divorteaza, chiar daca din punct de vedere economic copii ai caror parinti au divortat au mai putin de suferit, divortul continua sa antreneze tulburari emotionale puternice. Pentru societate, divortul constituie o rezolvare democratice a dorintelor cetatenilor, o posibilitate de evitare a traumelor unor cupluri cu relatii conflictuale si de evitare a disfunctionalitatilor educationale ale unor asemenea relatii asupra copiilor minori si posibilitatii de constituire a unor cupluri normale, functionale. Asigurarea stabilitatii familiilor, scaderea ratelor divortialitatii, evitarea consecintelor sociale ale instabilitatii cuplurilor nu se pot realiza decat actionand

Consecinte ale divortialitatii asupra celor apropiati

Desi conceptia despre divort s-a schimbat mult in societatea contemporana, divortul ne mai aparand ca un esec, ci ca o solutie si un inceput pentru o viata mai buna (consecinte pozitive) realitatea dovedeste ca acesta are si multe consecinte negative.

Consecintele negative pot fi atat la nivelor celor doi parteneri, cat si asupra copiilor. Putem aprecia ca divortul parental provoaca o slabire a relatiilor dintre parintele plecat si urmas, mentinut de cele mai multe ori la situatia unui parinte simbolic-mama sau tata- la care copilul se poate raporta pentru identificarea originii sale.

Divortul determina pentru membrii familiei importante consecinte pe plan economic, social, psihic si juridic.

a) La nivelul celor doi parteneri, acestea depind de mai multi factori: daca exista sau nu copii, de investitiile facute in casnicie, de cine si din ce motiv a fost intentat divortul, de valoarea partenerilor pe piata erotica si maritala, de densitatea retelei de rude si de prietenii celor doi soti. De obicei prin divort copii raman la mama, costurile materiale fiind mai mari pentru aceasta, in timp ce costurile psihologice fiind mai mari pentru tata (cei care au un simt moral ridicat). Potrivit lui Strong, De Vault, Stayad (1998) femeile ramase singure cu copiii dupa divort decad economic, din urmatoarele motive:

1. capacitate de castig mai mica (in timpul casniciei a lucrat mai putin), apoi trebuie sa se ocupe si de copii ;

2. lipsa suportului din partea fostului sot ( multi nu se achita de obligatiile pentru copii);

3. ajutor neindestulator din partea statului, a societatii in ansamblu.

Mama se simte mai totdeauna incarcata de responsabilitati, pentru ca rolul sau prescris social, este sa fie prima persoana care sa dea socoteala de educatia si buna purtare a copiilor. Interesant este ca in acelasi registru al mentalitatii colective, tatal pare a nu avea prea multe responsabilitati, atata vreme cat se admite ca pensia alimentara (atata cata este in raport cu salariul) este suficienta pentru a-l suplini in responsabilitate.

Se constata un comportament comportamentul standard al parintilor: mama se sacrifica, tatal o tuleste spre urmatoarea halta a vietii sale; mama nu are de ales, tatal alege mai totdeauna libertatea.

b ) Consecintele asupra copilului

O familie este o cultura prin ea insasi, cu valori diferite si cai unice de realizare a viselor. In cadrul societatii familiile devin sursa bogatiei culturale si a diversitatii spirituale. Principala functie a familiei este de a creste viitoarea generatie, facand-o capabila de o viata autonoma, oferindu-i mediul in care copilul se dezvolta si se formeaza ca personalitate. Modul de relationare din familie, climatul afectiv si modelul socio-cultural al acesteia sunt importante pentru insertia sociala si constituirea comportamentelor sociale. Prin relatiile sale cu mama, cu tata si cu fratii, copilul se integreaza in societate, isi cunoaste valoarea si isi descopera propria persoana .

Traumatismul nasterii, adica separarea de mama, este pentru el prototipul tuturor angoaselor ulterioare care nu sunt decat repetarea unei descarcari anarhice de libido acumulat datorita privarii de obiect. Notiunea de separare este reluata de J. Bowlby in 1946, care sustine ca separarea influenteaza in primul rand dezvoltarea etica a personalitatii si formarea anxietatii la copil, iar in 1960 autorul descrie cele trei faze: protestul, disperarea si detasarea, observate in reactiile copilului la separarea de mama .

