ANTONIMIA - fenomen lingvistic

ANTONIMIA

Definitia general acceptata a antonimiei este urmatoarea: antonimia este un tip de relatie semantica reprezentat de opozitia de sens dintre doua cuvinte cu referenti nu numai diferiti, ci si contrari sau contradictorii¹.

In lucrarile de specialitate se vorbeste adesea de sensuri contrare sau contradictorii, ambele aflate in raport de disjunctie logica, adica nu pot fi infirmate sau negate in acelasi timp. O pisica nu poate fi in acelasi timp si alba si neagra. Se disting doua feluri de notiuni incompatibile: notiuni contrare sunt cele care nu epuizeaza impreuna sfera notiunii, ele admitand existenta si a altor notiuni intermediare. De exemplu, daca afirmam ca o pisica nu este neagra nu inseamna ca ea este in mod necesar alba; ea poate fi galbena sau gri.

Notiunile contradictorii epuizeaza sfera notiunii supraordonate. Daca afirmam ca un numar este impar inseamna ca el este in mod necesar par sau daca un om este casatorit inseamna ca el nu este celibatar.

In termenii definitiei formulate mai sus, antonimia acopera ambele situatii; exista insa autori care limiteaza sfera acestui fenomen la o situatie sau la cealalta.

De exemplu, un cuvant ca bun este asociat spontan in mintea vorbitorilor cu rau, inalt se asociaza cu scund, a trai cu a muri, afara cu inauntru, intuneric cu lumina etc. Aceasta dovedeste ca antonimia este si ea o modalitate de organizare a lexicului, alaturi de sinonime si de campurile lexico-semantice, diferita totusi de acestea.

1. Angela Bidu-Vranceanu si Narcisa Forascu, Limba romana contemporana. Lexicul, Bucuresti, 2005, p. 120.

Inseamna ca, in urma demonstratiei, vom reveni asupra definitiei operationale amintite mai sus, aducand precizarile care se impun in functie de rezultatele care reies din examinarea materialului concret. In cercetarea antonimiei (ca si celelalte cazuri) este importanta relevarea specificului acestor stricturi in raport cu altele, punerea in evidenta a acelor particularitati care individualizeaza antonimia. In acest fel, se va putea preciza si definitia in functie de anumite criterii riguros stabilite cu atat mai mult, cu cat, in studiile rezervate acestei probleme, sunt luate in considerare criterii multiple si variate.

Din simpla parcurgere a celor mai importante lucrari care s-au ocupat de antonimie se remarca de la inceput eterogenitatea punctelor de vedere in ce priveste definirea si clasificarea antonimelor. Pentru marea diversitate de criterii utilizate in interpretarea antonimiei si definirea ei, se poate consulta R. Sirbu (1977: 34-44, 62-67, 88-98).

Unele definitii sunt concise, altele mai greoaie, dar care surprind mai bine esenta fenomenului; unii autori se multumesc cu o definitie clasica a termenului, altii adauga exemple si clasificari; unele definitii utilizeaza un limbaj simplu, altele folosesc un limbaj specializat; in fine, unii autori privesc opozitia antonimica doar din perspectiva lingvistica, altii dintr-o perspectiva mai complexa: lingvistica, psiholingvistica, sociologica. Lipsa criteriilor unice si unitare in analiza antonimiei este justificata de o varietate reala a faptelor lexico-semantice cuprinse in aceasta categorie.

Oricum, caracterul complex al fenomenului i-a determinat pe unii cercetatori sa renunte la formularea unei definitii sau sa se multumeasca cu o definitie sumara de tipul "termenul antonime este folosit pentru

1. Marin Buca si Ivan Evseev, Probleme de semasiologie, Timisoara, 1976, p. 145.

desemnarea cuvintelor cu sensuri opuse"¹. Insa termenul sensuri opuse, frecvent folosit in definitiile date antonimelor este interpretat in mod diferit in diverse lucrari. Precizarea continutului acestui termen se impune.

Antonimia - fenomen lingvistic

Varietatea criteriilor de interpretare a antonimiei rezulta din imbinarea celor extralingvistice (logice, pe de o parte, si ontologice, pe de alta parte) cu cele lingvistice. Mai exact, se poate vorbi despre o antonimie implicata in lucruri, adica relatia de opozitie dintre cuvinte reflecta o opozitie din realitatea obiectiva, de exemplu, ZI-NOAPTE, INGHET-DEZGHET, IARNA-VARA, BLOND-BRUNET. Este adevarat ca intre ZI si NOAPTE exista si AMURG, iar intre A TRAI si A MURI exista si A TRAGE SA MOARA, dar in relatia de antonime vorbitorii nu au niciodata in vedere acest al treilea termen, intermediar, ceea ce dovedeste ca raportul dintre termenii opusi este binar, ca prin anumite procedee, opozitiile mai nuantate dintre cuvinte sunt comprimate in perechi antonimice.

Trebuie sa spunem insa ca, in cercetarea antonimiei ca fenomen semantic, criteriile extralingvistice, oricare ar fi ele, intereseaza numai sub aspectul implicatiilor lor lingvistice¹. Cu alte cuvinte, fara sa negam importanta referentului, trebuie respectat dezideratul de a nu deplasa descrierea din planul limbii in planul extralingvistic. Chiar in cazul in care antonimele se bazeaza pe opozitiile obiectelor si fenomenelor din realitate, antonimia lexicala nu poate fi explicata direct prin acestea. In constiinta vorbitorilor se stabilesc opozitii pornind de la insusirile contrare ale

1. Angela Bidu-Vranceanu, Narcisa Forascu, Limba romana contemporana. Lexicul, Editura Humanitas, p. 121.

obiectelor.

In ce priveste admiterea criteriilor nelingvistice, in speta a celor logice, unii cercetatori gasesc o justificare in faptul ca, in cazul antonimiei, se manifesta pregnant intrepatrunderea dintre categoriile logice si cele lingvistice. In studiile de specialitate s-a semnalat adesea ca aceasta categorie semantica acopera situatii logice foarte variate si ca, fara indoiala, criteriile logice sunt insuficiente pentru explicarea unor tipuri de antonime.

Pe de alta parte, destule tipuri de antonime nu se pot explica referential, ceea ce face din acest mod de analiza doar un auxiliar, un criteriu ce nu poate fi absolutizat. In limba sunt adesea puse in opozitie antonimica cuvinte ce denumesc obiecte, care, in plan ontologic, nu sunt contrare. In sensul antonimelor se reflecta nu atat insusirile absolute ale acestor obiecte, ci aprecierea subiectiva pe care vorbitorii o fac asupra acestor insusiri si care sunt aduse in prim plan in relatia de antonimie, ca rezultat al interpretarii in plan apreciativ. De exemplu, in Valiza neagra are 30 kg, iar cea maro are 10 kg sau Valiza neagra este GREA, iar cea maro este USOARA, relatia de antonimie se stabileste numai in al doilea enunt; in primul avem a face cu o apreciere strict cantitativa, fara ca obiectele sa fie comparate sub un anumit raport.

Numai in urma unei comparatii mentale apare raportul de opozitie. O dovada ca aprecierea este relativa este faptul ca valiza de 10 kg devine grea daca este comparata cu una de 5 kg. Baza semantica a unei opozitii antonimice este, in mod evident, implicata in lucruri care se aseamana sau se deosebesc prin insusirile lor. Dar nu orice deosebire intre obiecte sau intre insusirile acestora poate constitui baza unei relatii antonimice. De exemplu, opunem in mod curent pe VIATA lui MOARTE, cu toate ca moartea, ca moment ultim a unei existente, ar trebui opusa momentului initial reprezentat de nastere. De altfel, valoarea perspectivei lingvistice (diferita de cea a lumii obiective) imprimata in opozitia antonimica poate fi demonstrata cu usurinta de acest exemplu.

