Devierile comportamentale specifice adolescentilor, copii ai strazii

Toate schimbarile majore care apar ca urmare a dezvoltarii in aceasta perioada pregatesc adolescentul sa experimenteze noi tipuri de comportamente.

Lucrarile de specialitate arata ca tulburarea de comportament reprezinta expresia relatiei dintre dezvoltarea unica, mai cu seama a personalitatii si mediul ambiant ,in care traieste individul . Acesta este confruntat cu o serie de situatii carora trebuie sa le faca fata si sa adopte raspunsuri cu caracter adaptativ sa inteleaga si sa poata anticipa momentele mai importante , sa actioneze asupra mediului si sa se integreze in normele de convietuire sociala . Pentru aceasta , comportamentul este dependent, pe de o parte , de nivelul intelectului , de cunostintele si experienta de viata ale subiectului, pe de alta parte, de caracteristicile organizarii sociale si functionalitatea relatiilor intersubiective . Astfel , subiectul se construieste pe sine , se autodelimiteaza si autoregleaza prin raportari la cei din jur , adoptand atitudini specifice fata de acestia.

La randul lor, grupul, scoala, societatea ii influenteaza activitatea si il remodeleaza dupa caracteristicile specifice ce le poseda imprimandu-i un set de valori si norme specifice. Copilul se dezvolta si se modeleaza progresiv, printr-o raportare continua la statuturile si rolurile parintilor, iar ulterior si in functie de alte persoane .La inceput imita comportamentul adultilor si adopta modele din mediul familial, ca apoi sa invete si sa experimenteze noi comportamente . Calitatea influentelor familiale si ale grupurilor determina structurarea unor comportamente proprii , pe fondul dezvoltarii psihice de ansamblu , ele putand fi adaptative , integrative si racordate la normele sociale sau, dimpotriva, aberante , dezadaptative si de conflict in raport cu parametrii sociali. Sunt considerate tulburari comportamentale , in raport de varsta si imprejurari, chiar si fenomenele de tipul obrazniciei si folosirii unui limbaj trivial, pana la fenomene etichetate ca fiind cu un grad ridicat de gravitate numite , adeseori , prin termenul de delicventa .

Diversitatea extrem de mare a actelor considerate deviante arata ca din perspectiva publicului larg aproape orice tip de comportament poate fi considerat deviant. Intr-o incercare de clasificare a comportamentelor deviante realizata pe baza consultarii temelor abordate de sociologi, Maurice Cusson intr-un articol publicat in Tratatul de sociologie, editat sub coordonarea lui Raymond Boudon (Boudon R., 2000) identifica sapte categorii de devianta:

Infractiunile si delictele;

Sinuciderea;

Consumul de droguri;

Transgresiunile sexuale;

Deviantele religioase;

Bolile mentale;

Handicapurile fizice

In acelasi studiu evidentiaza faptul ca in cadrul universului deviantei exista si o diferentiere a actelor deviante de la perfect voluntare la complet involuntare. Astfel potrivit acestui autor avem:

a) Devianti subculturali. Este vorba in acest caz de indivizi care contesta legitimitatea normelor pe care le incalca si care sunt numiti de R. Merton nonconformisti sau minoritati active de catre S. Moscovici. In aceasta categorie intra membrii cultelor religioase nerecunoscute, disidentii, teroristii si revolutionarii.

b) Transgresorii. Reprezinta acea categorie de devianti care recunosc legitimitatea normelor pe care le violeaza si care actioneaza din interes. Ei reprezinta in fapt majoritatea deviantilor.

c) Indivizii cu tulburari de comportament. Aceasta categorie este reprezentata de toxicomani, dependenti de drog, sociopati, nevrozati etc. In cazul acestora caracterul voluntar al actului este discutabila. Se considera ca in cazul toxicomanilor si dependentilor actul lor este voluntar cel putin in prima faza a evolutiei lor iar in momentul in care se instaleaza dependenta nu mai sunt in intregime liberi. In cazul sociopatilor sau nevrozatilor, este greu de distins latura de determinare de cea de compulsiune.

d) Handicapatii. In ceea ce priveste surzii, orbii, paraplegicii, debilii si bolnavii mentali nu exista un consens in randul sociologilor in ceea ce priveste incadrarea lor in randul deviantilor. Unii sociologi cum este Ervin Goffman au fost preocupati de interactiunea persoanelor cu handicap fizic cu semenii din anturajul lor si au consacrat o care problematicii stigmatizarii si strategiilor relationale care se nasc intre handicapati si oamenii care se considera normali.

In continuare voi analiza cea de-a treia categorie si anume indivizii cu tulburari de comportament, unde voi considera ca fiind cele mai reprezentative pentru copiii strazii urmatoarele tulburari: consumul de droguri, alcool, tutun; prostitutia; furturile.

1. Consumul de droguri

Imaginea copiilor strazii imbracati saracacios, cu o igiena personala precara sau aproape inexistenta, este completata de prezenta unei pungi cu aurolac prin care doreste iesirea din realitate.

In acceptiunea expertilor Organizatiei Mondiale a Sanatatii, drogul este orice substanta care, introdusa intr-un organism viu, ii poate modifica acestuia perceptia, umoarea, comportamentul ori functiile sale cognitive sau motrice.

In sens farmacologic, drogul este o substanta utilizata sau nu in medicina, a carei folosire abuziva poate crea dependenta fizica si psihica sau tulburari grave ale activitatii mintale si comportamentului. Se recomanda, totodata, inlocuirea termenului 'drog' cu 'substanta psihoactiva'. (Salvati Copiii, 2003).