Separarea familiei duce inevitabil la schimbari bruste in functionarea ei, fapt ce se rasfrange asupra calitatii vietii si personalitatii membrilor sai, in special asupra copiilor. Consecintele "ruperii" voluntare a parintilor de copiii sai pot fi dezastruoase si pot duce la distrugerea legaturii afective reciproce, ce se poate reflecta nu numai asupra copilului dar si asupra parintilor.

Multe cercetari arata, ca atasamentul influenteaza dezvoltarea cognitiva, afectiv-emotionala, comunicativa si sociala pe parcursul dezvoltarii de mai departe a personalitatii. Dupa J. Bowlby[30] daca mama demonstreaza tandrete, grija, sensibilitate la trebuintele si interesele copilului, atunci la copil se formeaza o atitudine de incredere, care asigura securitate si putem vorbi despre manifestarea atasamentului sigur. Insa daca mama nu este suficient de atenta si grijulie, este prea rece si severa, la copil apare anxietatea si neincrederea fata de sine si de altii, demonstrand un atasament nesigur.

In limitele relatiilor de atasament fata de mama copilul isi construieste primul model de relatii interpersonale, fara formarea acestui atasament dezvoltarea psihica este imposibila. In acest sens atasamentul trebuie privit ca o neoformatiune importanta si necesara. Cercetatorii acestei neoformatiuni au determinat, ca atasamentul, fiind obligatoriu pentru toti copiii ce se dezvolta normal, poarta un caracter calitativ diferit. In literatura de specialitate este stipulat ca exista nu mai putin de patru tipuri de atasament. Acestea sunt: tipul sigur, care corespunde dezvoltarii normale a copilului, doua tipuri subnormative - agresiv-nelinistit (ambivalent), inhibator - nelinistit si asa numitul dezorganizat, ce apare in cazul unor dereglari serioase in dezvoltare. Amintim aici de experimentele lui J. Bowlby si ale lui Mary Ainsworth care concluzioneaza importanta formarii atasamentului in primele luni de viata pentru evolutia ulterioara a individului, dar si tipul de atasament format: securizant, anxios/evitant sau ambivalent.

Atat reprezentatii curentului psihanalitic E. Erikson si Z. Freud, cat si etiologul J. Bowlby, sustin ca, sentimentul dragostei, increderii si securitatii pe care il capata copiii in rezultatul atasamentului securizat servesc drept fundament pentru dezvoltarea psihica sanatoasa ulterioara. Observarea copiilor de varsta preadolescenta, care in copilarie au demonstrat un atasament sigur fata de mama, arata ca si la aceasta varsta demonstreaza capacitati sociale mai bune si formeaza relatii interpersonale mai favorabile cu semenii. Cercetarile recente demonstreaza ca copiii, ce erau caracterizati in trecut si in prezent de un atasament nesigur fata de parinti, sunt mai mult tentati decat copiii cu atasament sigur, sa formeze relatii interpersonale nefavorabile cu semenii si mai des sa demonstreze comportamente deviante la varsta preadolescenta. Rezultatele acestor cercetari ne permite sa presupunem ca tipul de atasament prezent la preadolescentii din familiile destramate depinde de relatia lor cu parintii de pana la plecarea acestora si de calitatea si frecventa mentinerii relatiei cu parintele plecat.

Copilul in cazul divortului se simte eliminat din aria centrului de interes al familiei, reactioneaza, isi pierde increderea in parinti, se simte lipsit de protectia implicita pe care i-o ofereau acestia si se vede pe sine ca abandonat, slab si vulnerabil in fata unei vieti din care a luat cunostinta doar cu partea intunecata. Trauma divortului parintilor este ampla si se poate dezvolta impredictibil. Nici unul din parinti nu isi recunoaste culpa, fapt care repercuteaza asupra inteligibilitatii pentru copil a propriei situatii. Situatia devine si mai dramatica atunci cand copilul este pus sa aleaga intre mama si tata. Copilul nu este o fiinta rationala, pentru ca nici parintii nu sunt, el va fi de partea celui care-i ofera mai mult sau mai concret. Iar instanta e obligata prin lege sa consemneze partajul afectiv al copilului.