De pilda, intr-un enunt ca De la NASTERE pana la MOARTE a fost calauzit de o stea norocoasa, cele doua antonime sunt puse in relatie pentru ca vorbitorul aduce in prim plan ideea de moment initial si, respectiv, de moment final al unei existente; intr-un enunt ca O, MOARTEA-i un chaos, o mare de stele / Cand VIATA-i o balta de vise rebele (Mihai Eminescu), antonimul lui MOARTE nu mai este NASTERE, ci VIATA, deoarece referentul este avut in vedere, de asta data, dintr-un alt unghi, ca stare.

Din exemplele discutate, este evident ca antonimia ca fenomen lingvistic acopera atat cuvintele care denumesc notiuni contrare (in baza unei obiectivari extralingvistice), cat si pe acelea puse de vorbitori in opozitie antonimica prin comparare si diferentiere sub un anumit aspect. Cu alte cuvinte, antonimia in limba este altceva decat opozitia din sfera extralingvisticului. Ea poate cuprinde aceasta opozitie, dar nu se reduce la ea, ceea ce face din antonimie una dintre cele mai interesante relatii semantice, al carei specific lingvistic trebuie pus in evidenta.

Antonimia si polisemia

Pentru unul si acelasi cuvant putem mentiona mai multe antonime, care nu sunt echivalente intre ele. De exemplu, Dictionarul de antonime al limbii romane (autori Marin Buca si Onufrie Vinteler) citeaza pentru adjectivul drept urmatoarele antonime, pe care le sustine cu exemple excerptate din texte:

DREPT

1. stramb (A tras o linie STRAMBA);

2. cotit, sinuos, serpuit (Va trebui sa vie pe drum COTIT sau drept);

3. eronat, gresit (Viata are trei drumuri: unul DREPT, altul GRESIT si ultimul, pe care ajungi);

4. inexact, neadevarat, gresit (Solutiile stiintei, DREPTE sau FALSE .);

5. nedrept, inechitabil (DREPTE sau NEDREPTE, asa erau oranduielile vietii);

6. ocolit (Drumul cel mai scurt intre doua puncte e linia DREAPTA si cel mai sigur, cea OCOLITA);

7. STANG (Ce face mana DREAPTA sa nu stie mana STANGA).

Exemplul de mai sus este ilustrativ, pe de o parte, pentru relatia unui cuvant polisemantic cu referentii sai si, pe de alta parte, pentru relatia dintre termenul initial si antonimele sale, citate pentru fiecare sens in parte. Dupa cum se vede, fiecare sens poate avea antonime mai apropiate sau mai indepartate, in functie de gradul de precizie cu care este identificat referentul si in functie de compatibilitatile lor contextuale. Faptul ca unul si acelasi cuvant poate intra in doua sau mai multe serii antonimice se explica prin aceea ca in fiecare serie el realizeaza un alt sens. De exemplu, TARE se opune lui MOALE pentru sensul realizat in contexte ca aluat, perna, material etc.; se opune, de asemenea, lui SLAB in contexte ca vant, lumina, sunet, voce; in contexte ca om, caracter, antonimul este tot SLAB, dar pentru un alt sens al acestuia; la fel stau lucrurile pentru perechea TARE-SLAB in contexte ca bautura, medicament, ceai, cafea. Faptul ca antonimele obtinute pentru fiecare sens nu sunt sinonime intre ele dovedeste faptul ca este vorba de valori semantice diferite.

Este limpede, prin urmare, ca pentru a ajunge la rezultate exacte in analiza antonimiei, relatia nu trebuie inteleasa ca o opozitie intre doua cuvinte considerate in totalitatea sferelor lor semantice. Antonimia se stabileste la nivelul unui singur sens, nu la cel al unitatii lexicale intelese global.

Relatia de antonimie poate privi doua cuvinte monosemantice, dar si cuvinte cu mai multe sensuri. In acest al doilea caz, cuvintele se pot opune pentru unul din sensurile lor (de obicei pentru sensul de baza) sau pentru mai multe, alcatuindu-se cupluri antonimice stabile, de exemplu TARE si SLAB discutate mai sus. Cu cat numarul de sensuri a doi termeni angajati in raporturi de opozitie este mai mare, cu atat legatura dintre membrii perechii este mai puternica si ei se presupun reciproc si in afara contextului. Se creeaza in acest caz un paralelism intre structurile celor doua cuvinte, paralelism care se extinde si la eventualele derivate ale acestora.

Conditiile de antonimie

Tinand seama de complexitatea problemei, in studiile consacrate antonimiei s-au propus distinctii intre diferite tipuri de antonime, insa interpretarile sunt oarecum diferite de la un autor la altul.

Natura sau tipul de diferente semantice sunt atat de importante, incat fara ele, fara a indeplini niste conditii precise, antonimia nu-si mai justifica existenta, riscand sa se confunde cu oricare alta opozitie semantica.

Cand un vorbitor al unei limbi pune in legatura doua cuvinte, SCUMP si IEFTIN, de exemplu, sau BATRAN-TANAR, aceasta dovedeste ca in mintea lui cuvintele se evoca unul pe celalalt, intre ele exista o conexiune, pentru ca, atunci cand invata limba, un copil nu invata cuvintele grupate in perechi. Corelatia dintre ele apare in mintea vorbitorului, pe baza unor elemente comune sensului celor doua cuvinte - o dimensiune semantica ce le reuneste, chiar daca vorbitorul nu constientizeaza acest lucru. De exemplu, CALD si RECE au drept coordonata comuna aprecierea referitoare la temperatura; INALT si SCUND se plaseaza amandoua pe axa semantica a aprecierilor referitoare la extensiunea verticala etc. De aceea, nimeni nu asociaza pe INALT cu DESTEPT sau cu SLAB. De altfel, orice vorbitor, chiar neinstruit, va putea mentiona oricand opusul (antonimul) unui anumit termen.

Existenta nucleului semantic comun care grupeaza cuvintele cu sensuri opuse in perechi antonimice determina o caracteristica importanta a acestora, si anume faptul ca ele se presupun reciproc. De exemplu, CELIBATAR il presupune pe CASATORIT, CURAT il presupune pe MURDAR, BOLNAV il presupune pe SANATOS etc.

Afirmatia de mai sus, desi valabila, nu este suficienta pentru explicarea esentei antonimiei, pentru ca si sinonimia se bazeaza pe trasaturi de sens comune si, de altfel, si polisemia. O solutie a acestei probleme este oferita de analiza componentiala: existenta in continutul semantic al antonimelor a unui sem incompatibil contrar¹. De pilda, in exemplele discutate mai sus, CALD si RECE se afla in antonimie pe baza semelor incompatibile contrare "apreciere in plus" si, respectiv, "apreciere in minus" a temperaturii (in raport cu un etalon fata de care se face aprecierea).

Aspectele practice legate de formularea semelor incompatibile contrare sunt multiple si variate. Ele tin atat de limitele metalimbajului semantic, de gradul de abstractizare la care poate ajunge cercetarea, cat si de natura sensurilor cercetate. Dar dincolo de aceste dificultati de ordin practic, important este caracterul lor dihotomic: "apreciere in plus" vs "apreciere in minus", "apreciere pozitiva" vs "apreciere negativa",

1. Vezi Angela Bidu-Vranceanu si Narcisa Forascu, Op. cit.,       p. 124.

"prezent" vs "absent" etc.

