Dimensiunea contextuala a asistentei sociale

Dimensiunea contextuala a asistentei sociale

Statutul profesional si stiintific al asistentei sociale

Asistenta sociala, de la caritate la statutul de politica publica

Teoriile sociologice si asistenta sociala

4. Trebuintele umane si problemele sociale

1. Statutul profesional si stiintific al asistentei sociale

1.1. Geneza unei profesii

Existenta activitatilor asistentiale si a demersurilor teoretice vizand acest domeniu (de la filosofie si teologie, pana la stiintele socioumane de factura pozitivista) este fundamental legata de tensionatul raport practic dintre individ si societate, ca si de proiectiile lui la nivel reflexiv. in "arhitectura' sociala, individul se regaseste intotdeauna ca un element conditionat de nenumarate institutii si structuri normative, incepand cu familia si cutumele ei comportamentale, pentru a termina cu statul si irezistibila sa ordine politico-juridica; in plan teoretic, dialectica individ - societate prezinta cel putin trei scenarii ideal-tipice ale relatiei dintre cele doua elemente : fie societatea il "determina' pe individ, fie individul este prim si constitutiv fata de societate, fie relatia dintre termenii ecuatiei se prezinta sub forma unei reciprocitati cvasiperfecte a conditionarilor si/sau determinarilor. Vom intalni conceptii potrivit carora omul este, inainte de toate, un proiect si o libertate ; altele il trateaza, dimpotriva, ca pe expresia unui sistem de actiune sau ca pe un simplu suport al unei structuri. Realitatea si imaginea raportului dintre individ si societate depind de epoca si de civilizatia in care ele se construiesc ; insa mereu vom avea de-a face cu o tesatura sociala care, desi acorda uneori marje semnificative de libertate actorului individual, nu il lasa in afara contextului, a ansamblului.

Toate actiunile umane sunt regizate social, derulandu-se dupa modele socialmente sintetizate si sanctionate. Ajutorarea indivizilor si grupurilor aflate in dificultate se supune si ea aceleiasi normativitati comunitare, aceleiasi conditionari contextuale in privinta stabilirii beneficiarului, a continutului si a manierelor de interventie. Acesta este motivul pentru care, intr-o organizare academica a teoriei asistentiale, analiza contextuala este o componenta de prima importanta.

O astfel de analiza ne arata ca, indiferent de epoca istorica si de arealul cultural, toate comunitatile umane s-au confruntat mereu cu multiple situatii problematice, pentru care indivizii luati in parte nu puteau fi facuti raspunzatori (cu exceptia celor care, din pozitia de autoritate publica, influentau negativ ansamblul societatii); dincolo de optimismul si progresismul de factura rationalist-liberala, se poate constata ca, de regula, "omul este sub vremuri', in sensul ca multe dintre problemele cu care este obligat sa se confrunte sunt generate de insuficienta resurselor si inechitabila lor repartitie, de catastrofele naturale, de conflictele intra- si intercomunitare, de excesele puterii politice sau, dimpotriva, de incapacitatea ei de a gestiona binele public etc. Fara indoiala, progresele stiintei - materializate in elementele civilizatiei tehnologice - au condus treptat la ameliorarea generala a conditiilor de trai ale oamenilor si au perme-abilizat barierele sociale¹. Acest fapt incontestabil se oglindeste in cresterea duratei

Dupa cum remarca Jose Ortega y Gasset - cu unele accente critice la adresa modernitatii civilizatoare -, incepand cu a doua jumatate a secolului al XlX-lea, omul mediu nu mai

medii a vietii, in sporirea gradului de confort, in accesul nediscriminatoriu (cel putin in principiu) la informatie si la celelalte binefaceri ale industrialismului si post-industrialismului, elemente corelate cu aparitia si dezvoltarea unor servicii publice in domeniile sanatatii, educatiei, transportului si comunicatiilor. in ultima suta de ani mai ales (cand s-au inregistrat ritmuri exponentiale ale dezvoltarii tuturor palierele vietii sociale), dincolo de tragicele experiente ale utilizarii tehnologiilor de varf ca mijloace ale distrugerii si terorii, putem remarca o crestere fara precedent a preocuparii comunitatilor fata de problemele sociale. Mai mult decat atat, daca in perioadele istorice anterioare eforturile asistentiale ale diferitelor organizatii si institutii (fie ale statului, fie ale societatii civile) erau sporadice si necorelate, secolul XX a adus cu sine un nou spirit al gestionarii socialului, concretizat in constituirea sistemelor nationale de protectie sociala.

Institutionalizarea asistentei sociale si dobandirea de catre aceasta a statutului de functie etatica nu au insemnat, desigur, rezolvarea completa si definitiva a tuturor problemelor umanitatii. Dat fiind faptul ca in orice societate structura trebuintelor si nivelul aspiratiilor depind de posibilitatile de satisfacere, "optimul social' va fi o linie de orizont spre care inaintam mereu, dar care ramane, totusi, indepartata. Examinand istoria universala, putem observa ca rezolvarea unor probleme sociale (cum ar fi, spre exemplu, epidemiile, foametea, analfabetismul, discriminarile de tot felul etc.) nu a putut impiedica aparitia altora, mai dificile si mai cuprinzatoare. Evolutia societatii omenesti a inregistrat practic o "rafinare' a dificultatilor, o data cu perfectionarea mecanismelor de interventie si reglaj social. in mod analog, in dimensiune sincronica si la nivelul indivizilor, dinamica nevoilor si a aspiratiilor urmeaza destul de fidel evolutia capacitatilor proprii si a "compensatiilor' oferite de societate ; astfel, satisfacerea unei trebuinte nu este decat punctul de plecare in proiectarea alteia. Iar proiectarea trebuintelor este in mod cert o problema de context relational, de adaptare si de raspuns nu atat la exigentele organice ale functionarii individului, cat la cerintele si asteptarile celorlalti, care ne fac sa ne dorim sau sa ne interzicem anumite lucruri, sa acceptam sau sa respingem moduri de viata justificate ideologic sau promovate prin tehnici de marketing etc.

intalneste in calea sa nici un fel de bariera sociala. Gratie democratiei liberale, experimentului stiintific si industrialismului, se creeaza un nou context de viata publica si privata, mult mai bogata si mai placuta. Spre deosebire de oamenii veacurilor premoderne, "omul zamislit de secolul al XlX-lea este, prin efectul pe care il are asupra vietii publice, un om diferit de toti ceilalti oameni (). Pentru vulgum pecus, vulgul din toate epocile, viata insemna, inainte de orice, limita, obligatie, dependenta; intr-un cuvant, presiune. Sau, daca vreti, opresiune, dar cu conditia de a nu intelege prin acest cuvant numai opresiunea juridica si sociala, dand-o uitarii pe cea cosmica. Pentru ca aceasta din urma nu a lipsit niciodata pana acum o suta de ani, data la care incepe expansiunea tehnicii stiintifice - fizica si administrativa -, practic nelimitata. Odinioara, chiar si pentru cel bogat si puternic, lumea era un taram al saraciei, al dificultatilor si al primejdiei. Lumea care il inconjoara pe omul nou inca de la nasterea sa nu-l obliga sa se limiteze la nici un sens, nu-i opune nici un veto, nici o opreliste, ci dimpotriva, ii atata poftele, care, in principiu, pot creste nedefinit. Se intampla deci - ceea ce este extrem de important - ca lumea din veacul al XlX-lea si de la inceputul secolului XX, nu numai ca dispune de perfectiunile si amploarea pe care le poseda de fapt, dar le si sugereaza locuitorilor sai o certitudine fundamentala, ca maine va fi si mai bogata, mai desavarsita si mai ampla, ca si cum ar beneficia de o crestere spontana si inepuizabila' alta maselor, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, p. 83).

Implicarea directa a comunitatii (din initiativa instantelor ei politice sau din aceea a organizatiilor societatii civile) in sprijinirea actorilor sociali aflati in criza sau in situatii de risc a cunoscut fluctuatii mari de la o epoca la alta si de la un sistem social-politic la altul. Respectivele fluctuatii au avut cauze economice si motivatii politice, secundate de moduri specifice de definire a situatiilor problematice si de intelegere a rostului asistentei sociale. Astfel, daca in perioadele de echilibru economic, de stabilitate si destindere politica, gravitatea disfunctiilor din diferitele compartimente ale societatii globale s-a diminuat, solicitand mai putin securitatea si asistenta sociala, in vremurile de criza ea a inregistrat cresteri alarmante, implicand eforturi si costuri enorme pentru a evita colapsul societatii. Programele asistentiale ample s-au derulat cu precadere in conditiile generalizarii si cronicizarii unor probleme sociale, in timp ce stabilitatea economico-sociala a condus la o descrestere a presiunii asupra sistemului asistential, permitand dezvoltarea strategiilor centrate pe categorii mai restranse de clienti si pe individualizarea ajutorului. Daca in regimurile de coloratura liberala a dominat o atitudine individualista, putin favorabila redistribuirii autoritare a resurselor in profitul categoriilor aflate in dificultate, in social-democratiile occidentale s-a pus mare pret pe echitatea economiei sociale de piata. in fine, din perspectiva evolutiei definirii binomului asistent - asistat, putem spune ca istoria asistentei sociale ca domeniu de activitate a debutat cu instituirea unor forme de protectie a indivizilor cu nevoi speciale si a celor aflati intr-o imposibilitate permanenta de satisfacere a nevoilor prin forte proprii; lor li s-au adaugat apoi cei marcati de o incapacitate temporara si care aveau nevoie de un sprijin limitat in timp; ulterior, asistenta sociala a ajuns la dezvoltarea unor strategii de interventie destinate grupurilor si comunitatilor, in calitatea lor de clienti multipersonali, cu accent pe prevenire si pe limitarea efectelor vulnerabilitatii, marginalitatii si excluderii sociale.

Sarcina protectiei categoriilor de persoane amintite mai sus a revenit multa vreme comunitatilor religioase si unor grupuri sau persoane caritabile. Societatile moderne, o data cu complicarea raporturilor interumane si a diviziunii muncii, au ajuns la crearea si dezvoltarea unor retele asistentiale cu caracter permanent, apte sa asigure atat o protectie sociala generala, cat si una specifica, individualizata. Astfel a aparut asistenta sociala ca profesie centrata pe trebuintele si problemele umane. Functionarea institutiilor asistentiale a necesitat insa existenta unui personal special pregatit, capabil sa identifice situatiile problematice, sa conceapa planuri de interventie si sa determine procese pozitive de schimbare (psihosociala) la nivelul comportamentului clientilor individuali si al celor multipersonali.

in anul 1893, in cadrul unui congres international al asociatiilor de binefacere, s-a pus pentru prima data problema pregatirii de personal specializat pentru profesia de asistent social. Statele Unite ale Americii au luat cele dintai initiativa profesionalizarii in acest nou domeniu, creand in 1897, la New York, prima scoala de asistenta sociala, in Europa, problema asistentei sociale era strans legata de aceea a raporturilor conflictu-ale dintre clasele bogate si cele sarace ale societatii. Prima incercare de apropiere intre acestea se realizeaza in Anglia, prin experienta asa-numitului settlement in cadrul acestei forme de asistenta, persoanele din inalta societate impartaseau cu saracii aceleasi

Numele acestei forme de asistenta a saracilor de catre voluntari din clasele bogate se traduce prin "aplanarea unui conflict, a unei neintelegeri'.

conditii de viata, ii sprijineau in cresterea si supravegherea copiilor, facilitau tinerilor invatarea unei meserii, asigurau consiliere tinerelor mame, procurau asistenta medicala si juridica gratuita etc. Forma in care erau realizate aceste actiuni indeparta diferentele dintre clasele sociale, corespunzand si mesajului pontifical din 1904 catre crestinele din Franta: "Nu mai este suficient ca ele (femeile crestine ce se ocupau cu actiunile de caritate dupa model englez - n.n.) sa se inchida in opere de binefacere propriu-zise, in care se simte totdeauna diferenta de ranguri, inaltimea celui care da si inferioritatea celui care primeste' (Freynet, 1995, p. 59). Papa Pius al X-lea le recomanda sa se dedice actiunilor sociale urmand spiritul evanghelic, intr-o adevaratajratietate crestina.

Promotoarele "Caselor sociale' nu intentionau sa subordoneze insa activitatea lor asistentiala vreunei propagande religioase sau ideologice, considerand ca reconstructia sociala este o problema de justitie, de dreptate, si nu de binefacere crestina. Aceasta optiune "independentista' va crea o serie de probleme in raporturile dintre organismele private cu scop asistential, pe de o parte, si burghezie si Biserica, pe de alta parte. Insistand prea mult asupra ideii de conflict intre clase si de conflict intre generatii (pentru ca tinerele fiice de burghezi care actionau in plan asistential aveau idei diferite de cele ale parintilor lor), "Casele sociale' au fost intens criticate si boicotate. Totusi, ele vor constitui un model pentru centrele de asistenta sociala care se vor crea intre cele doua razboaie mondiale.

O data cu esecul partial al curentului solidarist din asistenta sociala a inceputului de secol XX, se va dezvolta un nou tip de strategie asistentiala, centrata pe modelul medical (casework). intrucat viata clasei proletare era marcata in acea perioada de o igiena precara si de raspandirea unor boli (ca tuberculoza), de malnutritie si de alcoolism, unele organizatii ale societatii civile au declansat actiuni sanitare de anvergura, menite sa atenueze efectele mizeriei si ale lipsei de asistenta medicala. Astfel, au fost create "dispensare anti-tuberculoza', a caror activitate era completata cu diverse prestatii sociale si medicale la domiciliul bolnavilor. in 1914, la Paris era creata "Asociatia infirmierelor-vizitatoare', care vor fi pregatite, incepand cu 1922, in scoli de infirmiere cu doua specialitati distincte (infirmiere de spital si infirmiere-vizita-toare); pentru obtinerea unei diplome de infirmiera, trebuiau parcursi doi ani de pregatire: unul comun ambelor specializari si unul axat pe tipul de interventie spita-liera, respectiv sociomedicala.

Primul razboi mondial a adus cu sine, pe langa problemele sociale specifice oricarui conflict armat, si necesitatea ca femeile sa sustina productia industriala de razboi, lucrand in fabrici in locul barbatilor aflati pe front. Structurile industriale nu erau insa pregatite pentru a primi forta de munca feminina: in fabrici, conditiile igienice erau precare, nu existau cantine si nici crese pentru copiii muncitoarelor. in Marea Britanie si apoi in Franta, aceste probleme ale femeilor au fost partial solutionate prin activitatea "supraintendentelor' (Lady Welfare Supervisor, respectiv Surintendante). Prezente in fabrici si in diverse institutii private, acestea se ocupau de starea de sanatate a muncitoarelor, de locuintele acestora, de hrana din cantinele muncitoresti etc. Supra-intendenta era sugestiv definita de catre secretarul Asociatiei din Franta astfel: "Nici calugarita, nici muncitoare, nici femeie de lume, sau poate toate acestea la un loc, ea este intre clasa muncitoare si a noastra cel mai bun agent de legatura' (Guerrand, Rupp, 1978, p. 52).

in aceeasi perioada cu infirmierele-vizitatoare si cu supraintendentele, apar asistentele sociale propriu-zise. Reprezentantele acestei noi profesii activau in America la inceputul veacului XX; in deceniul al doilea, ele pot fi intalnite si in spitalele Europei Occidentale. Legate profesional la inceput de institutiile medicale, asistentele sociale aveau ca sarcina completarea diagnosticului medical al pacientului cu un diagnostic social: asistenta sociala trebuia "sa descopere cauzele sociale pe care medicul le poate ignora si care intretin si agraveaza maladia' ; de asemenea, actiunea asistentei sociale trebuia "sa prelungeasca in afara spitalului influenta medicala' (Freynet, 1995, p. 62). in conformitate cu aceste atributii profesionale, asistentele sociale erau recrutate numai din scolile de infirmiere. Iar serviciul asistential era conceput ca un instrument practic de eficientizare economica si sociala a muncii spitalicesti. Treptat, actiunea asistentelor sociale se va extinde si in sfera educatiei sanitare in scoli si in familii. Pe acest fond de activitate social-medicala, de "terapie sociala', primul Congres International al Serviciilor Sociale (Paris, 1928) va defini asistenta sociala dupa cum urmeaza: "Serviciul social este ansamblul eforturilor menite a alina suferintele provenite din mizerie; a replasa indivizii si familiile in conditii normale de existenta; a preveni flagelurile sociale; a ameliora conditiile sociale si a ridica nivelul de trai' (Guerrand, Rupp, 1978, p. 63).

inrudirea profesiei de asistent social cu aceea de medic a prezentat unele avantaje, cum ar fi: scoaterea discursului asistential de sub influenta ideologiei caritatii si a pacii sociale, dobandirea unui limbaj mai tehnic si a unor criterii de evaluare a eficientei asistentei. Totusi, asistenta sociala nu isi putea construi identitatea in raport cu asistenta medicala, fara sa-si defineasca o metodologie proprie. Asa incat, incepand cu lucrarea Social Diagnosis (New York, 1917), scrisa de Mary Richmond, asistenta sociala si-a asumat ca metoda distinctiva ajutorul psihologic individualizat (asa-numitul casework). Importata din Statele Unite in Europa dupa cel de-al doilea razboi mondial, metoda casework se va dezvolta permanent, putandu-se identifica in prezent doua forme de terapie sociala: tratamentul direct sau psihoterapia si tratamentul indirect sau socioterapia. Metodologia de tip casework tinde sa fie inlocuita partial, in ultima vreme, de catre "modelul interventiei'. Pornind de la dinamica sociala si psihosociala in care se afla clientul (fie el un individ, un grup sau o comunitate), asistentul social defineste o serie de obiective si de mijloace adecvate procesului de schimbare sociala pe care il crede necesar. Pentru a declansa schimbarea, asistentul concepe un proiect de interventie.

Spre deosebire de modelul medical al actiunii asistentiale (model care a inspirat metodologia casework), modelul interventiei nu se mai concentreaza doar asupra a ceea ce nu functioneaza normal, asupra "maladiei sociale' ; conceptul de schimbare, care orienteaza modelul interventiei, ne atrage atentia asupra a ceea ce este normal si obisnuit in viata cotidiana a fiecarui actor social. Printre aceste lucruri normale se afla schimbarea insasi. Numerosi factori externi si interni ne determina la comportamente ce vizeaza o anume schimbare. Astfel, actionam in sensul schimbarii atunci cand dorim ceva (un lucru sau o situatie mai buna sau pur si simplu diferita de cea pe care o avem), atunci cand ne temem ca vom pierde ceva important (un lucru cu valoare afectiva, o relatie umana, o situatie sociala etc.) sau cand ne aflam in situatii neobisnuite, ce antreneaza riscuri semnificative. "Reperarea motivatiei clientului pentru schimbare

devine atunci o cheie esentiala pentru asistentul social in interventia sa; nivelul de neliniste resimtita in situatia actuala si gradul de speranta de a atinge o schimbare satisfacatoare sunt date esentiale si dinamice in proiectul de interventie. in contrapartida, reperarea franelor si a rezistentelor la schimbare () devine la fel de importanta, caci orice situatie de schimbare antreneaza inevitabil tensiuni, sentimente ambivalente sau ostile, conflicte etc.' (De Robertis, 1995, p. 85).

Noua orientare reprezentata de modelul interventiei reuseste sa inlature inconvenientele metodologiei casework. Aceasta din urma il antrenase pe asistentul social intr-un proces de autoanaliza (cu privire la implicarea sa personala in relatia de ajutorare, in legatura cu sentimentele si prejudecatile sale), insa nu punea problema raporturilor dintre relatia de ajutorare si mediul social sau problema raporturilor de clasa dintre asistent si asistat. Modelul interventiei ia in calcul si acesti parametri, depasind limitele psihoterapie!. Dupa opinia noastra, aceasta noua conceptie teoretico-meto-dologica le confera adevarata identitate asistentei si asistentului social, deosebindu-i de medicina si, respectiv, de medic, precum si de psihiatrie si de psihiatru. Asistentul social este un agent al schimbarii care actioneaza in contexte sociale complexe ; el nu se limiteaza la un tip sau altul de ajutorare, ci concepe strategii combinate si, la limita, integrale.

Data fiind complexitatea campului social si a problemelor pe care incearca sa le rezolve, profesia-cadru de asistent social (cuprinzand persoane carora, dupa o pregatire de calificare, li se incredinteaza sarcini de natura sociala, educativa, psihologica sau medico-sociala pe langa o populatie aflata in dificultate) (Thevenet, Desigaux, 1995, p. 28) a cunoscut o specializare si o multiplicare pe ramuri de interventie. Astfel, la sfarsitul secolului XX puteam identifica in medie zece profesii asistentiale :

puericultorii, care se ocupa de copiii din mediul spitalicesc si din alte institutii de protectie infantila;

consilierii in economie sociala si familiala;

delegatii la tutela, insarcinati cu aplicarea hotararilor judecatoresti privind prestatiile familiale in situatiile in care minorii sunt supusi unui tratament necorespunzator (igiena defectuoasa, hrana insuficienta, abuz de orice tip);

asistentele familiale, care asigura efectuarea unor activitati menajere in familiile cu probleme deosebite ; activitatea lor include si supravegherea copiilor;

animatorii socioculturali, care desfasoara activitati culturale, sportive si educationale, in care sunt atrasi mai ales tineri din mediile defavorizate;

educatorii specializati pe diferite tipuri de actiuni pedagogice si psihologice recuperatorii;

educatoarele (in unele tari, profesia de educatoare pentru copiii de pana la sase ani este inclusa in asistenta sociala; in Romania, educatoarele fac parte din personalul didactic);

menajere si ingrijitoare pentru persoanele in varsta si pentru alte categorii de indivizi aflati in situatia de dependenta; in cazul acestor profesii nu existat) pregatire scolara speciala, ca pentru cele citate anterior;

asistentii sociali din diverse institutii (scoli, spitale, case de copii, penitenciare etc.);

10. asistentii de agentie sau de serviciu social.

in pofida specializarii crescande a domeniilor asistentiale, putem constata ca asistentul social are inca un statut ambiguu, activitatea sa fiind adesea confundata cu cea proprie altor profesii. Exista si situatii in care insasi utilitatea asistentului social este pusa sub semnul intrebarii, date fiind unele suprapuneri de competente intre asistenta sociala, asistenta medicala, psihiatrie, asistenta pastorala, juridica, activitatea educationala etc. in raport cu celelalte profesii de tip asistential, asistentul joaca rolul de integrator si coordonator³ al eforturilor de restaurare a normalitatii in sistemele sociale.

Coordonatele stiintifice ale asistentei sociale

Prin insasi denumirea sa, asistenta sociala trimite la faptul situarii individului intr-o comunitate care nu-si lasa echilibrul functional doar pe seama mecanismelor naturale de reglaj, ci intelege sa previna si sa "vindece' disfunctiile, printr-o actiune specializata si consecventa, intemeiata pe cunoasterea stiintifica a ansamblului social si a subsistemelor sale componente. Spre deosebire de activitatile asistentiale din perioada premoderna, ca si de angajamentele individuale voluntare de sprijin acordat celor aflati in situatii dificile, practica asistentei sociale din lumea contemporana este expresia unei societati mature, constiente de dificultatea gestionarii complexitatii. Din acest motiv, ea se caracterizeaza printr-o tot mai accentuata profesionalizare si scientizare, pe coordonatele domeniului umanist. Dupa cum arata Andree Menthonnex (1995, pp. 73-74), serviciul social modern este influentat sau pilotat de achizitiile teoretico-metodologice si aplicative din cadrul unor discipline academice ca sociologia, antropologia si psihologia sociala; el nu mai tine exclusiv de vointa si de capacitatea materiala de a face bine semenilor, ci presupune o adevarata "stiinta a ajutorarii'. Influenta disciplinelor amintite mai sus asupra actiunii asistentiale poate fi observata pe trei paliere : cunoasterea societatii ca atare; intelegerea impactului socialului asupra indivizilor, grupurilor si colectivitatilor; utilizarea cunostintelor psihosociologice in constructia relatiei asistentului social cu clientul.