Familiile sunt in permanenta schimbare, dar nu exista o modificare mai mare decat separarea parintilor si divortul lor. Totusi, o mama ramasa singura cu copiii ei reprezinta in continuare o familie, iar experienta poate fi doar una dintr-o serie de reorganizari familiale, cum ar fi recasatorirea mamei, formarea unei familii vitrege, nasterea altor copii, stabilirea de noi aranjamente de trai si asumarea de noi roluri. Dezechilibrul este urmat de incercarea de a recastiga echilibrul si, pentru binele copiilor implicati, este esential sa se caute noi forme de adaptare.

Divortul nu este un eveniment specific care are loc la un moment dat in timp. El reprezinta un proces indelungat care poate sa influenteze copilul timp de mai multi ani, incepand cu certurile parentale si extinzandu-se mult dupa plecarea de acasa a unuia dintre soti si separarea legala a parintilor. Felul in care reactioneaza copilul poate sa varieze mult de-a lungul timpului si trebuie sa avem grija sa nu generalizam rezultatele obtinute in unul dintre momentele acestui proces la altul.

Efectele divortului asupra copilului variaza in functie de varsta, maturitatea lui intelectuala si emotionala, capacitatea de a accepta divortul parintilor, de a face fata durerii si pierderii suferite, de timpul petrecut cu cei doi parinti, de reactia parintilor insisi si de reactia prietenilor din grupul de scoala sau de joaca. Reactiile copilului in fata pierderii cauzate de divortul parintilor difera in functie de etapa de varsta.

Varsta de 18 ani este considerata varsta separarii naturale a copilului de parinti, determinata de maturitatea lui emotionala deplina. Cu cat este mai mare copilul, cu atat mai inofensiva ar trebui sa fie separarea. Cu toate acestea, cercetarile demonstreaza ca disfunctiile familiale ii afecteaza pe toti, incepand cu prescolarul si terminand cu adolescentul.

N. Mitrofan si M. Buzducea au divizat reactia la separare in cateva faze:

Faza de soc: presupune o reactie de negare a realitatii. Este o stare tampon, o protectie naturala folosita de psihic pentru a face fata socului. Copiii pot nega realitatea si ajung sa se bucure de amintirile pe care le au, sa priveasca pozele de familie, fiind capabili de orice compromis pentru a-si vedea parintele sau, cel putin, pentru a-i auzi vocea la telefon.

Faza de suferinta si de dezorganizare: este perioada in care se resimte impactul pierderii relatiei cu cel drag si asteptat. Durerea este intensa si caracterizata prin: suferinta emotionala acuta, depresie, ganduri suicidale, tulburari de somn, anxietate, sentiment de abandon, vinovatie, furie, afectarea imaginii de sine si a procesului de decizie.

Faza de reorganizare: reprezinta trecerea de la o stare de mahnire intensa la cea de tristete moderata.

Faza de acceptare: este etapa in care copiii accepta situatia si realitatea, incercand sa-si gestioneze propria viata, cu mici sustineri .

De mentionat ca doar prin atingerea fazei de acceptare nu are loc tratarea "leziunii" sufletului. Astfel, copiii din aceasta categorie au urmatoarele caracteristici:

comunica mai putin cu semenii;

isi manifesta furia intr-un mod foarte direct;

traiesc pierderea discontinuu.

Majoritatea copiilor au probleme in lunile imediat urmatoare divortului. Acestea imbraca forme multiple, depinzand in mare masura de varsta copilului. Nici o perioada de varsta nu e mai vulnerabila insa decat alta: diferentele sunt mai mult calitative decat cantitative.

D. Furstenberg afirma ca majoritatea preadolescentilor afectati de seprarea de parinti prezinta probleme comportamentale.

V. Gonta evidentiaza urmatoarele probleme comportamentale si emotionale identificate la copiii din familii divortate: iritabilitate, hiperactivitate, comportamente deviante, anxietate, fobii, negativism, refuz de a merge la scoala, tulburari de somn, tulburari de aport alimentar, de concentrare a atentiei, agresivitate fata de frati, colegi de scoala.

