PROGRAM LOGOPROFILACTIC SI LOGOTERAPEUTIC

1. EFICIENTA EXERCITIILOR LOGOPEDICE

Copiii cu tulburari de limbaj se inscriu printre cei a caror scolarizare este amanata pana inspre varsta de sapte - opt ani, datorita esecului scolar care ii ameninta pe acestia mai ales in prima clasa a ciclului primar.

Abordarea timpurie si in echipa (logoped, O. R. L. - ist, pediatru, neurolog etc. ) a tulburarilor accentuate de limbaj asigura acestei categorii de copii pregatirea necesara pentru activitatea lor ulterioara in scoala de masa, terapia logopedica la varstele mici dovedindu-se a fi una din masurile utile de prevenire a insuccesului scolar.

Rezultatele pozitive ale experimentului nostru logopedic aplicat la inceput intr-o singura gradinita din municipiul Cluj-Napoca, ne-au determinat sa-l extindem si la alte gradinite din raza cabinetului nostru logopedic, cu atat mai mult cu cat activitatea logopedica interscolara trebuie orientata in directia cuprinderii tuturor copiilor prescolari cu deficiente de limbaj.

In prima etapa a experimentului, aceea cu caracter constatativ, am depistat copiii cu tulburari dislalice. La aceasta actiune au fost antrenate si educatoarele grupelor de copii.

In etapa a doua am stabilit mijloacele indirecte de profilaxie a tulburarilor dislalice si am efectuat un instructaj logopedic, teoretic si practic cadrelor didactice din gradinita, in scopul familiarizarii lor cu problemele de profilaxie a tulburarilor de limbaj. Am pus la indemana fiecarei educatoare care participa la experiment lista exercitiilor de gimnastica faciala si linguala, precum si lista exercitiilor de onomatopee. Aceste exercitii au fost aplicate si demonstrate in gradinita mai intai de catre logoped.

In etapa urmatoare - cea dea treia - s-a trecut la efectuarea de catre educatoare a exercitiilor mai sus amintite, cu toate grupele si in mod gradat, sub indrumarea si controlul permanent al logopedului. Exercitiile care erau de scurta durata (5-6 minute), se efectuau zilnic, in cadrul activitatilor de inviorare, apoi se reluau pe parcursul zilei in cadrul activitatilor la alegere, pe grupe mici de copii, in care erau cuprinsi si copiii care nu intampinau nici o dificultate de articulare. S-a recurs la acest procedeu tocmai pentru a evita formarea parerii printre copii ca atentia educatoarelor ar fi indreptata in mod special asupra unora dintre ei. S-a evitat astfel nasterea complexului de inferioritate la copiii deficienti, una din cele mai mari piedici in activitatea profilactica si terapeutica a tulburarilor de limbaj. Exigentele educatoarelor nu au vizat niciodata un singur copil, ci ele s-au indreptat mereu spre intregul colectiv de copii.

Intr-o etapa mai inaintata, cand copiii si-au insusit miscarile articulatorii neverbale, s-au asociat treptat si cateva exercitii de dezvoltare a auzului fonetic care constau din emiterea unor sunete mai dificile. Efectuarea acestor exercitii s-a facut intr-o anumita ordine, urmarind localizarea rostirii sunetelor respective.

La prescolari, formarea corecta a sunetelor se poate face sub forma de joc antrenant, cu subiect vesel, in timpul careia copiii invata sa indice singuri locul corect de articulare a sunetelor.

Un exemplu: "Intr-o zi de vara, cu soare dogorator, am pornit la plimbare prin padure. Vantul adia usor, misca incet frunzele copacilor (sss). Nici n-am observat cand cerul s-a innorat. Vantul a inceput sa sufle din ce in ce mai tare (vjjj-vjjj) si s-a pornit furtuna. Dar, vara, ploaia trece repede, soarele straluceste din nou, iar pasarile voioase isi continua cantecul (cip-cip-cirip). In drumul nostru am intalnit un urs, care iesea mormaind dintr-un zmeuris (morrr-morrr). La marginea padurii, langa o balta, am asistat la un concert de broaste (oac-oac), de gaste (ga-ga) si de gansaci (s-s-s). Ne-am intors acasa de-abia seara. Sunetul soneriei (z-z-z) a adus-o in prag pe mama, care ne astepta nerabdatoare".