Conditiile stabilirii unei relatii de antonime intre doua cuvinte ar fi deci:

a. existenta unui numar oarecare de seme comune (numarul lor variaza in functie de gradul de complexitate a sensului si de relatiile cuvantului cu alti termeni din aceeasi paradigma);

b. opozitia pe baza semelor incompatibile contrare, aceasta fiind, de preferinta, singura opozitie dintre membrii perechii.

Introducerea acestor conditii releva specificul antonimiei: opozitia dintre doua antonime nu este o simpla opozitie semantica (si intre TEAMA si FRICA exista o opozitie pe baza unei trasaturi graduale), ci o opozitie anume realizata numai pe baza semelor incompatibile contrare, care justifica insasi categoria semantica a antonimiei. Mai mult chiar, trebuie subliniat si caracterul obligatoriu al semelor comune, fara de care incompatibilitatea logica nu are importanta¹.

Rezulta ca definirea riguroasa a antonimiei presupune stabilirea exacta a tipurilor elementelor diferentiatoare. Definitia antonimelor se poate restrange si preciza daca ele indeplinesc conditia de a se situa la distante egale fata de centrul unei dimensiuni semantice ale carei coordonate opuse le exprima². Se sugereaza astfel nu numai importanta elementelor semantice comune (dimensiunea semantica) ce constituie premisa antonimiei, ci si faptul ca diferenta semantica nu este una oarecare, ci este situata la distante egale fata de centrul dimensiunii.

Primul cercetator care a relevat importanta semelor comune si a celor incompatibile contrare in analiza antonimelor este R. Sirbu.      

1. Richard Sirbu, Antonimia lexicala in limba romana, Editura Facla, Timisoara, p. 92 - 93.

2. Vezi R. Sirbu, Op. cit., p. 76.

Mai mult chiar, el precizeaza ca fara semele comune incompatibilitatea logica nu are nici o importanta. Numarul semelor comune nu este relevant, dat fiind ca numaratoarea insasi poate fi discutabila.

Categorii de cuvinte din sfera antonimiei

Limba romana dispune de un numar apreciabil de antonime, dar nu se poate vorbi de o repartizare egala a acestora in diferite zone ale vocabularului. Exista domenii care se situeaza, in principiu, in afara antonimiei, cum ar fi, de exemplu, substantivele care denumesc obiecte concrete ca stilou, pahar, fereastra etc. De asemenea, tot in afara antonimiei se situeaza termenii corelativi care se leaga si se opun printr-o trasatura cum ar fi genul natural: TATA-MAMA, SORA-FRATE, RATA-RATOI si, in egala masura, numele proprii.

Substantivele care denumesc notiuni abstracte au adesea antonime: TRISTETE-VESELIE, ZGARCENIE-MARINIMIE, BUNATATE-RAUTATE, SINCERITATE-PREFACATORIE etc. Trebuie observat insa ca, de multe ori, acestora le corespund adjective organizate in perechi antonimice, ca TRIST-VESEL, ZGARCIT-MARINIMOS, BUN-RAU, SINCER-PREFACUT, adjectivele fiind clasa morfologica la care antonimia este intalnita cel mai frecvent. Aceasta nu inseamna insa ca toate adjectivele au antonime, de exemplu: STUDENTESC, PULMONAR, STICLOS, DESPOTIC.

Cele mai predispuse a contracta relatii de antonimie sunt cuvintele care exprima calitati, valori, insusiri, aprecieri calitative (DESTEPT-PROST), cantitative (MULT-PUTIN), opozitii spatiale (AICI-ACOLO, APROAPE-DEPARTE) sau temporale (NOAPTE-ZI, DEVREME-TARZIU), raporturi cronologice (BATRAN-TANAR, INAINTE-DUPA). Foarte frecvent, derivatele acestor cuvinte se organizeaza si ele in perechi (TINERETE-BATRANETE, A INTINERI-A IMBATRANI), antrenand astfel in antonimie si verbe, categorie mai slab reprezentata din acest punct de vedere.

In mod neuniform este distribuita antonimia pe parti de vorbire. Adjectivele se situeaza pe primul loc. Acestea cuprind multe perechi de termeni antonimi derivati de la alte parti de vorbire (INDEPARTAT-APROPIAT, CRESCATOR-DESCRESCATOR).

Substantivele antonime prezinta o mare diversitate tematica si formala. In comparatie cu adjectivele, ponderea antonimelor primare la substantive (adica cele cu radacini diferite) este mai mica (PACE-RAZBOI, CURAJ-FRICA).

Pe locul al treilea din punctul de vedere al frecventei fenomenului discutat este clasa verbelor. Dar si la aceasta parte de vorbire numarul antonimelor primare, adica cele cu radacini diferite, ca A SLABI-A SE INGRASA, A CASTIGA-A PIERDE, A PLECA-A VENI (pe care unii cercetatori le considera singurele antonime autentice), este mai mic decat cel al termenilor obtinuti prin prefixare (A INCUIA-A DESCUIA, A IMPODOBI-A DESPODOBI).

Structuri antonimice. Caracteristici

O chestiune cu importante implicatii atat de ordin teoretic (in definire, dar si in stabilirea specificului structurilor antonimice la nivelul limbii), cat si de ordin practic (actualizarea antonimiei in vorbire) este numarul termenilor ce pot fi antrenati intr-o asemenea relatie.

Cea mai simpla situatie este cea reprezentata de cupluri ca ABSTRACT-CONCRET, PAR-IMPAR, COMPATIBIL-INCOMPATIBIL, adica cele in care fiecare membru al perechii neaga sensul antonimului sau.

Lucrurile se complica putin daca unul sau chiar fiecare dintre cele doua antonime are, la randul sau, sinonime (mai mult sau mai putin perfecte), ca in cazul lui VINOVAT-NEVINOVAT, INOCENT sau ADEVAR-NEADEVAR, MINCIUNA. Dar situatia este complicata numai in aparenta, pentru ca, de fapt, relatia dintre antonime, oricum ar fi cuplate, se reduce la formula A ~ non-A.

Pentru ilustrare am luat un exemplu in care numarul termenilor angajati intr-o asemenea relatie este mai mare, de pilda perechea LENES-HARNIC. Fiecare dintre cele doua cuvinte isi are sinonimele sale, dar oricare dintre sinonimele lui LENES se opune lui HARNIC si oricare dintre sinonimele acestuia se opune lui LENES dupa urmatoarea schema (completata numai pentru capul seriei pentru a se vedea mai clar, dar si de la celelalte antonime se pot trasa linii in acelasi mod):

LENES HARNIC

COMOD VREDNIC

INDOLENT MUNCITOR

PUTUROS SILITOR

PIERDE-VARA ACTIV

TRANDAV INTREPRINZATOR

Este evident ca, de vreme ce cele doua serii de termeni cuprind, fiecare dintre ele, sinonime, oricare dintre membrii seriei din stanga se opune fiecaruia dintre membrii seriei din dreapta si invers. Dar, totodata, intreaga serie a lui LENES se opune intregii serii a lui HARNIC. Prin urmare, antonimia nu priveste numai termenii implicati intr-o pereche, ci intreaga lor paradigma semantica, toate sinonimele lor. Aceasta inseamna ca sunt puse in opozitie ireconciliabila elementele esentiale ale fiecarei paradigme, semele fundamentale ale acesteia si nu particularitatile contextuale, nu nuantele cuvintelor considerate antonime. Aceste particularitati pot fi puse in evidenta in situatii speciale, in anumite contexte, dar, in acest caz, avem a face cu actualizarea relatiei de antonimie si aceasta este o alta discutie. Oricum, este locul sa facem observatia ca, la fel ca in cazul sinonimiei, se impune sa facem o diferenta intre antonimia in sistem si cea din actualizare (vorbire).

