Protectia sociala a familiei ca subsistem al protectiei sociale

Protectia sociala a familiei ca subsistem al protectiei sociale

Politica sociala in sfera familiei se constituie ca subsistem al politicilor sociale in general si reuneste un ansamblu de masuri sau programe, un cadru legislativ adecvat si are ca obiect modul in care aceste masuri structureaza conditiile de existenta ale familiilor.

Politicile sociale pot avea o arie mai restransa sau, din contra, mai extinsa.

Ele vizeaza trei aspecte:

promovarea unor bunuri publice: aparare, securitate, infrastructura urbanistica, sanatate, educatie, cultura, stiinta;

protectia sociala sau securitatea sociala a segmentului populatiei care, din diverse motive, se afla in dificultate, si are in vedere doua componente distincte: sistemul asigurarilor sociale si sistemul asistentei sociale;

dezvoltarea sociala realizata prin intermediul unor obiective pe care populatia le are in vedere pentru asigurarea unor conditii sociale ce sunt importante la nivel global pentru o anumita colectivitate care se articuleaza intr-un tot unitar si sistemic prin intermediul obiectivului central al unei politici sociale globale: bunastarea sociala.

Conceptul de bunastare se refera la modalitatea prin care se asigura intreaga colectivitate cu bunuri si servicii, necesare realizarii unui mod de viata considerat a fi normal. Asadar, bunastarea are caracter situational si este conditionata social-istoric. In raport cu aceasta bunastare se defineste standardul de viata.

Standardul de viata se refera la o stare a aspiratiilor unei colectivitati, modelate in mod special de disponibilitatile interne si externe, de sistemul de valori al acesteia. Asupra standardului de viata normal/dezirabil, actioneaza doi factori in sensuri opuse. Pe de o parte sunt noile servicii si bunuri (chiar daca nu toate sunt accesibile populatiei) care genereaza aspiratii iar, pe de alta parte, inexistenta resurselor determina moderarea aspiratiilor.

Standardul de viata se reflecta ca premisa in cadrul unei anumite politici sociale. Ideea care se contureaza este urmatoarea: exista un stat al bunastarii care inseamna, in fond, un tip de actiune sociala pentru procurarea unor anumite bunuri publice sau, considerate de interes si care presupune un anumit cost. Asta nu inseamna ca cu cat cheltuielile sunt mai mari, cu atat politica sociala este mai eficienta, deoarece problemele sunt pe de o parte numeroase, iar pe de alta parte trebuie sa avem in vedere ca se doresc a fi atinse o serie de obiective prioritare.

Nevoile sociale - determinanti ai unei politici sociale

Problema protectiei sociale cu care se confrunta in prezent toate tarile este o preocupare aparte pentru statele aflate in tranzitie. Aceasta, in contextul in care ne confruntam cu inexistenta unui model de tranzitie al societatii, de la o forma social-economica bazata pe un sistem de organizare, conducere sociala si economica autoritara, la un sistem bazat pe autonomizarea relatiilor si a agentilor, precum si functionarea economiei pe principiile cererii si ofertei.

Mobilizarea resurselor-resurse menite sa sprijine politica activa in domeniul fortei de munca, pot sa provina atat din sectorul de stat cat si din cel particular desi, la inceputul tranzitiei, acestuia din urma ii revine un rol foarte limitat in domeniul finantarii.

Sistemul de protectie al cetatenilor reprezinta ansamblul beneficiilor sociale alcatuit din beneficiile universaliste si sistemul de securitate sociala. Protectia sociala mai poate fi apreciata ca ansamblu de actiuni, decizii si masuri intreprinse in societate pentru prevenirea, diminuarea, sau inlaturarea consecintelor unor evenimente considerate ca riscuri sociale asupra conditiilor de viata ale populatiei, si constituie una dintre definitiile agreate de specialistii in stiinte sociale.

In stabilirea nivelului de trai conform standardelor organismelor internationale (ONU, UNESCO, OEM) exista anumiti parametrii: conditiile materiale de trai (ocuparea fortei de munca, venituri, conditii de munca, locuinta, imbracaminte etc) si conditiile sociale (sanatatea, educatia, cultura etc).

Protejarea populatiei unei tari de inflatie, mentinerea unui anumit pret la produsele de baza, prin acordarea de subventii de catre stat, asigurarea unui venit minim familial, masuri de reducere a criminalitatii, a impactului calamitatilor naturale, a raspandirii unor boli, programe nationale de lupta impotriva coruptiei, sau planuri nationale de ocuparea fortei de munca, lupta impotriva saraciei - sunt tot atatea exemple de realizare a protectiei sociale la nivelul intregii societati.

Unul dintre obiectivele protectiei sociale are in vedere reintegrarea in viata normala a persoanelor care au beneficiat de asistenta prin activarea resurselor proprii lor, identificarea modalitatilor optime de a face fata problemelor, promovarea unor solutii de a reduce timpul marcat de situatia de risc.

Politica sociala se fundamenteaza prin analiza nevoilor societatii civile, nevoi care poarta amprenta dinamicii societatii civile, dar care trebuie analizate constant si pentru care trebuie gasite solutii prin implicarea actorilor sociali.

Conceptul de "nevoie sociala" este dezbatut de specialistii din domeniul sferei sociale, el comportand numeroase abordari. De cele mai multe ori nevoia sociala a fost asimilata cu trebuinta sociala. I.C. Johnson, in 1983, considera trebuinta sociala "drept ceea ce este necesar pentru fiecare persoana sau sistem social ca sa functioneze in limita unor asteptari rezonabile, intr-o anumita situatie"; prin aceasta, raportand-o la conceptul de normalitate sociala, care comporta la randul lui conditionare social - istorica, in sensul ca ceea ce era considerat in afara trebuintei acum o perioada de timp, devine acum asteptare rezonabila.

O abordare interesanta a nevoii sociale este cea prin care aceasta este considerata a fi o conditie ce trebuie indeplinita pentru ca actorul social sa poata trai, sau sa poata supravietui. Astfel, nevoia sociala se diferentiaza net de dorinta si de aspiratie prin faptul ca, acestea sunt marcate de subiectivism si ca atare nu mai pot fi luate in considerare ca realitati masurabile, intr-un mod standardizat.