Drogurile, in functie de acceptarea sau nu de catre societate, pot fi impartite in: legale (alcool, tutun, cofeina, unele medicamente) si ilegale (heroina, marijuana, cocaina etc.).

Dupa actiunea asupra sistemului nervos, pot fi impartite astfel:

Stimulante ale sistemului nervos central (ofera impresia unui surplus de energie): amfetamine, cocaina, cafeina, tutun, euforizante;

Deprimante ale sistemului nervos central (induc stari de relaxare): barbiturice, tranchilizante, derivate de opiu (heroina, codeina, metadona), solventi (clei, vopsea, petrol, gaz, adezivi, benzina usoara), alcool, cannabis (marijuana, hasis) in doza mica;

Psihedelice sau halucinogene (ofera impresia unor lucruri care nu exista in realitate): acidul lisergic (LSD), ciupercile halucinogene, cannabis in doza mare. (Salvati Copiii, 2003).

Conform aceluiasi studiu mentionat anterior, oricare ar fi caracterul lor, licit (alcoolul, tutunul) sau ilicit (heroina, cocaina, psihostimulantii si cannabisul), toate substantele care prezinta riscul de a fi consumate in mod abuziv au in comun faptul ca provoaca o senzatie de placere si relaxare, dar si o modificare comportamentala mai mult sau mai putin importanta, in functie de drogul consumat, doza ingerata, caracteristicile individuale, mediul in care se produce consumul etc. Din acest motiv, drogurile sunt considerate substante psihotrope capabile sa produca schimbari ale starii de constiinta.

Ultimele estimari la nivel mondial in ceea ce priveste prevalenta consumului de droguri in populatia generala indica faptul ca 200 de milioane de oameni, adica 5 % din populatia globala cu varsta cuprinsa intre 15-64 ani, au consumat droguri ilicite cel putin o data in ultimele 12 luni.(Agentia Nationala Antidrog). Conform aceleiasi agentii peste 90% din consumatori de droguri din Romania sunt adolescenti si tineri.

In ceea ce priveste strict copiii strazii, de cele mai multe ori recurg la inhalarea de solventi, de aurolac, ale caror costuri sunt mici, iar achizitia lor nu intampina mari dificultati. In acest context am considerat elocventa relatarea unui articol (transilvaniaexpres.ro) care descrie cateva dintre drogurile improvizate de copiii strazii. Un banal timbru lipit pe cerul gurii sau o capsula de antibiotic tinuta sub limba ii face sa 'zboare' pret de cateva minute.

Imaginatia unor tineri nu cunoaste margini atunci cand trebuie sa-si gaseasca un substitut de drog. Fie ca inhaleaza benzina sau fumeaza coji de banane fierte in acetona sau vodca si uscate, ei cauta un singur lucru: evadarea din realitate. Aceste substante nu figureaza in tabelul cu substante toxice interzise anexat legii drogurilor. Atata timp cat substanta nu e ilegala, nimeni nu poate fi acuzat de trafic. Pe numeroase forumuri de discutii si site-uri de internet se observa o realitate trista: sute de adolescenti recunosc ca sunt dependenti de aurolac sau consuma diferite medicamente, cum ar fi algocalmin, metroproclamid sau distonocalm combinate cu alcool. Altii 'se lauda' ca inhaleaza acetona, benzina sau aurolac si combina tigarile cu diferite droguri. Efectele consumului unor astfel de 'substitute' sunt insa la fel de grave ca ale drogurilor clasice. Din pacate, pana aceste substante nu vor fi interzise de lege, tinerii vor continua sa le consume in voie.

Intre oamenii strazii si nu numai este foarte popular aurolacul sau orice alte solutii care emana vapori benzenici, aici incadrandu-se chiar si prenandezul sau banala naftalina. O gama larga de medicamente, de la romparkin pana la diazepam si toata gama de somnifere in combinatie cu alcoolul pot oferi efectul scontat. Drogurile reale n-au patruns inca puternic in strada, poate datorita pretului foarte mare al acestora.

O treime din "copiii strazii" sunt utilizatori permanenti, 16% sunt utilizatori episodici, iar 48% din acestia afirma ca nu consuma aceste droguri. (Alexandrescu (coord.) 1999)

Datele statistice furnizate de Salvati Copiii, 2003 indica clar ca 'aurolacul' reprezinta principalul drog consumat in strada. El poate fi procurat direct din magazine sau prin intermediul persoanelor majore care au reusit sa creeze o adevarata 'piata neagra'.

Cele mai ridicate rate de consum se intalnesc la categoriile de varsta de 11-13 ani (74%) si 14-18 ani (74%). Trebuie remarcata si incidenta consumului de lunga durata, de peste patru ani (ajungand in anumite cazuri la noua ani sau mai mult), la tinerii cuprinsi in cercetarea mentionata anterior. O treime dintre ei inhaleaza aproape zilnic 'aurolac'. Din acest motiv, este foarte probabil ca acestia sa sufere de afectiuni grave (ale ficatului, plamanilor si nu numai) si de probleme de comportament care vor constitui piedici serioase in integrarea lor sociala sau profesionala.       Intoxicatia cu aurolac dureaza doar cateva minute, dupa care survin stari de oboseala sau moleseala asociate cu dureri de cap, depresie si dificultati serioase de concentrare, manifestari ce tind sa revina zilnic. De aceea, consumatorul urmareste sa-si prelungeasca starea euforica prin inhalarea pe parcursul a mai multor ore. O practica frecvent intalnita a copiilor strazii este de a avea tot timpul o punga cu 'aurolac' la indemana, din care sa poata inhala, chiar daca acest lucru inseamna pentru multi renuntarea la hrana. Putem vorbi astfel de un comportament de tip compulsiv, determinat intr-o anumita masura de instalarea dependentei de tip solvent, asa cum este ea denumita in literatura de specialitate.