Pentru cunoasterea societatii ca atare, asistentul trebuie sa faca apel la sociologie, aceasta oferindu-i reperele in analiza structurilor, institutiilor si grupurilor sociale, a sistemelor de putere si a mecanismelor de integrare, de schimbare sociala si de adaptare; de asemenea, sociologia clarifica relatiile si comportamentele pe care le dezvolta diversii actori ca o consecinta a chiar faptului ca traiesc in societate. Sociologia si antropologia ne fac sa intelegem ansamblul valorilor si normelor ce caracterizeaza o comunitate oarecare si sa determinam, in functie de acestea, normalitatea si devianta, functionalul si disfunctionalul.

Daca luam ca exemplu un minor cu comportamente deviante, putem vedea ca el este "clientul' scolii, al politiei, uneori si al institutiilor medicale etc. Fiecare profesie implicata in resocializarea minorului respectiv il trateaza, de regula, dintr-o perspectiva ingusta (fie aceea a disciplinei si performantei scolare, fie aceea a respectarii legilor, din perspectiva normalitatii clinice etc). Asistentul social este cel care stabileste corelatiile posibile dintre diversii factori ce pot genera comportamentul deviant si pune in aplicare un proiect de interventie in sensul "normalizarii', proiect ce implica participarea familiei, a scolii, a autoritatilor publice, a medicilor si a altor agenti ai schimbarii.

Lucrand in special cu persoane din categorii defavorizate, marginale si deviante, cu grupuri de risc si indivizi aflati in criza, asistentul social trebuie sa poata intelege impactul "tesaturii sociale' asupra dezvoltarii atitudinilor si comportamentelor, asupra constructiei identitatii asistatului in contextul apartenentei sale la o clasa sociala, un grup etnic, religios sau profesional, la o comunitate urbana sau rurala etc. Teoriile si metodele cercetarii sociologice ne ajuta sa decantam factorii socializatori care au contribuit la o anumita structurare a identitatii si comportamentelor individuale sau de grup. Nu in ultimul rand, cunoasterea stiintifica din domeniul sociologiei contribuie la o mai buna intelegere a problemelor sociale, a presiunilor si conflictelor, a rolurilor si statusurilor in dinamica specifica a controlului social.

Dat fiind faptul ca profesia de asistent social este prin excelenta una a comunicarii nemijlocite si a constructiei relatiei de ajutorare (ca raport interindividual), o profesie a individualizarii raspunsului fata de solicitantii de sprijin, recurgerea la achizitiile teoretice si metodologice ale psihologiei personalitatii si la cele ale psihologiei sociale devine de asemenea indispensabila.

Se poate constata, asadar, ca asistenta sociala ca domeniu de cunoastere si de actiune trebuie sa-si extraga fundamentele teoretice din sociologie si psihologie, fara a avea ea insasi in mod clar propriul corp teoretic si metodologic. De aici rezulta, pe de o parte, dificultatea demersurilor practice, iar, pe de alta parte, pozitia relativ marginala in raport cu disciplinele socioumane traditionale. Aceasta conditie de neinvidiat a asistentei sociale este sugestiv descrisa de catre Andree Menthonnex (1995, pp. 74-75) in felul urmator: "Gandindu-ma la jocul fortelor sociale care influenteaza comportamentul indivizilor si grupurilor, reflectand de asemenea la importanta elementelor culturale ale structurii familiale, a normelor dictate de comportamentul social si a functiei fiecarui individ in familie si colectivitate (), mi-am dat seama ca sarcina serviciului social este deosebit de complicata. Complicata nu numai la nivelul diagnosticului de pus si al interventiei de efectuat, ci si la nivelul interactiunii asistent social -client, in virtutea diferentelor care ar putea exista intre propriile mele valori si conceptii si cele ale clientilor mei. in acelasi timp, aceasta sarcina complicata mi-a aparut ca una comportand o mare solidaritate, pe de o parte fata de colegi, iar pe de alta parte fata de clienti. De atunci dateaza stima pe care o am pentru aceasta meserie pe care o exercit impreuna cu altii, aceasta meserie care are atatea dificultati in a se defini, in a-si gasi si apara un statut si care devine lesne obiectul criticilor si al proceselor de intentie. Este o profesie sociala ca multe altele, dar care, contrar altora, produce prea putine lucrari stiintifice, motiv pentru care nu e luata in considerare, in general, decat ca un complement al altor discipline, cum ar fi sociologia, medicina sau psihologia'. Situatia "academica' a asistentei sociale, timid remediata de publicatiile de profil din ultimele doua decenii, ca si de consacrarea universitara a formarii profesionale a lucratorilor sociali, ramane inca incerta din perspectiva disciplinara: este oare asistenta sociala o disciplina in sine (conform "canoanelor' stiintifice) sau e doar o colectie de teorii si metode apartinand altor campuri disciplinare ?

Raspunsul este aproape imposibil de formulat fara echivoc, intrucat asistentul social este obligat sa posede o formatie stiintifica vasta si complexa, sa actioneze sub dubla presiune a institutiilor publice si a clientilor si sa ramana, in acelasi timp, intr-un anonimat comparabil cu al soldatului fara de care nu se pot purta razboaiele, dar pe care istoria il uita cel mai adesea. Spre deosebire de "confortul' intelectual si

prestigiul academic de care se bucura sociologul sau psihologul, asistentul social traieste disconfortul unui relativism teoretic si metodologic, impreuna cu asumarea cotidiana a riscului interventiei in cadrul unor sisteme cu inalt potential entropie, adica instabile si imprevizibile.

Examinand ansamblul cunostintelor teoretice care contureaza contextul interventiei sociale profesionalizate, observam ca cele mai numeroase provin din domeniul sociologiei generale si al sociologiilor de ramura. Fara a minimaliza importanta cunostintelor psihologice, juridice, economice si politice, consideram ca asistentul social trebuie sa dobandeasca, inainte de toate, reperele intelegerii societatii ca fenomen global, a actorilor, relatiilor si institutiilor ce o compun, a dinamicii acestora, deopotriva in orizontul "normalitatii' si anomiei. Aceste elemente de teorie sociala dau coerenta practicii asistentiale si o situeaza in contextul mai larg al mecanismelor de reglaj social.

Asistenta sociala, de la caritate la statutul de politica publica

1. Istoria asistentei sociale

Asistenta sociala este o realitate la fel de veche ca istoria umanitatii, cel putin din doua motive: in primul rand, toate colectivitatile au avut intotdeauna in componenta lor indivizi care, din cauze genetice, naturale sau sociale, s-au aflat in imposibilitatea de a-si satisface trebuintele prin mijloace proprii; in al doilea rand, in nici un tip de civilizatie nu a lipsit total grija fata de membrii aflati in dificultate. Astfel, saracia, dizabilitatile, existenta orfanilor si a copiilor abandonati, a batranilor bolnavi si fara sprijin familial sunt probleme vechi de cand lumea, pe care omenirea a incercat, de-a lungul istoriei, sa le rezolve apeland la diverse structuri si mecanisme interne de reglaj, unele spontane, iar altele institutionalizate. Cu toate acestea, aparitia unei profesii centrate pe "tratarea maladiilor sociale' in mod stiintific si sistematic este un fapt relativ recent: primele decenii ale secolului XX sunt martorele crearii sistemelor nationale de asistenta sociala si, implicit, ale construirii identitatii profesiei de asistent social.

Dupa aparitia crestinismului, vreme de aproape doua milenii, ocrotirea persoanelor, a grupurilor si comunitatilor aflate in situatii problematice a fost preocuparea exclusiva a Bisericii, statele neimplicandu-se in domeniul social decat cu functii represive (vizand mentinerea statu-quo-ulm social-politic). Din zorii crestinismului si pana prin secolul al XlX-lea, asistenta sociala practicata de institutiile si ordinele religioase a fost principalul punct de sprijin pentru saraci si pentru celelalte categorii defavorizate. in unele perioade ale Evului Mediu si apoi in epoca avantului capitalist, au existat initiative asistentiale (destinate in special saracilor) avandu-i ca promotori fie pe indivizii bogati atasati valorii crestine a caritatii, fie comunitatile rurale si urbane, utopistii si industriasii convinsi de eficienta economica pe termen lung a imbunatatirii conditiilor de viata ale salariatilor lor. Trebuie precizat, de asemenea, ca insasi puterea politica din anumite tari (in special din cele protestante) a manifestat un oarecare interes pentru problemele sociale, insa dintr-un alt unghi si din alte motive decat cele ale Bisericii.

inceputurile crestinismului au fost marcate de prigoana practicata deopotriva de autoritatile imperiale si de religiile concurente, astfel incat primii crestini au trebuit sa se preocupe mai mult de supravietuirea comunitatilor lor decat de implicarea in misiuni sociale. Abia dupa oficializarea crestinismului ca religie de stat a fost posibila, sub ocrotirea imparatilor romani, de la Constantin cel Mare (306-337) si pana la Iustinian (527-565), infiintarea catorva institutii asistentiale ca : brefotrofiile (leaganele pentru copiii abandonati, in varsta de pana la 7 ani), orfanotrofiile (orfelinatele), partenocomiile (case de adapost pentru tinerele fete provenite din familiile sarace sau din orfelinate), ghirocomiile (aziluri pentru vaduvele batrane si fara sprijin) si Societatea religioasa a Parabolanilor (grupuri de voluntari crestini care indeplineau servicii sanitare in folosul celor afectati de diferite maladii) (Manoiu, Epureanu, 1996, pp. 1-4). Functionand autonom sau in interiorul asezamintelor religioase, respectivele institutii se bucurau de suportul material si de indrumarea spirituala a Bisericii, prin episcopi, educatori religiosi si duhovnici.

Indiferent de beneficiarul lor, actiunile asistentiale ale Bisericii s-au intemeiat in primul rand pe o conceptie "pozitiva' despre saracie. Tinand de o ordine sociala pe care Dumnezeu a creat-o, existenta bogatiei si a saraciei reprezenta un fapt normal in lumea feudala si chiar un fapt pozitiv in multe privinte : pe de o parte, a te naste si a trai in saracie reprezenta o sansa pentru dobandirea vietii vesnice dupa moarte (caci se apreciaza in scrierile biblice ca saracii vor dobandi imparatia cerurilor mai lesne decat bogatii); pe de alta parte, saracia dadea sansa celor bogati de a practica milostenia, caritatea, fara de care nu puteau spera la salvarea sufletelor lor. Asadar, "nu numai ca saracia nu era considerata o problema, ci, dimpotriva, ea era idealizata, considerata in termeni pozitivi' (George, 1973, p. 3). in planul relatiilor sociale si politice, aceasta conceptie conducea la justificarea ordinii sociale existente si la absolvirea statului de orice responsabilitate fata de supusii sai saraci. Singurele raporturi "contractuale' existau intre seniori si serbi, in sensul ca cei dintai trebuiau sa se ingrijeasca de conditiile de viata ale celor din urma, cu deosebire in anii in care factorii naturali nu permiteau obtinerea unor recolte bune. in acele conditii, "asistenta' senioriala era deopotriva un prilej de practicare a milei crestine si o masura de aparare a propriilor interese economice (pentru ca a nu lasa serbii sa moara de foame echivala cu protejarea fortei de munca de pe domeniul feudal).

O data cu destramarea sistemului feudal din economia Europei Occidentale (incepand cu secolul al XV-lea) si cu aparitia raporturilor de munca specifice capitalismului -raporturi intre patron si salariat -, se observa o crestere a mobilitatii populatiei si nasterea unei noi categorii de saraci: oamenii din mediul rural lipsiti de pamant sau de alte mijloace materiale si care cauta in orase o slujba pentru a-si asigura subzistenta. "Deposedatii', cei "fara stapan' si "fara meserie' ingroasa randurile saracimii oraselor. Nobilimea se simte din ce in ce mai putin responsabila fata de populatia de pe domenii, iar puterea regala (statul) cauta sa puna in sarcina Bisericii obligatia de a-i asista pe saraci. "Manastirile, bisericile, spitalele si alte institutii intretinute de catre Biserica devenira reteaua nationala de asistenta a saracilor. Totusi, responsabilitatea lor era morala, si nu contractuala, ca aceea care exista intre serbi si nobili' (George, 1973, p. 4). intrucat economia liberala ce se nastea nu oferea practic nici o sansa de supravietuire celor care nu aveau un loc de munca si un salariu, singura lor speranta o reprezenta caritatea crestina.

Cu toate ca la inceputul epocii moderne saracia nu era considerata inca o problema sociala, ci doar una moral-religioasa, puterea politica percepea totusi ca pe un fapt deosebit de grav cresterea populatiei urbane sarace, aflata in cautare de slujbe si nevoita sa cerseasca. Aceasta masa umana reprezenta o amenintare fara precedent pentru ordinea sociala, asa incat statul s-a simtit dator sa reactioneze. Pentru a-si justifica masurile represive contra saracilor, statul avea nevoie de o schimbare de optica in privinta interpretarii crestine a saraciei. De la imaginea pozitiva pe care o avea in Evul Mediu timpuriu, la sfarsitul acestei epoci saracia nu mai era vazuta ca o sansa si o virtute, ci, dimpotriva, ca un rezultat al leneviei, ca o greseala morala si chiar ca o crima si o subversiune ce trebuie reprimate. Renasterea contribuie si ea la stergerea "pozitivitatii mistice' a saraciei, iar Reforma lui Luther si a lui Calvin ii retrage saraciei sensul sau absolut. in aceste conditii, secolele XIV-XVII vor cunoaste dezvoltarea unei legislatii menite sa reduca mobilitatea sociala si sa pedepseasca vagabondajul si cersetoria (care erau adesea acompaniate de dezordine si "atentate' la adresa stabilitatii sociale). Lasand pe seama Bisericii sarcina asistentei sociale propriu-zise, statul se dedica unei "asistente represive', derivate din datoria lui de a apara pacea si statu-quo-ul.

in tarile catolice si in lumea ortodoxa, in pofida unor incercari de reconsiderare a statutului moral al saraciei si al caritatii, Biserica va continua sa practice si sa propovaduiasca un comportament asistential fata de saraci, ramanand pana in secolul al XlX-lea cel mai important actor cu responsabilitati sociale. Doctrina crestina traditionala a continuat sa influenteze spiritul prestatiilor sociale si dupa secularizare, demonstrand adanca ei inradacinare in constiinta colectiva.

incepand cu secolul al XVI-lea, teologii protestanti retrag saraciei si caritatii "demnitatea' morala pe care le-o acordase crestinismul traditional: conditia saraciei nu anunta o glorie viitoare, dupa cum practicarea milosteniei nu este un gest de "curtoazie' fata de Dumnezeu; in fapt, mizeria si bogatia, darnicia si avaritia sunt toate posibile cu voia Domnului: "Oamenii nu se pot justifica in fata lui Dumnezeu prin eforturile, meritele sau operele lor de caritate, ci in mod gratuit, datorita lui Hristos si prin credinta', afirma Calvin in Confesiunile de la Augsburg. in aceste conditii, starea sociala a individului si actele lui morale nu mai valoreaza intr-un orizont religios, ci au relevanta in dimensiune civila. "De acum inainte, saracia nu mai este prinsa intr-o dialectica a umilintei si a gloriei, ci intr-un anume raport intre dezordine si ordine, care o inchide in culpabilitate. Ea, care purta deja de la Luther si Calvin marca unei pedepse atemporale, va deveni, in lumea caritatii etatizate, concesie vinovata fata de propria-ti persoana si pacat impotriva bunului mers al statului. Ea aluneca de la o experienta religioasa care o sanctifica la o conceptie morala care o condamna' (Foucault, 1968, p. 70).

Insistand asupra insuficientei si slabei eficiente a actiunilor particulare de ajutorare a celor napastuiti, criticand formele de asistenta care nu fac decat sa intretina starea de mizerie si observand ca, adesea, saracia se conjuga cu viciul si imoralitatea, Biserica si statul deopotriva vor percepe saracia ca pe o problema sociala si ca pe o amenintare la adresa ordinii instituite. in consecinta, nu se va mai pune problema ajutorarii saracilor, ci aceea a transformarii lor in elemente inofensive pentru ordinea sociala. Pentru aceasta, Biserica si statul au ajuns la crearea unor institutii (ca spitalul public si azilul) specializate in internarea si tinerea sub control a celor mai saraci si mai viciosi indivizi.

intrucat nu disparuse total imaginea pozitiva a saraciei si a caritatii, instalandu-se insa pentru totdeauna perceptia pericolului social pe care-l reprezentau masele sarace incontrolabile, gandirea religioasa a ajuns la un compromis interpretativ: exista o saracie in regiunea binelui moral (cea reprezentata de indivizii care primesc de bunavoie si cu recunostinta asistenta acordata de societate in cadrul azilului) si o saracie nesupusa, amenintatoare, diabolica (a celor care nu accepta regimul de internare si supunere fata de ordinea impusa de stat). Acest compromis a constituit fundamentul ideologic al primelor incercari de legiferare laica in domeniul asistential.

De exemplu, pentru a putea raspunde presiunilor tot mai mari din partea multimilor crescande de saraci, monarhia engleza emitea in secolul al XVI-lea o serie de legi care obligau comunitatile sa se ingrijeasca de saracii din interiorul lor. Aceste legi, reunite in Elisabethan Act (1601), transformau apelul la generozitatea voluntara intr-o obligatie sociala. Tot in Anglia vom intalni si alte forme de lupta impotriva saraciei: asa-numitele workhouses, sistemele Roundsman si Speenhamland. inca din secolul al XVII-lea existau in unele orase ateliere publice (workhouses) in care cei saraci (indiferent de varsta si sex) puteau presta diferite munci, obtinand un venit care le permitea sa supravietuiasca. O lege din 1722 generaliza la scara intregului regat sistemul atelierelor publice. in cadrul lor, munca era deosebit de grea si prost platita, rostul atelierelor nefiind acela de a-i ajuta, ci de a-i pedepsi si de a-i descuraja pe saraci sa vina in orase, in mediul rural, unde atelierele publice erau putin numeroase si unde numarul saracilor crescuse spectaculos in urma deposedarilor de pamant si a decaderii manufacturii textile familiale, se vor utiliza alte metode de asistenta. Sistemul Roundsman presupunea intretinerea somerilor de catre cetatenii parohiei din care acestia faceau parte. Sarcina aceasta sociala revenea, pe rand, fiecarui cetatean cu posibilitati materiale. Sistemul Speenhamland consta in acordarea unor compensatii de venit muncitorilor cu salarii mici, compensatii ce urmareau atingerea unui prag calculat in functie de numarul copiilor pe care muncitorul ii avea in intretinere. Sumele necesare compensatiilor salariale proveneau din banul public. intreprinzatorii bogati preferau acest sistem obligativitatii acordarii unor salarii minime garantate, intrucat sarcina protectiei sociale era astfel repartizata pe toti membrii parohiei (ai comunitatii).

Daca sistemul asistentei comunale convenea unor intreprinzatori, el limita practic orice posibilitate de crestere a salariilor si determina sporirea cheltuielilor publice. Totodata, contravenea principiilor economiei liberale si individualismului. Asa incat, la inceputul secolului al XlX-lea, clasa instarita a facut presiuni pentru reintroducerea unei forme dure de asistenta (workhouses), prin PoorLaw Act din 1834. Legea din 1834 era expresia unei teorii care postula ca "asistenta libera era un dezastru pentru individ, ca si pentru tara, in timp ce asistenta prin acele workhouses dure si disuasive era singura solutie reala la problema saraciei' (George, 1973, p. 13).

Modul in care era conceputa asistenta sociala a saracilor in epoca moderna era expresia unui sistem de alocare autoritara a valorilor, sistem in care beneficiarii nu aveau nici un cuvant de spus. Cata vreme legislatia sociala era elaborata de oameni care nu erau alesi prin vot universal, ei legiferau doar in folosul marilor proprietari. O data cu acordarea dreptului de vot unui numar mai insemnat de cetateni (in a doua jumatate a secolului al XlX-lea) si cu difuzarea ideilor socialiste, saracia a inceput sa fie tratata ca o problema sociala care isi are originea in sistemul economic, si nu in decaderea morala a indivizilor, in lenea si in caracterul lor mizerabil. Astfel, in primele doua

decenii ale secolului XX, in numeroase tari europene au aparut legi prin care sistemul economic capitalist era "umanizat', determinand o serie de prestatii in favoarea persoanelor in varsta, a somerilor si a celor care, din motive de sanatate, nu puteau 'munci. Legislatia sociala a acelor ani mentinea sistemul atelierelor publice, insa il facea mai putin dur si inechitabil. Pentru ajutoarele acordate pensionarilor se utiliza banul public, iar pentru celelalte forme de sprijin economic s-a introdus sistemul cotizarii si redistribuirii, specific asigurarilor sociale.

Primele legi destinate crearii unui sistem de asigurari sociale apar in Germania, incepand cu 1883. Legea initiala a asigurarilor in caz de boala a fost completata cu reglementari privind riscul de accidentare, invaliditatea si batranetea. in Anglia, asigurarile sociale de sanatate si somaj au fost initial reglementate printr-o lege din 1911. Romania introducea si ea in 1912, printre primele tari din lume, o legislatie a asigurarilor de boala, batranete, accidente, invaliditate si inmormantare, legislatie precedata, in anul 1902, de Legea de organizare a Casei de asigurari in caz de boala si deces pentru mestesugari (Zamfir, Zamfir, 1995, p. 81).

Sfarsitul primului razboi mondial aducea cu sine, o data cu pacea intre statele implicate, si un nou concept de pace sociala. Aceasta putea fi obtinuta doar printr-un sistem legislativ bazat pe principiul justitiei sociale, pe ideea ca populatia defavorizata are anumite drepturi si ca asistenta sociala nu este o problema de bunavointa politica, ci una de necesitate sociala. in economia liberala a inceputului de secol XX, s-a redefinit rolul statului in raport cu munca si capitalul: "Confruntarii directe dintre capital si munca, violentei imediate care decurgea din aceasta, li s-a putut substitui necesitatea de a contabiliza economicul si socialul, dar transferand aceasta necesitate statului, facandu-l pe acesta responsabil de devenirea societatii' (Donzelot, 1984, p. 177). O data cu aceasta fundamentala schimbare de optica in analiza problemelor societatii industriale, ia nastere asistenta sociala ca domeniu distinct de activitate.

Primul razboi mondial (1914-l918) demonstrase ca marile probleme sociale existente in timp de pace, precum si cele generate de situatiile de conflict militar nu se pot rezolva doar pe baza prestatiilor Bisericii si prin intermediul asigurarilor sociale, ale caror capacitati de compensare erau destul de restranse. Dupa o scurta perioada de relansare economica si de castigare a unor drepturi politice de catre cetateni, in America si in toate tarile europene criza economica a anilor 1929-l933 va afecta din nou conditiile de viata ale paturilor sarace ale societatii. Marea criza economica readucea in actualitate problema interventiei statului in mecanismele economiei liberale; fara a se amesteca in disputele ideologice sau in lupta dintre sindicat si patronat, statul avea datoria de a regla jocul cererii si ofertei, "influentand consumul prin sistemul de impozite, prin fixarea ratei dobanzii si prin sporirea cheltuielilor de stat, mai ales in domenii neproductive' (Zapartan, 1994, p. 131), cum ar fi lucrarile publice si asistenta sociala. Anii '30 vor inregistra o reformare a doctrinei liberale clasice a laissez-faire-ului (care limita interventia statului doar la garantarea libertatii de actiune a intreprinzatorului, la apararea legalitatii si ordinii publice); noul curent din gandirea si practica politica va purta numele de neoliberalism. Sustinut in Europa de catre John Maynard Keynes, iar in America de politica "New Deal' a presedintelui Roosevelt, neoliberalismul va constitui fundamentul teoretic al statului bunastarii generale (Welfare State).