Specialistii au cautat modalitati obiective de a defini nevoia sociala. Pe langa aceste modalitati obiective, nu trebuie neglijata maniera subiectiva de a defini nevoia sociala, maniera care se face prin indentificarea nevoii sociale cu cea de dorinta, si se face plecandu-se de la constatarea ca foarte putine nevoi umane se constituie ca necesitati vitale. In acest sens, cercetarile au relavat faptul ca, cea mai mare parte a nevoilor provine din cultura, adica dintr-o normalitate construita si nu naturala. Exceptand nevoile primare (hrana, apa, adapost), toate celelalte nevoi construite sunt proiectate subiectiv.

Astfel, prin combinarea modalitatilor de definire a nevoii sociale s-a ajuns la a considera nevoia umana ca "diferenta dintre starea ideala a unui sistem social si starea reala".

Aceasta definitie nu face decat sa sublinieze caracterul complex al nevoii umane si, mai mult decat atat, sa lase posibilitatea de a fi puse in evidenta caracteristicile sale. Cercetarile in domeniu au identificat o serie de caracteristici ale nevoii sociale, caracteristici ce se regasesc indiferent de "purtatorul" ei, de domeniul din care se releva, sau de contextul social-istoric in care se manifesta.

Aceste caracteristici sunt:

Subiectivitatea aceasta caracteristica reflecta faptul ca nici o nevoie nu exista independent de un subiect uman. Exprimata sau neexprimata, nevoia este resimtita de catre un individ ca o lipsa sau o insuficienta a unui bun, de cele mai multe ori material, ca un decalaj intre asteptari si realitate, ca o aspiratie catre un nivel de viata ridicat, etc ;

Caracterul de necesitate - pe masura ce nevoia apare, aceasta se impune individului care declanseaza actiunea de cautare a satisfactiei; indiferent daca aceasta isi are sursa in natura umana, in rigorile sau obiceiurile sociale, nevoia sociala trebuie satisfacuta. Satisfacerea unei nevoi sociale poate fi amanata, dar nu poate fi eliminata fara a produce consecinte grave in functionarea individului, care pot afecta in functie de natura nevoii chiar integritatea individului.

Plasticitatea - modelandu-se fie dupa conditiile individuale, fie dupa cele ale mediului natural sau social, nevoia sociala devine plastica. Ea este un concept elastic si relativ care apare, dispare, reapare, evolueaza si se transforma sub influenta unui complex factorial: dezvoltare sociala, urbanizare, culturalizare; se rafineaza permanent.

Nevoia nu apare izolat, fara legatura cu ansamblul nevoilor, trebuintelor unui actor social. Nevoile se cer a fi satisfacute si se nasc din satisfactii. Ele coexista, se genereaza, se stimuleaza sau se inhiba reciproc, se organizeaza in diverse configuratii ierarhice.

Nesatisfacerea unei nevoi la nivelul individului genereaza aparitia unor probleme umane. Daca satisfacerea unei nevoi umane este imposibila si afecteaza o populatie numeroasa, se spune ca avem de-a face cu o problema sociala.

2. Structura politicilor sociale

Structura politicii sociale are o configuratie pe obiective, acestea fiind:

construirea si materializarea in fapt a unui sistem de protectie sociala care sa cuprinda o serie cat mai larga de masuri privind asigurarile, pensiile, alocatiile de somaj;

fixarea unui salariu minim garantat interprofesional;

interventia dirijata privind repartitia si politica de transferuri a veniturilor;

dreptul la munca si rolul sindicatelor in elaborarea politicii sociale;

durata zilei de munca si problema habitatului;

problema timpului liber si politica culturala.

Politica sociala utilizeaza economia bunastarii pentru a evalua continutul programelor sociale in directia satisfacerii nevoilor individuale.

Protectia sociala a devenit la ora actuala o tema majora pentru intreprinderi, salariati si toti ceilalti factori implicati in actiuni sociale, acestea reprezentand obiectivul central al politicii sociale. Sursa majora a tensiunilor sociale -saracia- impune la randul ei accentuarea functiilor protective ale colectivitatii.

3. Tipuri si domenii de protectie sociala

Sistemul de protectie sociala este, conceptual privind, asigurarea unui standard de viata de baza pentru toti oamenii, indiferent de mijloacele de care acestia dispun. Sistemul furnizeaza un set complet de protectie sociala care trebuie sa fie cuprinzator, sa functioneze operativ si adecvat prin metode de conducere si normative, specifice domeniului.

Exista mai multe categorii de persoane care cer protectie sociala: protectia somerilor, protectia handicapatilor, protectia copilului si a tinerilor, protectia sociala complementara (protectia sociala in caz de deces, incapacitate de munca, boala profesionala).

Conditiile concrete si nevoile diferite care se cer acoperite fac ca si modalitatile de realizare a protectiei sociale sa fie diferite. Astfel, programele se bazeaza pe premise diferentiate in cazul asigurarilor sociale - destinate acoperirii unor nevoi personale, ca urmare a pierderii temporare sau definitive a capacitatii de munca sau, in cazul protectiei lucratorului la locul de munca (mediu, conditii de munca), nevoi care se transfera asupra costurilor de productie si a caror satisfacere este inclusa in pretul produsului.

Obiectivele reformei in domeniul asistentei sociale, adica in domeniul sustinut material de stat, sunt astfel formulate si fundamentate incat sa se poata asigura realizarea restabilirii sau mentinerii unor echilibre intre sectorul public si cel privat, intre protectie si autoprotectie, intre nevoi si resurse, intre dezvoltare umana a generatiei prezente si cea a generatiei viitoare.

Asistenta sociala este mecanismul principal prin care societatea intervine pentru a preveni, limita sau inlatura efectele negative ale evenimentelor care se produc asupra persoanelor sau grupurilor vulnerabile, fara voia acestora, sau sunt prea putin influentate de acestea.

Obiectivul principal al protectiei sociale il constituie diminuarea sau chiar inlaturarea consecintelor unor riscuri, asupra mediului si nivelului de trai ale unor segmente ale populatiei.