Antonimia este, prin urmare, contrazicerea unei paradigme, un procedeu prin care vorbitorul pune in acest raport intregul grup de sinonime ale unei perechi antonimice¹.

Din exemplul infatisat mai sus decurg doua observatii. Daca cele doua serii de sinonime sunt puse in opozitie, aceasta se realizeaza pe baza elementelor fundamentale ale fiecarei serii in parte si este consecinta unui binarism lingvistic real, a carui esenta in plan teoretic (facand deci abstractie de constatarile legate de uz) poate fi satisfacuta de formula A ~ non A la care este reductibila orice paradigma antonimica, indiferent de numarul membrilor care o compun.

Formula propusa exprima specificul antonimiei la nivelul limbii (al inventarului).

Pe de alta parte, daca din cele doua serii selectam doi termeni pe care ii punem in opozitie nemijlocita intr-un context (de exemplu, INDOLENT si VREDNIC) relatia dintre ei se va incadra, fireste, in formula propusa mai sus, dar va putea fi marcata si de alte nuante care apar numai in actualizare, depasind limitele sistemului. Aceasta inseamna ca, la fel ca si la sinonime si omonime, exista mari deosebiri intre cercetarea antonimiei din exprimare si cea din afara exprimarii.

1. Vezi Angela Bidu-Vranceanu si Narcisa Forascu, Op. cit., p. 127.

Antonimia este, prin urmare, o relatie binara.

Selectia nu se face insa oricum sau, daca se face totusi, relatia este marcata intr-un anumit fel. De exemplu, in mod obisnuit, opunem pe HARNIC lui LENES, si nu lui PUTUROS; si aceasta pentru ca simtim ca ultimul termen strica intr-un fel echilibrul relatiei prin aceea ca este marcat gradual mai puternic in raport cu antonimul sau. De aici apare necesitatea de a introduce o noua restrictie: termenii unei relatii antonimice trebuie sa fie dispusi egal si simetric pe axa reprezentata de dimensiunea semantica comuna.

Concepand astfel antonimia, nu ne intereseaza termenul mediu sau etalon (lexicalizat sau nu) in raport cu care se face aprecierea. Pentru a fi altceva decat alte opozitii semantice, antonimia se stabileste intre doua unitati situate echidistant pe o axa semica:

CINSTIT ___________x___________ NECINSTIT

ONEST

sau:

GRAS ___________x___________ SLAB

In cel de al doilea exemplu, opozitia antonimica nu se stabileste in mod obisnuit intre GRAS si SUBTIRE sau intre OBEZ si SLAB, desi si acestea pot fi plasate pe axa reprezentata de dimensiunea semantica comuna.

Antonimia are urmatoarele caracteristici:

. este binara (priveste doua cuvinte sau doua serii de cuvinte); daca admitem ca ne plasam in planul vorbirii, atunci binarismul poate fi inteles ca o selectie din doua clase opuse;

. este simetrica (simetria presupune dispunerea egala si simetrica pe axa reprezentata de dimensiunea semantica comuna).

Altfel spus, prin binarism si simetrie se intelege ca antonimele trebuie sa se caracterizeze prin absolut aceleasi trasaturi de continut, inclusiv cele de categorizare gramaticala, cu exceptia semelor incompatibile contrare.

Aceasta nu inseamna ca simetria nu poate fi incalcata si ca intr-un enunt nu putem opune pe DESTEPT lui IDIOT, de exemplu. Relatia este posibila si, in uz, incalcarile pot merge chiar mai departe.

Se mai impune sa semnalam rolul foarte important pe care il are uzul. El consacra anumite perechi antonimice, cu o pozitie foarte solida in limba, termenii se evoca reciproc independent de context. Pe de alta parte, doua cuvinte care indeplinesc perfect conditiile amintite mai sus nu sunt, in mod obisnuit asociate intr-o pereche antonimica, daca aceasta nu este impusa de uz, de exemplu, OBEZ-SLABANOG, GEROS-TORID.

Tipuri de antonime

Punctele de vedere in ce priveste clasificarea antonimelor sunt divergente, intrucat criteriile pe care le au in vedere diferiti autori sunt si ele diferite. Ele pot privi structura morfologica a termenilor opusi, in functie de care se disting: antonime cu radicali diferiti, ca BUN-RAU, BOLNAV-SANATOS, si antonime cu acelasi radical, ca VINOVAT-NEVINOVAT, FERICIRE-NEFERICIRE. Exista si autori care exclud antonimele prefixale din sfera antonimiei lexicale, considerand ca incompatibilitatea acestora se exprima numai prin intermediul prefixelor.

Un alt criteriu avut in vedere este cel lexico-gramatical, in functie de care antonimele limbii romane pot fi: adjective (MARE-MIC, FRUMOS-URAT, SARAC-BOGAT), substantive (IUBIRE-URA, LUMINA-INTUNERIC), adverbe (SUS-JOS, AFARA-INAUNTRU) si verbe (A INCHIDE-A DESCHIDE, A INCUIA-A DESCUIA). Ca aplicabilitate practica, acest criteriu serveste la a atrage atentia asupra faptului ca termenii asociati intr-o pereche trebuie sa faca parte din aceeasi clasa morfologica. Este, prin urmare, gresita asocierea lui TANAR cu BATRANETE.

Criteriul tematic priveste domeniile realitatii obiective la care se refera termenii opozabili si aplicarea lui are drept consecinta distingerea unor grupuri lexico-semantice ca: insusiri fizice si psihice, activitati etico-estetice, emotii si sentimente, trasaturi de caracter si comportament etc.

Trebuie sa remarcam insa faptul ca aceste criterii - inclusiv tipurile care rezulta din aplicarea lor -, desi sunt interesante ca taxonomie, sunt mai mult formale si nu surprind esenta fenomenului pe care il discutam.

Aplicand criteriul semantic, R. Sirbu¹ propune urmatoarea distinctie intre antonime:

● antonime graduale - cele care reprezinta diferite grade de manifestare ale uneia si aceleiasi insusiri (CALD-RECE, IEFTIN-SCUMP, APROAPE-DEPARTE);

● opozitii negraduale - (CASATORIT-CELIBATAR, MORT-VIU, MORAL-IMORAL);

● opozitii directionale ("vectoriale") - care vizeaza actiuni, insusiri etc., orientate in directii diametral opuse si care au referenti diferiti (A INTRA-A IESI, A IMPORTA-A EXPORTA, A VENI-A PLECA);

● opozitii de tip conversiv - in care este vizat unul si acelasi referent din punctele de vedere ale unor participanti la o actiune, situati pe pozitii diametral opuse.

1. Op. cit., p. 144.

Dintre tipurile descrise mai sus, se remarca antonimele graduale, care reprezinta tipul cel mai raspandit si se intalnesc in cele mai diferite zone ale vocabularului.