Evoluand in domeniul prestatiilor sociale de la conditia de spectator (in perioada liberalismului clasic) la aceea de tutore (garant al sistemelor de asigurare si protectie

sociala minimala pentru mentinerea echilibrului social - de la sfarsitul secolului al XlX-lea si pana dupa al doilea razboi mondial), statul se va transforma, incepand cu anii '50, in "furnizorul general de resurse si de securitate materiala' (Dogan, Pelassy, 1992, p. 53). Preluand experienta concentrarii de resurse si a redistribuirii dobandita inaintea si in timpul razboiului, neputand elimina drepturile pe care clasele mijlocii si sarace le obtinusera pana atunci si dorind sa se puna la adapost de pericolul comunist, statele occidentale vor institutionaliza bunastarea generala. "Nascut la confluenta luptelor si concesiilor, a calculelor si ambitiilor nobile, Welfare State s-a inradacinat in reprezentarile oamenilor printr-o prezenta recunoscuta din leagan pana la mormant' (Dogan, Pelassy, 1992, p. 47).

in paralel cu evolutia sistemelor asistentiale occidentale catre "statul-providenta', in tarile blocului comunist se edifica un stat "providential' bazat pe economia centralizata si pe proprietatea socialista. Statul bunastarii din tarile socialiste avea urmatoarele caracteristici:

principala sursa de venit pentru toti membrii societatii o constituia salariul; veniturile provenite din activitatile proprii sau pe baza proprietatii erau nesemnificative;

uniformizarea economica a cetatenilor era data de raportul dintre salariul minim si cel maxim (aproximativ 1 la 6);

inexistenta somajului (mai exact, existenta "somajului mascat') facea inutila instituirea ajutorului de somaj;

generalizarea sistemului de pensii si alocatii;

educatie si ingrijire medicala gratuita pentru intreaga populatie.

"Ca rezultat al acestui mod quasi-universal de protectie sociala si de realizare pe diferite cai a unei egalitati sociale, nevoia de asistenta sociala fondata pe testarea mijloacelor individuale era foarte redusa (). A existat mereu o preferinta ridicata pentru sporirea partii bunastarii colective obtinute prin cheltuieli sociale, iar nu individuale' (Zamfir, Zamfir, 1995, pp. 46-47).

Daca bunastarea in statul socialist se asociaza cu o puternica tendinta de uniformizare economica a cetatenilor, "statul-providenta' fondat pe economia de piata nu are ca scop egalizarea veniturilor, ci asigurarea resurselor pentru categoriile defavorizate si cresterea permanenta a nivelului prestatiilor sociale generale. Sursa principala a veniturilor indivizilor o reprezinta salariile, dar si profitul si proprietatea. Din veniturile "primare', statul colecteaza prin impozitare fondurile necesare activitatilor sale sociale. Aceste activitati se impart in doua mari categorii:

a) gestionarea bunurilor indivizibile si a serviciilor generale : aceasta categorie de activitati cuprinde bunurile si serviciile de care beneficiaza intreaga populatie (indiferent de situatia materiala pe care si-o realizeaza prin eforturi proprii), in mod indirect (spre exemplu, protectia mediului inconjurator, investitiile de utilitate publica din transporturi si comunicatii, protejarea patrimoniului cultural) sau nemijlocit (serviciile de sanatate, invatamantul gratuit, produsele si serviciile subventionate de catre stat);

b) transferurile sociale, adica redistribuirea unor resurse din venitul national in folosul paturilor sociale defavorizate ; in categoria transferurilor sunt incluse : - asigurarile sociale, care ofera resurse persoanelor ce nu pot obtine venituri

prin activitatea proprie (pensiile de batranete, de boala si de urmas, ajutorul de somaj);

sprijinul economic acordat categoriilor de persoane cu nevoi speciale (familiile cu multi copii, persoanele cu mobilitate scazuta sau cele cu deficiente psihice etc.);

asistenta sociala fondata pe testarea mijloacelor financiare individuale, asigurand protectia persoanelor care nu-si pot satisface trebuintele cu ajutorul resurselor proprii si al serviciilor sociale din celelalte categorii.

Dezvoltarea acestei retele de servicii generale si centrate pe categorii de persoane sau pe indivizi a determinat sporirea rara precedent a cheltuielilor cu destinatie sociala in ansamblul cheltuielilor publice, ajungand in anii '90 la aproximativ 25-30% din produsul intern brut al tarilor din OCDE. in conditiile crizei economice declansate la inceputul anilor '70, edificiul statului bunastarii generale s-a vazut amenintat de presiunea crescanda asupra unui buget public din ce in ce mai fragil. Astfel a aparut necesitatea unei schimbari de strategie in ceea ce priveste finantarea si orientarea actiunilor sociale ale statului. "Privatizarea statului bunastarii' (Naisbitt, Aburdene, 1993, pp. 163-l88) s-a concretizat in concesionarea unor servicii publice catre firme private, incurajarea sistemului asigurarilor private, trecerea de la politica cresterii numarului locuintelor sociale la aceea a stimularii proprietatii imobiliare, responsabilizarea comunitatilor locale in domeniul protectiei sociale etc. Concomitent, a luat nastere un nou curent de gandire sociala (in special in Statele Unite ale Americii), care pune accent pe autoajutorare, pe scoaterea individului de sub tutela uneori sufocanta a institutiilor statului. in prezent, asa cum arata John Naisbitt (Anul 2000 -Megatendinte), macroeconomia si marile programe sociale specifice statului bunastarii din deceniile 6-7 cedeaza in fata microeconomiei societatii informationale, bazata pe autoajutorare.

Societatea contemporana presupune o reevaluare a strategiilor asistentiale, a rolului asistentului social si a statutului sau in cadrul comunitatilor. Diversificarea si specializarea serviciilor sociale necesita multiplicarea resurselor materiale si umane implicate in procesele asistentiale. Din aceste motive statul bunastarii trebuie sa transforme comunitatile si indivizii in parteneri in "afacerea asistentiala', eliminand sindromul dependentei si presiunea asupra bugetului public, intrucat experienta a demonstrat ca nu intotdeauna cresterea cheltuielilor sociale conduce la o crestere a calitatii serviciilor din domeniu. Se pune problema, asadar, ca in raporturile dintre stat si societate "sa se treaca de la o logica de asistenta si de substituire la o logica de responsabilizare, de paritate si chiar de egalitate' (Freynet, 1995, p. 39).

Sistemul protectiei sociale in lumea contemporana

Pentru a descrie multiplele activitati destinate imbunatatirii situatiei categoriilor defavorizate si atenuarii inegalitatilor, teoreticienii si factorii de decizie politica utilizeaza diferite sintagme ca: protectie sociala, asistenta sociala, asigurari sociale. Acestea trimit la realitati distincte, la sisteme autonome de gestionare a "bunastarii'. De asemenea, putem identifica o diferenta de grad intre protectie, asigurari si asistenta, in sensul ca prima le inglobeaza in sfera sa pe celelalte.

Protectia sociala desemneaza ansamblul institutiilor, structurilor si retelelor de servicii, al actiunilor destinate crearii unor conditii normale de viata pentru toti membrii

unei societati, si mai ales pentru cei cu resurse si capacitati reduse de autorealizare. in sfera activitatilor de protectie sociala sunt incluse atat prestatiile institutiilor statului, cat si cele ale organizatiilor societatii civile si ale Bisericii. in mod concret, protectia sociala cuprinde: asigurarea veniturilor pentru categoriile de persoane care nu pot dobandi resurse prin munca proprie (batranii, somerii, indivizii afectati de maladii cronice severe, persoanele cu deficiente); protejarea populatiei fata de efectele crizelor economice ; protectia in caz de calamitate naturala sau de conflict armat; asigurarea ordinii publice si protectia fata de criminalitate ; apararea drepturilor civile ; protejarea fata de orice factor de risc. Obiectivele protectiei sociale sunt realizate in principal de doua sisteme distincte: al asigurarilor si al asistentei sociale.

Asigurarile sociale au aparut inca de la sfarsitul secolului al XlX-lea, avand ca scop sustinerea financiara a persoanelor ce nu realizeaza venituri dintr-o activitate proprie, din cauza pierderii locului de munca ori din cauza pierderii temporare sau definitive a capacitatii de munca. Astfel, prin diferite legi au fost reglementate asigurarile de boala si de somaj, pensiile, asigurarile in caz de accidente etc. Sistemul asigurarilor are la baza contributia financiara a indivizilor si redistribuirea fondurilor astfel obtinute in folosul celor care se afla in situatii problematice. Asadar, cotizantii primesc, atunci cand au nevoie, ajutoare proportionale cu contributia lor si cu dimensiunile trebuintei. "in organizarea asigurarilor sociale se reuneste spiritul uman de prevedere cu solidaritatea inter si intragenerationala si cu garantia statului' (Zamfir, Zamfir, 1995, p. 80).

Asigurarile sociale difera de cele private, desi opereaza in aceeasi sfera problematica. Diferenta este data de faptul ca, in cazul asigurarii private, cotizantul primeste o despagubire pentru daunele suferite, in timp ce asigurarea sociala ofera compensatii beneficiarului pentru pierderile de venit. Daca in contractele de asigurari private cotizatiile si despagubirile se stabilesc in functie de probabilitatea de risc, in asigurarile sociale calculele de tip actuarial se fac doar pentru sistem in ansamblu, si nu pentru situatii individuale. in fine, daca finantarea asigurarilor private se realizeaza doar din cotizatiile clientilor, asigurarile sociale sunt finantate prin contributia salariatilor, a patronatului si a statului. Logica asigurarilor sta la baza securitatii sociale⁴.

in calitatea sa de "sistem subsidiar al protectiei sociale' (Camplong, 1992, p. 75), asistenta sociala functioneaza dupa un alt principiu decat asigurarile: bazandu-se doar pe fonduri provenite din bugetul statului sau din donatii ale voluntarilor si ale

Prin securitate sociala este desemnat sistemul de institutii si actiuni prin care se redistribuie veniturile intre populatia activa si cea inactiva, intre cea sanatoasa si cea bolnava etc., pentru a proteja persoanele afectate de riscuri la care, in principiu, este expusa intreaga populatie (somajul, batranetea, boala, accidentele, maternitatea, vaduvia); resursele alocate respectivelor persoane (provenind din cotizatii individuale, patronale si din bugetul statului) au caracter de drept prevazut de lege, si nu de ajutor filantropic (Zamfir, Vlasceanu, 1993, p. 536). Prestatiile specifice securitatii sociale se inscriu in patru categorii principale: batranetea (pensii, ajutoare sociale pentru persoanele in varsta), sanatatea (concedii de boala, ingrijire medicala spitaliceasca, rambursarea prestatiilor medicale si a medicamentelor, dotarea spitalelor, pensii de invaliditate, asistenta in caz de accidente de munca), familia si maternitatea (prestatii familiale, ajutoare pentru maternitate, alocatii pentru copii, reduceri de impozite) si domeniul muncii (ajutorul de somaj, ajutorul social, formarea si reconversia profesionala).

institutiilor internationale, asistenta nu presupune nici o contributie financiara anterioara a persoanei asistate. Ajutorarea persoanelor aflate in situatii problematice are la baza principiul solidaritatii si presupune evaluarea trebuintelor asistatului.

Ca domeniu distinct de activitate, asistenta sociala este definita drept "un ansamblu de institutii, programe, masuri, activitati profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor si comunitatilor cu probleme speciale, aflate temporar in dificultate, care () nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace si eforturi proprii un mod normal, decent de viata' (Zamfir, Zamfir, 1995, p. 100). Potrivit definitiei agreate de catre NASW (National Association of Social Workers), scopul fundamental al profesiei de asistent social este acela de restaurare a capacitatii de functionare sociala normala a indivizilor, grupurilor si comunitatilor, in acest sens fiind necesara crearea conditiilor societale necesare functionarii "normale' (adica in acord cu standardele unei societati date). Practica asistentei sociale consta in aplicarea si utilizarea unor valori, principii si metode specifice pentru atingerea urmatoarelor scopuri: sprijinirea oamenilor in obtinerea de resurse si servicii; consilierea si sprijinirea psihologica a indivizilor si microgrupurilor; implementarea sau imbunatatirea unor servicii de sanatate la nivel comunitar; participarea la elaborarea si promovarea legislatiei sociale (Barker, 1988, p. 154).

Alti autori definesc asistenta sociala (sau serviciul social) ca "o institutie care, inserata in ansamblul organizarii sociale, are ca functie asigurarea, prin canalul organismelor publice sau private, a unui ajutor social membrilor comunitatii si satisfacerea in acest mod a multiplelor trebuinte ale omului (). Serviciul social cauta sa insereze individul, familia, grupurile si colectivitatile in mediul social de ansamblu. Prin intermediul unei actiuni terapeutice sau preventive, el raspunde nevoilor pe care se bazeaza insertia sociala, servindu-se de social ca de un punct de sprijin. Altfel spus, el pune in joc si dezvolta energiile personale ale asistatilor si ale asistentilor sociali, relatiile interprofesionale si resursele societatii' (Blum, 1970, p. 21).

Activitatea asistentiala are doua dimensiuni principale :

a) dimensiunea economica vizeaza alocarea unor resurse materiale si financiare persoanelor care, pentru o perioada limitata de timp, nu pot duce o viata autosuficienta; respectivele persoane nu au, in acest caz, venituri suficiente rezultate din activitatile proprii sau din prestatiile sistemului de asigurari sociale (spre exemplu, saracii, copiii orfani sau abandonati, deficientii, batranii fara sustinere familiala si fara pensii, persoanele afectate de calamitati naturale si care nu sunt protejate prin contracte private de asigurari);

b) dimensiunea propriu-zis sociala si psihosociala vizeaza procesele de integrare si reintegrare sociala in sens larg (in plan familial, profesional, cultural, normativ, in asistenta dependentilor de droguri si alcool, in resocializarea delincventilor, rezolvarea problemelor de cuplu, protectia persoanelor victime ale abuzului fizic, sexual si psihic, rezolvarea conflictelor intra- si intergrupale etc).

Prestatiile din domeniul economic si cel psihosocial presupun angajarea eforturilor umane si materiale ale institutiilor de stat, ale organizatiilor nonguvernamentale si ale voluntarilor.

Sistemul institutiilor asistentiale de stat difera de la o tara la alta, el dezvoltandu-se in functie de resursele bugetare ale statelor, de specificul problemelor sociale pe care

incearca sa le solutioneze, de traditiile asistentiale si organizationale, precum si de ideologia dominanta. Acest sistem evolueaza permanent, adaptandu-se dinamicii problemelor sociale.

Organizatiile umanitare nonguvernamentale, cu o traditie indelungata in tarile dezvoltate, se bazeaza pe finantarea din partea unor firme, persoane particulare sau din partea organismelor internationale. Pe langa activitatea desfasurata de personalul salarizat, aceste organizatii (cum ar fi, spre exemplu, Asociatia Nevazatorilor, Asociatia Surzilor, Casele de Ajutor Reciproc ale Pensionarilor, Organizatia "Pentru copiii nostri' etc.) se sprijina pe actiunea voluntarilor. Voluntarii (proveniti din randul studentilor - in special al celor de la facultatile de profil sociouman si medical -, al cadrelor medicale, al cadrelor didactice si al altor categorii profesionale) sunt persoane care desfasoara gratuit diverse activitati de tip asistential, in cadrul caminelor de copii, al centrelor de primire minori, in domeniul asistentei persoanelor de varsta a treia in sistem rezidential, in domeniul asistentei medicale pentru saraci etc. Activitatea voluntarilor se desfasoara sub indrumarea si sub supravegherea⁵ organizatiilor nonguvernamentale si a unor institutii de stat, care se preocupa de pregatirea lor teoretica si de formarea deprinderilor specifice actiunii asistentiale.

Serviciile de asistenta sociala functioneaza, asadar, pe baza unui principiu diferit de acela al asigurarilor sociale (si cu atat mai diferit de principiul asigurarilor private). in cadrul sistemului de protectie sociala, asistenta (sau ajutorul social) ofera o protectie minimala indivizilor aflati intr-o situatie problematica. Prestatiile asistentei sociale, finantate din banul public sau din donatii, sunt expresia solidaritatii nationale (sau comunitare). Ajutorul acordat pe o perioada limitata de timp celor cu probleme deosebite nu depinde de vreo contributie a acestora si nici nu presupune vreo rambursare a ajutorului. Sistemul asigurarilor (care sta la baza securitatii sociale) se intemeiaza, dimpotriva, pe o logica "contributiva' : in cadrul acestuia, cotizatiile finanteaza compensarile de venituri, in mod proportional cu contributia anterioara a individului.

Pentru a contura si mai bine identitatea asistentei sociale in cadrul sistemului general al protectiei, trebuie sa aratam si faptul ca institutiile si activitatile securitatii sociale dezvolta cel mai adesea raporturi "impersonale' (birocratice) cu beneficiarii lor, in timp ce asistenta sociala presupune o relatie directa intre asistent si asistat.

in practica asistentei sociale, cele doua logici sau principii, ca si sistemele pe care le intemeiaza se amesteca deseori: "Ajutorul social (asistenta sociala - n.n.) poate, spre exemplu, sa-si asume plata cotizatiilor sociale (cotizatii destinate sistemului de asigurari) ale persoanelor celor mai defavorizate, iar securitatea sociala plateste astazi numeroase prestatii de ajutor social (alocatia de locuinta sociala, alocatia pentru adultii handicapati sau alocatia de parinte singur)' (Camplong, 1992, p. 55).

in asistenta sociala contemporana, exista mecanisme si procese de tip administrativ-educa-tional ce functioneaza in cadrul agentiilor, sub titlul generic de supervizare. Supervizorul are rolul administrativ de a repartiza fiecare caz de interventie lucratorului social celui mai indicat din punctul de vedere al competentelor si motivatiei. Din punct de vedere "educational' sau tehnic, el il ajuta pe asistent sa pregateasca primul contact cu clientul, sa defineasca obiectivele interventiei si sa contureze proiectul acesteia. De asemenea, supervizorul il ajuta pe asistent sa inteleaga "filosofia' practicii asistentiale si a agentiei in care lucreaza. Nu in ultimul rand, el vegheaza la respectarea normelor deontologice si realizeaza evaluarea finala a rezultatelor interventiei (Barker, 1988, pp. 160-l61).

3. Repere ale politicii sociale in Romania postcomunista

Imediat dupa caderea regimului comunist, noile autoritati politice de la Bucuresti au inteles ca dreptul lor de a guverna va fi recunoscut de catre populatie numai in masura in care vor angaja o politica "reparatorie' in raport cu marile nedreptati comise de dictatura: infometarea, lipsa libertatii opiniei si a liberei circulatii, egalizarea veniturilor si a conditiilor de trai, marginalizarea competentei in profitul conformismului ideologic etc. Romanii aveau nevoie imediat de cateva gesturi politice care sa-i faca sa creada in noii guvernanti, in avantajele si in superioritatea noului sistem (inca vag sau chiar incorect definit) care li se propunea.

Daca in planul democratiei politice Romania avea un comportament sovaielnic, determinat in mare masura de cerintele Occidentului si de cele ale "partidelor istorice' reinfiintate (PNL si PNT-CD), politica economica si sociala reparatorie a fost impulsionata in acelasi timp de populatie in ansamblul ei (ca factor major de presiune si curent de opinie), de organizatiile sindicale nou create, de opozitia politica (declarata de dreapta!) si de puterea FSN-ista, dornica sa pastreze parghiile decizionale.

O data trecuta (sau cel putin atenuata) euforia revolutionara, mai ales in urma numeroaselor evenimente si dezvaluiri care au spulberat in Occident mitul Revolutiei romane a lafrancaise, factorii responsabili din tara s-au straduit sa realizeze o evaluare cat mai realista a starii de fapt, pentru a proiecta noua politica de dezvoltare eco-nomico-sociala.

La cererea Guvernului Roman, un grup de experti, sub coordonarea academicianului Tudorel Postolache, a elaborat, in 1990, Schita privind strategia infaptuirii economiei de piata in Romania. Documentul de analiza si prognoza economica incerca sa puna de acord exigentele pietei libere, ale climatului concurential existent in lume, cu nevoia de a oferi populatiei un nivel acceptabil de viata, caci numai asa aceasta putea accepta democratia si economia liberala. in plus, dupa ani de privatiuni in sfera consumului, oamenii considerau ca este o datorie morala a statului aceea de a sustine cresterea nivelului de trai. Potrivit Schitei, "esenta strategiei propuse consta in aceea ca tranzitia la o economie de piata sa se faca in termene cat mai scurte (dar evitand costuri sociale greu suportabile), in conditiile unui program de protectie sociala eficace a grupurilor defavorizate, unui nivel acceptabil de asigurare sociala a intregii colectivitati si promovarii unei politici coerente, care sa asigure cresterea treptata, dar efectiva a standardului de viata' (Postolache, coord., 1990, p. 12).

Pornind de la constatarea proprie simtului comun ca ideea de sacrificiu economic azi pentru abundenta de maine nu are deloc priza la cetateni, Schita din 1990, plina de formule generale si de deziderate cu iz electoral, lasa impresia ca problemele tranzitiei (desi numeroase si destul de grave) se vor rezolva aproape de la sine, iar populatia nu va resimti socul schimbarii de sistem economic : "Schita strategiei propuse - spuneau autorii ei - contureaza o linie generala in care costurile sociale ale tranzitiei sa fie acoperite, in buna masura, simultan cu aparitia lor, asa fel incat, chiar in cursul tranzitiei si nu ulterior, sa se atinga un nivel comparativ cu media europeana la indicatorii sociali de baza' (Postolache, coord., 1990, p. 12). in realitate, tranzitia s-a dovedit a fi o mare catastrofa pentru cei mai multi dintre locuitorii Romaniei, care si-au vazut injumatatite veniturile salariale reale in decurs de cinci ani, pentru ca ulterior

declinul sa continue. Tranzitia le-a spulberat multora economiile financiare realizate cu greu de-a lungul anilor si i-a adus in situatia de a nu-si mai putea permite "luxul' unui concediu sau al unor mici investitii. Insecuritatea economica a afectat nu numai comportamentul de consum, ci si pe cel matrimonial si de dezvoltare a familiei.

Cheltuielile sociale menite sa compenseze efectele negative ale schimbarilor macroeconomice au inregistrat o crestere de aproximativ doua procente in 1990 si s-au mentinut ulterior la aproximativ 16% din PIB (proportie oricum modesta fata de aceea a tarilor vecine, in care fondurile destinate protectiei sociale se ridicau la aproximativ 20% din PIB). Numai ca valoarea lor in termeni reali a scazut permanent. Din aceste motive, profesorul Catalin Zamfir (fost ministru al Muncii si Protectiei Sociale din iunie 1990 pana in aprilie 1991) considera ca, "dupa 1989, protectia sociala a cunoscut o crestere extrem de modesta in Romania. Cresteri au avut loc mai degraba in serviciile sociale - invatamant si sanatate. in ceea ce priveste insa protectia sociala propriu-zisa, adica transferurile sociale spre grupurile cele mai dezavantajate, ea a scazut: cheltuielile pentru copii, familie si pentru asistenta sociala au scazut continuu (); dupa 1989, statul a tins mai degraba sa se retraga din functia de protectie sociala, decat sa asigure o protectie sociala mai accentuata' (Zamfir, Zamfir, 1995, p. 428). Acest comportament al statului roman este constatat si de alti analisti sociali si politici. De exemplu, in volumul I al lucrarii Romania - starea de fapt gasim urmatoarea remarca: "Daca in vechiul regim statul isi asumase o buna parte din functiile familiei in ceea ce priveste cresterea si ingrijirea copiilor, imediat dupa revolutie s-a observat o retragere aproape totala a statului din exercitarea acestor functii' (Pasti, Miroiu, Codita, 1997, p. 115).