2.Consumul de tutun si alcool

Fumatul reprezinta o practica frecvent intalnita in strada. Aproape toti copiii fumeaza, indiferent de varsta sau sex. De asemenea, nu are importanta daca petrec doar ziua pe strada sau daca au ales sa traiasca in strada. Conform studiului Salvati Copiii, 2003; fumatul debuteaza la varsta de 9-10 ani si e intalnit la 90% din cei chestionati.

"Consumul de alcool dauneaza grav sanatatii" (campanie initiata de Ministerul Sanatatii); si cu toate acestea 95% din copiii strazii (Salvati Copiii, 2003) consuma regulat bauturi alcoolice. Ingrijorator este faptul ca , potrivit aceluiasi studiu, consumul de alcool debuteaza la 11-12 ani.

Spre deosebire de alte droguri, alcoolul este o substanta ce face parte din cultura multor popoare, fiind in cele mai multe situatii un drog acceptat de societate. In Romania consumul de alcool este acceptat in sociatate pornind de la considerente culturale, abuzul fiind condamnat moral sau legal din cauza efectelor negative legate de comportament. (Revista de Asistenta Sociala nr. 1-2/2005). Se pare ca tinerii din Romania "invata" inca din familie consumul de alcool si isi intaresc acest comportament in grupul de prieteni. Conform studiului realizat de Preda, M. si colaboratorii a reiesit faptul ca desi un procent foarte mare de copii au experimentat alcoolul (peste 50%), consumul frecvent de alcool este destul de rar la tineri, doar 4% dintre cei de 11-14 ani si 18% dintre cei de peste 18 ani.

Consumul de droguri si alcool reprezinta o forma de adaptare sociala ce conduce in cele din urma la excludere sociala, acte antisociale si chiar la deces.(Buzducea, D.,2005).

3. Prostitutia

Prostitutia din punct de vedere sociologic este un tip de comportament care se distinge de altele prin folosirea corpului in scopuri comerciale, mai precis prin decizia zilnica a unei persoane de a-si vinde corpul ceea ce conduce la caderea din dreptul cel mai elementar al unei persoane acela de a dispune liber de corpul propriu.(Grupul de initiativa pentru apararea familiei, 2002).

Prostitutia este intalnita in totalitatea tarilor. Originea prostitutiei este antica, de-a lungul civilizatiilor umane existand anumite ritualuri si prevederi legale, unele pro altele contra acestei practici.

Prostitutia reprezinta o problema sociala ale carei efecte sunt greu de controlat (raspandirea SIDA si a altor boli cu transmitere sexuala, criminalitate economico financiara, trafic de persoane, abuzuri, violenta. Desi as fi dorit evitarea cliseului :prostitutia este cea mai veche meserie din lume, in majoritatea lucrarilor de specialitate este folosita aceasta sintagma care denota faptul ca prostitutia face parte din acea categorie de probleme sociale care nu dispar. Poporul evreu interzicea fiicelor sale sa practice prostitutia, care era privita ca o practica permisa doar femeilor straine.

La nivel mondial, se apreciaza existenta a catorva milioane de prostituate, un numar mare dintre acestea provenind din tarile afro-asiatice.(Buzducea, D; 2005).

Consecintele sunt extrem de grave, atat la nivelul practicantelor (probleme de sanatate, violenta, chiar deces), al clientilor (in special probleme de sanatate), dar si la nivelul societatii in ansamblu dinstrugand normele morale si diminuand controlul social.

Practicantele sunt de regula tinere care au fost victime ale traficului de persoane, fie dintr-un motiv sau altul (dezorganizari familiale, lipsa unei familii, saracia) ajung sa practice pentru o perioada servicii sexuale cu diverse persoane constra unor sume de bani adeseori nesemnificative.

De obicei prostitutia se asociaza cu alte probleme sociale ca lipsa locuintei, consumul de droguri si alcool, violenta sociala, SIDA, criminalitatea. Practic este un cerc vicios din care cu greu o practicanta poate fi recuperata si reintegrata social.(Buzducea, D,2005)

Pe langa prostitutia vizibila exista si forme nuantate ale fenomenului, asa-numita prostitutie de lux care in genere se ascunde sub paravanul saloanelor de masaj erotic, servicii adresate in general indivizilor cu posibilitati financiare mari. Castigurile obtinute astfel, nu sunt impozabile sau cuantificabile pentru ca fac parte din economia subterana.

Din punctul de vedere al politicilor de raspuns public, prostitutia este un fenomen social controversat, uneori un subiect tabu. Solutia data de-a lungul timpului a fost fie de interzicere si pedepsire, fie de legalizare. Exista tari care au legalizat prostitutia (spre exemplu Franta, Germania, Olanda) dand posibilitatea practicarii ei in anumiti parametrii de control din punct de vedere sanitar si financiar, iar in alta tara precum Romania prostitutia se interzice si pedepseste.

Statele membre ale Uniunii Europene prefera sa-si faca propriile reguli in ceea ce priveste prostitutia. Desi legala in Belgia, aceasta se poate practica doar in absenta proxenetilor, sanctionati drastic de lege. Situatia e similara in Austria, cu precizarea ca persoanele care se prostitueaza sunt obligate sa treaca prin examene medicale periodice, in vederea prevenirii si tratarii bolilor cu transmitere sexuala.