In fundamentarea si promovare politicii sociale sunt considerate urmatoarele principii:

protectia demnitatii umane;

eliminarea oricarei forme de discriminare in intreaga politica de protectie sociala;

promovarea partenerului social ca mijloc de control si eficientizare a tuturor masurilor de politica si protectie sociala;

flexibilitatea, adaptarea masurilor de protectie sociala la necesitatile reale ale grupurilor si persoanelor, orientarea obiectivelor si masurilor de politica si protectie sociala in directia capacitarii, mobilizarii si participarii tuturor fortelor sociale la relansarea cresterii economice, munca fiind prima sursa a bunastarii si libertatii individului, sursa cea mai stabila a sanatatii economiei;

descentralizarea treptata a protectiei sociale si odata cu aceasta, angrenarea in activitatea de protectie sociala a agentilor economici, unitatilor administratiei publice locale, a institutiilor guvernamentale si organizatiilor neguvernamentale, societatilor de caritate si persoanelor fizice prin contributii materiale, financiare si sociale ale acestora intr-un cadru legal adecvat.

Diversitatea si cuantumul prestatiilor si serviciilor sociale sunt conditionate insa de starea economiei, de resursele financiare existente la un moment dat, de necesitatea construirii cadrului administrativ de aplicare, cu deosebire in ceea ce priveste formarea personalului si informatizarea activitatilor.

Programele de protectie sociala administrate de stat sunt finantate pe principiul repartitiei, compensatiei intre generatii, de resurse obtinute din contributii, impozite si taxe, pe baza principiului responsabilitatii colective.

Tipuri de politici sociale

Programele de guvernare acorda o atentie sporita elementelor de protectie sociala a familiei. Printre masurile si actiunile aflate in cadrul acestor programe se numara:

politici privind reconcilierea vietii de familie cu cea profesionala.

finalizarea descentralizarii serviciilor sociale in domeniul violentei in familie, in vederea responsabilizarii autoritatilor locale privind aceasta problematica, precum si asigurarii resurselor financiare necesare.

dezvoltarea retelei de servicii, suport pentru integrarea familiei rrome in societate.

infiintarea de noi adaposturi pentru victimele violentei in familie si de centre de asistenta destinate agresorilor familiali.

imbunatatirea criteriilor si formelor de acordare a venitului minim garantat.

rationalizarea diferitelor tipuri de asistenta sociala acordate atat familiilor, cat si persoanelor fizice.

Politicile sociale in domeniul familiei deriva din importanta acesteia pentru orice natiune. Astfel, populatia umana traieste structurata in familii, familia fiind considerata "nucleul de baza", "celula fundamentala" a societatii.

Sistemele politice contemporane se refera la familie subliniind importanta ajutorului dat de stat dezvoltarii acesteia, elaborarii si promovarii unei politici referitoare la familie. Toate acestea in stransa legatura cu tendinta de modificare a structurii si modelelor familiei, cu cresterea independentei economice a femeii, si cu modificarile survenite in functiile familiei.

Structura si modelele familiale prezinta numeroase tendinte de modificare:

se accentueaza procesele de disolutie a familiilor;

numarul familiilor monoparentale si a altor tipuri de uniuni conjugale decat cuplul legitimat oficial este in crestere;

creste numarul copiilor afectati de procesul si urmarile divortului si/sau separari;

cresterea numarului de menaje non-familiale si a ponderii lor in totalul menajelor.

A aparut o adevarata subcultura "single", cu locuri de intalniri specifice, vacante-tip, etc. Aceasta dovedeste importanta acordata autonomiei (femeii, printre altii) de catre societatea contemporana (individualizarea societatii).

De asemenea casatoria, cuplul, incep sa fie bazate din ce in ce mai mult pe parteneriat (in domeniile consumului, organizarii timpului liber, al educatiei copilului, mai putin al treburilor menajere). Parteneriatul in cadrul familiei are consecinte si asupra organizarii pietei muncii, ducand la raspandirea unor forme ca: orar flexibil, timp de munca partial.

Cresterea independentei economice a femeii. Drept urmare au aparut prestatii si servicii acordate familiei pentru cresterea si educatia copiilor astfel, socializarea copiilor a fost partial transferata altor institutii specializate in educatie, asistenta sociala, asistenta medicala.

Modificarea functiilor familiei. Familia si-a pierdut treptat functia economica, nemaifiind, in principal, o unitate de productie, devenind predominanta functia sa de consum. Desi functia economica a familiei contemporane numai este in general cea de productie, exista totusi o economie familiala si domestica ce cuprinde: bugetul familial, costul copilului (direct sau indirect), responsabilitatile domestice, amploarea muncii casnice (sarcini menajere, educative), stapanirea diferitelor situatii de risc de catre familie.

Astfel, copilul cu un suport economic nul are un cost din ce in ce mai mare in societatea contemporana, cost exprimat atat in cheltuieli directe (hrana, imbracaminte) cat si indirecte (locuinta, intreruperea activitatii lucrative a mamei pentru ingrijirea si educarea lui).

Se afirma tot mai mult ca avantajul de a avea copii este mai degraba emotional si afectiv decat o "asigurare materiala de batranete". Dificultatile materiale si sociale ale celor ce dau nastere la copii trebuiesc compensate de catre societate (mai ales in probabilitatea imbatranirii demografice). Drept urmare, statul trebuie sa acorde o atentie sporita fata de situatia social-economica a parintilor si copiilor.

Daca in familia traditionala copii erau considerati o forta de munca, sporirea numarului lor crescand puterea economica a familiei, in familia nucleara moderna copii devin o sarcina suplimentara prin costul intretinerii si educarii lor. Alaturi de copii si alti membrii ai familiei incapabili de munca - bolnavi, varstnici - beneficiaza in societatea moderna de sprijinul asistentei sociale, sau al sistemelor de asigurari sociale.

Politica familiala interfereaza cu multe politici sectoriale: politica demografica, politica locuirii, politica sanitara, politica in domeniul tineretului etc. Spre deosebire de aceste politici sectoriale, politica familiala realizeaza o sinteza globala si chiar o coordonare a influentei tuturor acestor masuri sociale, la nivelul grupului familial.