Alti autori clasifica antonimele dupa modelul sinonimelor in antonime absolute si antonime partiale. Daca termenii sunt in raport de excluziune, avem a face cu antonimie absoluta (MORT-VIU, PREZENT-ABSENT - dupa modelul: daca cineva nu este mort, el nu poate fi decat viu etc.). Uneori, in opozitie nu intra decat o parte a semnificatiei cuvantului. In acest caz, avem a face cu antonime partiale.

Tinand seama de conditiile de antonimie pe care le-am discutat mai sus, putem propune (ca si in cazul sinonimiei) doua tipuri de antonime care nu au in vedere semantica termenilor care intra in opozitie, ci indeplinirea sau nu a conditiilor care fac din antonimie un fenomen foarte rigid: antonimie in sens restrans (pentru perechile care respecta conditiile binarismului si ale simetriei: INALT-SCUND,      BUN-RAU) si antonimie in sens larg (pentru cele in care conditia simetriei este incalcata: CALDUT-RECE, SLAB-PLINUT).

Analiza componentiala

Cercetarea antonimelor sub aspectul componentelor de sens are ca scop punerea in evidenta a tipurilor de identitati si diferente intre membrii unei asemenea clase si, implicit, specificul acestui tip de structura in raport cu altele.

Pentru a obtine o clasa de antonime, putem porni, cum aratam mai sus, de la unul din sensurile unui cuvant polisemantic sau de la o serie de sinonime, cautand termeni opusi ca inteles. Pentru aceasta, se impune respectarea celor doua conditii enuntate: principiul semelor comune si cel al semului incompatibil contrar.

Indiferent de punctul de plecare, rezultatul poate fi: (1) gasirea unui singur antonim sau (2) gasirea mai multor antonime (cvasi)sinonime intre ele.

Pornind, de exemplu, de la perechea HIDRATAT-DESHIDRATAT, constatam ca acesti termeni sunt pusi in legatura pe baza trasaturilor comune de sens "adjectival", "privitor la umiditate". Calitatea de antonime este asigurata de semele incompatibile contrare "prezent" care caracterizeaza primul termen si, respectiv, "absent" din sensul celui de al doilea. In aceeasi situatie se afla CALD-RECE grupate pe baza semelor comune: "adjectival", "privitor la temperatura", "grad nedefinit". Opozitia antonimica se bazeaza pe semele incompatibile contrare "apreciere in plus" vs "apreciere in minus". Antonimele de acest tip, la care se mai pot adauga numeroase exemple (NOROS-SENIN, PAR-IMPAR, VIATA-MOARTE) reprezinta tipul cel mai simplu de structura. Relatia se stabileste numai intre doi termeni (fara sinonime), iar toate trasaturile de sens ale primei unitati se repeta in continutul celei de a doua. Singura diferenta, care constituie totodata si baza antonimiei, este data de opozitia le nivelul semelor incompatibile contrare.

Daca avem insa o pereche antonimica frecvent citata, ADEVAR-MINCIUNA, constatam ca ambii termeni se caracterizeaza prin semele comune "fapt", "conformitate cu realitatea" si se opun prin semul "prezent" vs "absent". Daca cercetam insa pe MINCIUNA in opozitie cu alti termeni ai paradigmei sinonimice din care face parte, de exemplu, cu NEADEVAR, FALS, constatam ca acesta contine o trasatura in plus, necomuna cu antonimul sau: "+ denaturare intentionata". Aceasta trasatura reziduala este neglijata in relatia antonimica, se estompeaza, dar ea poate fi pusa in evidenta cand termenii se utilizeaza in opozitie in anumite contexte. In aceasta pereche, diferenta dintre cele doua antonime nu se limiteaza la semele incompatibile contrare, ci se exprima si printr-o alta trasatura de continut. Aceasta face ca relatia sa fie mai complexa decat in exemplele discutate anterior. Prin urmare, chiar cand paradigma antonimica este formata numai din doi termeni, structura poate fi mai simpla sau mai complexa.

Cand paradigma este formata din mai mult de doi termeni, situatiile inregistrate sunt diferite.

Sa alegem pentru exemplificare seria SPERANTA, NADEJDE, opusa lui DISPERARE, DEZNADEJDE. Dupa cum se poate observa, este vorba de doua serii de sinonime perfecte, aflate in opozitie antonimica, ce se bazeaza pe semele comune "sentiment", "privitor la", "incredere in aspiratii" si pe semele "prezent" vs "absent". Fiind insa vorba de sinonime perfecte, situatia lor nu se deosebeste cu nimic de relatia binara dintre CALD-RECE descrisa mai sus. Sinonimele din fiecare serie care intra in opozitie se caracterizeaza prin aceleasi trasaturi. Aceasta inseamna ca, in relatia antonimica, ele se comporta la fel cu intreaga serie. Fiecare dintre membrii seriei SPERANTA, NADEJDE intra in relatie de antonimie perfecta (binara si simetrica) cu oricare din membrii seriei DISPERARE, DEZNADEJDE, reductibila la formula A ~ non A.

Nu aceeasi este situatia relatiei de antonimie stabilita intre doua clase de cvasisinonime. Daca opunem pe UD, UMED, JILAV lui USCAT, SEC, ZBICIT, ZVANTAT, observam ca baza de grupare a acestora intr-o paradigma este data de trasaturile comune "adjectival", "privitor la", "umiditate"; opozitia antonimica se realizeaza pe baza semelor "prezent" care caracterizeaza primii trei termeni si, respectiv, "absent" specific ultimilor patru. Daca incercam insa sa cuplam pe rand membrii primei grupe cu cei din a doua grupa, observam ca aceasta nu se poate face oricum, desi conditiile semice au fost indeplinite.

Limitele in grupare se datoresc faptului ca termenii din cele doua serii opuse nu sunt perfect sinonimi intre ei, ci se diferentiaza prin seme graduale astfel:

grad maxim       UD USCAT grad maxim

SEC

grad mic       UMED ZBICIT grad mic

JILAV ZVANTAT

Caracterul rigid al relatiei de antonimie implica obligatia ca termenii selectati ai perechii sa se caracterizeze prin absolut aceleasi trasaturi de sens. Or, diferenta de marca graduala restrange posibilitatile de cuplare: UD se opune in mod obisnuit lui USCAT sau SEC (fiind marcate prin "grad maxim"); perechea UD-ZBICIT este neobisnuita, pentru ca marcile graduale diferite ("grad maxim" pentru UD si "grad mic" pentru ZBICIT) strica simetria relatiei antonimice, facand ca aceasta sa fie imperfecta.

Dar diferentele care pot aparea intre antonimele imperfecte nu sunt numai graduale. Sa luam spre exemplificare doua serii de cvasisinonime aflate in opozitie:

ETERN PIERITOR

VESNIC TRECATOR

PERMANENT VREMELNIC

NEPIERITOR TEMPORAR

PERPETUU EFEMER

Gruparea in aceeasi clasa a acestor termeni are la baza cateva trasaturi de sens comune: "adjectival", "privitor la expansiune", "temporal"; opozitia dintre cele doua serii se realizeaza prin semele contrare "limitat" vs "nelimitat". Desi sunt indeplinite conditiile de antonimie, perechile nu se pot organiza oricum. Limitele sunt determinate de faptul ca nu avem a face cu sinonime perfecte. De pilda, in cea de a doua serie termenii se diferentiaza intre ei astfel: VREMELNIC, TEMPORAR, EFEMER contin trasatura de sens "durata nedeterminata" si, in plus, EFEMER mai contine semul "mic". Daca termenii seriei din stanga sunt perfect echivalenti ca sens, cei din dreapta prezinta intre ei diferente exprimabile prin seme substantiale. Prezenta acestor trasaturi diferentiatoare in formula componentiala a numai unuia din cele doua antonime ale unei perechi dezechilibreaza relatia, limitand posibilitatile de cuplare in selectia pe care o opereaza vorbitorul. Astfel, vom putea opune pe oricare dintre membrii primei serii lui PIERITOR si TRECATOR. Daca ii vom opune insa lui VREMELNIC, TEMPORAR, EFEMER, relatia de antonimie nu mai este perfecta. Ea este asimetrica prin prezenta unor seme diferentiatoare care, de asta data, sunt seme de substanta; termenii nu se vor mai opune deci numai prin semele incompatibile contrare amintite, ci si prin alte seme, specifice, cu alte cuvinte, alaturi de opozitia antonimica va aparea o opozitie semantica obisnuita.