Astfel, prescolarii intre 2 ani si jumatate si 6 ani adesea manifesta, prin comportament, semnele unui puternic stres: multi dintre ei plang, nu vor sa respecte regimul de alimentare si odihna, manifesta agresivitate in relatiile cu ceilalti copii, ei sunt cuprinsi de sentimentul de culpa, considerandu-se vinovati de divortul parintilor. Copiii de varsta intre 6 si 12 ani sunt supusi unei puternice presiuni psihice, avand sentimente negative fata de unul sau ambii parinti si manifestandu-si furia si dezacordul fata de ceea ce se intampla prin comportament rau, precum: negativism, minciuna, furt; acesti copii sunt marcati de diferite tulburari somatic (dureri de cap, dureri de stomac).

Adolescentii intre 13 si 15 ani simt manie, depresie, vina si disperare, devin ingrijorati de situatia materiala pe viitor, incep viata sexuala foarte devreme ca un raspuns individual la divortul parintilor sai.

Copiii sunt afectati de divortul parintilor chiar si in cazul daca nu au o reprezentare conceptuala despre relatiile intrerupte intre parinti. Studiile asistentilor sociali care s-au ocupat de tematica divortului si de influenta acestuia asupra copilului au demonstrat ca unii copii au capacitatea de a se adapta la stresul generat de divortul parintilor, pe cand altii esueaza. Lipsa tatalui in familie a fost corelata cu comportamentul deviant al copilului si cu tulburari de comportament, precum si cu tulburari in viata sexuala. Fara indoiala, absenta tatalui reprezinta un factor in functie de care putem explica diferite tulburari de comportament al copiilor. Insa acesta, fiind corelat cu alti factori, cum ar fi factorii psiho-sociali si economici, afecteaza si mai puternic capacitatea copilului de a se adapta la situatia creata.

Fenomenul divortului este perceput de copil in functie de etapa de dezvoltare emotionala a acestuia si de factorii care au determinat dezorganizarea familiei. Iata cateva aspecte ale modului in care ei constientizeaza acest fenomen:

Copiii cunosc efectele reale ale divortului. In timpul procesului de adaptare la noua situatie generata de divort copiii nu au incredere in viitor, se simt vinovati de ceea ce s-a intamplat in familie, obositi, au dificultati in concentrare si pot inregistra scaderea reusitei scolare. Cei mai multi dintre copii incep sa inteleaga realitatea divortului la sfarsitul primului an de separare a parintilor. Abia peste un an si jumatate unii se situeaza la o anumita distanta fata de conflictele parentale. Pentru altii insa divortul parintilor ramane o durere pe viata.

Pierderea este una dintre cele mai dificile probleme cu care se confrunta copilul. Ea inseamna: pierderea parintelui cu care nu mai locuieste, pierderea unei traditii familiale si a ritmului vietii familiale, pierderi la nivel emotional si fizic.

In cele mai dese cazuri separarea si divortul parintilor nu sunt acceptate de catre copii, deoarece ei continua sa spere la reintregirea familiei, la refacerea cuplului parental si la restabilirea echilibrului familial, chiar daca cei doi parinti s-au recasatorit. In acelasi timp, divortul poate fi uneori acceptat si, in mod special, inteles de tinerii adolescenti.

Multi copii si tineri, care s-au adaptat situatiei provocate de divort, nu vor sa repete      experienta parintilor lor. Foarte multi se indoiesc de probabilitatea "recuperarii" dragostei pierdute in copilarie printr-o viitoare relatie intima personala.

Copilul trebuie sa stie ca el nu este responsabil pentru separarea parintilor si ca n-a pierdut dragostea parintelui absent. Daca insa copilul se simte respins, el de asemenea poate reactiona prin respingerea parintelui care l-a ranit. Mai ales daca este incurajat in aceasta de catre parintele care a ramas cu el. Totodata, copilul poate folosi respingerea ca pe un mijloc de a-si rezolva problemele personale. Insa asistentul social trebuie sa fie in contact cu ambii parinti, si nu numai cu unul din ei, pentru a-l ajuta pe copil sa se adapteze cat mai reusit la situatia creata.

Pierderea contactului dintre copil si unul din parinti adesea inrautateste contactele si cu alte rude, spre exemplu - cu bunicii, unchii, care nu rareori sunt figuri foarte importante in viata unui copil. Dereglarea relatiilor cu aceste persoane provoaca ambelor parti suferinte adanci.