Italia si Irlanda conduc in topul intolerantei fata de prostitutie: intermedierea, cumpararea si vinzarea de servicii sexuale sunt strict interzise. Si totusi, italienii trec cu vederea prostitutia stradala. Finlanda si Germania, in schimb, lasa responsabilitatea reglementarii in mainile autoritatilor locale; municipalitatile si landurile au dreptul de a permite sau nu desfasurarea activitatii de prostitutie pe raza respectivei localitati. In Grecia, prostitutia are delimitari spatiale mult mai clare: se poate practica doar in bordeluri legal infiintate, amplasate la o anumita distanta minima (aproximativ 200 de metri) de institutiile publice. Cu ocazia Jocurilor Olimpice, a existat o propunere legislativa de diminuare a acestei distante, dar guvernul elen a respins-o. Olanda interzice activitatea proxenetilor. Prostituatele au insa dreptul la conditii de munca igienice, la asigurari sociale, la siguranta locului de munca si achita impozite, pe cand colegele lor germane se aleg cu asigurare de sanatate, concediu si pensie. ( Cotidianul, 1 martie 2007).

La beneficiile considerate ca urmare a legalizarii prostitutiei s-au adus nenumarate dezavantaje din partea asociatiilor crestine in special (www.antiprostitutie.ro), dar si din partea statelor care nu doresc legalizarea acestui fenomen.

Lucrarea "Fata ascunsa a prostitutiei legalizate" (Bucuresti, 2002) sustine ca in urma unor cercetari la nivel international s-au constatat numeroase realitati zguduitoare referitor la legalizarea prostitutiei; dintre acestea am considerat necesara enumerarea celor mai semnificative dupa cum urmeaza:

legalizarea bordelurilor va duce la proliferarea bolilor cu transmitere sexuala si nu la reducerea lor. Consultatiile medicale sunt aproape inutile in sensul ca in perioada de incubatie a virusului (in special HIV) nu poate fi depistat, perioada in care prostituata poate transmite virusul.

legalizarea prostitutiei reprezinta cea mai persuasiva propaganda, deoarece astfel, prostitutia este adusa in sfera normalitatii prin recunoasterea de catre stat a profesiunii de prostituata.

legalizarea nu numai ca nu contribuie la diminuarea fenomenului, dimpotriva contribuie la amplificarea fenomenului; in care bordelurile vor deveni principalul loc al traficului de droguri, spalarea banilor si altele.

traficul de femei nu va fi stopat, ci cu siguranta marit; prin faptul ca Romania este o tara saraca a Europei, tinerele fete vor ajunge sa isi vanda trupurile pentru sume de nimic, dezvolandu-se astfel turismul sexual.

prin legalizarea prostitutiei ca profesiune se genereaza ideea ca femeia reprezinta un instrument de satisfacere a placerii barbatului. se contribuie la crearea unei mentalitati masculine dominate de ideea de posesiune, de valorizare a raportului cu femeia numai prin prisma sexului

legalizarea prostitutiei nu vine in sprijinul familiei, ci dimpotriva este cel mai grav atentat la adresa unitatii acesteia fapt confirmat de situatia din tarile occidentale in care rata divorturilor a ajuns la 70%

In martie 1996 au fost adoptate modificari si completari ale legii nr. 61/1991 pentru sanctionarea delictelor de prostitutie si proxenetism, separat de Codul Penal si Codul de Procedura, adoptate de Senat, dar respinse de Camera Deputatilor. Conform modificarilor mentionate, 'atragerea de persoane, sub orice forma, savarsita in localuri, parcari, pe strazi sau in alte locuri publice, in vederea practicarii de raporturi sexuale cu acestea spre a obtine foloase materiale, precum si indemnul sau determinarea, in acelasi scop, a unei persoane la savarsirea unor astfel de fapte'.Completarile la legea mentionata se adauga celor aduse Codului Penal, care pedepsesc actul de prostituare cu privare de libertate de la 6 luni la 4 ani, o pedeapsa mai severa decat cea aplicata inainte de 1990. Prostitutia juvenila este de asemenea extrem de raspandita in Romania, copiii strazii fiind extrem de vulnerabili atat pentru pedofilii romani, cat si pentru cei straini. Pe de alta parte, in traficul cu carne vie sunt inclusi si copiii. O serie de cazuri de adoptie din anii trecuti, in conditiile existentei unei legislatii deficitare, nu erau altceva decat forme disimulate de recrutare pentru prostitutie.(Libertatea ,7 mai 1996).

Copiii strazii se prostitueaza pentru a supravietui.(Ticlici, V.; 1998). Conform autoarei mentionata anterior, varsta primului contact sexual este situata cu mult sub limita normalului. Fetele isi incep viata sexuala la 12 - 13 ani, iar baietii aflati la varsta pubertatii isi ascund deseori legaturile cu persoanele adulte de sex masculin. Se remarca tendinta de implicare in prostitutie in special pentru copiii care nu mai au nici un contact cu familia, sau numai legaturi sporadice. Unele fete sunt determinate in mediul stradal, inca de la varste fragede sa-si procure cele necesare traiului prin practicarea prostitutiei. Estimarile politiei indica drept probabil ca circa 10% din fetele care traiesc in randul copiilor strazii sa se prostitueze chiar de la varste foarte fragede, 9 - 10 ani. Din discutiile politiei cu ele rezulta ca prostitutia nu reprezinta pentru aceste fete altceva decat o modalitate fireasca si usor accesibila de a-si asigura mijloacele materiale necesare vietii de zi cu zi. Multe dintre ele isi indreapta atentia catre cetateni straini care le pot recompensa in valuta sau prin cadouri atragatoare. O mare parte a acestora apartin unor familii dezorganizate. Pleaca de acasa pentru a scapa de violenta. Aparitia frecventa in familie a unui nou "tata" care reclama dreptul de a intretine relatii sexuale cu "fiica" reprezinta o alta cauza a fugii in strada.