Din exemplele discutate mai sus se poate observa ca, daca opunem doua serii de cvasisinonime, orice diferenta (graduala, substantiala sau de ambele tipuri) care apare intre cvasisinonimele din serie se mentine si in relatia antonimica, incomodand-o si restrangand posibilitatile de organizare a perechilor; si aceasta, pentru ca orice diferenta aparuta in plus in afara celei realizate prin semele contrare reprezinta o incalcare a principiului simetriei formulelor componentiale ale celor doua antonime selectate. O asemenea relatie poate fi interpretata ca antonimie in sens larg. Structurile antonimice de acest tip in care opozitia antonimica este dublata de una sau mai multe opozitii semantice obisnuite sunt, evident, ceva mai complexe decat cele descrise la inceputul acestui capitol.

Analiza contextuala

Cercetarea antonimelor din punct de vedere contextual difera atat ca scop, cat si ca rezultat de cea intreprinsa la sinonimie.

Antonimia priveste nu numai termenii implicati intr-o pereche, ci intreaga lor paradigma semantica, punand in evidenta elementele esentiale ale fiecarei paradigme si nu particularitatile contextuale. Dupa o cercetare detaliata a problemei, R. Sirbu¹ afirma ca "Regularitatea cu care antonimele se intrebuinteaza in contexte-tip se explica prin faptul ca opozitia antonimica nu se "creeaza" de fiecare data in actul vorbirii, ci prin aceea ca este reprodusa de catre vorbitori ca fiind ceva existent si fixat in limba, ea avand caracter general pentru vorbitori. Aceasta opozitie se imprima in semantica termenilor si in afara contextului si, prin aceasta, opozitia semantica a antonimelor in context dobandeste statut de categorie lingvistica".

Contextul inteles ca succesiune de termeni sau ca varianta functionala este deci important in cercetarea antonimiei pentru a stabili

in ce masura selectia pe care o opereaza vorbitorul se supune rigorilor sistemului si ce consecinte de ordin stilistic are incalcarea constienta (prin punerea in opozitie a unor termeni inegali) a acestor limite.

Analiza comportamentului contextual al antonimelor a constituit obiectul atentiei unor studii de specialitate, dar problema a fost privita din unghiuri diferite. S-a relevat astfel marea varietate structurala a contextelor antonimice, masura in care contextul poate fi relevant pentru

1. Op. cit., p. 63.

antonimie sau chiar diagnostic. Se precizeaza insa ca interesul fata de actualizarea antonimelor in context se justifica prin aceea ca ele nu pot fi concepute doar ca niste scheme statice cu o existenta de paradigme potentiale in sistemul abstract al limbii.

De vreme ce relatia de antonimie priveste intreaga paradigma a termenilor opusi, ne intereseaza sa urmarim care sunt factorii care influenteaza selectarea termenilor intr-un enunt. Interesul este justificat de faptul ca exista diferente intre cercetarea antonimiei din exprimare si cea din afara exprimarii.

Contextul, privit ca un criteriu de dezambiguizare semantica, sta, implicit, la baza organizarii clasei de antonime. De exemplu, INALT se poate repartiza in mai multe paradigme antonimice, in functie de sensul pe care il realizeaza si care este determinat contextual:

INALT-SCUD, MIC (in contexte ca persoana ~, casa ~, gard ~);

INALT-JOS, GRAV (in contexte ca sunet ~, voce ~, ton ~);

INALT-SCAZUT (in contexte ca temperatura ~, nivelul apei ~, nivelul stiintific ~).

Sunt destul de frecvente situatiile in care doi termeni sunt antonimi pentru mai multe sensuri ale lor, uneori pentru toate. De exemplu, TARE si SLAB:

TARE-MOALE (despre aluat, lemn, material);

TARE-SLAB (despre vin, tigara, miros);

TARE-SLAB, INEFICACE (despre medicamente, solutii);

TARE-SLAB, NEREZISTENT (despre om, caracter);

TARE-SLAB, MOALE (despre elastic, arc, lama);

TARE-SLAB, USOR (despre vant, ploaie, voce, sunet);

TARE-SLAB, STINS, PAL (despre lumina, culoare).

In acest exemplu se remarca un fel de paralelism semantic al celor doi termeni, chiar daca ei nu sunt antonimi pentru sensurile lor principale (SLAB are, pentru sensul propriu, antonim pe GRAS). Paralelismul semantic duce la utilizarea frecventa a celor doi termeni in opozitie imediata, ceea ce confera un caracter stabil relatiei, facand-o sa fie relativ independenta fata de context.

Acelasi efect il are antonimia la nivelul sensurilor principale a doi termeni. GRAS si SLAB, de exemplu, se evoca reciproc in mintea vorbitorilor. Rezulta ca stabilitatea cuplurilor antonimice este determinata, pe de o parte, de paralelismul semantic al cuvintelor si, pe de alta parte, de opozitia antonimica intre sensurile lor principale.

R. Sirbu¹ afirma ca o anumita caracteristica semantica, fixata in continutul cuvintelor in urma opozitiei lor regulate in vorbire, face ca opozitia antonimica sa nu mai depinda de context.

Relatia de antonimie dintre doua paradigme sinonimice presupune, teoretic, ca vorbitorul sa aleaga, sa cupleze oricum termenii. De exemplu, in paradigma HARNIC-LENES termenii s-ar putea opune, in principiu, oricum. Selectia diferita pe care o face vorbitorul este determinata sau ingradita de preferintele combinatorii diferite ale termenilor. Prin urmare, selectia nu angajeaza, in acest caz, in mod direct relatia antonimica, ci doar termenii ei considerati individual.

Cercetarile au semnalat faptul ca antonimele au o distributie numai partial identica² si ca, intr-un asemenea studiu, nu intereseaza in mod

1. Op. cit., p. 63.

2. Lucia Wald, Antonimele in sens lexical, Sistemele limbii, Bucuresti, 1970, p. 80.

particular contextele comune, deoarece ele nu demonstreaza contrarietatea semantica, ci, cel mut, ceea ce este comun antonimelor. Din pacate insa, nici contextele necomune nu furnizeaza date in masura sa dea seama de deosebirile dintre antonime.

De exemplu, in paradigma antonimica delimitata mai sus INALT-JOS, GRAV termenii sunt compatibili, in principiu, cu contexte din clasa substantivelor denumind sunete. Putem spune deci sunet INALT / JOS, GRAV, voce INALTA, / JOASA, GRAVA, tonalitate INALTA, / JOASA, GRAVA. Alaturi de substantivul frecventa folosim antonimele INALT, JOS, dar nu GRAV. Prin urmare, perechea antonimica INALT-GRAV nu este selectata de orice context si aceasta tine de compatibilitatile contextuale concrete ale termenilor. De asemenea, CALDUROS-FRIGUROS apar in contexte ca vreme, anotimp, camera, cladire, dar nu si in contexte ca imbracaminte, plapuma, care il admit pe CALDUROS, dar il exclud pe FRIGUROS. Nu spunem niciodata un palton FRIGUROS.