Exista dovezi ca mentinerea relatiilor bune intre parintii divortati mai degraba ajuta decat impiedica formarea de noi relatii cu parintii vitregi. Deseori insa parintii recasatoriti tind sa rupa definitiv relatiile cu partenerii anteriori, considerand ca ele pot ameninta stabilitatea noii familii.

Starea fizica si psihica dereglata de stresul divortului poate reflecta incercarile constiente sau inconstiente ale copilului de a-si reuni din nou parintii, chiar daca el este constient de faptul ca va suferi si mai mult in acest caz. E stiut ca un copil bolnav abate atentia parintilor de la problemele casniciei, deoarece ii uneste grija fata de copil. Astfel, in dorinta de a-si uni parintii, copilul deseori doreste sa ramana bolnav, deoarece stie ca odata ce isi va reveni conflictul marital poate sa reapara. Totodata, faptul ca copilul se plange de dureri de cap sau de stomac poate fi interpretat de unul din parinti ca un semn ca vizitele de acces sunt daunatoare copilului, iar parintele care il are in ingrijire poate cere asistentului social ca accesul sa fie interzis. Copiii intre 6 si 9 ani au probabilitatea mai mare de a forma o alianta protectoare cu parintele pe care ei il percep ca fiind mai vulnerabil si mai suferind. Ei sunt in stare sa sacrifice propriile nevoi in scopul de a-l ajuta cat mai mult pe acest parinte. Asistentul social poate fi acea punte prin care membrii familiei divortate pot sa-si solutioneze problemele ce tin de educatia si ingrijirea copilului.

Investigand efectele divortului asupra copilului s-a ajuns la urmatoarele concluzii[32]:

In cazul in care dupa divort copilul continua sistematic si pozitiv sa interactioneze cu celalalt parinte nu exista diferente pentru profilul psihocomportamental al copilului cu un parinte si cel din familia biparentala;

Stima de sine a copilului este afectata mai mult (negativ) la familiile cu conflicte decat la cele comportamentale. Ca familia monoparentala sa functioneze bine, intre parintii divortati nu mai trebuie sa existe conflicte;

Comportamentul social (antisocial) al copilului si performantele sale scolare nu sunt afectate radical de lipsa unui parinte, in particular a tatalui;

Facand insa comparatie intre copii biparentali si monoparentali se observa ca ultimii au performante scolare mai slabe, in cazul lor existand si cazuri mai multe de devianta;

Impactul negativ al divortului asupra copilului depinde de mai multi factori:

- gradul de conflictualitate al familiei care s-a destramat:

- sanatatea mintala a parintilor;

- densitatea retelei sociale a actualei familii a copilului;

- varsta pe care a avut-o copilul la divort.

In afara de sugari si copii mici care inca nu constientizeaza ce se intampla, pentru copii separarea este perceputa ca pe un fenomen extrem de neplacut: sunt ingrijorati ca nu stiu ce se va intampla cu ei daca isi vor mai vedea bunicii si rudele parintelui care nu mai sta cu ei, daca trebuie sa schimbe scoala si locuinta etc.

Unii isi asuma vina despartirii parintilor, altii ii invinovatesc pe parinti: pe tata care pleaca, pe mama care l-a facut sa-si paraseasca familia.

Pentru copiii din familia in care exista diferite forme de violenta, divortul reprezinta o eliberare.

De multe ori din exterior este vazuta despartirea ca o eliberare dar in sufletul copiilor ramane ca o amaraciune pentru tot restul vietii.

Cu toate ca sistemul juridic lucreaza conform principiului ca-i mai bine pentru copil, el rezolva doar partial situatia, mai ales cu privire la litigiile legate de custodia si intretinerea copiilor.

Pentru acest motiv s-a cazut de acord pentru binele persoanelor implicate, mai ales pentru copii sa functioneze institutia numita medierea divortului formata din persoane specializate (asistenti sociali, consultanti si terapeuti maritali) ce au drept sarcina asistarea cuplului in timpul si dupa proces pentru a-si rezolva problemele personale, juridice, legate de custodia si intretinerea copiilor.