4. Vagabondajul

Termenul vagabond provine din lat. vagabundus; potrivit definitiei din dictionarul explicativ al limbii romane (1998) vagabondul este cel care rataceste fara rost pe drumuri, care hoinareste fara tinta, fara ocupatie stabila, fara domiciliu fix

"Un copil vagabond nu intarzie sa devina un delincvent". (Manoiu,F,Epureanu,V;1996)

Aceiasi autori mentionati anterior considera ca vagabondajul reprezinta scoala primara a delictului. Termenul vagabond provine din lat. vagabundus; potrivit definitiei din dictionarul explicativ al limbii romane (1998) vagabondul este cel care rataceste fara rost pe drumuri, care hoinareste fara tinta, fara ocupatie stabila, fara domiciliu fix.

O alta definitie a vagabondului este data de Ionete C. (2006) care sustine ca vagabondul e acea persoana fara adapost care pentru a supravietui practica cersetoria, si recurge chiar si la fapte penale, devenind un infractor.

Proverbul : cel ce se rostogoleste, care isi schimba vesnic conditia, profesia sau locul, nu va ajunge niciodata sa se integreze in ritmul vietii sociale este semnificativ pentru definirea fenomenului. Majuru A. (2005) considera ca si cauza a fenomenului constitutiile somato-psihice cu totul speciale ale vagabonzilor. Din acest punct de vedere, trebuie deosebite inca de la inceput trei mari categorii de vagabonzi.

Mai intai exista vagabondajul constitutional, caracterizat prin instabilitate, debilitate mintala, chiar imbecilitate. Exista apoi vagabondajul delirant, caracterizat prin fugi mai mult sau mai putin rationale. Si exista, in fine, vagabondajul demential sau cu totul patologic, caracterizat prin discordanta, inconsistenta, ca in starile de dementa pura, ca la schizoizi sau altii (L. Valensi apud. Majuru A.;2005). Printre cauzele vagabondajului, in afara de o constitutie somato-psihica speciala, autorul amintit anterior incrimineaza diferitele momente psihologice, ca de exemplu plictiseala, care pune stapanire pe individ si-l determina sa nu mai ramana pe loc, sa devina aventuros, sa plece departe de casa, in ciuda bogatiei. Indoiala si nehotararea pun stapanire pe sufletul unor astfel de indivizi. In aceasta stare, un numar considerabil de vagabonzi fura, incendiaza, omoara, fiind foarte iritabili, impulsivi si total lipsiti de autocontrol critic asupra propriilor acte.

In legislatia romaneasca infractiunea de vagabondaj este prevazuta in art. 327 cod penal ca fapta persoanei care nu are locuinta statornica si nici mijloace de trai si care, desi are capacitatea de a munci, nu exercita in mod obisnuit o ocupatie sau profesie, ori nu presteaza nici o alta munca pentru intretinerea sa, se pedepsea pana in 2005 (cand s-a dezincriminat aceasta infractiune datorita realitatii socio-economice) cu inchisoare de la o luna la 3 ani.

Este important sa diferentiem vagabondajul de fenomenul copiilor strazii, un individ poate fi copil al strazii fara sa fie vagabond si invers; poate dispune de situatii materiale deosebite, un domiciliu, dar sa prefere vagabondajul. Manoiu Fl., Epureanu V. (1996) asociaza bandele de copiii ai strazii cu vagabondajul, considerind ca si cauza principala inadaptarea sociala. Diferenta dintre aceste doua concepte consta in constitutia somato-psihica specifica vagabondului, care in cele mai multe cazuti nu caracterizeaza un copil al strazii ce a ajuns in situatia respectiva impotriva vointei sale.

In lucrarea "In umbra societatii" (Badea, V; Constantin, M, 2002) portretul vagabondului este conturat de 5 teorii si anume: teoria carentelor sociale, teoria competitiei sociale, teoria dezafilierii, teoria vulnerabilitatii psiho-sociale si sindromul de desocializare ; pentru o mai buna intelegere a fenomenului am considerat necesara descrierea succinta a fiecarei teorii.

a) Teoria carentelor sociale.

O mare parte a studiilor realizate inainte de 1940, descriu fenomenul persoanelor tinere fara adapost din unghiul fragilitatii morale. Din anii '50 apare interesul pentru personalitatea vagabondului. Goldfarb (apud. Badea, V., Constantin, M.) a sintetizat aceste studii care insista asupra deficientelor de personalitate ale persoanelor fara adapost. In acest sens, teoria carentei sociale, este una din primele teorii explicative ale vagabondajului. Aceste carente provin dintr-o socializare familiala deficitara. Ele conduc persoana la o deresponsabilizare progresiva fata de societate, devenind din ce in ce mai insensibila la stimuli exteriori sau interiori, pentru ca in final sa respinga valorile colective si responsabilitatile sociale.

b) Teoria competitiei sociale.