Astfel, problematica politicilor din sfera familiei presupune luarea in considerare a urmatoarelor aspecte:

functiile de procreare, de crestere si educatie a copiilor in cadrul familiei sunt tratate in relatie cu fenomene precum: nuptialitatea, divortialitatea, celibatul, uniunile informale, disolutia familiei etc.;

influentele marilor domenii economice si sociale (invatamantul, sanatatea, conditiile de locuit, serviciile sociale) asupra familiei;

relatiile familiale (constituirea cuplului conjugal, structura de autoritate, relatia sot-sotie, parinti-copii; o mare importanta o au pentru societate consecintele interactiunii inadecvate copil-parinte) exercita influente asupra societatii intrucat, interactiunile inadecvate dintre parinti si copii conduc la abandon, comportament deviant, etc.

Se vorbeste de existenta mai multor tipuri de politici familiale:

implicite - cuprind politicile si masurile guvernamentale care nu vizeaza in mod direct familia, dar care o influenteaza. O asemenea politica ce este implicita pentru familie poate sa fie explicita pentru alte sectoare sau grupuri sociale.

explicite - cuprind masuri luate expres pentru familie si recunoscute astfel in mod oficial.

4. Obiectivele si principiile politicii familiale

Politicile privind populatia si familia elaborate in diverse tari urmaresc mai multe obiective:

asigurarea fortei de munca prin: cresterea natalitatii, importul de forta de munca, cresterea productivitatii muncii;

cresterea calitatii vietii familiale: cresterea nivelului de trai a membrilor familiei, ameliorarea socializarii copiilor;

asigurarea imortalitatii societatii: asigurarea inlocuirii generatiilor, mentinerea si cresterea rolului international al unei societati;

socializarea copiilor conform normelor si valorilor sociale promovate de societatea respectiva; mentinerea identitatii culturale;

asigurarea egalitatii sexelor: eliminarea sexismului institutionalizat sau a discriminarilor sexuale neintetionate.

Politicile in domeniul familiei interfereaza cu alte politici sociale: politica locuirii, tineretului, culturala si educationala, sanitara, de protectia mediului, economica, politica in domeniul fortei de munca si a somajului, politica de protectie a categoriilor defavorizate. Chiar domenii aparent mai neutre, cum ar fi politicile fiscale, au influente asupra comportamentelor demografice si familiale. Este, deci, dificil a delimita strict ceea ce ar constitui politica in domeniul populatiei si al familiei.

O asemenea delimitare ar putea fi admisa conventional doar intr-un plan teoretic. Din aceasta perspectiva, posibilitatile de diferentiere intre politica sociala si demografica tin de motivatia si obiectivele celor doua tipuri de politici. Politica demografica se refera strict la caracteristicile demografice ale unei populatii, intentionandu-se a se modifica intr-un sens sau altul prin reglarea natalitatii, fertilitatii, nuptialitatii, mortalitatii. Reusita politicii demografice este evaluata in dependenta de modificarile parametrilor demografici.

Constientizarea importantei familiei pentru dezvoltarea si echilibrul social a determinat guvernele sa ajunga la un relativ consens in proclamarea atasamentului fata de familie. Modul de intelegere si de concretizare a acestui atasament este insa diferit.

Calitatea vietii familiilor (nivel de trai, locuinta, sanatate) sustinerea constituirii si stabilitatii familiei, egalitatea de sanse, drepturile femeii, echilibrarea obligatiilor profesionale cu cele familiale, dimensiunea adecvata a populatiei, asigurarea functiilor familiei sunt obiective des intalnite in documentele programatice ale guvernelor.

In stabilirea obiectivelor, demersul politicii familiale trebuie sa porneasca de la diagnoza situatiei existente:

ce structuri familiale exista, ce pondere au aceste structuri ?

in ce masura familiile sunt capabile sa stapaneasca situatiile de criza, situatiile precare, in ce conditii ele nu-si mai pot asuma acest rol ?

care sunt situatiile si fazele ciclului familial cele mai critice din punct de vedere social si economic (nasterea, plecarea copiilor, decesul, etc) si cum pot fie ele controlate ?

ce prestatii de intrajutorare exista intre membrii familiei ?

care este situatia femeii in societate ?

ce politica sociala exista si cu ce efecte ?

Politica familiala ca disciplina normativa cuprinde in demersul ei mai multe elemente:

analiza structurala si diagnoza problemelor;

stabilirea obiectivelor si fixarea cadrului cronologic;

selectia instrumentelor adecvate si disponibile;

evaluarea (posibile consecinte, grad de acoperire al obiectivelor, costuri, beneficii, etc).

Principiile ce stau la baza suportului statului acordat familiilor se refera la: intarirea familiei ca institutie, asigurarea bunastarii copiilor, egalitatea intre barbati si femei. Principalele obiective ale politicii familiale sunt: sustinerea economica a familiilor si limitarea consecintelor negative ale comportamentului familial modern asupra echilibrelor demografice si sociale.

Masurile minime de protectie sociala trebuie sa raspunda urmatoarelor cerinte: impiedicarea alunecarii sub nivelul de saracie a familiilor si evitarea cronicizarii starii de saracie la familiile care au acest statut.

Concluzie

politica familiala trebuie sa aiba in vedere preventia si ameliorarea aspectelor negative imediate in viata de familie, dar sa permita si o abordare pozitiva, de inovare si de atingere a unor obiective de perspective;

sustinerea familiilor care nu pot castiga venitul minim stabilit ca prag oficial al saraciei contribuie la ridicare nivelului de trai al acestor familii, fara a le scoate insa din statutul de saracie;

simpla crestere a cheltuielilor sociale fara a creste eficienta utilizarii lor nu este o solutie;

strategia veniturilor (redistribuirea) amelioreaza temporar situatia familiilor cu dificultati materiale, dar poate avea consecinte negative asupra stimularii economice.

5. Tipuri de politica familiala

Desi termenul de politica familiala are acceptiuni foarte diverse, prima distinctie care trebuie facuta este cea intre politici familiale explicite si politici familiale implicite. Politicile explicite sunt cele care cuprind masuri luate in mod expres pentru familie si recunoscute astfel in mod oficial. Ele presupun programe specifice vizand atingere unor obiective precise si explicite.