Exista diferente individuale marcate de modul in care preadolescentul reactioneaza la separare, in functie de varsta, sexul si coeficientul de intelegenta a acestuia, de pragul de toleranta la frustrare si temperament. Unii preadolescenti din familiile divortate aflati in situatii frustrative se simt vinovati si responsabili de crearea lor, manifestand reactii de aparare a 'Eu-lui", altii reactioneaza prin supradimensionarea evenimentelor. Cei inteligenti suporta mai bine stresul, ceea ce nu reusesc copii mai putini inteligenti. Baietii, desi par a fi mai indiferenti in cazul separarii, sunt stresati mai mult decat fetele, devenind mai vulnerabili fata de influentele cu caracter destructiv.

Este extrem de important care din parinti ramane cu copiii, in multe cazuri figura din sanul familiei, care este departe de casa este femeia, adica mama. Lipsa mamei reprezinta in mod inevitabil atat un element de puternica destramare, care genereaza incetinirea educativa a copiilor, cat si detasarea emotionala reciproca dintre mama si copil.

S. Giles-Sims si K. Crosbie-Burnett[33] au constatat, ca daca copilul este educat de un singur parinte, atunci la el se dezvolta o tendinta spre autonomie. Cercetarea lui L. Amato a demonstrat ca in comparatie cu copiii din familii complete, copii care traiesc numai cu tata, simt intr-o masura mai redusa sustinerea parinteasca, deasemenea se observa ca tata mai putin ii pedepseste si ii controleaza. Astfel de copii sant mai independenti si responsabili, dar mai des se cearta cu fratii sai si mai putin sunt atasati de casa.

Problemele de adaptare majore au o probabilitate de aparitie de doua sau trei ori mai mare la copiii cu parinti divortati decat la cei cu parinti nedivortati. Totusi, chiar si in primul caz acest lucru se intampla doar la o minoritate: 70-80 % dintre copii nu prezinta probleme severe persistente.

Pe termen lung, majoritatea copiilor dau dovada de adaptare eficienta; ei sunt capabili sa se readapteze la o mare varietate de noi circumstante familiale. In putine cazuri insa, problemele care au disparut reapar, mai ales in adolescenta, sau imbraca forme noi cum e delincventa.

Procesul adaptarii este influentat de o configuratie intreaga de factori: varsta copilului, sexul sau, natura relatiilor anterioare cu fiecare dintre parinti, acordul pentru responsabilitatea parentala, calitatea vietii in familia monoparentala, recasatorirea parintilor si altele. Nu e de mirare ca intalnim o mare varietate de rezultate!

Asa cum au aratat studiile de tip follow-up (de exemplu, Chase-Lonsdale, Cherlin & Kiernan, 1995; O'Connor et al., 1999), este mai probabil ca unii copii cu parinti divortati sa aiba in perioada adulta probleme psihologice cum este depresia, avand si o probabilitate mai mare de a divorta apoi ei insisi. Totusi riscul este mic, deoarece doar o minoritate este afectata in acest fel. Asadar teama ca toti copiii sunt marcati pe viata de divortul parintilor nu reprezinta o generalizare justificata.

Divortul in sine este un termen prea global; el include diferite aspecte, dintre care mai ales trei au fost evidentiate ca posibile explicatii: absenta de acasa a unuia dintre parinti (de obicei tatal), consecintele socio-economice ale traiului intr-o familie monoparentala, conflictul dintre parinti la care copilul a fost martor inainte si cateodata si dupa divort.

Exista date care indica implicarea tuturor acestor trei factori in emergenta dificultatilor psihologice la copii (Amato & Keith, 1991). Cu toate acestea, s-a dovedit ca, dintre cei trei, conflictul este cel care are cea mai mare influenta. Pe de o parte, copiii care isi pierd tatal datorita mortii acestuia au mai putine probleme pe termen lung decat copiii care isi pierd tatal datorita divortului. In consecinta, nu atat absenta parintelui, cat circumstantele din jurul acestei absente sunt responsabile de reactiile copilului. Pe de alta parte, cand se elimina efectele statutului socio-economic scazut ca rezultat al divortului, fie prin indepartarea statistica a efectelor, fie prin studierea familiilor in care parintele care are grija de copii are un statut ridicat, consecintele adverse asupra dezvoltarii copilului continua sa existe. Si peste toate acestea, mai multe studii de tip follow-up au aratat urmatorul fapt: copiii cu parinti divortati prezinta semne de tulburare psihologica deja cu 8-12 ani inainte de divort (de exemplu, Amato & Booth, 1996). Se considera ca acest lucru se datoreaza deteriorarii relatiei maritale si atmosferei conflictuale din acele camine.