Conform acestei perspective, o buna parte din populatia de persoane fara adapost, vor fi in aceeasi situatie chiar si in conditii socio-economice mai favorabile. Bolnavii psihic, toxicomanii si recidivistii prezinta o multiplicitate de probleme intercorelate, probleme ce au inceput sa se manifeste inainte ca ele sa ajunga in strada. In cazul persoanelor fara adapost, teoria competitiei sociale sustine ca o mare parte a bolnavilor psihic, toxicomanilor si criminalilor este rezultata din competitia naturala care are ca rol repartizarea persoanelor in diferite paturi sociale, plecand de la abilitatile lor, de la fragilitatile lor intrapsihice naturale, dobandite sau induse ca urmare a consumului de droguri

c) Teoria dezafilierii

Dezafilierea implica o rupere pe termen lung a relatiilor interpersonale si a rolurilor sociale. Aceasta teorie a fost dezvoltata in anii '60 - 70, la baza elaborarii sale fiind anchete asupra vagabonzilor. L., Mercier (1996) a descris un proces de alienare sociala in patru etape. La inceput persoana traieste o situatie de ruptura sau de pierdere. Aceasta ruptura poate fi provocata de cauze exterioare, cum ar fi pierderea unui loc de munca, a locuintei, a unei persoane sustinatoare, divortul sau criza familiala. Acesta persoana incepe sa frecventeze mediul stradal , fiind expusa in acest fel subculturalizarii. Datorita mijioacelor deficitare de reintegrare in cultura dominanta, persoana se desocializeaza rapid. Pe parcursul acestei perioade ea continua procesul de desocializare si suporta efectele. Apoi, in mod progresiv, devine din ce in ce mai implicat in viata de strada. In sfarsit, in cea de-a patra faza, persoana este complet desocializata si aculturalizata, fiind deja integrata si obtinand un statut specific acestui mediu.

a)          Teoria vulnerabilitatii psiho-sociale

In prezent, o mare parte a lucrarilor de specialitate aseaza la originea vagabondajului doua tipuri de cauze, unele structurale (contextul politico-economic), altele conjuncturale (evenimente declansatoare). Aceste doua tipuri de cauze au fost sustinute atat cu date cantitative (studii statistice guvernamentale si anchete sociale), cat si cu date calitative (relatari de viata si anchete etnografice).

Printre cauzele de tip structural se regasesc scaderea numarului de locuinte ieftine, somajul, restrictiile aduse politicilor de protectie sociala si dezinstitutionalizarii bolnavilor psihici.

Printre factorii declansatori, cel mai frecvent invocat este pierderea locuintei (demolare, evacuare, incapacitate de plata), conditii deficitare de locuit, incapacitatea de a-si gasi o alta locuinta, pierderea sustinerilor familiale, amicale sau caritabile, disparitia mijioacelor de supravietuire si violenta familiala.

Intr-un studiu comparativ asupra familiilor de vagabonzi si a celor ce traiesc in locuinte sarace, Shinn (Fournier L, apud Badea, V ; Constantin, M. ; 2000), a incercat sa identifice factorii care ar putea sa explice faptul ca anumite familii ajung in strada. Aceste rezultate arata ca varsta, sarcina, ruperea legaturilor cu familia, faptul de a fi fost victime ale agresiunii sunt factori individuali asociati cu pierderea locuintei. Printre factorii de tip structural, autorul citeaza cazuri de persoane care nu au avut o locuinta stabila timp de un an, care au locuit pe la prieteni sau in locuri suprapopulate.

Interactiunea dintre aceste doua tipuri de factori creeaza o situatie in care un numar din ce in ce mai mare de persoane risca sa ajunga pe strada, fie temporar, fie permanent.

e ) Sindromul de desocializare

Extrem de interesanta este pozitia unui autor francez, Patrik Declerk (apud Badea, V ; Constantinescu, M ; 2002), care in cartea sa Les Naufrages - Avec Ies clochards de Paris,(2001), propune psihiatriei incadrarea conditiei de persoane fara adapost ca pe o categorie nosologica de sine statatoare. Vagabondajul, sustine autorul francez este cu adevarat un simptom psihopatologic, rezultat al unei patologii sociale, economice si culturale. Autorul afirma ca, in randul populatiei persoanelor fara adapost , exista o serie de simptome si mecanisme psihice, care pun problema recunoasterii nosologice a sindromului de desocializare. Prin acest sindrom s-ar intelege un ansamblu de comportamente si mecanisme psihologice, prin care subiectul se deturneaza de la realitate si de la nevoile de baza, cautand o satisfactie sau cel putin reducerea partiala a starii de rau pe care o traieste. Desocializarea constituie, in acest sens, versantul psihopatologic al excluderii sociale. Manifestarile sale se regaesc mai mult sau mai putin in populatia exclusilor, intr-o maniera generala si statistica. Excluderea este o problema din ce in ce mai grava, iar existenta acestui sindrom este tot mai vizibila

Pentru integrarea acestor copiii ai strazii, atat social cat si profesional, este nevoie de interventia unor specialisti. Copiii strazii au nevoie atat de serviciile asistentei sociale, dar si de servicii psihologice, medicale, uneori si psihopedagogie. In cele ce urmeaza voi prezenta domeniul asistentei sociale, in ce masura sunt ajutati copiii strazii si o trecere in revista a legislatiei in domeniu.

II.1 Definirea grupurilor si importanta acestora

Grupul social este un ansamblu de persoane caracterizat printr-o anumita structura si avand o cultura specifica, rezultate din relatiile si procesele psihosociale dezvoltate in cadrul sau (Zamfir, Vlasceanu 1998). Grupul nu este un fenomen pur aditiv, reductibil la simpla insumare sau juxtapunere a indivizilor, un agregat de persoane aflate in relatii de proximitate fizica, ci presupune o organizare minimala. In sens restrans structura grupului se exprima prin relatii directe si, relativ stabile, dintre membrii sai.