Politicile familiale implicite cuprind politicile si masurile guvernamentale care nu vizeaza in mod direct familia, dar care o influenteaza. Aceste politici vizeaza indivizi, segmente ale populatiei, anumite probleme sociale, precum si politicile sociale sectoriale. O asemenea politica, care este implicita pentru familie, poate sa fie explicita si pentru alte sectoare sau grupuri sociale.

Asa cum am mai aratat, stabilirea unei politici familiale (principii, obiective, instrumente) depinde de o anumita ideologie, de anumite valori subiacente. Exista doua modele principale care cunosc, in afara expresiilor clasice, numeroase variante sau chiar extreme, precum si combinatii ale lor in diferite proportii:

Modelul institutional (redistributiv): vede politica familiala ca pe un domeniu social major, indeplinind servicii universale, in afara regulilor pietei, dupa principiul nevoilor. Acest model este bazat pe principiul egalitatii sociale si tinde sa se extinda asupra tuturor aspectelor civile, avand ca scop redistribuirea resurselor.

Modelul residual: exista doua cai "naturale" (sau social-date) prin care nevoile individuale sunt indeplinite: piata libera si familia. Numai atunci cand acestea nu functioneaza sau sunt distruse intervin institutiile sociale si statul. Protectia sociala vizeaza familiile marginale sau pe cele aflate in mare nevoie. Acest model este legat de ideologia liberala a pietei libere si auto-sustinerii. Premisa tacita a modelului residual consta in conceperea familiei nucleare ca unitate de sustinere si ingrijire, bazate pe fortele pietei.

Modele de politici familiale

Modelul residual (S.U.A.)

nu promoveaza munca femeilor;

alocatii familiale numai pentru cei cu venituri foarte mici;

nu exista securitatea locului de munca in timpul concediului de maternitate;

impozitele sunt calculate pe familie;

lucratorii cu program redus pierd importante beneficii (asistenta medicala, numar zile de concediu, salariu);

mama isi intrerupe activitatea pentru cresterea copiilor

Modelul institutional (Suedia)

stimularea femeilor pentru a intra pe piata muncii;

toti salariatii primesc alocatii in functie de marimea venitului;

se garanteaza locul de munca;

impozitele garanteaza tuturor indivizilor statut separat;

aceeasi protectie si beneficii pentru lucratorii (mame) cu program redus ca si pentru cei cu program normal;

concedii parentale pentru mama si tata, dezvoltarea serviciilor publice de ingrijire a copiilor mici.

Se observa caracterul mai activ al politicii familiale de tip institutional, in raport cu tipul residual. In unele situatii acest "activism" a dat nastere la efecte "perverse", contrare obiectivelor urmarite. Dupa unele pareri, in modelul redistributiv asigurarile sociale ar ocupa principalul loc pe cand, in sistemul residual locul proeminent ar apartine asistentei sociale.

In evaluarea diferitelor politici familiale si in situarea lor mai aproape de un model sau altul, se au in vedere urmatoarele criterii:

. Raportul dintre universalism si selectivitate (programe pentru totalitatea familiilor sau programe specifice pentru familiile in situatii dificile);

. Sistemul de prestatii familiale:

sfera de cuprindere;

distributia pe categorii de familii;

procent in produsul national;

cheltuieli/locuitor;

structura.

. Retetele fiscale ale asigurarii resurselor politicii familiale:

ponderea contributiilor publice;

ponderea contributiei persoanelor protejate;

ponderea contributiei patronilor;

ponderea contributiei non-guvernamentale;

procentul cheltuielilor totale de securitate sociale in P.I.B.

. Modul in care este realizata egalitatea dintre barbati si femei, mai ales in ceea ce priveste activitatea profesionala.

. Modul de calcul al impozitelor.

. Serviciile sociale familiale:

diversitate;

cost (gratuitati, reduceri, cost integral);

ponderea sectorului de stat si a celui privat in acest domeniu;

sfera de cuprindere, categorii de beneficiari;

procentul din P.I.B. reprezentat de cheltuielile alocate acestui domeniu.

. Raportul dintre administrarea centrala si locala a politicii familiale.

. Raportul dintre sectorul public si cel privat in ceea ce priveste contributia la rezolvarea problematicii familiale.

La aceste criterii adaugam inca unul care face diferentierea dintre o politica familiala caracteristica unui regim democratic sau a unuia totalitar:

Asigurarea libertatii modului de viata familial dorit si a numarului de copii (cati, cand si cu cine).

6. Instrumentele politicilor familiale

Politicile familiale se servesc de o arie de instrumente intre care: legislatia familiala, veniturile, sistemul fiscal, sistemul de asistenta sociala, serviciile sociale, politica financiara.

legislatia familiala - principalul instrument non-economic al politicii familiale. Ea poate fi conceputa ca un pachet de legi cu referire expresa la familie, sau poate sa fie inclusa in dreptul constitutional sau alte reglementari juridice. Dispozitiile legale reglementeaza casatoria, varsta minima de casatorie, divortul, intretinerea copiilor, contraceptia si avortul, drepturile mamei si a copilului, drepturile si obligatiile parintilor fata de copii minori, legitimitatea copiilor, drepturile vaduvelor, ale persoanelor in varsta, ale handicapatilor, drepturile femeilor etc.

veniturile si repartitia lor - se constituie in instrumente ale familiei in masura in care se supun urmatoarelor obiective: garantarea veniturilor familiale minime necesare unui trai decent, mentinerea puterii de cumparare a veniturilor disponibile ale familiei (compensate, indexare).

sistemul de prestatii (beneficii) familiale in bani si natura. Aici se includ alocatiile pentru copii, beneficiile legate de maternitate si de compensare a unui eveniment familial. Prestatiile sunt diferite de la o tara la alta in privinta: criteriilor de eligibilitate, beneficiilor, cuantumurilor, administrarii si surselor de finantare.

sistemul fiscal - ca instrument al redistribuirii.

sistemul de asistenta sociala - prevederile referitoare la asistenta familiilor situate in conditii de riscuri diferite.

serviciile sociale in favoarea familiei.

politica financiara - care cuprinde subventii si credite acordate familiilor.