"Retragerea' statului roman din functia sa asistentiala a fost determinata de mai multi factori, pe care C. Zamfir ii enumera in ordinea urmatoare:

a) starea de declin a economiei, corelata cu convingerea factorilor politici si a agentilor economici ca protectia sociala, prin cheltuielile pe care le presupune, impiedica relansarea productiei si a circulatiei marfurilor pe coordonatele pietei libere;

b) reducerea cheltuielilor bugetare in efortul de echilibrare macroeconomica si de instaurare a disciplinei financiare;

c) ineficienta unor sectoare economice "strategice' si/sau greu de reformat (din ratiuni politice), sectoare teoretic productive si aducatoare de profit, dar in realitate consumatoare de ban public; aceste sectoare industriale pe nedrept privilegiate s-au "remarcat' si prin refuzul de a plati sumele datorate statului pentru bugetul asigurarilor si protectiei sociale ;

d) competitia intre cresterea salariilor bugetarilor si alocarea de fonduri pentru protectia sociala;

e) subventionarea mascata de catre populatie a activitatilor economice ineficiente (beneficiare ale unor credite ieftine) prin practicarea de catre stat (BNR) a unei politici financiare ce a condus la o rata reala negativa a dobanzilor;

f) identificarea de catre fortele de dreapta a protectiei sociale cu principiile socialismului, fapt ce a determinat reactii de aparare ale guvernantilor fata de acuzatiile de comunism sau "neocomunism' ;

g) confuzia intre rolul politicii sociale si rolul pietei libere in reglarea mecanismelor cererii si ofertei, a nivelului de aspiratie si a puterii de satisfacere a trebuintelor;

h) influenta Bancii Mondiale si a FMI in politica economica a Romaniei, in sensul diminuarii cheltuielilor sociale, in "asteptarea' rezultatelor implementarii unui nou sistem asistential bazat pe testarea resurselor financiare ale solicitantilor de sprijin.

Asa se face ca toate strategiile de reformare preconizate in Schita Postolache si in Cartea Alba a Guvernului privind Sistemul de asistenta sociala in Romania au fost aplicate cu decalaje daunatoare si au avut rezultate nesatisfacatoare.

4. Asistenta sociala - politica publica a medierii

Dezvoltata pe fundamentele curentului solidarist, dar si ca o consecinta a pragmatismului social, asistenta sociala moderna se plaseaza la intersectia unor tranzactii de maxima importanta pentru mecanismele de reglaj si pentru echilibrul sistemului social.

Prin "naturala' sa organizare economica inegalitara, societatea contine permanent surse de conflict si de tensiune intre bogati si saraci; diferentele culturale si religioase potenteaza mereu raporturi sociale care angajeaza identitatea si alteritatea; in fine, existenta persoanelor cu dizabilitati si in general a celor care nu se inscriu in cadrele "normalitatii' aduce inprim-plan relatia dintre grupurile dominante si exclusi. "Asistenta sociala apare astfel in centrul tranzactiilor dintre societate si exclusi, precum si dintre acestia din urma si societate. Ea este traversata de tensiunile includerii si excluderii, ale alteritatii si identitatii' (Freynet, 1995, p. 168). Practicand inevitabil diferentierea, excluderea, si cautand mereu integrarea, intr-o logica identitara, societatea a creat un mecanism institutionalizat al medierilor: asistenta spciala.

Medierea (termen ce isi are originea in cuvintele latinesti mediatio = mijlocire, interpunere; medius = cel care este in mijloc; mediare = a imparti in doua; a se interpune) este legata, in teoria si in practica asistentei sociale, de un alt concept fundamental, acela de tranzactie. Existenta diferentelor dintre indivizi, grupuri umane sau comunitati conduce la crearea unui spatiu intersubiectiv, in care se produc actiuni de schimb. Acestea structureaza practic "tesatura sociala', evidentiind in acelasi timp capacitatea marginalilor, a exclusilor de a dezvolta comportamente solidare, precum si capacitatea lor de a lua distanta fata de societatea instituita⁶ si de a negocia cu ea. Conceptul de tranzactie permite, asadar, studierea schimburilor care au loc intre societatea instituita si exclusi - ca proces de impunere a valorilor societale, de "normalizare' sau de integrare -, iar pe de alta parte studierea schimburilor ce se produc in interiorul populatiei marginale si/sau deviante.

Tranzactiile sunt, de asemenea, modalitati de reliefare a conditiei de exclusi sau de integrati a actorilor sociali, ca si de evidentiere a "operatiilor' care se produc la

6. Societatea instituita este ansamblul institutiilor si normelor care structureaza viata unei comunitati. Prin normele si organizatiile care o compun, societatea instituita genereaza excluderea economica, sociala si culturala, definind conditiile de viata si de munca, delimitand frontierele dintre normalitate si devianta si controland trecerea de la statutul de exclus la cel de integrat sau invers. Societatea instituita tinde sa reduca excluderea prin mecanisme de corectare a inegalitatii.

frontiera dintre normalitate si anormalitate in diferite domenii ale socialului. Astfel, tranzactiile se pot produce :

la nivel economic, unde excluderea este fundamental legata de saracie ; in acest domeniu, tranzactiile cu societatea instituita vizeaza conditiile de viata ale saracilor si presupun o miza materiala, financiara;

in plan juridic, exclusii nu constituie un grup social propriu-zis: ei sunt identificati prin intermediul categoriilor definite de legi cum ar fi aceea a somajului, legea privind ajutorul social, legile vizand persoanele cu dizabilitati etc.;

la nivel sociologic, tranzactiile dau seama de integrarea microgrupala, ca si de mecanismele integrarii sociale de ansamblu, respectiv de apartenenta la micro-grup si la comunitate ;

in plan psihologic, tranzactiile sunt cele care construiesc identitatea subiectilor.

Asistenta sociala este conceputa ca un factor de mediere in cadrul tranzactiilor economice, juridice, sociologice si psihologice. Medierile pot fi cognitive (vizand transferul de informatie intre grupurile marginale si societate), contextuale sau contractuale (purtand asupra cunoasterii reciproce si asupra intelegerii mutuale), simbolice (permitand actorilor sociali descifrarea sensului propriei lor existente si inscrierea lor in istoria sociala si culturala a comunitatii si a epocii) si politice (dezvoltand "cetatenia activa', initiativa sociala si integrarea in viata comunitara).

"Cum poate asistenta sociala sa fie mediatoare ? in calitatea ei de entitate institutionala, ea este deopotriva produs al societatii organizate si reprezentant al normelor acestei societati. Asistenta este un martor al raporturilor de putere dintre diferitele grupuri sociale. Ea este insarcinata sa asigure normalizarea, sa mascheze inegalitatile pentru a le asigura perenitatea, sa controleze zonele de incertitudine potential periculoase pentru putere. Asistenta sociala indeplineste o functie de vames in serviciul puterii centrale. Ea are drept misiune stabilirea legaturilor intre doua sisteme straine unul de celalalt' (Freynet, 1995, p. 173), adica intre societatea instituita ("normala', dominanta) si grupurile marginale.

Societate instituita

I/E

I/E

Relatie sociala

Mediere a asistentei sociale

Tensiunea integrare/excludere

Figura 1. Societatea instituita

Dupa cum precizeaza Marie-France Freynet, "cuplajul' sau legatura dintre sistemele amintite se realizeaza prin intermediul urmatoarelor elemente de frontiera:

persoana-frontiera (spre exemplu, asistentul social), care are rolul de a pune in legatura sistemul resurselor cu utilizatorii resurselor;

organismele de cuplaj sau suporturile organizationale ale persoanelor-frontiera (institutiile de asistenta sociala);

sistemele temporare de cuplaj, care permit mobilizarea rapida a resurselor, in functie de un obiectiv concret (este cazul reuniunilor unor factori de decizie, care iau masuri asistentiale sau impart sarcini diferitelor organisme asistentiale);

sistemele permanente de cuplaj - institutii de tranzit pentru sistemul resurselor si pentru utilizatori -, cum ar fi, spre exemplu, centrele de primire sau permanentele puse la dispozitia publicului.

Aceste elemente se situeaza intre doi poli opusi, cu care nu trebuie sa se identifice si intre care trebuie sa se mentina echilibrul jocului integrarii si excluderii.

Asistenta sociala mediaza, asadar, relatiile dintre societatea instituita, grupurile excluse sau marginale⁷ si socialitatea locala⁸. Ratiunea de a fi a asistentei sociale o reprezinta reglarea raporturilor dintre o lume a normalitatii si una a marginalitatii. Aceasta misiune este insa complicata si ideologizata. Dupa cum unii sociologi criticau, pe buna dreptate, scoala ca instanta socializatoare care perpetueaza structura si inegalitatile sociale, asistenta sociala poate fi si ea obiectul unei analize critice din unghiul perpetuarii ideologiei dominante.

Astfel, asistentul social apare "mai mult ca un garant al alienarii decat ca investit cu un rol istoric important. El este mai mult garantul ordinii si al imobilismului decat al schimbarii si al evolutiei sociale. De aceea, in practica sa, el este mai orientat catre sesizarea problemelor in termeni individuali decat spre evaluarea lor in termeni colectivi (). Altfel spus, el prefera sa formuleze probleme individuale mai curand decat mize colective' (Liegeois, 1977, p. 225). Oferindu-i instrumentele analizei problemelor umane dintr-o perspectiva dominant psihologica, "ideologia medicala' il scuteste pe asistentul social de a-si pune intrebari cu privire la raporturile sale cu puterea. Or, tocmai aceste intrebari stau la baza justificarii existentei insesi a asistentei sociale ca profesie.

3. Teoriile sociologice si asistenta sociala

3.1. Imaginea societatii globale. Proiectii asistentiale

Cunoasterea si interpretarea realitatii sociale depind de asumarea de catre cercetator a unei ipoteze (sau a unei axiome) cu privire la natura umana si la geneza formelor vietii comunitare. Propozitiile "referentiale' care au intemeiat, de-a lungul timpului, filosofia

Notiunea de grup exclus sau marginal are in vedere atat precaritatea conditiilor de viata ale persoanelor care il compun, cat si imaginea descalificanta pe care persoanele respective o genereaza in ochii "normalilor', ca si in propriii lor ochi (respectiv statutul si autoperceptia). Socialitatea locala reprezinta "reteaua' in care fiecare individ este inclus, in functie de pozitia sa sociala si de ocaziile de contact.

sociala si mai apoi sociologia au vizat in primul rand substanta umanului si "motivul' traiului colectiv. Din multitudinea caracterelor sau determinatiilor naturii umane, cele la care filosofii, antropologii si sociologii fac referirile cele mai constante si mai consistente sunt rationalitatea si sociabilitatea. Distingandu-se de restul lumii animale prin capacitatea sa cognitiva, prin uzajul ratiunii si practicarea virtutilor morale, omul este produsul si creatorul corpului social, adica al acelui complex de elemente materiale si simbolice care regizeaza interactiunile dintre indivizi, grupuri si comunitati.

Pentru a facilita intelegerea demersurilor teoretice vizand dimensiunea contextuala a asistentei sociale, consideram necesara, in prealabil, reiterarea principalelor presupozitii antropologice vizand socialitatea. Cat priveste rationalitatea, ca determinativ al umanitatii, ea nu pune probleme speciale de interpretare. indeobste se accepta ideea ca rationalitatea este o caracteristica a comportamentului uman, constand in orientarea acestuia dupa principiile logicii si dupa modelele instituite social. Acolo unde nu guverneaza ratiunea (fie ca e vorba despre viata privata sau despre prestatiile cu caracter public), gasim cele mai multe asemanari cu comportamentele animale.

Spre deosebire de axioma rationalitatii, problema sociabilitatii (legata de intrebarea: "Cum sunt cu putinta instituirea si conservarea ordinii sociale?') este mult mai controversata. Ea deschide orizonturi explicative de prima importanta pentru reflectiile asupra asistentei sociale. Incontestabil, omul traieste in comunitate cu semenii sai; nu exista elemente care sa probeze ca el ar fi fost vreodata (in zorii istoriei sale ca specie) un singuratic. Dar care este "motivul' vietii in comunitate ? Raspunsurile la aceasta intrebare s-au structurat in jurul a doua ipoteze principale: a) cea dintai in ordine istorica ii are ca principali exponenti pe anticii Platon si Aristotel, care considerau ca, prin natura sa, omul este o fiinta sociala {zoon politikori); nefiind autosuficient, omul poseda un "instinct social' de substanta utilitara, dar si morala, care il conduce la cooperarea (fie ea si conflictuala) cu ceilalti indivizi ai speciei sale ; b) cealalta ipoteza (sustinuta initial de sofisti, dar consacrata in filosofia moderna de Thomas Hobbes) pleaca de la premisa ca nu exista o inclinatie naturala pentru viata sociala; societatea este produsul unui acord (contract) intervenit intre oamenii care, initial, au fost egali si liberi (nelegati de nici o norma sociala); imposibilitatea de a-si conserva viata si proprietatea in absenta regulilor de comportament si a unei autoritati care sa arbitreze conflictele si sa garanteze protejarea dreptului fiecaruia i-a determinat pe oameni sa renunte la libertatea lor absoluta din starea naturala si sa creeze societatea civila. Asadar, cele doua explicatii ale nasterii civilitatii se bazeaza, in primul caz, pe afirmarea sociabilitatii naturale, iar, in al doilea caz, pe teoria caracterului artificial al societatii si al politicii. Din unghi asistential, teoria sociabilitatii naturale trimite la o ideologie a solidaritatii si a necesitatii cooperarii membrilor colectivitatii; in schimb, opusul ei postuleaza in mod inevitabil un individualism pe care cu greu reuseste sa-l tempereze calculul rational al utilitatii unui sistem normativ ce ne poate constrange, uneori, chiar la ajutorarea aproapelui.

Indiferent daca vom considera societatea ca fiind produsul naturii (esentei) umane sau daca o vom vedea ca pe rezultatul unui calcul rational al indivizilor, cert este ca ea functioneaza ca un urias sistem in care elementele (indivizii, grupurile si comunitatile, precum si institutiile sociale) sunt asezate in structuri si sunt legate prin functii specifice.

Sociologia ultimelor decenii apeleaza constant la modelul sistemist⁹, care imagineaza societatea globala ca pe un complex de subsisteme interdependente (economicul, politicul, structurile normative si structurile de socializare).

O asemenea conceptie despre societate isi are originea in structuro-functionalismul lui Talcott Parsons (1902-l980). incercand sa depaseasca empirismul cercetarilor sociologice americane din perioada interbelica, Parsons a construit o teorie generala a societatii, reunind elemente din diverse stiinte umaniste, cum ar fi economia, stiintele politice, psihologia si antropologia. Teoria generala a actiunii aplicata la sistemul social distinge patru asa-numite functii primare : a) functia de mentinere a modelelor de control; b) functia de integrare interna a sistemului de actiune; c) functia de realizare a scopurilor colective; d) functia de adaptare a sistemului de actiune la conditiile globale ale mediului. Respectivele functii sunt proprii unor subsisteme ale sistemului de actiune, presupunand anumite componente structurale si procese sau mecanisme de evolutie, ca in tabelul de mai jos :

Tabelul 1. Cele patru functii primare ale sistemului social

Toate elementele cuprinse in tabel interactioneaza unele cu altele si in raport cu mediul, fata de care dobandesc diverse grade de autonomie. in conceptia lui Parsons, societatea este un subsistem special, respectiv colectivitatea care, gratie nivelului sau de autonomie si completitudine, ofera membrilor ei posibilitatea de a-si satisface trebuintele individuale si colective. Pornind de la o astfel de teorie, sociologii contemporani au ajuns sa considere ca societatea globala poate fi vazuta fie ca un vast fenomen social total (la scara mondiala si/sau nationala), fie ca un ansamblu concret si singular de persoane si grupuri umane, in cadrul caruia sunt exercitate toate categoriile de activitati.

incepand cu anii '50, se poate constata aparitia unei bogate literaturi sociologice de factura sistemista. Amintim in acest sens: Talcott Parsons, The Social System, The Free Press of Glencoe, New York, 1951; Walter Buckley, Sociology and Modern Systems Theory, Prentice Hali, Englewood Cliffs, New Jersey, 1967 ; Henri Janne, Le systeme social. Essai de theorie generale, Editions de lTnstitut de Sociologie de l'Universite Libre de Bruxelles, 1968 ; M. Crozier, E. Friedberg, L'acteur et le systeme, Editions du Seuil, Paris, 1977; Jean-William Lapierre, L'analyse des systemes. L'application aux sciences sociales, Syros/Alternatives, Paris, 1992; Jean-Claude Lugan, La systemique sociale, Presses Universitaires de France, Paris, 1993 etc. O ampla analiza a sistemismului contemporan o realizeaza Anton Carpinschi si Cristian Bocancea in volumul I al tratatului de Stiinta politicului, Editura Universitatii "AU. Cuza', Iasi, 1998, pp. 153-220.

Este necesara insa sublinierea distinctiei dintre conceptele de sistem social si de societate : atunci cand vorbim despre sistemul social, avem in vedere "un instrument de analiza aplicabil unui evantai foarte intins de colectivitati, de toate felurile si de toate marimile' (Lugan, 1983, p. 59); notiunea de societate se refera la o realitate concreta (cum ar fi, de exemplu, societatea romaneasca contemporana), pe cata vreme notiunea de sistem social trimite la o imagine abstracta, schematica (Lugan, 1983, pp. 56-57).

Modelul sistemist de analiza a societatii pune in relatie urmatoarele elemente: a) structurile economice, care au functii vizand productia si circulatia bunurilor de consum, a serviciilor si a fortei de munca; b) structurile politice, care definesc obiectivele comunitare, mobilizand apoi resursele necesare si actionand pentru indeplinirea lor; c) structurile normative, corespunzand "ansamblului de institutii, de norme, reguli juridice, clase sociale si grupuri care au drept functie stabilirea si mentinerea solidaritatilor pe care o societate le poate pretinde intre membrii ei; aceasta comunitate este in acelasi timp un loc de presiune, de control social, un loc de adeziune la un consens colectiv si un loc de manifestare a solidaritatii' (Lugan, 1983, p. 59); d) structurile de socializare (familia, scoala, asociatiile culturale, sindicatele, Biserica, partidele politice, mass-media etc.) transmit membrilor unei comunitati o anumita cultura si anumite valori morale, politice, culturale, conferindu-le identitate si capacitate de adaptare functionala.

Nu exista societate din care sa lipseasca vreunul dintre subsisteme. Ele dau consistenta oricarei colectivitati, indiferent de nivelul de dezvoltare si de ordinea morala, juridica si politica pe care o practica. Subsistemele se afla permanent intr-un proces de interactiune, de schimb; intre ele se produc adaptari reciproce. Mijloacele lor de actiune sunt urmatoarele:

banul (specific subsistemului economic) - mijloc de reglare a circulatiei bunurilor, mijloc de presiune si "disciplinare', de obtinere a atasamentului fata de un sistem social; in absenta banului, asa cum il concep societatile moderne, comunitatile arhaice au apelat la alte mijloace ale schimbului economic ; nu este exclus ca, in viitor, traditionalele monede si bancnote sa dispara, insa niciodata nu va disparea practica schimbului si nici ideea unui bun de referinta;

puterea (capacitatea de a-i obliga pe membrii unei societati sa actioneze in vederea indeplinirii obiectivelor comunitare, generale; factorul dinamic ce actioneaza impotriva entropiei sociale) este instrumentul subsistemului politic¹⁰; puterea politica institutionalizata (statul) detine monopolul utilizarii fortei legitime, a coercitiei; ca uniune a "legiuitorilor, scribilor si jandarmilor' (potrivit expresiei sociologului belgian Henri Janne), statul si puterea politica pe care o incarneaza reprezinta matricea institutionala a societatii globale ;

influenta - mijloc al subsistemului normativ, de integrare - este capacitatea de a obtine adeziunea cetatenilor prin persuasiune; ea este opusul fortei brute si semnul unei societati mai putin "barbare', dar nu neaparat si mai morale;

10. Puterea nu este exclusiv politica; in fapt, puterea politica e doar o specie a puterii sociale (care cuprinde, de asemenea, puterea economica, culturala, spirituala). Adesea, "speciile' puterii opereaza combinat, neputand fi identificate cu claritate : actiunea politica se combina cu presiunea (sau cu recompensa) economica, cu influenta exercitata de prestigiul spiritual etc.

- angajamentele generalizate fata de valorile si normele unei societati date constau in mecanisme ideologice care justifica ordinea sociala, modul de viata si obisnuintele comportamentale, facand din ele singurele valori acceptabile. in orice societate pot opera, la un moment dat, doua tipuri de angajamente generalizate: pro-atitudinale si contra-atitudinale. Angajamentul pro-atitudinal consta in implicarea persoanei sau a grupului intr-un comportament nonpro-blematic sau conform atitudinilor sale, pe cand angajamentul contra-atitudinal presupune acceptarea unor comportamente ce contrazic moralitatea sau convingerile individuale, dar care sunt absolut necesare adaptarii la exigentele comunitare.

Dupa cum afirma Jean-Claude Lugan (1983, p. 60), "accesul la influenta, la putere si la bani este supus angajamentelor generalizate, care dovedesc ca actorul sau grupul de actori utilizeaza aceste mijloace in cadrul valorilor si normelor sistemului social dat'.

in conceptia sociologului francez Jean-William Lapierre (1973, pp. 32-33), societatea globala este alcatuita din mai multe subsisteme: biosocial sau sociogenetic (avand ca functie reproductia sociala a populatiei); ecologic sau sociogeografic (cuprinzand relatiile oamenilor cu mediul natural, modul de habitat, relatiile de vecinatate, procesele de migrare si de deplasare a populatiei etc.); subsistemul economic (producatorul bunurilor materiale si serviciilor, prin utilizarea resurselor naturale si a fortei de munca); subsistemul cultural (specializat in crearea si difuzarea valorilor, codurilor, simbolurilor) si subsistemul politic (ansamblul proceselor decizionale care privesc societatea globala). intre toate subsistemele societatii globale exista raporturi de interdependenta. Pornind de la aceste raporturi (de la natura si sensul lor), putem determina subsistemul "dominant' al unei societati: el este acela care are capacitatea de a impune tuturor celorlalte subsisteme constrangeri pe care acestea nu i le pot impune la randul lor'.

Deschis fata de influentele mediului extern (in care includem nu numai lumea naturala, ci si comunitatile cu care vine in contact), orice sistem social isi conserva structurile si functiile, adaptandu-se permanent datorita retroactiunii (feedback). Retro-actiunea face ca sistemele sociale sa fie evolutive. in viziune sistemista, functionarea societatii presupune adaptarea structurilor si a functiilor subsistemelor componente, astfel incat sa se pastreze un echilibru dinamic intre acestea, precum si intre subsisteme si ansamblul social. De indata ce echilibrul este tulburat din cauza absentei sau a insuficientei ajustarilor structural-functionale, corpul social va cunoaste fenomene de criza; in astfel de contexte, va fi necesara interventia asistentului social, ca agent reglator.

Paradigma sistemica (atat in forma ei clasica, structuro-functionalista, cat si in variantele mai noi, cum ar fi sistemismul entropie si cel comprehensiv) determina o conceptie aparte si asupra clientului asistentei sociale. Acesta este privit ca figuratorul unei multitudini de roluri sociale pe care le joaca fie succesiv, fie concomitent. Rolurile sociale sunt mcfdele de comportament corespunzatoare diferitelor statusuri (pozitii)

11. Fara a absolutiza, putem afirma ca in societatile postindustriale domina economicul, in societatile guvernate dictatorial - politicul; subsistemul cultural pare dominant in societatile arhaice etc.

sociale sau, altfel spus, ansambluri de comportamente pe care indivizii unei colectivitati le asteapta de la o persoana ce ocupa o anumita pozitie sociala¹ in interiorul campului social, individului i se solicita (si i se impune) concordanta comportamentelor cu statusul pe care il are sau la care aspira. intre modelele de comportament care ii sunt impuse, in interiorul rolurilor pe care si le asuma, pot sa apara uneori divergente sau chiar incompatibilitati, fapt ce determina ruperea echilibrului functional al actorului social. Prin urmare, asistentul social trebuie sa identifice configuratia rolurilor pe care le joaca asistatul in mediul sau familial si profesional, in cadrul grupurilor din care face parte si la nivelul comunitatii. Reteaua de drepturi si indatoriri in care este prins individul face ca interventia sociala sa fie supusa totdeauna unor conditionari multiple. Mai exact, asistenta sociala opereaza in contexte sistemice (intrucat clientii ei sunt "prinsi' in tesatura sociala), fiind ea insasi, ca activitate, parte a sistemului social.