Intre personalitatea individuala si calitatea de membru al grupului se stabileste o relatie de interactiune, dublu reversibila. P. Golu subliniaza ca indivizii si grupurile sunt imbinate intr-un sistem de influente reciproce insa, cantitatea de influenta difera. Cu toate ca identitatea personala este distincta si precede calitatea de membru al grupului, ea poate fi afectata de contextul social, care isi pune amprenta asupra intregii persoanalitati ( Golu , 2001).

Normele, cultura grupului din care fiecare persoana face parte reprezinta forte deosebit de active in constituirea comportamentului individual. De aici o concluzie imediata. Schimbarea comportamentului presupune schimbarea la nivelul grupului (Zamfir, 1982).

Grupul este o multime de indivizi care petrec un anumit timp impreuna, care se considera pe ei insisi membri si care sunt identificati de cei din afara ca membrii ai unui grup Coulshed(1993 apud G. Neamtu, Dumitru S. 2005).

Grupul celor egali a fost descris de Sherif(1965 apud Zani,Palmonari,coord. 2003) ca un laborator de experimentari sociale si ca si un instrument de sprijin afectiv si emotiv prin care adolescentul poate influenta constructia propriei reputatii si a propriului relief sociale.

Dupa sociologul G. Johns(1998 apud G. Neamtu,Dumitru S. 2005) alcatuirea unui grup este posibila deoarce exista:

Oportunitati de interactiune;

Potential de realizare a obiectivelor;

Calitati personale relativ apropiate;

La acestea trei se adauga, desigur, conditia genetica a omului de a alcatui grupuri si de a beneficia de avantajele cadrelor sociale (relatii, fapte, institutii, osganizatii, cultura); chiar atunci cand nu exista obiective comune, cand comunicarea este dificila, cand exista distante (sociale, culturale, fizice) mari intre indiviti, ei au in mod natural tendinta de a forma grupuri sau de a se atasa unor formatiuni grupale.

II.1.1 Tipologia grupurilor si caracteristicile acestora

Tipologia grupului (Neamtu,Stan,coord,2005)

• Dupa durata existentei (permanente, durabile, temporare);

• Dupa numarul functiilor realizate (unifunctionale, multifunctionale);
• Dupa numarul membrilor (mici, mijlocii, mari);
• Dupa permeabilitatea patrunderii noilor membrii (inchise, cu acces conditionat, deschise).

Jonson(1987 apud Malim, 2003) a identificat sapte trasaturi ale unui grup:

• Interactiunea - un grup este o adunare de indivizi care interactioneaza reciproc;
• Perceptia apartenentei - grupul este alcatuit din doua sau mai multe persoane care se percep ca apartinand unui grup;
• Interdependenta - membrii grupului sunt interdependenti;
• Obiective comune - membri grupului se unesc pentru a indeplini un obiectiv;
• Satisfacerea nevoilor - indivizii care apartin unui grup incearca sa-si satisfaca trebuintele prin colaborare.
• Roluri si norme - membrii unui grup isi structureaza interactiunile prin intermediul rolurilor si normelor

II.1.2 Clasificarea grupurilor

(Sintion, 2005, Psihologie sociala, note de curs) grupurile primare se bazeaza pe relatii intime, nemijlocite de tipul "face-to-face" (fata-n-fata), cum ar fi de pilda grupul de familie, de vecini, de joc, clasa de elevi, grupa de studenti, echipa .

Grupurile secundare au la baza contacte mai impersonale, mai indirecte, distantate in spatiu si timp si mai putin frecvente, ca de exemplu anul de studii, scoala, facultatea, sectia, intreprinderea.

Intre cele doua categorii de grupuri nu poate fi trasata o granita ferma. Exista o suita de trepte de trecere de la grupul primar la grupul secundar si o impletire stransa a elementelor primare cu cele secundare.

Tabelul nr. 3. Caracteristicile grupurilor primare si secundare:

O alta distinctie este aceea dintre grupurile formale (oficiale) si cele informale (neoficiale).

Grupul formal dispune de reguli, de obligatii si de locuri fixe de adunare, grupul informal se bazeaza pe relatii mai difuze, ce rezulta in mod natural din convietuirea membrilor sai, care insa pot sa exercite o foarte mare influenta asupra fiecarui membru.In cadrul grupului mic, elementele formale se combina in maniere diferite cu cele informale, in functie de contextul social concret.

Gradul de afirmare a formalitatii sau a informalitatii in viata de grup depinde de una din proprietatile importante ale grupului - marimea: cu cat creste grupul mai mult in dimensiuni, tinzand sa devina grup mare, secundar, cu atat se diminueaza mai mult elementele informale si se amplifica cele formale, si invers, cu cat sunt mai reduse dimensiunile grupului, si implicit, cu cat se afirma mai mult nota lui de grup primar, cu atat se acumuleaza mai mult elemente de viata informala.

In arhipelagul relatiilor dintre adolescenti, o prima distinctie este aceea intre grupurile formale si cele informale(Zani,Palmonari, 2003).

In suportul de curs la psihologie sociala(Sintion, 2005, Psihologie sociala, note de curs) face o diferentiere intre grupurile formale si cele informale asa cum sunt trecute in tabelul de mai jos nr. 4:

Tabelul nr. 4. Diferente intre grupurile formale si cele informale

Gupul de referinta este grupul de unde isi imprumuta valorile si care intruchipeaza aspiratiile individului respectiv. Normele si cliseele promovate de un asemenea grup servesc drept principii pentru opiniile, aprecierile si actiunile individului.