Politica familiala in Romania post-decembrista

Dupa 1989, masurile luate in privinta familiei de noul regim s-au concentrat practic asupra a doua aspecte:

Sustinerea familiilor in efortul de a face fata rigorilor tranzitiei:

s-au luat masuri in vederea unei relansari a functiei economice a familiei;

masuri de protectie sociala a somerilor;

omogenizarea sistemului de alocatii pentru copii;

reorganizarea asistentei pentru cei saraci;

indexarea periodica a veniturilor in raport cu dinamica preturilor.

Politica reparatorie a efectelor politicii familiale anterioare:

retragerea treptata a statului din sfera vietii familiale;

liberalizarea avorturilor si a folosirii mijloacelor contraceptive;

liberalizarea legislatiei in domeniul divorturilor;

marirea concediului de maternitate platit;

protectia intrinseca a statutului mamei si copilului prin inlaturarea accentelor fortat pronataliste;

masuri de incurajare a adoptiei si plasamentului familial.

Principalele instrumente ale politicii familiale utilizate in perioada de dupa 1989 sunt urmatoarele:

Serviciile sociale. Eficienta, calitatea, diversificarea si modernizarea serviciilor sociale familiale lasa mult de dorit. Acest lucru este datorat inertiei institutionale precum si penuriei de resurse financiare. Astfel, sunt foarte slab dezvoltate urmatoarele categorii de servicii:

servicii pentru ingrijirea si supravegherea copiilor la domiciliu;

servicii orientate spre dezvoltarea timpului liber al copilului;

terapia de familie;

consiliere in probleme familiale;

servicii de indrumare a adultilor in relatiile cu copiii;

servicii pentru batrani.

Cu toate acestea, in domeniul serviciilor sociale s-au facut primii pasi spre privatizare. Serviciile sociale private au si consecinte negative, restrangand accesul unor categorii largi ale populatiei (care nu au venituri suficiente pentru a accede la aceste servicii).

Asistenta sociala este slab dezvoltata, hipercentralizata, subfinantata si bazata excesiv pe sprijinul in bani. Fara a avea un sistem de alocatii familiale diversificat si consistent, transferurile de asistenta sociala acopera doar anumite cazuri-limita si au un cuantum foarte redus.

Alocatiile de stat pentru copii au cunoscut o serie de transformari. Faptul ca in Romania familia este predominant nucleara si veniturile sunt putin diferentiate, duce la situatia practica in care familiile cele mai numeroase sunt cele mai sarace. Numarul aducatorilor de venituri in familie ramanand fix (1-2), indiferent de dimensiunea familiei iar aceste venituri nedepasind, in general, o suma modica. In cazul familiilor numeroase rezultatul este ca practic mai multi oameni trebuie sa traiasca din aproximativ aceleasi venituri ca si in familiile mai putin numeroase.

Principalele neajunsuri ale sistemului actual al alocatiilor pentru copii pot fi sintetizate astfel:

ignorarea varstei copilului ca si criteriu de diferentiere;

lipsa diferentierii in raport cu veniturile sustinatorului legal si rangul copilului;

desfiintarea plafonului maxim de venit a impiedicat focalizarea fondurilor asupra copiilor care aveau efectiv nevoie de sprijin;

necorelarea corespunzatoare a cresterii alocatiilor cu dinamica preturilor a dus la scaderea puterii de cumparare a acestor prestatii;

alocatiile au crescut mai lent decat celelalte venituri ale populatiei;

cuantumul prea mic in raport cu cheltuielile necesare intretinerii unui copil.

Reducerea impozitului pe venituri este un mijloc de compensare a cheltuielilor legat de cresterea si educatia copiilor. Indexarea periodica a veniturilor familiei, care a inlocuit practica compensatiilor fixe, este un instrument mai adecvat inflatiei rapide. Din pacate, prabusirea productiei nu a dus la acoperirea completa a cresterii preturilor.

Politica financiara in cazul familiilor cu o situatie materiala precara (somaj, venituri minime, parinte unic) este restrictiva, deoarece creditele sunt insuficiente iar conditiile lor de acordare sunt deosebit de restrictive. Astfel, imprumuturile sunt treptat inlaturate ca si mod de sprijin acordat familiei, datorita rigiditatii fiscale.

Rezumand, putem aprecia ca politica familiala in Romania are cateva realizari, dar si dificultati semnificative.

Printre realizari se numara:

legiferarea egalitatii dintre barbat si femeie;

unele reglementari ce echilibreaza obligatiile familiale cu cele profesionale;

existenta unui sistem de alocatie familiala;

invatamantul si asistenta medicala gratuite.

La capitolul dificultati semnificative existente se pot aminti:

organizarea si functionarea necorespunzatoare a serviciilor sociale pentru familii;

insuficienta lor diversificare;

declinul cheltuielilor reale ale guvernului in domeniul sanatatii, educatiei, asistentei sociale, al cheltuielilor sociale in general;

reducerea utilizarii creselor si gradinitelor;

excesiva centralizare a sistemului de asigurari sociale;

monetizarea excesiva a prestatiilor ceea ce duce, in conditiile inflatiei, la erodarea valorii reale;

neimplicarea sistemului fiscal in sustinerea familiilor cu sarcini familiale sporite;

insuficienta utilizarii creditelor si restrictivitatea excesiva a conditiilor lor de acordare.

Putem afirma, fara a gresi, ca intre politicile legate de problematica familiei si cele cu caracter social exista raporturi de interdependenta.

Pana in prezent, statul a facut prea putin pentru a usura povara tranzitiei suportate de familii, iar efectele acestei politici sunt vizibile prin deteriorarea continua a nivelului economic al familiilor, prin deficientele in starea de sanatate si nutritie a populatiei, prin scaderea utilizarii serviciilor sociale, prin cresterea fenomenelor de devianta sociala.

8. Reforma cadrului institutional si legislativ in protectia copilului si familiei

In contextul general al politicilor sociale, elaborarea politicilor si strategiilor de imbunatatire a situatiei copilului si familiei presupune o cunoastere amanuntita a situatiei in domeniu, care sa ofere pe de o parte o imagine clara asupra directiilor care trebuie avute in vedere cu prioritate, iar pe de alta parte o abordare si o conceptualizare unificata a problematicii. Influenta decidentilor politici in scopul elaborarii unor politici sociale centrate pe familie si a armonizarii legislatiei nationale este imensa in fiecare stat.