Conflictul marital constituie probabil una dintre cele mai patogenice influente in ceea ce priveste dezvoltarea psihologica a copiilor (Cummings, 1994). Acesta actioneaza in doua moduri - direct si indirect:

Influentele directe presupun copilul ca martor la dispute si scene de violenta verbala si/sau fizica. De la o varsta foarte mica, copiii sunt foarte sensibili la emotiile altor oameni; emotiile negative, cum sunt manifestarile maniei, pot sa produca efecte adverse, mai ales atunci cand devin trasaturi constante ale climatului psihologic al familiei. Intr-un moment in care propria capacitate de reglare emotionala a copilului este inca in formare si are nevoie de asistenta adultului, pierderea controlului manifestata la parinti poate sa fie o experienta infricosatoare si, datorita incapacitatii de a oferi un model, sa impiedice dezvoltarea.

Influentele indirecte se manifesta prin faptul ca un conflict intre sot si sotie va afecta negativ abilitatile de parinte ale fiecarui partener, acest lucru avand consecinte nefavorabile pentru adaptarea copilului. Analizand rezultatele a 68 de studii care au investigat asocierea dintre relatia sot-sotie si relatia parinte-copil, Erel si Burman (1995) au aratat ca asocierea ia mai degraba forma de "raspandire" decat pe aceea de "compensare", respectiv cu cat sunt mai mari dificultatile dintre parinti, cu atat sunt mai mari si problemele pe care fiecare le are in a avea grija in mod corespunzator de copil, si se observa ca nu exista o compensare a relatiei maritale nesatisfacatoare prin atentie si caldura fata de copil. Tonul emotional al relatiei parinte-copil sufera chiar si atunci cand copilul nu este expus la influente directe.

Trebuie sa concluzionam o data in plus ca functionarea familiala, mai mult decat structura familiala, este cea responsabila de adaptarea copilului. Reorganizarea drastica a familiei in caz de divort poate sa produca efecte semnificative pe termen scurt, dar calitatea ingrijirii parentale este cea care are cele mai hotaratoare si indelungi consecinte. Acest fapt explica de exemplu de ce copiii expusi la conflict parental au o probabilitate mai mare de a deveni delincventi decat ceilalti copii, chiar daca parintii nu divorteaza, in timp ce copiii care asista la separarea parintilor si divort, insa fara conflicte, nu sunt expusi unui risc mai mare (Fergusson, Horwood & Lynskey, 1992). In mod similar, acest lucru ofera explicatii si pentru rezultatele care arata ca moartea parentala nu este un factor de risc pentru psihopatologia adulta, in timp ce divortul parental este, in ciuda faptului ca ambele au ca rezultat separarea de un parinte (Rodgers, Power & Hope, 1997). Divortul parental trebuie vazut asadar in contextul mai larg al experientei pe care o au copiii cu relatiile familiale, deoarece natura acestora poate atenua sau exacerba consecintele evenimentului respectiv.

c ) Consecinte asupra parintilor celor divortati

Divortul are in general consecinte negative si asupra parintilor celor divortati pentru ca se perturba relatiile bunici-nepoti, relatii in care a fost investita multa activitate, apoi acestia sunt supusi presiunii psihologice a rudelor si cunostintelor.

Trecerea peste momentele dificile este nevoie de multa intelepciune sa acorzi importanta reala separarii provocate de divort, sa intelegi ca separarea este inevitabila atata vreme cat cel de langa tine nu te mai vrea partener.

Partenerii trebuie sa inteleaga ca desi separati, au datoria atat fata de societate cat si fata de tinerele vlastare ca acestia sa creasca normal incat sa poata construi la randul lor o societate normala. Astfel asa cum sustine si A. Giddens in 'Sociologie", este extrem de dificil de trasat o linie de demarcatie intre avantajele sociale si costurile nivelului ridicat al divorturilor[34]. Atitudinile mai tolerante inseamna ca unele cupluri pot pune capat unei relatii nesatisfacatoare fara sa infrunte ostracizarea sociala. Pe de alta parte, destramarea casatoriei este aproape intotdeauna insotita de un stres emotional si poate crea dificultati financiare pentru una sau ambele parti."