Rolul determinant al contextului in selectarea antonimelor este foarte clar in urmatorul exemplu, unde perechile se organizeaza diferit in functie de context, chiar daca sensul termenilor opusi ramane acelasi (caracterizat prin "+ umiditate"):

USCAT-UD (in contexte ca obiect, rufa, acoperis);

USCAT-UMED (in contexte ca aer, vreme, atmosfera);

USCAT-REAVAN (in contexte ca pamant, sol);

USCAT-UMED, IGRASIOS (in contexte ca pereti, incapere).

Perechea USCAT-UMED este usor asimetrica, deoarece cei doi termeni sunt marcati gradual diferit. Totusi, particular contextele comune, deoarece ele nu demonstreaza contrarietatea semantica, ci, cel mut, ceea ce este comun antonimelor. Din pacate insa, nici in context, diferenta se estompeaza, iar o asemenea selectie nu reprezinta o incalcare voita sau accidentala a simetriei relatiei, ci este dictata de preferintele combinatorii diferite ale antonimelor.

Din exemplele discutate se observa ca relatia antonimica este preexistenta actului vorbirii, ceea ce ii asigura o anumita independenta in raport cu contextul. Aceasta independenta este mai mare sau mai mica in functie de paralelismul semantic al antonimelor, de opozitia dintre acestea la nivelul sensurilor principale, de gradul in care uzul a consacrat o anumita combinatie.

Pe de alta parte, independenta contextuala este ingradita de preferintele concrete de combinare ale unui termen sau chiar de anturajul lexical specific unui termen, care nu permite inlocuirea acestuia prin antonimul sau. R. Sirbu¹ citeaza asemenea situatii ca IUBIRE (sfanta, materna, gingasa, duioasa, frateasca), fata de URA (inversunata, salbatica, neimpacata).

Analiza stilistica

Felul in care vorbitorul isi alege doi termeni din paradigma antonimica pe care ii pune in opozitie imediata este conditionat insa si de varianta stilistico-functionala (privita ca un context in sens larg) careia ii apartin termenii. Cuplarea antonimelor nu se face oricum. Potrivit tendintei spre simetrie si echilibru a relatiei, sunt pusi in opozitie imediata in context termeni caracterizati de obicei prin aceeasi marca stilistica.

De exemplu, in clasa: ZGARCIT, AVAR, PARCIMONIOS, CHELTUITOR, RISIPITOR este marcat stilistic prin trasatura "livresc".

Op. cit., p. 204.

De aceea, perechile se organizeaza de preferinta ca ZGARCIT-RISIPITOR, ZGARCIT-CHELTUITOR; aparitia lui PARCIMONIOS in opozitie cu unul din cele doua antonime in acelasi context este rara. Sau, daca cerem unui vorbitor sa ne indice un antonim pentru MISTO, acesta va spune NASOL si nu URAT, preferand cuplarea termenilor marcati stilistic ca "argotic", in virtutea aceleiasi tendinte spre simetrie. Exigenta simetriei in relatia antonimica impune selectia in cupluri de termeni marcati stilistic la fel, ceea ce duce la o utilizare mai frecventa a anumitor combinatii si, in consecinta, la o fixare a acestora. Incalcarea deliberata a acestei constrangeri corespunde intentiei vorbitorului de a obtine anumite efecte stilistice. Aceasta se poate realiza fie prin contrastul stilistic dintre antonime, fie dintre acestea si tipul de text in care sunt utilizate.

Contrastul stilistic dintre termenii perechii poate fi determinat si de locul pe care sensul in discutie il ocupa in sfera semantica cuvantului; altfel spus, din faptul ca sensurile aflate in opozitie sunt principale sau secundare. De exemplu, intr-un context ca Este de statura potrivita, nici SCURT, nici INALT ., cele doua antonime difera prin aceea ca SCURT este utilizat cu un sens secundar, in timp ce INALT realizeaza sensul sau principal. Diferenta are consecinte in plan stilistic, incarcand relatia si marind contrastul dintre termeni. Utilizarea intr-o pereche antonimica a unui termen cu sens figurat poate antrena efecte stilistice si pentru ca acesta, mai marcat sub aspectul intensitatii, aduce un plus de expresivitate opozitiei. De exemplu: HARNIC, LENES, PUTUROS.

In aceasta clasa se pot organiza doua perechi: HARNIC-LENES si HARNIC-PUTUROS. In cea de a doua combinatie, sensul figurat al ultimului termen determina un contrast mai puternic tocmai prin asimetria sub aspectul marcii stilistice a membrilor cuplului. O asemenea diferenta, ca si cea de grad de intensitate, se pune in evidenta foarte clar intr-un exemplu ca: LENES mai poti sa fii, raspunse mama, lenea trece, dar sa nu fii PUTUROS. Stii tu cum se zice, pute pamantul sub el (Marin Preda).

Dar paradigma antonimica nu contine intotdeauna serii de termeni marcati stilistic la fel. In cazul acesta posibilitatile de optiune sunt reduse, iar alegerea nu mai este dirijata de intentia vorbitorului (decat poate in masura in care conotatiile termenilor ii servesc). Cand selectia se face, obligatoriu, dintr-o serie de termeni, toti utilizati in sens figurat, uzul consacra, de obicei, anumite combinatii. Frecventa utilizare duce la estomparea valorii expresive a termenilor figurati. De pilda, BLAND (sens principal) si ASPRU (sens figurat) din contextul Privirea lui era, dupa imprejurari, cand BLANDA, cand ASPRA s-au fixat prin frecventa intr-o pereche, deoarece BLAND nu are un antonim al carui sens opus sa fie cel propriu. Aceste situatii nu sunt insa foarte frecvente, deoarece, de regula, unitatile puse in opozitie dezvolta sensuri paralele.

Efecte stilistice ale antonimiei

Cercetarea textelor concrete de limba permite desprinderea unor observatii interesante in ceea ce priveste actualizarea relatiei de antonimie si efectele stilistice care se pot obtine astfel.

Figurile in care este implicata antonimia sunt: antiteza, oximoronul, paradoxul, ironia, eufemismul si litota.

Antiteza este o figura de stil care consta in asocierea in acelasi enunt sau context mai larg a unor idei, imagini sau notiuni cu sens contrar.

Cea mai obisnuita realizare a antitezei este cea obtinuta printr-un sir de antonime care creeaza situatii contrastante. Fara a intra aici in detaliile tipurilor de antiteza, aceasta se poate exemplifica prin enunturi ca:

Au fost odata ca niciodata un mos si o baba. Si baba avea o fata si mosul avea o fata. Fata babei era sluta, lenesa si natanga, iar fata mosului era frumoasa, harnica si desteapta .

(Basm popular)

Daca in exemplul de mai sus antiteza se realizeaza prin perechi antonimice mai mult sau mai putin fixate in limba, in versurile urmatoare, pe langa antonime autentice, sunt pusi in contrast termeni care nu au in mod normal acest statut, dar il dobandesc in context, sprijinind contrastul si adaugand un plus de expresivitate:

Pe pamant avem de toate

Si mai bune si mai rele

Bune, rele

Si-nchisori si libertate

Si-a putea si nu se poate

Si noroi si stele.