Viziunea sistemica asupra societatii nu este unica paradigma din sociologia contemporana. Dupa cum observa Raymond Boudon (1997, p. 7), "in numele unei idei curent acceptate de filosofia contemporana a stiintelor, orice comunitate stiintifica, functionand in regim de stiinta normala, se supune unei paradigme unice, cercetatorii fiecarei discipline bazandu-se astfel pe un ansamblu de principii acceptate de toti. indoielile si divergentele ar aparea deci doar in perioadele de revolutie stiintifica, odata cu tendinta de inmultire a paradigmelor, cand in sfarsit unul din concurenti castiga, deschizand o noua perioada de stiinta normala. Ne intrebam daca nu e preferabil, arunci cand este vorba despre sociologie, sa inversam termenii acestei descrieri. intr-adevar, in cadrul acestei discipline se observa, dimpotriva, permanente divergente cu privire la principiile ce o definesc, domnia paradigmei unice instalandu-se doar in rarele momente in care o scoala reuseste sa-si impuna provizoriu punctul de vedere'. Boudon mentioneaza, ca modele concurente, sociologia descriptiva, sociologia critica si sociologia actiunii.

Asistenta sociala nu se limiteaza nici ea la sistemism; putem chiar sa afirmam ca uneori nu pune pe un plan secund doar sistemismul, ci sociologia in ansamblu, preferand sa se bazeze mai mult pe teoriile si metodele din psihologie. Deschiderile multiple ale asistentei sociale catre orizonturi teoretice si metodologice diferite nu fac decat sa-i dezvolte capacitatea de intelegere a mecanismelor lumii omului si de gestionare a complexitatii sociale.

3. Sociologia actiunii. Repere teoretice pentru asistenta sociala

Daca pentru a construi o imagine globala a societatii am preferat utilizarea paradigmei sistemice (care insista asupra interconditionarilor dintre elementele - structurile si ♦functiile - ansamblului comunitar), pentru a ne apropia de realitatea vie a clientului asistentei sociale vom face apel la sociologia actiunii, ale carei principii sunt urmatoarele: "Orice fenomen social, indiferent de'natura lui, este intotdeauna rezultatul unor actiuni,

1 Statusul sau pozitia sociala se constituie din ansamblul relatiilor orizontale (egalitare) si verticale (ierarhice) pe care un individ le are cu alti membri ai comunitatii careia ii apartine. Prin status intelegem, de asemenea, ansamblul drepturilor si indatoririlor pe care un individ le are in virtutea locului pe care il ocupa in societate. Din aceasta perspectiva, rolul social poate fi conceput ca un aspect prescriptiv al conduitei asociate unui status.

credinte si, in general, al unor comportamente individuale (); sociologul care vrea sa explice un fenomen social trebuie sa regaseasca sensul comportamentelor individuale aflate la originea lui' (Boudon, 1997, p. 24). Din aceste principii rezulta extrem de multe consecinte teoretice, metodologice si chiar ideologice pentru practica asistentiala. Profesionistii asistentei sociale (ca si decidentii politici cu functii si responsabilitati in domeniu) intervin in diverse situatii de criza sau de disfunctie sociala. Unele dintre ele au drept cauza fenomene naturale (acesta este cazul insuficientei resurselor unei populatii care locuieste pe un teritoriu afectat de seceta, de cutremure, inundatii, incendii etc.); altele se produc din cauza actiunilor umane (de exemplu, razboaiele, blocadele economice, deteriorarea mediului natural s.a.m.d.). Observam, asadar, ca marile probleme sociale sunt cauzate fie de factori naturali incontrolabili, fie de factorul uman. in ambele situatii avem de-a face cu o inlantuire de evenimente. Evenimentele marcate de intentionalitate, de scop uman, poarta numele de actiuni. "Actiunea apare, astfel, ca o succesiune de schimbari controlate de o fiinta umana, schimbari a caror finalitate este producerea unor valori sau satisfacerea unor trebuinte' (Popa, 1984, p. 11). Nu toate actele umane sunt caracterizate de o intentionalitate clara; unele comportamente ale omului au incarcatura dominant biologica. De aceea, pentru a determina caracterul social al unei actiuni, utilizam urmatoarele criterii:

in actiunea sociala, persoanele implicate tin seama de prezenta, de existenta sau de comportamentul altor persoane, intrucat actiunea sociala se prezinta in primul rand ca o influenta reciproca intre actori sociali;

actiunea actorului trebuie sa aiba valoare de semn, de simbol pentru ceilalti oameni: "A atasa o semnificatie conduitei tale si conduitei celorlalti inseamna a-i atribui un sens simbolic, care sa poata fi transmis si inteles gratie unui cod de indicii sau de semne; inseamna, si mai exact, a insera aceasta conduita intr-un sistem de comunicatie' (Rocher, 1968, p. 27);

actiunea sociala presupune intelegerea reciproca a asteptarilor actorilor sociali si orientarea comportamentului potrivit respectivelor asteptari¹³.

Insistand pe elementele numite influenta, semnificatie si intelegere, aceste trei criterii fundamenteaza definirea subiectiva a actiunii sociale care, potrivit lui Max Weber (Theory of Social and Economic Organization), se caracterizeaza prin comunicarea semnificatiilor subiective: "Actiunea (umana) este sociala in masura in care, prin faptul semnificatiei subiective pe care individul sau indivizii care actioneaza i-o ataseaza, tine seama de comportamentul altora si este afectata de acesta in cursul ei'. Adaptarea comportamentului in functie de partenerii sociali poate fi determinata rational fie de natura scopului urmarit de cel care actioneaza, fie de o valoare pe care actorul o accepta neconditionat; in unele situatii, factorul determinant al actiunii este un imbold afectiv ; in fine, adaptarea comportamentului poate depinde de constrangerea unei traditii actionale. Rezulta astfel, in conceptia lui Weber, patru tipuri de actiuni sociale : rationale prin finalitate, rationale prin valoare, afective si traditionale.

13. Cel mai adesea, actionam nu potrivit inclinatiilor noastre naturale, nu potrivit tendintelor de moment sau pulsiunilor afective, ci in conformitate cu ceea ce credem ca asteapta de la noi oamenii din jur. in asistenta sociala, clientii sunt tentati permanent sa dezvolte comportamente pe care le presupun acceptate (sau chiar apreciate) de catre asistentul social. Actiunea conform asteptarilor celorlalti actori sociali presupune existenta unor modele de comportament socialmente acceptate pentru diferite statusuri sociale.

in conceptia lui Emile Durkheim, actiunea (sau faptul social) se caracterizeaza prin exterioritate si prin capacitatea coercitiva - doua criterii "obiective'. in cunoscuta lucrare Les Regles de la methode sociologique (1895), Durkheim considera ca faptele sociale sunt "maniere de a actiona, de a gandi si de a simti, exterioare individului, si care sunt dotate cu o putere de constrangere in virtutea careia ele i se impun'. Caracterizarea faptului social avea la baza distinctia dintre constiinta colectiva si constiinta individuala. Prima reprezinta un ansamblu de moduri de a gandi, de a simti si de a actiona, stabilit (construit) in decursul istoriei unei societati, si care constituie mostenirea ei culturala si de civilizatie. Constiinta colectiva este anterioara individului, i se impune si dainuie dupa disparitia acestuia. Caracterul coercitiv al constiintei sociale semnifica faptul ca, pentru a putea trai intr-o societate data, individul trebuie sa isi insuseasca si sa practice manierele ei de a gandi, de a simti si de a actiona. Interiorizarea constiintei sociale de catre individ (transformarea modelelor si normelor acesteia in modele si norme ale constiintei individuale) se realizeaza prin educatie sau, in sens mai larg, prin socializare. Individul ia nastere din societate, si nu invers; fiecare membru al unei comunitati are impresia ca nu se supune decat lui insusi, pe cata vreme el nu este decat "jucaria fortelor colective'.

Sintetizand si reunind criteriile de definire de mai sus, putem conchide ca actiunea sociala este orice maniera de a gandi, de a simti si de a actiona, a carei orientare este structurata potrivit unor modele colective, impartasite deci de catre membrii unei colectivitati umane (Rocher, 1968, p. 45).

Totusi, orientarea potrivit modelelor socialmente sintetizate nu trebuie confundata cu predeterminarea. Asa cum remarca Gilles Ferreol (1991), sociologia actiunii scoate conduitele individuale si comportamentele colective din schema explicativa a istori-cismului (unde ele sunt privite ca "fructul legilor generale de evolutie'), plasandu-le intr-o retea a confruntarilor unor rationalitati divergente. in universul actiunilor umane nu opereaza decat rareori mecanismele determinismului simplu si rigid; cauzele, manierele de desfasurare si finalitatile actiunilor sunt adesea ocultate de o multitudine de elemente proprii fie actorului, fie mediului actiunii. Dintre aceste elemente, se remarca libertatea actorului. Ea nu pune in cauza caracterul general rational al sistemului de actiune, ci il face mai putin transparent si mai greu de analizat.

Postuland ideea ca orice conduita umana este expresia unei libertati (oricat de restransa ar fi ea), Michel Crozier si Erhard Friedberg (1977) considera ca este iluzorie dorinta de a explica actiunile prin prisma rationalitatii organizatiei, a obiectivelor, functiilor si structurilor acesteia. Mai mult decat atat, se poate spune chiar ca actorul participa la organizatie doar pentru a-si satisface trebuintele individuale, si nu pentru a raspunde vreunei exigente sau/si inclinatii sociale. Acelasi lucru il afirma si paradigma actiunii colective (Olson): nici un individ nu are interesul de a actiona pentru a sustine o organizatie ce produce bunuri si servicii colective, in virtutea faptului ca oricum va beneficia de ele; participarea individului (atunci cand ea nu e determinata coercitiv) este impulsionata doar de posibilitatea de a obtine satisfactii personale prin intermediul organizatiei.

O modalitate asemanatoare de concepere a actorului social face apel la modeluj economist "contributie-retributie' (in cadrul unui sistem de actiune, actorul cauta sa obtina o retributie cel putin echivalenta cu contributia sa la functionarea sistemului). Participarea la jocurile organizatiilor nu este regizata de un plan coerent de satisfacere

a trebuintelor individuale (plan care, in anumite situatii, ar necesita actiuni fara utilitate evidenta si imediata), ci, dimpotriva: intr-un context de rationalitate limitata, actorul social decide secvential, adica alege, pentru fiecare problema ce ii apare, prima solutie corespunzatoare unui nivel minim de satisfactie. in consecinta, rationalitatea si libertatea actorului sunt limitate de ceea ce societatea defineste ca fiind "tip de solutie' si "prag de satisfactie minima'. Crozier si Friedberg considera ca, in aceste conditii, este importanta analiza circumstantelor materiale, structurale si umane care limiteaza si definesc libertatea si rationalitatea. Acest demers analitic se structureaza in jurul conceptului central de strategie, iar pentru intelegerea conceptului autorii pleaca de la urmatoarele observatii empirice:

a) actorul social nu are decat rareori obiective clare si proiecte coerente; acestea sunt cel mai adesea multiple, ambigue, nonexplicite si chiar contradictorii, putandu-se schimba sau ajusta in timpul actiunii, in functie de circumstante;

b) actorul este intotdeauna activ : desi comportamentul sau este influentat si limitat de factori externi, nu este niciodata direct si complet determinat; chiar pasivitatea este, intr-o anumita masura, rezultatul unei alegeri ;

c) comportamentul are totdeauna un sens : faptul ca nu-l putem raporta uneori la obiective clare nu inseamna ca el este irational, ci ca este rational prin raportare la oportunitati si la contextul actionai, prin raportare la comportamentele altor actori etc.;

d) comportamentul actorului social are doua aspecte: unul ofensiv (sesizarea oportunitatilor in vederea ameliorarii propriei situatii) si unul defensiv (mentinerea marjei de libertate, adica a capacitatii de a actiona);

e) nu exista comportamente pur si simplu irationale, in masura in care ele pot fi incluse intr-o strategie, intr-un context organizational.

in Tratatul de sociologie, elaborat sub coordonarea lui Raymond Boudon, actiunea sociala si actorul sunt examinati din perspectiva notiunilor "comprehensiune' si "rationalitate'. Astfel, "pentru sociolog, a intelege comportamentul unui actor social inseamna (), cel mai adesea, a-i intelege motivele sau motivele intemeiate (). in acest sens, si numai in acesta, se poate spune ca sociologia, sau cel putin sociologia actiunii, are tendinta de a subscrie la postulatul de rationalitate al actorului social. Aceasta nu inseamna ca pentru ea omul este rational. Deoarece ea nu se ocupa de om, ci de actorul social. Cu alte cuvinte, postulatul de rationalitate este un principiu metodologic, si nu o afirmatie ontologica. Iar apoi, aceasta notiune de rationalitate este mai larga decat aceea a filosofiei sau a economiei clasice. Pentru a preciza aceasta idee, sa spunem ca sociologia considera ca un comportament este rational ori de cate ori este in masura sa ofere pentru el o explicatie ce poate fi enuntata in felul urmator: Este comprehensibil faptul ca actorul X s-a comportat in maniera Y: intr-adevar, in situatia in care se afla, avea motive intemeiate sa faca Y'¹⁴ (Boudon, 1997, p. 39). in functie

14. Pentru a sublinia diferenta dintre o actiune comprehensibila si una rationala in sens strict, sau chiar dintre irationalitate si rationalitate, R. Boudon examineaza doua enunturi care descriu situatii actionale des intalnite in asistenta sociala: "nu putem spune : Mama avea motive intemeiate sa-si palmuiasca copilul, deoarece era furioasa. O asemenea fraza va produce imediat o impresie de absurditate. in schimb, putem spune: Mama nu avea nici un motiv sa-si palmuiasca copilul, dar era furioasa; comportamentul ei a fost comprehensibil, dar nu rational' (ibidem, p. 39^

de continutul explicatiei, vom putea identifica mai multe tipuri de rationalitate : utilitara (Y corespunde interesului sau preferintelor lui X), teleologica (Y este cel mai bun mijloc al lui X de a-si atinge obiectivul), axiologica (Y decurge dintr-un principiu normativ in care X crede, avand totodata si motive intemeiate sa creada in el), traditionala (X a facut intotdeauna Y si nu avea nici un motiv sa schimbe aceasta practica) si cognitiva (Y decurge din teoria Z, iar X crede in Z in mod intemeiat). Potrivit unei clasificari alternative, actiunile pot fi guvernate de : rationalitate obiectiva (cand actorul social foloseste mijloacele obiectiv vorbind cele mai bune - raportat la nivelul cunoasterii - pentru atingerea unui scop), subiectiva (cand actorul social se raporteaza la niste "motive intemeiate' din unghiul sau de vedere, dar de a caror fundamentare obiectiva nu este sigur) si psihologica (actorul social actioneaza inspirat de emotie, de "pasiunile inimii') sau pur si simplu de irationalitate¹⁵ (cand este valabil enuntul: "X nu avea motive sa Taca Y, dar').

Toate clasificarile si interpretarile de mai sus date comportamentelor actorului social avertizeaza asupra faptului ca, in cazul particular al relatiei de ajutorare stabilite intre asistentul social si client, opereaza un amestec de obiectivitate si subiectivitate, de libertate si constrangere organizationala, din care rezulta strategii multiple. in ceea ce-l priveste pe asistent, ca agent al schimbarii si ca angajat al unui sistem specializat de actiune, strategiile adoptate vor depinde de limitele (legislative, materiale, deontologice si organizationale) impuse de sistem, dar si de evaluarile pe care le face "liber' in fiecare caz de interventie. Pornind de la strategiile de actiune, in cazul sistemului client vom putea identifica tipurile principale de asistati (clientul rusinos, clientul revendicativ si cel ezitant).

Conceptul de actor social se asociaza cu cel de rol social. Rolul isi afla originea intr-un proces de adaptare si de fixare comportamentala (adica de obisnuire si de obiectivare). El nu este insa copierea fara discernamant si fara originalitate a unei maniere actionale socialmente constituite, ci poate fi considerat "luarea pe cont propriu a unei actiuni de un anume tip, in mai mare masura decat efectul unei conditionari sau al unei dinamici de ajustare (). El este executarea unei partituri, tipizarea formelor de actiune al caror sens este mai intai obiectiv, propriu unui repertoriu si unui vocabular cotidian, cum ar fi enervarile tatalui, ingrijorarile mamei sau capriciile copilului. Pornind de la experienta rolului, se construieste o comparatie intre un eu angajat si cel

15. Evaluarea de catre sociolog a irationalitatii unei actiuni sociale este marcata, in opinia lui Boudon, de fenomenul de proiectie: "Atunci cand observam un comportament al unui subiect pe care nu-l cunoastem bine, avem tendinta sa suplinim aceasta lipsa de informatie atribuindu-i trasaturi care ne sunt proprii noua sau mediului nostru. Proiectia descrisa are avantajul ca ne ofera o interpretare a comportamentului observat, dar o interpretare care are deseori si inconvenientul de a fi eronata. Astfel, ratele crescute ale natalitatii, observate in tarile din Lumea a treia, sunt deseori puse de observatorii occidentali pe seama unor comportamente irationale (). in realitate, observatorul are acest sentiment de irationalitate ca urmare a unui fenomen de proiectie : apartinand unei societati in care familiile numeroase trag deseori mata de coada, el admite implicit ca acelasi lucru se intampla peste tot. Or, in tarile sarace, adeseori o familie numeroasa usureaza, dimpotriva, viata tuturor membrilor sai, oferind servicii de asistenta si asigurare pe care o familie redusa ca dimensiune nu le poate da. Astfel, in multe tari din Lumea a treia solidaritatea familiala indeplineste functiile asumate la noi de Protectia sociala' (ibidem, p. 48).

care ramane pe margine, ca observator al actiunii. Daca in cursul actiunii actorul se ideHtifica cu unele conduite sociale observabile, el restabileste totdeauna o distanta in raport cu reflectia asupra propriei conduite' (Durand, Weil, 1989, p. 251).

Individul, grupul sau colectivitatea care actioneaza in conformitate cu rolurile socialmente acceptate se constituie in actori sociali. Respectivele roluri nu acopera insa toate tipurile de manifestare existente (si posibile) intr-o societate : unele dintre acestea contravin rolurilor consacrate social; altele, in virtutea noutatii lor, nu au ajuns inca la a constitui un rol anume; in fine, apar actiuni sociale care sunt rezultatul secundar al unei incercari de a juca roluri standard (asa-numitele "efecte emergente'). Pentru cei care sunt implicati in actiunile enumerate mai sus se utilizeaza termenul de agent social. "Comportamentul actorului este, de regula, reproductiv in raport cu sistemul, pe cand agentul social are un rol transformator' (Zamfir, Vlasceanu, 1993). Actorul social este cel mai adesea un individ (desi sunt si situatii in care actorul este un subiect multiplu); agentul social este cel mai adesea un grup uman care actioneaza concertat in vederea transformarii, mentinerii sau restaurarii unei ordini sociale.

Tinand seama de aceste nuante definitionale, vom observa ca asistentul social se plaseaza la intersectia caracteristicilor actorului si agentului, avand atat functii de conservare si reproducere a unei structuri sociale (chiar daca aceasta functie nu este explicita si, uneori, nici macar voluntar asumata), prin difuzarea modelelor de comportament acceptate ca roluri sociale, cat si functii de schimbare sociala, prin promovarea si stimularea autonomiei clientilor.

in practica asistentiala, ca in oricare alt domeniu al vietii publice sau private, regulile si normele care guverneaza actiunea sociala constituie modele culturale. Modelul este o sursa de inspiratie sau chiar obiectul imitatiei cvasitotale; in ambele cazuri el evoca ideea exemplaritatii. In orice societate, oricat de restransa numeric, putem descifra o multitudine de modele de actiune. Modelele specifice unei functii sau unei pozitii intr-o colectivitate formeaza rolul social. Desi modelul nu presupune stergerea individualitatii celui care joaca un rol social, el trimite constant la un fond comun de maniere actionale¹⁶.

O conditie esentiala pentru stabilitatea si exemplaritatea cadrelor actiunii sociale o constituie ipostazierea modelelor in institutii. Desigur, in nenumaratele grupuri si colectivitati umane (ce se structureaza in functie de variate criterii: rasa, etnia, sexul, categoria de varsta, profesia, nivelul de instructie si de venit etc), multe comportamente si reactii umane pot sa se constituie in modele (fie ele pozitive si demne de urmat, fie negative); nu toate devin insa institutii. Juristul francez Maurice Hauriou considera ca institutiile reprezinta in drept, ca si in istorie, categoria duratei, a continuitatii si a realului; operatiunea fondarii lor constituie fundamentul juridic al societatii si al statului. Institutia¹¹ este o idee de actiune sau de intreprindere care se realizeaza si

16. in asistenta sociala, clientii sunt cel mai adesea persoane care isi dezvolta atat de mult "originalitatea' in actiune incat pierd relatia cu fondul de maniere actionale socialmente consacrate pentru rolul lor (de exemplu, parintii care isi abandoneaza copiii, copiii care isi neglijeaza parintii batrani si fara posibilitati de autointretinere etc).

17. G. Ferreol (1991, p. 123) arata ca acest concept polisemie, utilizat deopotriva de juristi, economisti si sociologi, semnifica ansamblul de reguli care organizeaza o societate in integralitatea ei sau anumite instante ale sale. Conform Dictionarului de sociologie (Zamfir, Vlasceanu, 1993, p. 302), termenul de institutie desemneaza, in limbajul comun, "organizatiile

dureaza juridic intr-un mediu social. Pentru realizarea acestei idei, este necesara organizarea unei puteri, care sa dirijeze si sa regleze manifestarile de comuniune dintre membrii colectivitatii interesate de substantializarea ideii de actiune. in teoriile juridice, sunt definite doua tipuri de institutii:

institutiile care se personifica ("institutii-persoana' sau, altfel spus, "corpuri constituite'): statele, asociatiile, sindicatele etc.; in cadrul lor, puterea organizata si manifestarile de comuniune ale membrilor se interiorizeaza in ideea de opera de realizat (de exemplu, institutia Justitiei se constituie in virtutea ideii de administrare a dreptatii);

institutii care nu se personifica ("institutii-lucruri'). in acest caz, puterea organizata si elementele de comuniune nu sunt interiorizate in cadrul ideii de opera de realizat; cu toate acestea, ele exista in mediul social, ramanand exterioare ideii. O astfel de institutie este regula de drept socialmente stabilita; numele ei nu apare pe frontispiciul nici unei cladiri administrative. Ea este insa o institutie pentru ca, in calitate de idee, se propaga si traieste in mediul social (de exemplu, institutia familiei)¹⁸.

Eficacitatea modelelor actiunii sociale si a institutiilor in care se ipostaziaza unele dintre acestea este data de doi factori principali: socializarea si sanctiunile. Socializarea reprezinta procesul prin care membrii unei colectivitati (sau aspirantii la conditia de membru) invata modelele de actiune, normele, simbolurile si valorile specifice societatii lor, transformandu-le in reguli ale vietii personale. Prin socializare, individul dobandeste limbajul (ca simbol universal semnificativ), comportamentele rutiniere si chiar stilul de gandire. Acest proces are pentru fiecare individ o durata egala cu propria lui viata. Pornind de la aceasta realitate, in domeniul educatiei s-a avansat ideea educatiei permanente (educatia centrata pe adultul deja integrat social, dar care este supus permanent unor procese adaptive ce necesita invatarea). in procesul socializarii, actorul social se afla intr-o dubla ipostaza: aceea de figurator al unor comportamente standardizate si ipostaza de creator de simboluri. Aspectul creator explica evolutia modelelor de comportament si transformarea in timp a institutiilor sociale.