Este necesara nu numai adoptarea unei legislatii adecvate care sa serveasca drepturilor copilului si familiei, ci si identificarea acelor strategii care previn efectele distructive ale schimbarii sociale, amplificand potentialul adaptativ al familiei si al sistemului social larg in care aceasta se dezvolta.

In vederea realizarii unei analize complete a domeniului protectiei copilului si familiei se considera necesara o abordare a acestuia si in perioada anterioara anului 1989, cunoscuta fiind influenta nefasta pe care sistemul de protectie a copilului si familiei creat in perioada comunista a avut-o asupra situatiei prezente din acest domeniu.

Cei aproape 50 de ani de regim totalitar au constituit cea mai neagra perioada a protectiei copilului si familiei in Romania, cu efecte dezastruoase pe termen lung. Politica demografica, fortat pronatalista, dar si politica industrializarii fortate practicate in perioada comunista au reprezentat decizii politice care aveau sa impinga Romania pe o directie gresita, cu consecinte negative ce vor exploda in 1989. Sistemul de protectie a copilului era eminamente institutionalizat, de-a lungul intregii sale perioade de crestere si dezvoltare copilul fiind mutat dintr-un tip de institutie in alta, in functie de varsta pe care o avea. Desi era prevazuta si masura plasamentului familial, practic aceasta era foarte dificil de realizat din lipsa serviciilor sociale de specialitate si a specialistilor.

Modul in care a fost gandit sistemul de protectie a copilului si familiei a avut si alte consecinte negative: uniformizarea si depersonalizarea serviciilor, deresponsabilizarea familiilor (singura responsabilitate a familiilor care abandonasera copii in institutii de ocrotire era aceea de a contribui lunar cu o suma de bani, in functie de venitul mediu, la intretinerea copilului/copiilor), ignorarea nevoilor de dezvoltare ale copilului etc.

In perioada 1990-1997 cu referire atat la reglementarile legislative interne cu impact asupra reformei sistemului de protectie a copilului si familiei, cat si la tratatele internationale pe care Romania le-a ratificat, principalele schimbari legislative au vizat in special problematica adoptiei si imbunatatirea conditiilor de ingrijire si educare a copiilor institutionalizati si nu schimbarea sistemului de ocrotire in sine. Fara schimbarile de structura necesare, reglementarile introduse nu au avut ca efect imbunatatirea conditiilor de viata ale copiilor si familiilor lor, ci dimpotriva, corelate cu o economie in dificultate, saracia a proliferat atingand cote alarmante.

Perioada imediat urmatoare evenimentelor din decembrie 1989 a fost marcata de schimbarea politicilor privind invatamantul, sanatatea, locuirea, protectia sociala, protectia copilului. Aceste schimbari au fost, din pacate, limitate la inceputul anilor '90 la introducerea unor acte normative reparatorii, fara stabilirea unei strategii clare si a unei directii de reforma a sistemului.

In domeniul protectiei copilului si familiei, in perioada 1990-1997 orientarea resurselor s-a facut in special spre institutiile rezidentiale de ocrotire a minorilor atat din partea statului roman cat si din partea diferitelor organizatii internationale. Sistemul institutional rezidential s-a dovedit insa a fi pe de o parte foarte costisitor, iar pe de alta parte daunator dezvoltarii armonioase a personalitatii copilului. Sistemul de protectie a copilului a fost in aceasta perioada excesiv de centralizat, ceea ce a dus la substituirea rolului familiei de catre stat, care a preluat o parte importanta din raspunderea si obligatiile parintesti. Una din limitele sistemului de protectie a copilului a fost intr-o prima etapa orientarea actiunilor numai catre copil, din perspectiva respectarii drepturilor acestuia si oarecum ruperea lui din contextul familiei sau al colectivitatii din care face parte.

Cea mai importanta achizitie a acestor ani a fost aparitia unor organizatii neguvernamentale capabile sa dezvolte si sa implementeze servicii de calitate in protectia copilului si familiei.

Incepand cu anul 1997 in Romania debuteaza perioada unor reforme reale in sistemul de protectie a copilului si familiei. Au aparut primele schimbari importante privind procesul de restructurare a sistemului de protectie a copilului si familiei prin elaborarea de catre Guvern a cadrului normativ, administrativ si a strategiei de protectie a copilului aflat in dificultate, strategie centrata pe protectia copilului in familie, sau intr-un cadru cat mai apropiat de mediul familial, in detrimentul protectiei in institutii rezidentiale. Cele mai importante achizitii au fost: promovarea alternativelor la institutionalizare, reglementarea procedurilor privind adoptia, descentralizarea institutiilor de protectie a copilului.

Pentru continuarea procesului de reforma in domeniul protectiei drepturilor copilului si familiei, a fost necesara sustinerea unui proces de reforma institutionala la nivel judetean, prin transformarea vechilor institutii de ocrotire organizate conform Legii 3/1970 in servicii publice specializate, capabile sa desfasoare activitati diversificate care sa garanteze protectia tuturor drepturilor copilului si initierea unui proces de apropiere a serviciilor de beneficiari prin crearea de servicii la nivel local (orase, comune, sate). Prin infiintarea serviciilor publice pentru protectia copilului (atat la nivel judetean, cat si la nivel local) si a Comisiei pentru protectia Copilului s-a creat posibilitatea infiintarii unei game diverse de servicii care sa permita prevenirea situatiilor de risc pentru familie, reintegrarea copilului in familia biologica, adoptia lui de catre alta familie si pregatirea pentru o viata independenta a copilului de varsta medie din sistemul de protectie, sau cresterea gradului de independenta pentru copilul cu nevoi speciale. Alte institutii infiintate in perioada analizata au fost: Comitetul Roman pentru Adoptii, Agentia Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului, Centrul de Informare si Consultanta pentru Familie.