(Adrian Paunescu)

Este vorba despre termenii din ultimul vers, NOROI si STELE, care sunt pusi in contrast nu pe baza sensului lor denotativ, ci pe baza unei valori simbolice. Aceasta valoare este frecvent utilizata in literatura si efectul contrastului este cu atat mai mare cu cat creste distanta semantica dintre cei doi termeni antitetici, prin asocieri cat mai indraznete. Procedeul este utilizat adesea in titluri, ca de exemplu: Imparat si proletar, Inger si demon, Venere si madona, Greierele si furnica, Boul si vitelul, Cainele si catelul.

Valoarea expresiva a antitezei sporeste cand la procedeele lingvistice obisnuite (antonime consacrate, pronume si / sau persoane diferite ale verbelor) se adauga perechi de antonime create contextual, ca in exemplul urmator:

Si de-ntrebati atunci voua ce va ramane ? [.]

Ei tot si voi nimic; ei cerul, voi dureri !

(Mihai Eminescu)

In acest exemplu, CERUL si DURERI, care nu sunt antonime in limba, capata acest statut in context, intrand in structura opozitiva realizata prin ei - voi, tot - nimica.

Oximoronul este un fel de antiteza, o figura in care se alatura doua cuvinte contradictorii care par a se exclude logic reciproc. Aceasta excludere logica are la baza termeni care, fara a fi antonime propriu-zise, apartin totusi unor sfere semantice opuse. Asocierea acestora este atat de neobisnuita, incat, la prima vedere pare de neconceput:

Si c-am voit sa simta si sa umble

Si sa se-ndoaie-n pieptul meu

De chinul dulce dat de Dumnezeu

Care-a trecut prin mine si te umple.

(Tudor Arghezi)

Cine ti-a ingropat capul

Nebun

In bratele lui neguroase, paroase

Si te-a infrigurat fierbinte pana-n oase ?

(Tudor Arghezi)

O unda . tot mai lamurit nedeslusita .

(Tudor Arghezi)

Expresivitatea oximoronului rezulta din imaginea tulburatoare prin contradictia ei, prin aparenta de absurd.

De cele mai multe ori, termenii implicati in oximoron nu sunt neaparat antonimi, dar aceasta figura nu poate fi conceputa in afara antonimiei.

Tentatia de a utiliza o combinatie de tip oximoron este foarte mare, avand in vedere ca acesta frapeaza atentia receptorului prin insolitul asocierilor.

Desi folosit cu precadere in limbajul artistic, el nu este exclus nici in vorbirea uzuala. Unele expresii alcatuind un oximoron au intrat in uzul limbii comune (zile negre, inceputul sfarsitului, tacere elocventa) si nu mai sunt percepute ca atare.

Paradoxul este figura de stil prin care se alatura doua idei, doua realitati care, aparent, se exclud.

Spre deosebire de oximoron, care implica doi termeni, paradoxul presupune asocierea a doua idei aparent ireconciliabile, dar care coexista in context, fara a impieta in vreun fel asupra logicii acestuia. Si in construirea paradoxului este implicata antonimia, desi nu neaparat direct. In versurile:

Si te uram cu-nversunare,

Te blestemam, caci te iubesc.

(Mihai Eminescu)

A URI si A IUBI formeaza o pereche de antonime consacrata care, in fond, constituie baza paradoxului, intrucat se exclud si intre ele nu poate exista o relatie de cauzalitate: te uram . caci te iubesc. A BLESTEMA intra si el in opozitie cu A IUBI, dar opozitia este doar aparenta, intrucat nu este vorba de intelesul denotativ al acestuia care ar fi, intr-adevar, incompatibil cu A IUBI, A BLESTEMA realizeaza aici un sens conotativ care neutralizeaza contrastul.

Contradictia dintre cele doua idei este numai aparenta, neutralizata la o analiza profunda, de aceea elementele sale sunt strict dependente de context.

O alta figura in care este implicata antonimia, fara a fi determinanta, este ironia. Ea consta in a exprima exact contrariul a ceea ce locutorul vrea sa spuna, de cele mai multe ori o lauda exagerata, care disimuleaza o apreciere dispretuitoare sau persiflanta. Prin urmare, ea mascheaza adevaratele ganduri ale vorbitorului, care trebuie sa ramana totusi transparente pentru reusita figurii:

TIPATESCU: Unde esti, Catavencule, sa te vezi razbunat ? Unde esti, sa-ti cer iertare ca ti-am preferat pe onestul d. Agamita, pe admirabilul, pe sublimul, pe neicusoul, pe puicusorul Dandanache ?

(I.L. Caragiale)

Cand afirmam ca antonimia este implicata in ironie, nu intelegem ca antonimele termenilor in care se face aprecierea apar explicit in text, ci ca ei se subinteleg. In exemplul de mai sus, este limpede ca personajul nu este nici onest, nici admirabil, nici sublim, ci exact invers. Aprecierea se bazeaza deci pe antonimie, chiar daca aceasta nu este explicita. Fara o analiza atenta a contextului, a situatiei de comunicare si a relatiei dintre interlocutori, ironia risca sa nu fie observata sau inteleasa. Daca este decodata ad litteram, efectul este ratat.

Si in cazul eufemismului, figura prin care se atenueaza exprimarea unei idei considerate brutale sau prea amare, antonimia ocupa un loc important, desi implicit. Frecvent eufemismul este implicat in tabu-uri lingvistice. De exemplu, vorbitorii evita din superstitie pronuntarea numelui ielelor, inlocuindu-l cu frumoasele, zanele sau a cuvantului drac, inlocuind-l cu necuratul. Verbele a adormi sau a pleca il substituie adesea pe a muri. Chiar daca in cazurile amintite cuvantul care trebuie evitat nu este inlocuit cu un antonim propriu-zis, vorbitorul foloseste un termen sau un alt mijloc lingvistic prin care se intelege contrariul: Casnicia lui nu merge tocmai bine (= merge prost). Procedeul consta in evitarea unei idei prea brutale, cum ar fi a-si da obstescul sfarsit, a trece in nefiinta, hipoacuzic pentru "surd" etc.

Litota este si ea o figura de stil prin care o idee este exprimata indirect, atenuat, lasandu-se sa se inteleaga contrariul. Apropiata de eufemism, ea consta in exprimarea cu rezerve a unei idei, lasand sa se inteleaga mai mult decat spune enuntul. In contextele: Nu mica i-a fost durerea (= a fost mare) cand i-a murit copilul sau Marioara Savucului care, drept sa spun, nu-mi era urata (= imi era chiar draga), facea adesea in ciuda mea sau N-ar fi rau deloc sa -l invitam pe la noi (= ar fi bine), termenul folosit de regula in constructii negative trimite fara echivoc la perechea lui antonimica: Nu sunt asa de prost sa nu inteleg (= sunt destept).

Din simpla examinare a definitiilor figurilor in care este implicata antonimia, observam ca acestea au in comun ideea de "contrar, contradictoriu, opus", ceea ce presupune antonimie. In cazul figurilor de stil, ea este inteleasa in acceptiunea ei cea mai larga, presupunand opozitii binare, si nu ca antonimie propriu-zisa (asa cum a fost descrisa mai sus in sistem). Ea este implicata in contraste generale care, numai in cazul textului, se organizeaza in structuri opozitive.

Structura antonimica purtatoare de efecte stilistice depaseste cadrul rigid al opozitiei semantice si devine o opozitie larga si complexa.