Asimilarea de catre indivizi a normelor comportamentale si a valorilor sociale nu se realizeaza in virtutea rationalitatii lor; nu tot ceea ce dovedeste utilitate sau rationalitate sociala este si agreabil sau/si profitabil pentru fiecare persoana in parte. Asa cum arata Durkheim, capacitatea modelului de a se impune tine de caracterul sau constrangator,

care au statut, reguli de functionare stabilite prin regulamente si/sau legi, avand rolul sau functia sociala de a satisface anumite nevoi colective. Exemplul tipic de institutie in acest sens este statul, cu organizatiile sale administrative, politice, militare etc. in sociologie, institutia denumeste regulile de influentare si control social al comportamentelor individuale, modelele specifice si stabile de organizare si desfasurare a interactiunilor dintre indivizi si grupuri sociale'.

18. Un tip de actiune sociala poate fi orientat concomitent de catre o "institutie-persoana' si de catre o "institutie-lucru'. De regula, cea dintai regizeaza aspectul formal-juridic al actiunii, iar cea de-a doua orienteaza actiunea in cotidianitatea ei. De exemplu, existenta sociala a individului matur si reproducerea speciei se realizeaza, in mod obisnuit, in cadrul institutiei familiei (institutie-lucru). Raporturile sociale pe care individul le stabileste in acest context (relatiile intre parteneri, relatia parinte - copil) sunt supuse uneori si controlului unor institutii-persoana ca: Justitia, institutiile de protectie a minorului, diverse puteri publice etc.

de existenta sanctiunilor¹⁹. in orice societate, conformitatea cu modelele de comportament indeobste acceptate constituie conditia de baza a integrarii; nesupunerea sau nerespec-_< tarea modelelor implica urmatoarele tipuri de sanctiuni sau pedepse: a) sanctiuni fizice (exercitarea unei violente legitime pentru limitarea comportamentelor antisociale ; astfel de sanctiuni merg de la molestare pana la pedeapsa capitala); b) sanctiuni economice directe si publice (de exemplu, amenzi, retineri din retributie, suspendarea unui ajutor material etc.) sau indirecte si camuflate (retragerea unei garantii, boicotul financiar sau comercial, emiterea unor reglementari ce limiteaza accesul la resursele materiale etc.); c) sanctiunile supranaturale, care pot fi religioase (vizand relatia omului cu divinitatea, spre exemplu, blestemul, excomunicarea) sau magice (constand in manipularea rituala a fortelor supranaturale in vederea cauzarii mortii sau a unor nenorociri celor care sunt supusi sanctiunii); d) sanctiunile pro-priu-zis sociale: excluderea din grup, privarea de libertate, retragerea increderii, ironizarea, ridiculizarea, rasul (ca gest social, dupa cum il caracteriza Henri Bergson). Unele dintre aceste sanctiuni pot capata un sens invers, transformandu-se in recompense. "Fie ca sunt pozitive sau negative, sanctiunile au toate aceeasi functie : sa asigure o suficienta conformitate cu normele de orientare a actiunii, pentru a pastra intre membrii unei colectivitati date numitorul comun necesar coeziunii si functionarii acesteia' (Rocher, 1968, pp. 54-55).

Sistemele institutionale si sanctiunile care li se asociaza servesc controlului social si "normalizarii'. insasi asistenta sociala, ca structura institutionala, urmareste mentinerea sau restaurarea functionarii sociale normale a indivizilor, grupurilor si comunitatilor. Ea este, prin aceasta, un factor de control si normalizare, in sensul reproducerii sistemului de norme si valori sociale dintr-o comunitate istoric determinata. Conturata si subordonata politic (regimului si doctrinei guvernante), protectia sociala postuleaza o anume idee de normalitate, in raport cu care isi selecteaza clientii si le transforma conditiile de viata. intrucat asistatii nu participa ei insisi la definirea a ceea ce este problematic (anomic, disfunctional, "inacceptabil' etc.) si la constructia strategiei de interventie, asistenta sociala este prin excelenta un instrument al societatii instituite, un garant al ordinii ei normative.

3.3. Normalitatea sociala si normativitatea in perspectiva asistentiala

Ancorata profund in istorie si puternic conditionata ideologic, asistenta sociala are ca scop fundamental refacerea capacitatii de functionare sociala normala a indivizilor, grupurilor si comunitatilor. "Normalitatea' pe care o vizeaza asistenta sociala este contraponderea deviantei si inadaptarii; daca in societate nu ar exista comportamente

19. Sanctiunile sunt mijloace de impunere, stimulare sau de descurajare a unor tipuri de comportamente individuale sau de grup, in vederea respectarii unui cod moral implicit sau a unor reglementari juridice explicite intr-o societate data; ele se definesc si ca "recompensa acordata pentru conformitatea in raport cu normele sau - invers - ca pedepse impuse celor care le incalca. Exprima constrangerea care defineste regula. Mai mult sau mai putin difuze sau, dimpotriva, codificate prin traditie, cutuma sau drept, sanctiunile pot lua forme foarte variate: constrangere fizica sau violenta corporala, blam, excludere etc.' (Ferreol, 1991, p. 252).

care sa se abata de la norme, care sa constituie un pericol pentru echilibrul comunitatii, interventia factorilor asistentiali (ca si a celor represivi, de altfel) nu si-ar mai avea rostul. Cum putem determina insa ce este "normal' si ce este "anormal' intr-o societate data? Cum putem deosebi comportamentele "corecte' si "acceptabile' din punct de vedere social de cele pe care trebuie sa le combatem sau sa le reorientam ? in alti termeni, este vorba despre incercarea de a stabili limitele rezonabilului, frontiera dintre "binele' si "raul' (nu numai moral, ci si economic, cultural etc.) care marcheaza viata indivizilor si a grupurilor, in scopul promovarii celui dintai si al atenuarii celui din urma.

intrucat rezonabilitatea, binele si raul nu au o consistenta absoluta (independenta de timpul istoric, de spatiul cultural si de regimul politic), asistenta sociala trebuie sa se raporteze la un concept operational atunci cand, evaluand normalitatea si anormalitatea, isi determina campul de actiune; respectivul concept este acela de inadaptare sociala. El se prezinta ca opusul adaptabilitatii (capacitatea de a lua distanta fata de evenimente si de a infrunta situatii diferite de cele deja traite, de a mobiliza resurse pentru a face fata neprevazutului). Potrivit lui Pascale Desrumaux-Zagrodnicki (1998, pp. 4-5), "inadaptarea poate fi conceputa ca fiind ceea ce-l deranjeaza pe altul, ceea ce este contrar utilitatilor sociale sau ceea ce dauneaza altora. Inadaptarea este incapacitatea sau dificultatea de a indeplini o sarcina sau de a asuma un rol prevazut, asteptat sau prescris de catre societate. Aceasta inadaptare poate fi provocata de o schimbare culturala, de mediu sau de o diferenta intre aspiratiile sau norma individului si exigentele sau normele societatii. Inadaptarea sociala poate viza diferite domenii: cultura si limbajul, familia si educatia copiilor, bugetul, munca, sanatatea si igiena, viata in societate. in limbajul comun, ea este asociata diferitelor categorii de persoane. Respectivele persoane sunt etichetate in functie de forma de inadaptare : delincventii juvenili, analfabetii, handicapatii, RMI-istii (cei care primesc, in Franta, venitul minim de reinsertie socioprofesionala). Reperarea inadaptarii se bazeaza adesea pe observarea stigmatelor sau a conduitelor contrare utilitatilor sociale'.

Cand o persoana poseda o caracteristica sau un atribut ce o diferentiaza net de grupul din care face parte, blocandu-i accesul la relatii normale cu ceilalti, respectivul atribut poate fi numit stigmat. Stigmatul reprezinta o contradictie sau un dezacord intre identitatile sociale reale si identitatile virtuale. E. Goffman (1975) identifica trei categorii de astfel de caracteristici care ii pun pe unii indivizi in pozitie de disconfort si inferioritate:

a) stigmatele corporale (diformitatile si anomaliile morfologice care determina fie numai o identitate estetica aparte, fie si<o incapacitate partiala sau totala de miscare sau de realizare a unor activitati pe care majoritatea le desfasoara fara dificultate);

b) stigmatele comportamentale, ce tin de modul de manifestare a individului in societate (de exemplu, faptul de a incalca frecvent si constient normele sociale, faptul de a practica relatii homosexuale sau de a se droga, de a fi fost "client' al inchisorilor, de a avea o vestimentatie socanta, de a cersi, a se prostitua, a fi dependent de alcool etc.);

c) stigmatele "tribale', care constau in identitatea rasiala, nationala, lingvistica sau religioasa.

Daca in grupul celor asemenea lui individul care poseda un astfel de atribut nu reprezinta o exceptie deranjanta, in marea comunitate a "normalilor' stigmatul este in corelatie stransa cu inadaptarea.

A fi diferit de majoritate nu inseamna insa neaparat si a fi inadaptat. in lumea contemporana, extrem de multe comunitati sunt constituite din importante grupuri de asa-numite "minoritati vizibile', ai caror membri sunt perfect integrati in societate. Din perspectiva asistentiala, identificarea inadaptarii presupune o analiza a comportamentelor din doua unghiuri de vedere : cel al atitudinii persoanei fata de comportamentul pe care il manifesta si cel al normativitatii sau, altfel spus, al manierei in care este perceput respectivul comportament de catre societate. O astfel de analiza depaseste dihotomia clasica a comportamentelor "problematice' si "nonproblematice', dihotomie ale carei insuficiente sunt mai mult decat vizibile: cum putem determina daca un comportament este problematic sau nu, din unghiul de vedere al carui actor social ? De exemplu, faptul de a renunta Ia fumat este un comportament problematic pentru individul fumator, dar nu si pentru societatea globala; o suma de factori psihologici (si poate chiar fiziologici) il impiedica pe individ sa abandoneze acest obicei. Din punctul de vedere al societatii, faptul ca persoana X nu mai fumeaza poate fi privit doar ca o contributie la pastrarea sanatatii unui membru al sau si la protejarea celor din proximitatea lui; acesta nu este insa un comportament problematic. Daca vom examina fenomenul cersitului, caracteristica de comportament problematic apare dintr-o alta lumina: in principal, avem de-a face cu o actiune problematica pentru societate, si mai putin pentru indivizii care o practica (desi este posibil ca unii dintre cersetori sa resimta si ei propriul comportament ca pe unul problematic). Pentru a evita o astfel de clasificare vaga, Desrumaux-Zagrodnicki considera ca este mai potrivit sa operam cu criteriul atitudinii si al acceptantei sociale. Astfel, comportamentele pot fi conforme sau contrare atitudinii unei persoane si conforme sau contrare normelor sociale. In primul caz, avem de-a face cu comportamente pro-atitudinale sau contra-atitudinale; in cel de-al doilea caz, vorbim despre comportamente pro- si contra-sociale. Combinand cele doua criterii, rezulta un tablou clasificator cum ar fi cel de mai jos :

Comportamentul inadaptat/deviant se defineste in primul rand prin raportare la norma sociala. Totusi, nu este suficient sa spunem ca o conduita inadaptata este contra-normativa. Ea poate fi uneori doar inadecvata, in sensul ineficientei si/sau al efectelor emergente, fara a contrazice sau incalca vreo regula. De asemenea, din unghiul asistentei sociale (spre deosebire de evaluarile pe care le realizeaza institutiile specializate in administrarea represiunii legitime), este util sa stim si care este atitudinea persoanei fata de comportamentul pe care 1-a dezvoltat: "Este aceasta conduita obisnuita sau nu in mediul sau familial ? Este ea repetitiva ? ii place sau nu persoanei sa se comporte astfel ? Poseda ea credinte care ii alimenteaza sau ii intareste acest tip de conduita? () in rezumat, primul impuls in luarea deciziei de interventie sociala este, fara indoiala, caracterul contra-normativ al conduitelor personale; insa reperarea caracterului contra- sau pro-atitudinal al conduitelor este totusi determinanta pentru tipul de practica. Acest al doilea aspect ar trebui sa fie luat in considerare pentru evaluarea periculozitatii conduitei sau persoanei, dar si pentru a decide tipul de activitate asistentiala ce trebuie realizata' (Desrumaux-Zagrodnicki, 1998, p. 7).

Desi elementul atitudinal constituie o dimensiune importanta in analiza comportamentelor umane, constatam deseori in practica asistentiala demararea unor interventii doar in baza determinarii caracterului contra-normativ al actiunii unui client²⁰. Fiind considerata o amenintare la adresa utilitatii sociale (prin "utilitate sociala' intelegand o suma de habitusuri psihologice, sociale, economice si culturale care mentin coeziunea si stabilitatea unei colectivitati), actiunea care incalca normele va reprezenta formal mobilul declansarii interventiei. Respectiva actiune trebuie evaluata de catre asistentul social in functie de urmatoarele elemente: a) gravitatea conduitei deviante a individului ; b) acumularea de conduite contrare utilitatii sociale (recidiva); c) caracterul singular al acestei conduite in grupul de apartenenta al clientului (daca nu am avea de-a face cu o conduita singulara, iesita din comun, fie aceasta ar putea dobandi treptat statutul de "normalitate' - cum tinde sa devina in ultima vreme homosexualitatea, spre exemplu -, fie strategia de interventie ar trebui sa se structureze pe coordonatele clientului multipersonal); d) virulenta reactiei de respingere din partea mediului social, care nu accepta sa tolereze incalcarea normelor.

Interpretarea inadaptarii si/sau conduitei deviante influenteaza decisiv modelul de interventie pe care il adopta asistentul social. Daca inadaptarea este considerata o

20. De exemplu, maltratarea sau neglijarea unui copil de catre cei datori sa-l ingrijeasca reprezinta actiuni contra-normative care obliga autoritatea tutelara la interventie (cu masuri de plasament sau chiar de decadere din drepturile parintesti), indiferent de caracterul pro-sau contra-atitudinal al respectivelor actiuni.

consecinta a caracteristicilor individului, a refuzului sau de a raspunde exigentelor vietii comunitare sau a incapacitatii lui reale de integrare, interventia se va centra pe clientul individual si, eventual, pe grupul restrans caruia ii apartine. Acesta este cazul minorilor abandonati sau abuzati, al toxicomanilor, al persoanelor de varsta a treia lipsite de sprijin familial si de resurse proprii, al somerilor de lunga durata sau al asa-numitelor "familii handicapate social'. Inadaptarea poate fi privita insa si ca un rezultat al unor factori externi, pe care individul nu ii poate controla si de care nu poate fi facut raspunzator. in aceste conditii, comportamentul sau este pur si simplu o reactie fata de societatea care ii refuza sansa de a se afirma sau, cel putin, de a duce o viata "normala'. De regula, astfel de situatii afecteaza un numar mare de persoane, fapt care face ca interventia la nivelul clientului individual sa nu aiba decat o eficienta secventiala si limitata in timp. Modelul de interventie preferabil va fi unul centrat pe mediul socioinstitutional in care evolueaza clientii inadaptati; schimbarile promovate la nivel comunitar vor putea conduce la diminuarea fenomenului excluziunii si la o mai accentuata solidaritate sociala. O asemenea abordare pune mai bine in relief specificul asistentei sociale in raport cu cel al institutiilor ce asigura ordinea publica si administrarea justitiei. Chiar daca este preocupata de normalitate si normativitate, asistenta sociala nu este in primul rand gardianul ordinii instituite, ci catalizatorul satisfacerii trebuintelor umane si al rezolvarii problemelor sociale.

4. Trebuintele umane si problemele sociale

4.1. Elemente definitionale

Interventia institutiilor asistentiale se produce in diverse situatii de inadaptare, unele avand drept continut principal incalcarea normelor sociale, iar altele imposibilitatea actorilor sociali de a-si satisface prin forte si cu resurse proprii trebuintele (nevoile) fundamentale. Asa cum aratam mai sus, intrucat ordinea normativa este domeniul predilect de actiune al unor instante sociale (ca Politia si Justitia) specializate in administrarea represiunii legitime, se poate afirma ca centrul de interes al asistentei sociale il reprezinta trebuintele umane : ele sunt cele care trebuie identificate, masurate si ierarhizate, pentru satisfacerea lor se concep si se pun in practica planurile de interventie sociala, iar evaluarea finala a actiunii asistentiale are drept criteriu gradul de satisfacere a trebuintelor.

Cu toate ca apartine vocabularului de baza al asistentei sociale, termenul de nevoie sau de trebuinta umana este destul de vag si dificil de operationalizat. Lui i se pot atasa diverse determinative (cum ar fi nevoia materiala, fiziologica, afectiva, spirituala etc), asa incat apare totdeauna necesitatea de a preciza campul din care releva. De asemenea, conceptul de trebuinta sau nevoie are o extensie verticala, trimitand la diferite grade de satisfactie sau insatisfactie. in fine, dificultatile de definire si operationalizare a conceptului tin si de dimensiunile obiective si subiective pe care le contine.

in literatura de specialitate exista numeroase incercari de definire a trebuintei umane. Spre exemplu, Louise C. Johnson (1983) considera trebuinta ca fiind ceea ce este necesar pentru fiecare persoana sau sistem social ca sa functioneze in limita unor

asteptari rezonabile intr-o anumita situatie. in aceste conditii, trebuinta este determinata prin raportare la un alt concept vag: acela de normalitate sociala (normalitatea avand, la randul ei, o conditionare istorica puternica). Astfel, ceea ce poate fi considerat ca fiind "asteptare rezonabila' intr-o anume societate, intr-un moment istoric determinat, poate sa nu aiba nici o relevanta pentru un alt context socioistoric. De exemplu, in conditiile tehnice existente pana la mijlocul secolului XX, oamenii nu puteau avea nevoie de un televizor, intrucat nu se dezvoltase tehnologia televiziunii pentru "consum public' ; in prezent, chiar si familiile sarace considera strict necesar a avea un televizor, chiar inaintea altor obiecte de utilitate casnica. Normala (si indispensabila) este in prezent stiinta de carte, in timp ce cu un secol in urma oamenii se descurcau si fara ea. Astfel, ceea ce era in afara sferei trebuintelor in urma cu cincizeci sau cu o suta de ani devine "asteptare rezonabila' pentru societatea actuala. in consecinta, "nu exista nevoie umana daca nu exista un obiect necesar sau macar ipoteza existentei lui' (Fevre, 1993, p. 17).

Destul de utilizata este definitia care prezinta nevoia ca pe o conditie ce trebuie indeplinita pentru ca actorul social sa poata trai (sau supravietui). in acest caz, nevoia umana este tratata ca un lucru total distinct de dorinta si de aspiratie. Considerand ca acestea din urma sunt extrem de diferite de la un individ la altul, in virtutea caracterului lor puternic subiectiv, si ca nu pot, prin urmare, sa trimita la o realitate masurabila standardizat, unii cercetatori au identificat trebuintele umane cu conditiile materiale minimale ale subzistentei.

in afara definirilor de tip obiectiv (ce leaga trebuinta de necesitate), exista si o maniera subiectiva de a defini nevoia umana, identificand-o cu dorinta. Aceasta identificare pleaca de la constatarea ca foarte putine nevoi umane sunt necesitati vitale ; cele mai multe dintre ele nu provin din natura (adica din constitutia biologica), ci din cultura (in sens larg), adica din conditiile unei "normalitati construite', artificiale, si nu naturale. in afara trebuintelor alimentare, a aerului, apei si adapostului, toate celelalte sunt nevoi construite, proiectate subiectiv. De acest lucru incearca sa ne convinga deopotriva filosofii antici si cei moderni, antropologii, biologii, sociologii si psihologii.

Reunind perspectivele obiective si cele subiective, combinand manierele de definire de mai sus, putem ajunge, in fise, la conceperea trebuintei sau nevoii umane ca diferenta dintre starea ideala a unui sistem social si starea lui reala.

in asistenta sociala, definirea nevoilor umane se realizeaza in special evocand persoanele si grupurile marginalizate, aflate temporar sau permanent in imposibilitatea de a-si satisface trebuintele prin mijloace proprii. Marginalii avand insa un acces redus la mecanismele de definire a normalitatii, a ceea ce este "asteptare rezonabila' intr-o societate data, ei se regasesc in situatia ca propriile lor trebuinte, ca si mijloacele de satisfacere sa fie determinate din afara campului lor de expresie sociala. "Studiul nevoilor corespunde atunci unei manipulari, adesea inconstiente, si unei strategii de reproductie sociala' (Fevre, 1993, p. 16). Asistentul social trebuie sa inteleaga faptul ca, in afara trebuintelor materiale si socioafective primare, spectrul nevoilor umane este de o diversitate deconcertanta de la o persoana la alta; asa incat nu trebuie sa ia propriile sale nevoi drept etalon pentru structura nevoilor clientului. De asemenea, nu trebuie sa absolutizeze nici evaluarile trebuintelor pe care le realizeaza instantele cu responsabilitati sociale si politice, intrucat respectivele evaluari (cum ar fi, spre exemplu, structura consumului alimentar, necesarul de calorii, valoarea "cosului

zilnic', gama de servicii medicale si produse farmaceutice la preturi sociale etc.) pot sa fie diferite de realitate (pentru a "corespunde' exigentelor organismelor internationale) sau pot sa fie influentate ideologic intr-o masura inacceptabila.

Pe langa conditionarile politice, definirea nevoilor si evaluarea structurii lor intra uneori (voit sau involuntar) in capcana mecanismelor de omogenizare etnica si culturala. Utilizandu-se procedee de evaluare axate pe comparatie²¹, in unele cazuri de asistenta a grupurilor minoritare au fost concepute si puse in aplicare strategii de interventie sociala care, nerespectand specificul cultural al respectivelor grupuri, au afectat identitatea lor, in profitul unei uniformizari etnice si culturale proiectate politic. Pentru a se evita astfel de situatii, a aparut necesitatea pregatirii de asistenti sociali apartinand grupurilor minoritare. Acestia pot contribui la mai buna intelegere a structurii nevoilor umane a grupurilor (etnice, lingvistice, religioase etc.) carora le apartin prin nastere si prin socializare. Profesionalizarea in domeniul asistential a minoritarilor nu inseamna insa inchiderea grupurilor in ele insele si separarea pe criterii etnico-culturale a unor servicii de asistenta, paralele cu cele care se afla in slujba ansamblului populatiei unei tari. Aceasta profesionalizare trebuie inteleasa, dimpotriva, ca o expresie a egalitatii sanselor si ca o oportunitate pentru mai buna intelegere a problemelor grupurilor si comunitatilor.

Din cele spuse pana acum rezulta ca nevoile umane sunt greu de definit in mod riguros. Putem identifica insa unele caracteristici generale care se ataseaza nevoii, indiferent de "purtatorul' ei, de domeniul din care releva sau de contextul socioistoric in care se manifesta. Aceste caracteristici sunt: subiectivitatea, necesitatea, plasticitatea si organizarea.

Subiectivitatea se refera la faptul ca nici o trebuinta nu exista independent de un subiect uman individual sau multipersonal. Exprimata (sub forma unei cereri de ajutor) sau neexprimata, trebuinta este mai intai resimtita de catre un subiect uman ca lipsa sau insuficienta a unui bun material, ca decalaj intre asteptari si realitate, ca aspiratie spre conditii de viata mai bune etc.