In timp ce educatoarea lucreaza cu intreaga grupa de copii, logopedul se ocupa de cazurile cu tulburari mai pronuntate de limbaj, utilizand, in scopul corectarii lor oglinda logopedica, aparatul de diferentiere fonematica si alte mijloace la care ne-am mai referit in paginile anterioare ale prezentei lucrari. De exemplu, cu sigmaticii interdentali, la care deprinderea de a scoate limba este foarte fixata, am efectuat exercitii de pronuntare a siflantelor du dintii stransi si cu buzele imobile. Lipsa de miscare a buzelor si a maxilarelor a fost compensata prin miscari linguale mai accentuate. La sigmaticii labio-dentali deprinderile negative de a ridica buza inferioara spre dintii superiori (transformand astfel pe s in f) am inlaturat-o prin exercitii individuale (desfasurate in fata oglinzii) de pronuntare a siflantelor cu buzele cat mai intinse, comisurile labiale trase mult, astfel incat buza inferioara sa nu atinga dintii superiori.

Munca logopedica s-a concentrat indeosebi asupra formarii izolate a consoanelor complexe sub aspect biomecanic (ex.: r), urmand ca introducerea lor in combinatiile fluente ale vorbirii sa fie realizata de educatoare prin activitatile din gradinita. Dificultatile incep odata cu exercitiile de coarticulare a sunetelor in silabe, cuvinte, propozitii si fraze. Cu copii care intampina greutati la pronuntarea grupelor consonantice, logopedul lucreaza individual, pentru a-i deprinde cu procedeul de coarticulare. Prima consoana se lungeste usor, apoi se face o scurta pauza necesara acomodarii organelor vorbirii, dupa care se pronunta restul din combinatia fonetica (ex.: s. . . caun). Treptat pauza se reduce (s. . caun, s-caun) pana se ajunge la articularea directa (Cf. E. Boscaiu, 1973).

Pe tot parcursul exercitiilor de coarticulare, continuate apoi cu intreaga grupa de copii, se pune un accent deosebit pe pozitia corecta a limbii, a dintilor, a buzelor si a maxilarelor. Nerespectarea, pozitiei aparatului fonoarticulator in pronuntarea unui sunet atrage dupa sine modificari in pronuntarea altor sunete. De pilda, pozitia gresita a sunetului c, la incisivii superiori in loc de incisivii inferiori, face ca sunetul s din cuvantul scaun sa devina s, deoarece noul loc de articulatie a sunetului c, cel gresit deci, este vecin cu locul de articulatie al sunetului s, care este un sunet prepalatal. Fenomenul se intalneste indeosebi la copiii cu hipotonie musculara si cu deficit auditiv. Exercitiile de pronuntare (ex.: miscari lente, bine conturate, precise, accentuate, vizibile si ritmice) care contribuie la inlaturarea acestor confuzii nu trebuie prelungite in mod exagerat, pentru ca sunt obositoare si dauneaza rezonantei vocale. Cele mai eficiente s-au dovedit a fi exercitiile in care se imbina pronuntarea exagerata a unor sunete noi cu pronuntarea aproape normala, aceasta contribuind la trecerea accentului de pe latura acustica pe cea articulatorie.

Programul activitatilor instructiv-educative din gradinitele de copii ofera educatoarelor posibilitatea folosirii unei game largi de mijloace indirecte pentru profilaxia tulburarilor de limbaj.

Intregul program terapeutic, din care - cu titlu de exemplificare doar - am prezentat un fragment in acest subcapitol, dupa ce l-am stabilit pana la cele mai mici detalii, l-am aplicat prin intermediul persoanelor care se ocupa de educarea copiilor (educatoare si parinti), logopedului revenindu-i sarcina de-a dirija aceasta activitate logoterapeutica, de a decide asupra cazurilor care necesita un tratament suplimentar in gradinita si in mediul familial, de a antrena in munca de educare a vorbirii pe toti cei interesati si de a populariza rezultatele pozitive. Descongestionandu-se de cazurile mai usoare, pe care le-a rezolvat prin colaborarea larga cu dascalii si parintii copiilor logopati, profesorului logoped ii ramane timpul necesar tratarii cazurilor mai grave, care necesita uneori, largirea starii sale de colaborare cu medicii (pediatrii, O. R. L. -isti, neurologi, psihiatri).

Valoarea mijloacelor indirecte de profilaxie a tulburarilor de limbaj nu este deloc neglijabila intrucat ele pregatesc suportul psihologic necesar in munca de corectare, stimuleaza la copii interesul pentru o vorbire corecta, expresiva, frumoasa.

Tabelul nr. 4. 3

Situatia copiilor cu tulburari dislalice la sfarsitul anilor scolari 1973/1974 si 1978/1979

Legenda: C - corectati; A - ameliorati; S -stationari; N - netratati.