Perioada 1997-2000 poate fi considerata perioada care a marcat realizarea reformei sistemului de protectie a copilului aflat in dificultate, creand premisele pentru constituirea unui sistem descentralizat care sa raspunda nevoilor copilului aflat in dificultate. Se deschide astfel calea catre descentralizarea serviciilor pentru protectia copilului si crearea cadrului institutional in vederea protejarii drepturilor si intereselor acestuia. Copilului i se va asigura protectie si asistenta in realizarea si in exercitarea drepturilor sale de catre colectivitatea locala din care acesta face parte.

Cu toate realizarile incontestabile din domeniul protectiei copilului si familiei, in perioada 1997-2000 sistemul s-a caracterizat mai mult prin dezvoltarea alocatiilor familiale, a ajutoarelor sociale si a altor prestatii orientate pentru a asigura un sprijin financiar minim pentru aceasta categorie vulnerabila.

In perioada 2000-2004 este analizat procesul de reforma legislativa privind protectia copilului si a familiei s-a concentrat pe realizarea unei administrari unitare a institutiilor de protectie a copilului dar si a familiei, imbunatatirea domeniului metodologic menit sa ridice standardele de lucru si calitatea serviciilor oferite, sprijinirea autoritatilor locale in dezvoltarea serviciilor alternative de protectie a copilului si de sustinere financiara a acestora, promovarea protectiei in mediul familial al copilului aflat in dificultate etc. Din punct de vedere institutional au luat fiinta: Comisia interministeriala privind asistenta sociala, Comisia de mediere sociala, Agentia Nationala pentru Protectia Familiei, Autoritatea Nationala pentru Protectia Copilului si Adoptie. Prin intermediul Programelor de Interes National, Autoritatea Nationala pentru Protectia Copilului si Adoptie a lansat politici proprii de dezvoltare la nivel national, care au inclus promovarea protejarii copilului in dificultate intr-un mediu familial, pe cat posibil familia biologica, protejarea copiilor cu nevoi speciale sau a celor infectati HIV in familii, sau la asistenti maternali.

Functionarea sistemului de protectie a copilului si familiei a demonstrat viabilitatea unor forme de protectie de tip familial a copilului in dificultate si a inceput restructurarea institutiilor rezidentiale clasice in institutii de tip familial. In acelasi timp, familia a fost sprijinita prin diferite activitati de asistenta sociala menite sa mentina copilul in familia naturala. Astfel, numarul copiilor institutionalizati a continuat sa scada progresiv, in timp ce numarul copiilor protejati in familii substitutive sau cel al copiilor mentinuti in familia biologica a continuat sa creasca.

Serviciile de prevenire au jucat un rol foarte important in ceea ce priveste aparitia situatiei de dificultate ce implica familia sau copilul. S-a constatat ca acolo unde numarul serviciilor de prevenire este mai mare, numarul copiilor aflati in sistem a scazut. Acordarea de ajutoare fie in bani, fie in produse destinate familiilor cu risc ridicat de aparitie a situatiilor de criza nu au fost, din pacate, insotite de masuri de acompaniere prin care familia sa ajunga sa se poata autosustine, fapt ce a determinat o scadere a eficientei acestor masuri pe termen lung.

In perioada 2004-2006 a fost adoptat Pachetul legislativ in domeniul protectiei copilului, avand la baza principiile Conventiei Europene privind drepturile omului si respectiv ale Conventiei ONU privind drepturile copilului. Acest pachet legislativ reprezinta baza unui sistem modern, european, de protectie a drepturilor tuturor copiilor, pe deplin armonizat cu tratatele internationale la care Romania este parte.

Legislatia actuala privind promovarea si protectia drepturilor copilului, care a fost aplicata incepand cu anul 2005, a valorificat experienta etapelor de reforma anterioare aducand, totodata, elemente noi care ne apropie de practicile tarilor dezvoltate, si raspunde in acelasi timp unor fenomene care au capatat amploare in ultimii ani: traficul de copii, exploatarea sexuala in scop comercial, migratia ilegala, copiii refugiati etc. Astfel, se face trecerea de la un sistem axat pe protectia copilului in dificultate, la un sistem care vizeaza promovarea si respectarea drepturilor tuturor copiilor.

In vederea implementarii acestui pachet legislativ a fost elaborat "Planul de actiune pentru implementarea legislatiei in domeniul protectiei copilului", care reprezinta o sinteza a principalelor masuri menite sa duca la implementarea cadrului legislativ in domeniu.

Una dintre cele mai importante achizitii in ceea ce priveste dezvoltarea serviciilor sociale in perioada 2004-2006 a fost aparitia standardelor minime de calitate, care urmareste o crestere a calitatii serviciilor oferite si a gradului de satisfactie a beneficiarilor, in conformitate cu obiectivele reformei din domeniul protectiei copilului si familiei.

In perioada analizata au fost elaborate Strategia Nationala pentru perioada 2006-2013 precum si Planul Operational pentru perioada 2006-2008, documente importante, cu impact major asupra realizarii unei reforme reale a sistemului de protectie a copilului si familiei.

Strategia subliniaza rolul primordial al parintilor si al familiei in cresterea, ingrijirea si educarea copilului, si faptul ca eforturile societatii trebuie indreptate in directia intaririi si sustinerii familiei in asumarea responsabilitatilor fata de copil. Se repara astfel o greseala facuta de catre autoritati in perioada de dupa 1990 cand copilul a fost rupt din contextul familiei si al colectivitatii din care facea parte. Responsabilizarea familiei in spiritul noului pachet legislativ, in domeniul protectiei si promovarii drepturilor copilului, nu se poate realiza insa fara o abordare sistemica a problemelor cu care se confrunta copiii si familiile acestora. Astfel, resursele pentru depasirea unor situatii dificile trebuie cautate pe rand in familia extinsa, reteaua sociala a familiei (de exemplu: prieteni, vecini, persoane apropiate), profesionistii care intervin la un moment dat in viata copilului (de exemplu: medic de familie, educator, preot), comunitatea prin interventia structurilor consultative, autoritatilor locale si serviciilor sociale primare de prevenire, si in ultima instanta in interventia specializata.

Prin aplicarea unor masuri coerente privind protectia si promovarea drepturilor copilului si familiei va putea fi constituit un sistem diversificat de servicii racordat la realitatile romanesti, si care sa asigure totodata aplicarea principiilor prevazute in tratate internationale, la care Romania este parte.