Faptul ca nevoia, o data aparuta, se impune "purtatorului' ei, declansand actiunea de cautare a satisfactiei, ii confera caracter de necesitate. Fie ca este o exigenta care provine din natura umana, fie ca provine din rigorile sau obiceiurile vietii sociale, nevoia cere sa fie satisfacuta. Satisfacerea ei poate fi amanata, insa nu poate fi total eliminata fara a produce consecinte grave in functionarea normala a agentului purtator. De exemplu, nesatisfacerea trebuintelor primare, de ordin fiziologic, conduce la imbolnavirea sau chiar la moartea individului; nesatisfacerea trebuintelor de ordin socioafectiv provoaca tulburari de comportament, dificultati de adaptare sociala etc.

Dupa cum afirma Roland Lecomte, "nevoia este plastica, pentru ca ea se modeleaza fie dupa conditii individuale, dupa conditii de mediu natural sau social, fie in functie de exigentele puterii politice. Nevoia este un concept elastic si relativ. Ea apare, dispare, reapare, evolueaza si se transforma sub influenta diversilor factori cum ar fi dezvoltarea sociala si culturala, urbanizarea etc.' (1991, p. 68). Fiecare epoca istorica, fiecare societate, dar si fiecare individ in parte inregistreaza modificari ale structurii trebuintelor si transformari in maniera proprie de manifestare. Nici o trebuinta umana nu apare izolat, fara legatura cu ansamblul trebuintelor unui actor social. Nevoile cer

21. A se vedea conceptul de nevoie comparativa, din clasificarea lui Bradshaw.

sa fie satisfacute si se nasc din satisfactii; ele coexista, se genereaza, se stimuleaza sau se inhiba reciproc, organizandu-se in diverse configuratii ierarhice.

in interiorul configuratiei, nu toate trebuintele ajung sa fie satisfacute, dar acest fapt nu atrage dupa sine in mod necesar tulburarea grava a echilibrului functional al persoanei. Doar nesatisfacerea unei trebuinte importante din ierarhie genereaza aparitia unei probleme umane. Atunci cand imposibilitatea satisfacerii nevoii se cronicizeaza si afecteaza o populatie numeroasa, avem de-a face cu o problema sociala. Astfel de probleme sunt: foametea, precaritatea starii sanitare, saracia, analfabetismul, insecuritatea si delincventa etc.

Aparitia problemelor umane (si/sau sociale) este determinata de factori genetici, de elementele mediului si de socializare (Heffernan, Shuttlesworth, Ambrosino, 1988). Toti acesti factori genereaza situatii care limiteaza posibilitatile indivizilor si comunitatilor umane de a raspunde trebuintelor lor fundamentale sau de a-si indeplini dorintele si aspiratiile rezonabile.

in plan genetic, fiecare individ mosteneste o serie de caracteristici fizice si psihice ale inaintasilor sai. Aceste caracteristici (conformatia fizica, rezistenta la imbolnaviri, fragilitatea fizica, normalitatea sau, dimpotriva, anormalitatea fizica si psihica, temperamentul) constituie premisele evolutiei fiintei umane. Atunci cand caracterele genetice se manifesta dincolo de limitele normalitatii (ca subdotare sau chiar ca supradotare), ele pot genera probleme umane cu diferite niveluri de gravitate. Astfel, deficienta fizica sau psihica mostenita il impiedica pe individ sa duca o viata normala, solicitand si eforturi suplimentare din partea familiei careia ii apartine sau din partea societatii. Persoanele cu mobilitate redusa si cele afectate de handicapul mental sunt practic excluse de la majoritatea activitatilor si raporturilor sociale pe care le desfasoara oamenii normali. Cu toate acestea, deficienta (cu deosebire cea fizica) poate fi depasita sau atenuata gratie vointei si efortului individului de a intra in normalitate si gratie terapiilor speciale concepute in acest sens. in anumite circumstante, supradotarea poate sa constituie si ea un factor de aparitie a problemelor umane. De exemplu, diferenta uriasa dintre varsta fizica si varsta mentala a unui copil cu performante intelectuale iesite din comun poate crea mari probleme de comunicare sociala pentru acesta; uneori supradotarea poate fi, in mod paradoxal, un "handicap'.

in timp ce zestrea genetica reprezinta premisa dezvoltarii omului, mediul si socializarea constituie elementele transformarii fiintei cu caractere naturale umane intr-o fiinta sociala si rationala, capabila sa practice virtutile morale si sa se supuna normativitatii comunitare. Cercetarile din domeniul geneticii, al psihologiei si pedagogiei arata ca, pe parcursul ontogenezei, numai o secventa redusa (din stadiul embrionar si pana la nastere) este in afara influentelor mediului natural si social. Practic, o data cu venirea sa pe lume, omul este tinta influentelor multiple din partea naturii si a semenilor, care "construiesc' individul pas cu pas. Recentele studii privind genomul uman nu fac decat sa confirme imensa importanta a factorilor externi in determinarea "umanitatii' din noi.

Conditiile de mediu natural (climatul, relieful, resursele si populatia) impun limitele dezvoltarii economice ale unei societati: bogatia resurselor, climatul favorabil si o populatie de dimensiuni rezonabile contribuie la cresterea economica si, implicit, la sporirea posibilitatilor de satisfacere a trebuintelor materiale, pe cand mediile naturale ostile reduc sansele de dezvoltare economica pentru comunitatile care populeaza respectivele zone, creand probleme sociale ca saracia, raspandirea unor maladii etc.

Unele manifestari stihinice ale naturii creeaza, de asemenea, probleme sociale grave, in special in plan economic. in timp ce factorii naturali care impiedica dezvoltarea economica pot fi uneori "depasiti' gratie muncii si inventivitatii natiunilor, cresterea industriala care nu tine seama de prezervarea echilibrului natural provoaca mari probleme umane ca: maladiile profesionale sau generate de poluare, afectarea fondului genetic, ruinarea celor a caror activitate este legata de "sanatatea' mediului natural, limitarea resurselor pentru generatiile viitoare etc. in consecinta, "mediul este un element major in structura oportunitatii. El poate servi drept stimul pentru producerea satisfactiilor vietii sau poate deveni o importanta sursa pentru experientele problematice ale oamenilor' (Heffernan, Shuttlesworth, Ambrosino, 1988, p. 5).

Factorii genetici si cei de mediu stau la baza aparitiei multor situatii problematice cu care se confrunta actorii sociali. Dar, intrucat existenta omului este prin excelenta una sociala, definirea trebuintelor, a problemelor umane si conceperea strategiilor de satisfacere sau rezolvare se realizeaza in virtutea unor modele sintetizate social. Comportamentul uman (incepand cu cel axat pe satisfacerea trebuintelor primare si terminand cu formele superioare ale activitatii spirituale) este invatat, dobandit prin interactiunea individului cu semenii sai, cu institutiile publice si cu alti agenti sociali-zatori (familia, scoala, Biserica, grupurile formale si informale din care face parte individul, mass-media etc). Socializarea este procesul prin care membrii unei comunitati asimileaza simbolurile (inclusiv simbolul universal semnificativ - limbajul), modelele de comportament, traditiile, stilul de gandire si actiune, valorile si mentalitatile acesteia. Disfunctiile care apar la nivelul procesului de socializare reprezinta o importanta sursa a problemelor umane si sociale. Astfel, invatarea unor norme, modele si valori care nu corespund celor acceptate social il transforma pe individ intr-un marginal sau chiar intr-un deviant. Insuficientele socializarii se repercuteaza negativ asupra capacitatii de integrare a actorilor sociali in diferitele structuri ale sistemului societal²

Un fenomen raspandit in contemporaneitate si generator de situatii problematice il reprezinta acultumtia. in acest caz, modelele de comportament invatate in societatea de origine se dovedesc inoperante sau devin factori de blocaj in contextul evolutiei individului intr-o noua comunitate de adoptie, care prezinta diferente culturale majore fata de prima. Spre exemplu, socializarea populatiei africane din fostele colonii se dovedeste insuficienta si uneori contradictorie in raport cu modelele societatilor occidentale in care au imigrat indivizii dupa dezmembrarea sistemului colonial. Diferentele culturale si de comportament fata de populatia culturii primitoare determina reactii de izolare sociala, sentimente de frustrare sau chiar situatii discriminatorii. in Romania, procesul industrializarii socialiste a fost insotit de fenomenul aculturatiei, victimele lui fiind taranii transformati rapid in muncitori industriali la prima generatie, rupti de modelul traditional al vietii satului si lipsiti, totodata, de reperele autenticei conditii de

2 Un exemplu edificator pentru aparitia problemelor umane ca urmare a insuficientelor socializarii il reprezinta cazul copiilor institutionalizati in sistemul clasic de protectie a minorilor (in leagane si case de copii). Pe langa precarele conditii economice, exista problema mult mai grava a carentelor de socializare, dat fiind faptul ca minorii nu au create conditii pentru invatarea rolurilor sociale specifice mediului familial. Cresterea si educarea lor intr-un sistem "industrial', total diferit de cadrul social familial, le provoaca dificultati de integrare, ca adulti, in modelele "normalitatii'.

orasean. Dupa schimbarea de regim politic din 1989, multe drame individuale si suficiente probleme sociale si-au aflat sursa in discrepanta dintre socializarea realizata in sistem totalitar si noile valori ale societatii deschise. in concluzie, putem afirma ca o importanta categorie de clienti ai asistentei sociale - marginalii si deviantii - ajunge in situatii problematice din cauza insuficientei sau defectuoasei socializari.

Factorii generatori de probleme umane si sociale actioneaza independent sau combinat, manifestandu-se cu diferite grade de intensitate. Identificarea elementelor care provoaca situatii problematice la nivel individual si colectiv reprezinta un element esential in proiectarea strategiilor de interventie sociala. Dar stabilirea obiectivelor asistentei depinde, de asemenea, de ierarhia nevoilor umane la diferite categorii de clienti, intrucat nu toti oamenii resimt la fel presiunea trebuintelor.

4. Taxonomii ale trebuintelor umane

in practica asistentiala, identificam nenumarate trebuinte, deopotriva in registrul biologic, psihologic si social, resimtite de clienti individuali si multipersonali. in pofida diversitatii lor, nevoile respective pot fi incluse in categorii de sinteza, constituite dupa criterii ca: domeniul de manifestare (biologic, psihosocial, cognitiv etc), modalitatea de definire, perceptia subiectului uman care resimte trebuinta etc.

Potrivit lui Abraham Maslow (1943), actiunile umane au toate ca scop satisfacerea unor trebuinte. Satisfacerea se produce insa potrivit unei ordini de prioritati sau urgente, avandu-se mai intai in vedere nevoile primare, pentru ca apoi sa fie luate in calcul cele de ordin superior. Astfel, nevoile se structureaza piramidal, dupa cum urmeaza:

La baza piramidei se afla nevoile elementare, de ordin fiziologic (nevoia de aer, apa, hrana, imbracaminte; nevoi de ordin senzorial, sexual etc). Satisfacerea lor asigura buna functionare biologica a organismului uman.

Nevoia de securitate individuala in mediul natural si social se refera la protejarea fata de fortele exterioare ostile si fata de diferiti factori de risc. Asigurarea unei astfel de protectii se realizeaza prin stabilitatea locului de munca si prin aproprierea unor bunuri si resurse (casa, retributie, polita de asigurare etc). Trebuintele fiziologice si nevoia de securitate reprezinta niveluri inferioare ale piramidei trebuintelor umane. Satisfacerea lor permite aparitia nevoilor de ordin superior si a resurselor umane necesare satisfacerii celor din urma.

3. Nevoile sociale se raporteaza la necesitatea acceptarii si apartenentei (fiecare individ resimte nevoia de a fi acceptat intr-un grup, de a apartine afectiv cuiva). Oamenii manifesta nevoia de dragoste inca din primele luni de viata. Dominant instinctiva la inceput, aceasta nevoie devine treptat din ce in ce mai "rationala', devine o exigenta de prim ordin pentru confortul sufletesc. Satisfacerea ei contribuie in mod semnificativ la intarirea sentimentului de siguranta, de securitate. Pornindu-se de la acest nivel al trebuintelor, in asistenta sociala s-a dezvoltat teoria atasamentului²³.

23. A se consulta, in literatura romana de specialitate, lucrarea Teorie si metoda in asistenta sociala, de Vasile Miftode, Editura Fundatiei Axis, Iasi, 1995.

4. Nevoia de stima deriva dintr-o exigenta autoevaluativa a individului, care doreste sa-i fie recunoscut statutul pe care il are sau la care aspira, sa-i fie apreciate competentele, cunostintele, performantele, calitatile morale etc. "Satisfacerea acestei nevoi de stima permite dobandirea increderii in sine si procura sentimente de valoare, de forta, de utilitate etc. in caz contrar, nesatisfacerea acestei trebuinte risca sa conduca la sentimente de neputinta, de inferioritate sau de slabiciune' (Lecomte, 1991, p. 64).

Nevoia de autorealizare, de implinire de sine vizeaza construirea unei imagini de sine favorabile si capacitatea de autocontrol. Aceasta trebuinta este satisfacuta atunci cand individul se apreciaza ca fiind "cineva', cand el are o capacitate de decizie asupra scopurilor si mijloacelor de implinire sociala. Spre deosebire de celelalte nevoi de ordin social, nevoia de autorealizare poate fi satisfacuta fara concursul altor actori sociali (care sa acorde stima sau sa ofere afectiunea).

Stima

Taxonomia lui Saint-Arnaud (1974) se bazeaza pe criteriul "subiectului purtator' al nevoii, respectiv umanitatea in totalitatea ei, comunitatile si indivizii. Astfel, pot fi identificate trei categorii de trebuinte :

Nevoile fundamentale, prezente la toti indivizii speciei umane, sunt innascute si tin de domeniul fiziologic si psihologic (trebuintele alimentare, vestimentare, nevoia de odihna, nevoia de afectiune etc).

Nevoile structurante sunt mijloacele pe care le utilizeaza indivizii pentru a satisface trebuintele fundamentale. Trebuintele structurante nu sunt universale si nici innascute; ele sunt rezultatul obisnuintelor pe care ni le formeaza mediul natural si social in care traim²⁴. Spre exemplu, nevoia fundamentala de a manca este satisfacuta in cazul copiilor de varsta mica ori de cate ori acestia formuleaza cererea alimentara, fara a se conforma orarului de masa al persoanelor adulte.

24. Nevoile structurante pot decurge din constrangerile sociale pe care ni le impune un rol sau un status, din cutumele unei culturi sau civilizatii, din moda etc, transformandu-se sau disparand o data cu factorii generatori. Impunandu-se in maniera constrangatoare, ca orice fapt social, nevoile structurante se interiorizeaza in timp, devenind obisnuinte ale comportamentului individual.

Cu timpul, copiii sunt obisnuiti sa-si satisfaca trebuintele alimentare de trei ori pe zi. A manca de trei ori pe zi este, asadar, o nevoie structuranta. La fel si in cazul repausului duminical (nevoie structuranta determinata de cadrele vietii religioase si intarita ulterior de exigentele sindicalismului), al nevoii de a forma familia (monogama in culturile de tip european, crestin, si poligama in societatile islamice), ca maniera de raspuns la nevoia fundamentala de reproducere sociala a speciei etc.

3. Nevoile situationale se raporteaza, de asemenea, la modul in care sunt satisfacute trebuintele fundamentale de catre individ. Acesta a asimilat, gratie socializarii, anumite maniere de raspuns la nevoile fundamentale, maniere socialmente constituite. in interiorul lor, individul va actiona insa potrivit personalitatii, motivatiilor si obisnuintelor proprii, dand "culoare personala' nevoilor structurante. Reluand exemplul de mai sus, daca fiecare individ resimte nevoia fundamentala de a manca, nevoia structuranta (invatata) este de a manca de trei ori pe zi; in fine, pentru un individ oarecare, trebuinte situationale pot fi acelea de a manca totdeauna in compania cuiva, de a utiliza o anumita vesela, de a consuma de fiecare data un anumit produs sau de a acorda un interval de timp bine determinat satisfacerii trebuintei alimentare.

Taxonomia lui Chombart de Lauwe porneste de la convingerea ca a separa studiul nevoilor de acela al dorintelor si aspiratiilor nu este semnul unui plus de obiectivitate. Dimpotriva, aparitia nevoii si intensitatea manifestarii ei nu pot fi intelese fara a recurge la structura asteptarilor, aspiratiilor si dorintelor clientilor; fara acestea din urma, nevoia devine fie o notiune echivoca, fie una cu o sfera prea restransa pentru a putea acoperi multitudinea formelor de manifestare la nivelul indivizilor. intrucat trebuintele umane se manifesta in stransa legatura cu procesele si mecanismele psihicului, Chombart de Lauwe propune o clasificare ce are la baza distinctia dintre obiectul (continutul) nevoii si starea pe care o declanseaza absenta satisfacerii; a doua distinctie o face intre nevoia rezultata din proiectia subiectiva a unui orizont superior de satisfactie (adica din dorinte si aspiratii) si cea rezultata din exigentele vietii sociale, din constrangerile si obligatiile pe care aceasta le impune.

Nevoia-obiect desemneaza un element exterior indispensabil fie functionarii unui organism (cum ar fi hrana), fie vietii sociale a unei persoane, in functie de statutul sau social (spre exemplu, o locuinta convenabila), fie unui grup social pentru a subzista si a se mentine in echilibru intr-o structura sociala (Lecomte, 1991, p. 65). Absenta acelui "obiect' necesar bunei functionari provoaca individului o stare de tensiune (de la simpla indispozitie pana la angoasa si dereglari psihice si fizice); respectiva stare il incita pe individ sa actioneze in sensul dobandirii obiectului. Astfel, nevoia-obiect devine nevoie-stare.

Existenta unor "obiecte' susceptibile de a imbunatati viata individului, obiecte la care acesta nu are inca acces, determina aparitia unor aspiratii¹⁶. Nivelul

25. Potrivit Dictionarului de sociologie (Zamfir, Vlasceanu, coord., 1993, p. 52), aspiratia este "reprezentarea subiectiva a unor stari considerate de persoane, grupuri, colectivitati a fi dezirabile. Aspiratiile pot fi considerate, in ultima instanta, drept expresii subiective ale necesitatilor sistemelor respective (persoane, grupuri, colectivitati)'.

aspiratiilor depinde de statutul social al persoanei, de educatia ei, precum si de posibilitatile de atingere a starii dezirabile ce constituie continutul aspiratiei. Astfel, se poate constata ca nivelul aspiratiilor este de regula mai scazut la categoriile de populatie marginale decat la persoanele cu statut social superior.

in conditiile complicarii permanente a raporturilor sociale, ale cresterii exigentelor societatii fata de individ in privinta profesionalizarii, a capacitatii de adaptare la progresul stiintei si tehnicii, unele nevoi-aspiratie se transforma in nevoi-obligatie. Spre exemplu, pentru o mare parte a populatiei, stiinta de carte reprezenta in secolul al XlX-lea (si chiar in primele decenii ale veacului XX) o nevoie-aspiratie. De implinirea acestei aspiratii depindea schimbarea statutului social, precum si cresterea posibilitatilor de progres economic in plan individual. Treptat, instructia si educatia scolara (presupunand alfabetizarea, asimilarea de cunostinte, formarea de priceperi si deprinderi specifice principalelor domenii de activitate) au devenit o conditie fundamentala pentru a gasi un loc de munca si pentru adaptarea la viata sociala. La fel este si cazul nevoii-aspiratie de a avea computer personal, permis de conducere, telefon mobil etc. in contemporaneitate, putem observa o accelerare a procesului de transformare a nevoilor-aspiratie in nevoi-obligatie, accelerare datorata informatizarii, evolutiei rapide a tehnologiilor, accentuarii diviziunii sociale a muncii etc.

Taxonomia lui Bradshaw nu prezinta un criteriu precis, ea bazandu-se in special pe observatie, pe experienta, si nu pe concepte. Bradshaw distinge patru categorii de trebuinte umane:

Nevoile normative sunt cele definite de catre expertii, administratorii si factorii decizionali din domeniul puterilor publice si al asistentei sociale, prin raportarea starilor (situatiilor) sociale reale la cele optimale, dezirabile, conforme cu o norma de functionare. Astfel, expertii pot stabili nivelurile minime si cele optime de consum alimentar pentru o persoana sau o familie, treapta minima de scolarizare admisibila intr-o societate data, necesarul de asistenta medicala etc. O data definite limitele "normalitatii' sau, mai precis, cele ale minimului rezonabil, asistentul social este dotat cu un instrument de masurare si evaluare a situatiilor problematice, putand astfel determina care dintre clientii sai are dreptul la anumite servicii asistentiale si care nu se inscrie in limitele situatiei disfunctionale. Prin definirea nevoilor normative, factorii puterii pot controla mecanismele reproducerii structurii sociale si pe cele ale "normalizarii'.

Nevoia resimtita. Este posibil ca un individ; un grup sau o comunitate sa se afle intr-o situatie problematica prin raportare la "normalitatea' definita de catre experti, dar, cu toate acestea, sa nu resimta propria stare ca pe o lipsa, o insuficienta sau un decalaj intre optim si real. Pe de alta parte, aproape fiecare actor social este "purtatorul' unor trebuinte care nu sunt definite ca atare de catre experti. Asa incat, independent de evaluarile oficiale, nevoile care au relevanta pentru actorul social sunt cele resimtite.

Nevoia exprimata echivaleaza cu o cerere concreta de ajutor, formulata de catre un individ, un grup sau o comunitate, pentru a sensibiliza fie serviciile de protectie sociala, fie administratia publica, fie alti agenti sociali preocupati de problemele umane. Nevoia resimtita, in masura in care nu poate fi satisfacuta prin fortele proprii ale subiectului purtator, devine nevoie exprimata. Formele de exprimare difera de la un individ la altul si de la un continut al nevoii la altul,

ele mergand de la solicitarile neformale de sprijin pana la cererile cu caracter oficial si ajungand chiar la unele modalitati de protest (pasnic sau violent). 4. Nevoia comparativa este un pronostic la care asistentul social ajunge pe baza urmatorului rationament: daca un actor social resimte o nevoie anume, atunci actorii care poseda caracteristici asemanatoare celui dintai au, probabil, aceeasi nevoie. De exemplu, daca un somer de lunga durata se confrunta cu nevoi de ordin material, este foarte probabil ca si alti indivizi aflati in aceeasi situatie sa se confrunte cu dificultati economice ; daca un minor dintr-o familie carentata suporta un tratament necorespunzator din partea parintilor (neglijare, abuz fizic, abuz de inocenta etc), este aproape sigur ca si ceilalti copii ai familiei respective traiesc in aceleasi conditii.

Taxonomia lui Bradshaw identifica cele patru categorii de nevoi pornind de la definitiile expertilor, de la perceptia subiectiva a beneficiarilor serviciilor sociale si de la compararea nevoilor unor actori sociali cu cele ale actorilor ce prezinta profiluri asemanatoare. Aceasta clasificare permite evidentierea capacitatii clientilor de a repera si de a exprima propriile nevoi. De aceeasi clasificare se serveste (fara a o constientiza la nivel teoretic) clientul revendicativ. Pornind de la cunoasterea normei de dezirabilitate si de la compararea propriei situatii cu aceea a unor clienti asemanatori, clientul revendicativ formuleaza cererea de ajutor in termeni imperativi, considerand ca i se cuvine primirea sprijinului din partea institutiei asistentiale, ca dreptul lui de a fi ajutat decurge automat din indatorirea statului (sau a societatii) de a se ocupa de persoanele aflate in dificultate.