Eficienta utilizarii exercitiilor logopedice in corectarea dislaliei se reflecta, desi nu in totalitatea ei, in datele cuprinse in tabelul nr.       Din informatiile sintetizate in acest tabel subliniem doar cateva puncte. Proportia copiilor cu tulburari dislalice (din totalul celor cu tulburari de pronuntie) gasita la cele doua sondaje pe care le-am efectuat (in anul scolar 1973/1974 si in 1978/1979) este aproximativ aceeasi (98, 6, respectiv 98, 1%). Acest lucru rezulta din compararea datelor cuprinse in fig. 4. 9. In nici unul din cei doi ani scolari, care fac obiectul discutiei noastre, n-au putut fi tratati la cabinetul logopedic toti copiii cu tulburari dislalice. Referindu-se la copiii de varsta scolara, se vede ca am fost nevoiti sa lasam fara tratament, in amandoi anii scolari in discutie, un numar destul de mare de copii (35 de elevi, adica 62, 5% din totalul celor depistati ca avand tulburari dislalice in 1973/1974 si 79, adica 72, 5% din cei 109 elevi in 1978/1979). Situatia mult mai buna la populatia prescolara se datoreaza utilizarii pe scara larga a metodelor de profilaxie, metode despre care am vorbit mai inainte. Numarul prescolarilor netratati, destul de mic dealtfel (20, adica 23, 2% din cei 86 depistati in anul scolar 1973/1974 si 9, adica 5, 6% din cei 159 depistati in anul scolar 1978/1979), il formeaza copiii cu frecventa sporadica la gradinita, frecventa generata de un intreg cortegiu de cauze, asupra carora nu staruim acum si aici. Cele de mai sus indreptatesc intrebarea: de ce un numar atat de mare de copii de varsta scolara mica n-au putut beneficia de tratament logopedic, stiut fiind, ca ei, spre deosebire de prescolari, la care problema frecventei nu se pune cu atata severitate, au frecventat cu regularitate cursurile ciclului primar? Raspunsul este urmatorul: n-au putut fi cuprinsi in sfera de activitate a cabinetului logopedic. Fiecare logoped (reamintim aici prevederile Regulamentului invatamantului de cultura generala pentru copiii cu deficiente senzoriale, fizice si intelectuale) va lucra anual in cabinet cu 35-40 copii. Or, datele din tabelul de mai sus arata ca in fiecare din cei doi ani scolari am cuprins in tratament un numar de copii dislalici apropiat de cel prevazut in norma: 34 (13 prescolari si 21 elevi) in anul scolar 1973/1974 si 32 (2 prescolari si 30 elevi) in anul scolar 1978/1979. Daca la numarul copiilor dislalici aflati in tratament la cabinetul nostru logopedic in anul scolar 1973/1974, de pilda, mai adaugam si pe cei tratati de noi de alte tulburari de limbaj decat cele dislalice (acestia fiind in numar de 12), vedem ca numarul total al copiilor logopati cu care logopedul a lucrat direct, in cabinet, este de 45, ceea ce este peste norma stabilita de amintitul act normativ.

Revenind la copiii dislalici aflati in tratament la cabinet, se impune precizarea ca numarul foarte redus al prescolarilor in raport cu elevii trebuie pus pe seama faptului - subliniat si mai inainte - ca logopedul nu lucreaza direct, individual decat cu prescolarii care au tulburari accentuate de limbaj, celorlalti aplicandu-li-se un tratament indirect, in cadrul grupelor din care fac parte, cu sprijinul direct al educatoarelor si parintilor.

Eficienta exercitiilor de corectare a dislaliei, exercitii pe care ne-am straduit sa le imbunatatim de la an al an, se reflecta si in cresterea numarului de copii corectati de noi, fie direct, in cadrul cabinetului logopedic, fie indirect, cu ajutorul educatoarelor, invatatorilor si parintilor cu care am colaborat. Diferenta de cca. 10% intre copiii (din ambele grupe de varsta) corectati de noi in cei doi ani scolari la care ne-am referit (29, 0% in 1973/1974 fata de 38, 0% in 1978/1979 la prescolari si 76, 2% in 1973/1974 fata de 86, 8% in 1978/1979 la scolari) are pentru noi rolul unui feed-back, ea (aceasta crestere) aratandu-ne ca ne aflam pe un drum bun, fapt ce ne-a determinat sa impartasim si altora din experienta noastra si prin intermediul cartii de fata.

LEGENDA:

AT1 - copii cu alte tulburari de limbaj (N = 4; 2, 4%)

AT2 - copii cu alte tulburari de limbaj (N = 3; 1, 0%)

RF1 - copii cu tulburari de ritm si fluenta (N = 13; 8, 1%)

RF2 - copii cu tulburari de ritm si fluenta (N = 19; 6, 5%)

D1 - copii cu dizartrie (N = 2; 1, 4%)

D2 - copii cu dizartrie (N = 3; 1, 1%)

R - copii cu rinolalie (N = 2; 0, 7)

SL1- copii cu sigmatism labiodental (N = 5; 3, 5%))

SL2 - copii cu sigmatism labiodental

PC1 - copii cu paracapacism (N = 3; 2, 1%))

PC2 - copii cu paracapacism (N = 12; 4, 5%)

PL1 - copii cu paralambdacism (N = 1; 0, 7%)

PL2 - copii cu paralambdacism (N = 5; 1, 8%)

DS1 -copii cu dislalie silabica (N = 1; 0, 7%)

DS2 -copii cu dislalie silabica (N = 12; 4, 7%)

In cele ce urmeaza ne vom ocupa mai in detaliu de cea mai raspandita forma a dislaliei - rotacismul.