II.2 Influenta grupului asupra persoanei

II.2.1 Impactul grupurilor asupra indivizilor

Persoanele apartin simultan unor grupuri numeroase si diferite intre ele - familie, grupul scolar, grupul de prieteni. Grupurile influenteaza si regulalrizeaza comportamentul membrilor sai prin diferite reguli sau norme, una dintre consecinte este conformitateta, procesul prin care o persoana isi ajusteaza comportamentul, uneori si opiniile, convingerile la cerintele gruplurilor din care face parte.

Grupurile pot exercita o influenta pe termen lung, socializarea, prin care ii invata pe membrii lor cum sa joace rolurile pe care le vor avea de interpretat in grupuri si in societate. Invatarea sociala se poate face si prin imitarea unor modele reprezentative-parinti, profesori.

Un alt defect al socializarii este formarea eului si a unei anumite imagini de sine proprie fiecarei persoane si in functie tocmai de experientele sociale traite (Sintion, 2007).

II.2.2 Impactul indivizilor asupra grupurilor

Asa cum grupurile ii influenteaza pe membrii lor asa si acestia la randul lor influenteaza grupurile de care apartin. Astfel, indivizii contribuie la productivitatea grupului, la luarea deciziilor, la coeziunea si moralul grupurilor, unii pot deveni lideri in grupurile informale sau formale, in institutii, organizatii, impactul pe care il analizam putand fi mult mai mare. In pozitia de manager/lider personalitatea individului se manifesta plenar: convingeri, trasaturi de personalitate, competenta si altele.(Sintion, 2007).

II.2.3 Largirea sferei relatiilor interpersonale

Una dintre schimbarile majore care apare in viata sociala a adolescentilor se refera la importanta pe care o castiga in aceasta perioada persoanele de aceasi varsta (grupul de egali), care permite adolescentului sa isi castige treptat independenta fata de familia de origine. Prin identificarea cu persoanele de aceasi varsta, adolescentul interiorizeaza noi tipuri de valori si dezvolta judecati morale, incepe sa exploreze lumea pentru a afla in ce fel ea sau el sunt diferiti fata de parintii lor.

In urma studierii lucrarilor de specialitate, adolescentii isi largesc sfera relatiilor interpersonale si anume cu grupul de egali in primul rand, cu scoala, cu familia si cu comunitatea (Sells,2007; Malim, 2003; Zani,Palmonari coord. 2003; Verza ,1994; Dinca, 2002; Brich, 2000).

• Grupul de egali Interactiunea cu adolescentii de aceasi varsta contribuie in mod semnificativ la formarea imaginii de sine. Relatiile cu covarstnicii sunt cele care faciliteaza adolescentului stabilirea si perfectionarea relatiilor interpersonale, deprinderile de comunicare si trairea sentimentului de prietenie. Toate acestea, ofera cadrul necesar pentru exprimentarea intimitatii, dar si a diferitelor roluri sociale, oferind adolescentului posibilitatea de a se "oglindi" in ceilalti pentru a-si forma propria identitate. Pe de alta parte, multiplicarea relatiilor sociale ale adolescentului determina extinderea simtului eului, amplificand uneori confuzia si, in consecinta, facand necesar un proces de (auto)verificare si (auto)testare.
• Scoala. Scoala cu profesorii, disciplinele de invatamant, colegii de clasa, sistemul de reguli si valori specifice, reprezinta un alt agent important al integrarii adolescentului in complexul angrenaj social. Pe de o parte, scoala inlesneste procesul formarii si functionarii grupurilor de covarstnici; pe de alta parte, ea stimuleaza (sau ar trebui sa stimuleze) confruntarea cu status-urile profesionale adulte (Modrea, 2006).
• Familia. Ralatiile dintre adolescent si parintii sai se modifica pe masura ce acesta se dezvolta. Schimbarea centrului lumii sociale a adolescentului − de la familie la grupul de prieteni si covarstnici − nu inseamna ca importanta familiei in viata adolescentului se diminueaza. Relatiile familiale stranse, legaturile afective si apropierea emotionala de membrii familiei, reprezinta un factor de protectie extrem de important fata de comportamentele cu potential inalt de risc specifice adolescentei (de exemplu, fumatul, consumul de alcool si droguri, initierea prematura a vietii sexuale). Asa cum am aratat deja, cresterea autonomiei si dorinta de independenta a adolescentului conduce uneori la conflicte deosebit de acute intre adolescent si parintii sai. Totusi, atunci cand nu se depaseste un anumit prag critic, conflictele si certurile minore dintre dintre parinti si copii reprezinta o consecinta normala a ajustarii la schimbare si, de fapt, a intregului proces de reasezare pe noi baze a relatiilor familiale care debuteaza in aceasta perioada.
• Comunitatea. Caracteristicile comunitatii in care creste si se dezvolta adolescentul au un impact major asupra dezvoltarii sale sociale. Comunitatile pot fi caracterizate prin trasaturi precum: statusul socioeconomic al vecinatatii (de exemplu, tipul de cartier in care traieste adolescentul), existenta unor retele de suport pentru familiile cu status socioeconomic scazut, tipul si statutul scoliilor frecventate de adolescent, organizatii religioase care activeaza in comunitate, mass media, oamenii care traiesc in acea comunitate si caracteristicile lor comportamentale (de exemplu, delicventa) .

Cu precadere in prima parte a adolescentei, tinerii sunt foarte preocupati de a fi acceptati intr-un grup de prieteni; trebuinta de apartenenta si dorinta de a fi acceptat de egalii sai poate influenta semnificativ decizia de a se angaja in activitati pe care in mod normal nu le-ar lua in considerare (de exemplu, fumatul, consumul de alcool si droguri).