4.3. Modele teoretice in analiza problemelor sociale

in taxonomia lui Chombart de Lauwe, aparitia unei trebuinte genereaza o stare de tensiune la nivelul subiectului care resimte trebuinta. Nesatisfacerea acesteia si croni-cizarea starii de insatisfactie determina aparitia problemei umane. Trebuie precizat insa ca nevoia nu se confunda cu problema (umana sau sociala); exista, asadar, nevoi umane in afara situatiilor problematice: "Actiunile preventive, de exemplu, sunt concepute dupa o logica diferita de cea a actiunilor care vizeaza tratarea unei probleme. Se poate vorbi in acest caz despre nevoile de prevenire ale unei populatii, fara sa fi fost identificata o problema manifesta' (Lecomte, 1991, p. 70). Situatiile problematice sunt determinate de nesatisfacerea nevoilor umane ; insa definirea problemelor nu se reduce la identificarea trebuintelor care le genereaza, caci nici nevoile umane n-au fost aceleasi dintotdeauna si nici perceptia societatii asupra lor nu a ramas neschimbata.

in lumea contemporana, saracia cronica, abandonul familial, somajul, criminalitatea, toxicomania, prostitutia, insecuritatea si dezordinea sociala reprezinta situatii ce pot fi catalogate drept probleme sociale. Unele dintre acestea n-au fost insa considerate astfel dintotdeauna:- spre exemplu, analfabetismul, toxicomania sau cresterea alarmanta a periferiilor urbane nu constituiau probleme sociale in secolele trecute; in schinjb, lumea acelor timpuri se confrunta cu marile epidemii, cu mortalitatea infantila s.a.m.d. Cum putem defini, asadar, problema sociala?

Cea mai generala si mai "neutra' definitie prezinta problema sociala ca pe o situatie, o caracteristica sau un fapt care intervine in dinamica unui sistem social,

perturbandu-i functionarea normala. in aceeasi linie explicativa, se mai afirma ca problema sociala este "o carenta obiectiva in raport cu normele sociale' (De Robertis, 1995, p. 102). Factorul perturbator sau carenta pot apartine insa unor realitati extrem de diferite : unele sunt de natura "materiala', altele de natura "simbolica' ; unele tin de individ, altele de comunitate. Perspectiva definirii problemei sociale va avea astfel un rol semnificativ in analiza si evaluarea acesteia.

Sociologia actuala contine mai multe perspective de analiza si definire, dupa cum urmeaza: "patologismul', perspectiva dezorganizarii sociale, perspectiva conflictului de valori, perspectiva comportamentului deviant si teoria analitica a deviantei (Rubington, Weinberg, 1971). Aceste cadre explicative pentru cauzele si formele de manifestare ale problemelor sociale asuma cateva presupozitii comune:

"problemele sociale constituie prin natura situatii sociale ;

ele iau nastere din viata grupurilor;

problemele privesc un numar mare de indivizi;

ca atare, ele reprezinta o amenintare pentru bunastarea sociala;

situatiile critice sunt definite de catre moravurile si uzantele unui grup;

ele trebuie sa fie tratate intr-o maniera coerenta si metodica' (Blum, 1970, pp. 41-42).

Presupozitiile in cauza insista asupra caracterului social al problemei, atat in privinta genezei, cat sia amplitudinii. Din punct de vedere sociologic, nu se neaga importanta disfunctiilor la nivel individual, ci doar se subliniaza faptul ca acestea se produc in contexte sociale; cand insusi contextul in care evolueaza un individ, un grup sau o comunitate intra in criza, interventia sociala nu mai poate sa se limiteze la un numar restrans de clienti, ci trebuie sa caute solutii generale, de nivel comunitar. Identificarea solutiilor si conceperea planurilor de interventie necesita stabilirea cauzelor problemei sociale, a agentilor implicati si a obiectivelor de atins. Toate acestea depind de perspectiva de analiza, asa incat, daca vom considera problema drept efectul dezorganizarii, solutiile se vor inscrie pe directia rearmonizarii sistemului afectat; daca problema este conceputa ca rezultat al conflictului de valori, actiunea de interventie va viza domeniul axiologic etc.

1) Patologismul este perspectiva de analiza care porneste de la premisa asemanarii dintre societate (ca ansamblu functional) si organismul uman. Aceasta asemanare fusese sesizata de catre filosofi inca din Antichitate (spre exemplu, Platon, invocand principiul oikeiopragiei, sugera similitudinea dintre "constitutia interioara', aceea a sufletului omenesc, si constitutia cetatii; distributia functiilor in societate se inspira la Platon din modelul biologic), fiind apoi exploatata in secolul al XlX-lea, o data cu aparitia curentelor sociologice de tip pozitivist (in special biologismul si organicismul).

Asa cum organismul uman se confrunta uneori cu stari patologice, si societatea isi are "bolile' ei. in cadrul "corpului social', exista o majoritate a indivizilor ce se caracterizeaza prin functionarea sociala normala, insa exista si o minoritate disfunctio-nala. Membrii acestei minoritati sunt fie anormali ("defectivi'), adica aflati in situatia de a nu putea asimila si pune in practica normele sociale, fie devianti, care refuza normele. in vreme ce comportamentul "defectivilor' este determinat de incapacitati fizice si psihice, comportamentul antisocial al deviantilor este expresia unei forme de protest social: destructurat ca actor social normal, eliminat din "jocurile sociale'

Mm

consacrate si indeobste acceptate, deviantul incearca sa redevina actor social valabil, construind un nou "joc', paralel sau contrar raporturilor sociale "normale'. Defectivii si deviantii formeaza "celulele bolnave' ale organismului social. Cauza maladiilor societatii o constituie esecul socializarii sau insuficienta acesteia.

Examinarea problemelor sociale din perspectiva patologista determina in asistenta sociala preferinta pentru modelul medical de actiune. Acesta face din asistentul social un "medic la societatii', capabil sa diagnosticheze starile patologice, sa conceapa si sa aplice tratamentele corespunzatoare.

2) Perspectiva dezorganizarii sociale are ca fundament paradigma sistemista. Din unghiul ei de vedere, societatea este imaginata ca un urias sistem, ale carui parti componente se afla in raporturi de interconditionare. Astfel, daca intr-un subsistem sau un compartiment al socialului se produce o modificare structural-functionala, celelalte subsisteme (ca si ansamblul societal) vor trebui sa se ajusteze la randul lor, pentru a pastra starea de functionare normala a fiecaruia dintre ele si a ansamblului. Absenta sau insuficienta proceselor adaptive provoaca dezorganizarea in sistem, adica aparitia unor probleme umane sau/si sociale.

Fenomenul dezorganizarii poate fi constatat atat la nivel individual si microsocial, cat si la scara societatii globale. Spre exemplu, daca o persoana isi pierde locul de munca, ea va inregistra o diminuare sau chiar o pierdere totala a resurselor materiale necesare vietii; aceasta problema aparuta in planul economic solicita procese de adaptare (in domeniul formatiei profesionale, al dozarii consumului si in general al comportamentului economic, in domeniul habitatului, al starii civile - daca o casatorie "convenabila' poate ameliora starea economica - etc), fara de care existenta individului intra intr-un proces de dezorganizare. in cazul unei familii, schimbarea numarului de membri (prin nasterea unui copil, prin decesul unui membru sau prin separarea sotilor) solicita o noua repartitie a resurselor si a sarcinilor, modificarea rolurilor sociale etc, in scopul pastrarii echilibrului initial al familiei.

La nivel societal, dezorganizarea este conceputa ca un esec functional ce se manifesta in urmatoarele situatii-cadru :

cand pentru un anume tip de actiune nu exista nici o regula in vigoare (fie din cauza noutatii absolute a actiunii, fie din cauza eliminarii unei reguli vechi, fara ca ea sa fie suplinita de una noua); astfel de situatii apar in urma unor revolutii politice si sociale, in cazul schimbarii raportului de forte dintre grupurile si comunitatile etnice, lingvistice sau religioase, atunci cand sunt abrogate "reparatoriu' unele legi si reglementari din diferite domenii ale vietii economico-sociale etc.; cand pentru acelasi tip de actiune exista doua norme contradictorii, astfel incat incalcarea uneia dintre ele devine inevitabila (spre exemplu, limitarea cresterii numarului de membri ai unei familii se face, uneori, apeland la avort; aceasta practica este supusa, pe de o parte, unor reglementari juridice, iar pe de alta parte ea este sanctionata negativ de catre Biserica; atunci cand legea civila permite avortul, iar normele religioase il interzic, persoana se afla intre doua reguli contradictorii);

in situatia de "depresiune', cand exista o regula clara si unica de actiune, dar ea nu este dotata cu suficienta putere coercitiva, asa incat incalcarea ei nu atrage dupa sine nici o pedeapsa (cu atat mai putin putand fi vorba despre vreo recompensa pentru cei care respecta regula).

Cauzele dezorganizarii sociale sunt reprezentate de schimbarea sociala si de discrepanta dintre aspiratiile individuale si interesul colectiv. Sintagma "schimbare sociala' se refera la ansamblul transformarilor care afecteaza structura si functionarea unei societati. Atunci cand transformarile sunt imperceptibile si se produc in sensul mentinerii echilibrului societatii, avem de-a face cu o societate dinamica (dupa modelul sistemelor homeostatice); cand transformarile sunt bruste, in sistemul social apar situatii confiictu-ale si se instaleaza dezorganizarea. Dezorganizarea unei colectivitati umane are drept cauza si conflictul dintre interesele particulare si interesul general: "Stabilitatea colectivitatii este garantata cand unanimitatea asupra chestiunilor si problemelor comune este virtual dobandita. Dar, daca o parte a cetatenilor nu se preocupa de interesul general al colectivitatii, aceasta isi vede amenintata structura sociala. Astfel se petrec lucrurile, de exemplu, ori de cate ori interesele particulare economice, religioase sau de alta natura tind sa prevaleze asupra intereselor comune. Dezorganizarea colectivitatii apare deci atunci cand se stabileste o disparitate sensibila intre aspiratiile individuale si interesul social' (Blum, 1970, pp. 84-85).

3) Perspectiva conflictului de valori. Pentru a putea exista si pentru a functiona normal, societatile omenesti au nevoie, asa cum am vazut, de un minim consens asupra regulilor de comportament, asupra simbolurilor si valorilor sociale (indiferent de campul din care releva: material, religios, artistic, politic etc). Coabitarea, cooperarea si chiar conflictul dintre indivizi, grupuri sau comunitati necesita raportarea la un fond comun de valori (in special morale), in functie de care se defineste normalitatea sociala. Atunci cand actorii sociali aflati intr-o situatie de contact profeseaza valori (morale, religioase, estetice, politice etc.) contradictorii, raporturile dintre ei se deterioreaza, generand probleme umane sau sociale.

Conflictul de valori poate sa apara pe urmatoarele teme principale:

definirea contactului (spre exemplu, coexistenta pe un anumit teritoriu a doua grupuri etnice sau religioase poate fi definita pe baza valorii egalitatii si a nediscriminarii; daca unul dintre grupuri doreste sa impuna "valoarea' privilegiului si a segregatiei, atunci intre respectivele comunitati apare un conflict de valori pe tema definirii contactului);

stabilirea regulilor de competitie (exemple edificatoare gasim in domeniul vietii politice - in ceea ce priveste dreptul de vot, dreptul de a candida -, al educatiei - in privinta conditiilor de acces la diferite trepte de profesionalizare -, in domeniul economic etc.);

stabilirea valorilor spirituale care trebuie respectate ;

distributia sau alocarea valorilor materiale.

O problema sociala poate fi definita ca o situatie incompatibila cu valorile dominante ale unei colectivitati umane. Remedierea unei probleme sociale cauzate de conflictul de valori este posibila utilizand trei mijloace:

consensul: partile aflate in conflict renunta la confruntare, in numele unei valori superioare pe care ambele o accepta neconditionat si pe care doresc sa o protejeze (de exemplu, conflictul dintre soti este eliminat sau atenuat de consensul cu privire la protejarea copiilor; conflictul dintre gruparile politice poate sa dispara atunci cand sunt in joc suveranitatea nationala, independenta);

negocierea valorilor in spirit democratic ;

- impunerea valorilor actorului social mai puternic (reprezinta o falsa rezolvare a conflictului, intrucat acesta persista in stare latenta si reizbucneste o data cu schimbarea raportului de forte).

Problemele sociale rezultate din conflictul de valori sunt abordate in practica asistentiala utilizand cu precadere mijloace apartinand "instrumentarului' simbolic si axiologic.

4) Perspectiva comportamentului deviant. Pentru implinirea aspiratiilor si atingerea scopurilor individuale, oamenii actioneaza potrivit unor strategii care comporta, pe langa libertatea actiunii, si o serie de limitari de ordin social. Atunci cand in actiunile lor indivizii sau grupurile incalca normele de comportament socialmente acceptate, apare devianta. Daca acest fenomen ia amploare, el se transforma intr-o grava problema sociala.

Comportamentele deviante sunt rezultatul invatarii unor modele negative de actiune sau pot fi expresia unui protest social. in acest din urma caz, avem de-a face cu un proces de restructurare a actorilor sociali defavorizati: atunci cand un individ sau un grup de persoane nu au acces la rolurile sociale la care ar avea dreptul sau la care aspira, ei tind sa se restructureze ca actori valabili, construind un nou joc social, cu reguli proprii, diferite sau chiar opuse celor consacrate. Acest model explicativ al comportamentului deviant poate fi ilustrat prin urmatoarea combinare de ipoteze (Quivy, Van Campenhoudt, 1988, p. 135):

Raporturi sociale descompuse, acces ingradit la rolurile sociale

Devianta ca violenta si protest fata de societatea care te respinge

Devianta ca proces de restructurare a actorului social

Figura 3. Model explicativ al comportamentului deviant

Remedierea comportamentelor deviante este conceputa ca un proces de resocializare ce utilizeaza drept mijloace : reducerea contactelor cu modelele negative de comportament ; promovarea modelelor pozitive ; redistribuirea sanselor de acces la rol-statusuri, in beneficiul actorilor defavorizati; coercitia, ca mijloc final si exclusiv al autoritatilor publice.

Rezolvarea problemelor sociale generate de devianta echivaleaza cu reintegrarea indivizilor si a grupurilor in reteaua normativa a societatii: "intr-o lume dominata de reguli care impun limite actiunilor si scopurilor indivizilor pentru a le putea corela intre ele, omul trebuie sa se resemneze. Singura sansa pe care o ofera socialitatea individualitatii este siguranta persoanei. in schimbul ei, individul trebuie sa se conformeze, in mod obligatoriu, pentru a adopta un comportament supus permanent presiunilor sociale, amenintat mereu de rigorile sanctiunii' (Radulescu, 1994, p. 29).

5) Teoria analitica a deviantei porneste de la constatarea empirica a caracterului istoric si situational al problemelor sociale. Astfel, daca libertatea de constiinta era considerata in Evul Mediu o deviere de la valorile si normele crestinismului, in prezent ea reprezinta o valoare a societatii democratice ; daca poligamia este un lucru normal

in societatile islamice, ea este o incalcare a normelor juridice si morale in restui*-societatilor. in prezent, observam cum unele comportamente considerate multa vreme deviante (spre exemplu, homosexualitatea, aderenta la noile religii, practicarea avortului, intretinerea de relatii sexuale inainte de casatorie etc.) isi revendica dreptul la includerea in "normalitatea sociala'. Prin urmare, un comportament nu este deviant sau normal "in sine', ci prin raportare la modul in care o societate determinata il defineste la un moment dat. Devianta este, asadar, o chestiune de definitie, de optica sociala. Problema sociala este definita, la randul ei, de reactia sociala fata de presupusa violare a asteptarilor normative. Perspectiva analitica a deviantei il orienteaza pe asistentul social spre identificarea conditiilor in care o comunitate umana traseaza granita dintre normalitate si devianta.

4.4. Sistemul client

Indiferent de epoca istorica, de ideologia dominanta si de suportul institutional, activitatile asistentiale se desfasoara in favoarea unor persoane, grupuri sau comunitati umane aflate in situatii problematice. Beneficiarii acestor actiuni nu au fost numiti dintotdeauna "clienti' si se pare ca acest termen va cunoaste si el un declin al utilizarii (intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat), in favoarea aceluia de "beneficiar' al prestatiilor sau serviciilor sociale.

Cata vreme ajutorarea persoanelor aflate in dificultate s-a realizat din perspectiva caritatii crestine sau din aceea a "asistentei represive' (menite sa puna la adapost ordinea sociala instituita), asistatii au fost numiti in diferite feluri (de la "saraci' si "nenorociti', pana la "mizerabili'), in functie de situatia lor materiala si de tipul de prestatie de care beneficiau. Ulterior, cand asistenta sociala s-a dezvoltat in continuarea asistentei medicale, a fost preferat termenul "pacient'. in fine, metodologia casework a lansat conceptul de client, considerand ca acesta da cel mai bine seama de statutul asistatului. in prezent, datorita diversificarii crescande a prestatiilor de tip social (fapt ce implica extinderea activitatii asistentiale la categorii de persoane care nu se confrunta cu problemele "clasice' ale asistentei), se foloseste tot mai mult termenul "utilizator'.

Dincolo de disputele conceptuale privind desemnarea asistatului, trebuie precizat ca el este o entitate individuala sau multipersonala care beneficiaza de ajutorul specializat al unei profesii asistentiale (Johnson, 1983, pp. 132-l33). Aceasta definitie sintetica rezulta din combinarea mai multor acceptiuni pe care E. Tropp (1974, pp. 19-29) le dadea clientului (respectiv aceea de persoana sau grup care cauta un ajutor specializat, profesionist; acceptiunea de utilizator al ajutorului acordat de cineva si acceptiunea de individ sau entitate multipersonala care este deservita de o agentie sau o institutie).

Scott Briar si Henry Miller (1971) vorbesc despre "client' in termeni de rol social: clientul este cel care joaca un rol regizat de un complex de norme si asteptari ce vin din partea agentiei asistentiale, a grupului de referinta si a comunitatii (a publicului general).

Sistemul client se deosebeste de ceea ce literatura asistentiala numeste sistem-tinta. Daca identificarea clientului presupune o raportare multipla (la institutiile asistentiale, la grupul de referinta si la autoperceptia celui care beneficiaza de ajutorul specializat), precum si existenta unui raport administrativ clar intre un beneficiar si o institutie asistentiala, sistemul-tinta este un concept care are relevanta doar din perspectiva

asistentului social si a institutiei sale (eventual, si din perspectiva unui tert implicat in activitati sociale). Sistemul-tinta este persoana, grupul sau comunitatea care se afla intr-o situatie problematica si care necesita interventia unui serviciu asistential specializat, in sensul schimbarii. Asadar, identificarea sistemului-tinta este o activitate de evaluare a nivelului de normalitate functionala a unui sistem social, activitate desfasurata de catre asistentul social sau de catre un "sistem-martor'. Sistemul-tinta se poate transforma in sistem client fie ca urmare a constientizarii propriei situatii disfunctionale si ca urmare a formularii unei cereri de ajutor, fie ca o consecinta a initiativei asistentului social, fie in urma sesizarii institutiilor asistentiale de catre un tert.

Potrivit lui David Landy (1965), procesul prin care o persoana devine client al asistentei sociale presupune o serie de etape:

individul recunoaste fata -de sine ca ceva nu merge bine in viata sa;

cel care cauta ajutor isi asuma riscul ca apropiatii lui (familie, prieteni, cunostinte) sa afle despre incapacitatea lui de a-si rezolva singur problemele;

cel care cauta ajutor isi recunoaste starea critica si incapacitatea de a o depasi prin forte proprii, in fata unui asistent social;

cel care solicita ajutorul specializat accepta sa renunte la o parte din autonomia sa si sa se plaseze intr-un rol de dependenta.

Clientii asistentei sociale prezinta o diversitate deconcertanta: pot fi clienti minorii orfani, abandonati sau aflati in alte situatii ce necesita instituirea tutelei, familiile aflate in criza (economica, psihoafectiva), persoanele cu dizabilitati, varstnicii fara sustinere familiala si fara alte resurse, somerii, dependentii de alcool si droguri etc. in pofida acestei diversitati, se pot opera unele clasificari ale clientilor, dupa cum urmeaza:

1. in functie de numarul indivizilor care constituie sistemul, putem distinge clientii individuali si clientii multipersonali. Individul client al asistentei sociale trebuie tratat intotdeauna ca o persoana unica aflata intr-o situatie unica, chiar daca problemele pe care le au clientii par asemanatoare. Clientul multipersonal poate fi un grup mic (de tipul familiei, spre exemplu) sau o mare comunitate (populatia unei regiuni, a unei localitati, un grup etnic etc).

in functie de orientarea ajutorului specializat:

clientul care solicita ajutor pentru sine ;

clientul care solicita ajutor in favoarea altor persoane, grupuri sau comunitati;

clientul care, desi nu a solicitat ajutor, a intrat in zona de interes a asistentei sociale, intrucat el constituie un factor de blocaj pentru functionarea sociala normala a altui client (spre exemplu, familia unui minor asistat, familie care constituie un factor educational carentat);

clientul care cauta sau utilizeaza asistenta sociala ca alternativa la alte tipuri de asistenta (in special juridico-represiva);

clientul care solicita ajutor pentru scopuri inadecvate.

in functie de atitudinea clientului fata de serviciul asistential (Messu, 1991):

asistatul rusinos - cel care apeleaza la serviciul social doar atunci cand nu mai are nici o posibilitate de a depasi situatia problematica in care se afla; el prefera un contact cat mai limitat cu institutia asistentiala si renunta la ajutor de indata ce isi reechilibreaza situatia;

clientul revendicativ - cel care solicita imperativ ajutorul social, bazandu-se pe "dreptul' sau la asistenta si pe compararea situatiei sale cu aceea a altor persoane care beneficiaza de asistenta sociala;

clientul ezitant - cel care doreste sa beneficieze de serviciile asistentiale, dar care evita pe cat posibil contactul cu sistemul institutional si cu mecanismele birocratice; acest tip de client dezvolta o "strategie de asteptare'.

Se mai pot realiza, de asemenea, clasificari ale clientilor in functie de aria problematica (aceasta taxonomie identificandu-se cu enumerarea domeniilor de actiune ale asistentei sociale), de grupa de varsta etc.

Identitatea clientului sau a asistatului se structureaza in raport cu institutiile asistentiale, cu perceptia sociala asupra situatiei de asistat si cu autoperceptia subiectiva a fiecarui individ, grup sau a comunitatii care se afla intr-o situatie critica sau in una de vulnerabilitate. Raporturile care se stabilesc intre asistent si asistat se inscriu intr-un context sistemic, dominat de procesele de integrare si excludere, de constructie a identitatii marginalilor si de instituire si reafirmare a normalitatii.

Bibliografie selectiva

Abraham, P.; Craciun, A., Legislatie in asistenta sociala, voi. I-II, Editura National, Bucuresti, 2000.

Albert, M., Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994.

Andrei, R, Sociologie generala, Editura Polirom, Iasi, 1997.

Athanasiu, AL, Dreptul securitatii sociale, Editura ACTAMI, Bucuresti, 1995.

Bachmann, Ch.; Simonin, J., Changer au quotidien. Une introduction au travail social, 2 voi., Etudes vivantes, Paris, 1981.

Bailleau, F.; Lefaucheur, N. ; Peyre, V., Lectures sociologiques du travail social, Editions Ouvrieres, Paris, 1985.

Barker, R.L., The Social Work Dictionary, National Association of Social Workers (NASW), Silver Spring, Maryland, 1988.

Blanc, M., Pour une sociologie de la transaction sociale, L'Harmattan, Paris, 199 Blum, R., Dimensions sociologiques du travail social, Editions du Centurion, Paris, 1970.

Bobroff, J.; Luccioni, M., La clientele du travail social: assistes, marginaux ou travailleurs a integrer, ESF, Paris, 1976.

Bocancea, C, Meandrele democratiei. Tranzitia politica la romani, Editura Polirom, Iasi, 200 Bocancea, C.; Neamtu, G., Elemente de asistenta sociala, Editura Polirom, Iasi, 1999. Boudon, R. (coord.), Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997. Bousquet, M.-H., Le service social, Presses Universitaires de France, col. "Que sais-je?',

Paris, 1971. Briar, S.; Miller, H., Problems and Issues in Social Casework, Columbia University Press,

New York, 1971.

Camplong, L., Pauvres en France, Hatier, Paris, 199