2 ROTACISMUL - O FORMA A DISLALIEI

Exista un numar apreciabil de tulburari dislalice care nu pot fi corecte la varsta prescolara, din mai multe cazuri:

nefrecventarea gradinitei de catre unii copii printre care se gasesc si cei cu tulburari de limbaj;

frecventarea de catre copiii cu tulburari de limbaj numai a grupei mari, ceea ce este insuficient pentru formarea deprinderilor de vorbire corecta;

influenta negativa a modelelor gresite de educatie;

tratamentul medical la care trebuie supusi unii dintre copiii cu deficiente de limbaj depaseste, uneori, granitele varstei prescolar.

Aceasta categorie de copii, ajunsi la varsta scolaritatii trebuie sa stea in centrul atentiei logopedului, tratarea lor facandu-se la cabinet, unde se lucreaza pe grupe de tulburari, efectivul grupelor variind intre 1-6 copii, in functie de gradul de dificultate a tulburarilor de limbaj.

Dintre toate sunetele limbii noastre, a caror gresita pronuntare cauzeaza sirul lung al tulburarilor dislalice amintite mai inainte, am ales pentru exemplificare varianta r ("buclucasa consoana r"), din mai multe motive:

datorita complexitatii sale articulatorii, varianta r este cea mai supusa la deformari;

este sunetul asupra caruia cresterea in etate a copiilor exercita cea mai mica influenta;

in comparatie cu alte tulburari, rotacismul cedeaza mai greu la tratamentul logopedic;

sunetul r ocupa locul al doilea ca frecventa in seria consoanelor din limba romana si locul al cincilea (dupa vocalele i, e, a, si consoana n) intre sunetele limbii noastre. De notat, in legatura cu acest din urma motiv, ca statisticile "fonetice" difera putin de la un autor la altul. Sursa bibliografica utilizata de noi (Alexandra Roceric-Alexandrescu, 1968) indica urmatoarea ordine de rang a fonemelor romanesti:

Rangul 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17

Litera e i a n r u a t o s ce m d i l p v

(Fonemul)

Rangul 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27

Litera s č f t g b z h j g

(Fonemul)

De ce am ales pentru exemplificare o consoana si nu o vocala, pe este de pilda, care are frecventa cea mai mare in limba romana? Pentru ca tulburarea vocalelor se produce mai rar, iar atunci cand are loc este un indiciu al unei dislalii grave sau al existentei si a altor handicapuri de limbaj, cum sunt dizartriile, afaziile, alaliile sau al tulburarilor de ritm. Or, se stie bine acest lucru, tratarea unor astfel de tulburari este de competenta specialistului (poate chiar a specialistilor, avand in vedere ca terapia lor presupune colaborarea intre specialisti din mai multe domenii).

Daca ne-am oprit la o consoana - din motivele aratate mai sus - atunci de ce-am ales-o pentru exemplificare pe cea de-a doua consoana (in ordinea frecventei) si nu pe prima, care este n? Ca raspuns la aceasta intrebare, ne reamintim aici parerea educatoarelor si invatatorilor care au raspuns la intrebarile chestionarului nostru: cel mai greu de corectat este rotacismul (pararotacismul) - spun 68, 1% dintre dascalii investigati - si cel mai usor de indreptat este nitacismul (paranitacismul) si mitacismul (paramitacismul) - sustin 62, 3% dintre subiectii nostri. Explicatia este deci cat se poate de limpede: am incercat sa-i ajutam pe cititorii nostri (educatoare, invatatori si parinti) sa inteleaga si sa se descurce, apoi, in situatia cea mai dificila pentru ca in situatiile usoare se pot descurca si singuri, mai ales dupa ce li s-a oferit si destule exemple si modalitati de lucru.

Dintre toate sunetele limbii noastre, vibranta r este cel mai greu de articulat deoarece are nevoie de o mobilitate deosebita a limbii, de miscari complexe si fin coordonate ale muschilor sai, precum si de o proportie anatomica corecta a limbii in raport cu celelalte organe de vorbire. Lipsa din vorbire a consoanei r da acesteia un aspect "pasaresc", facand-o neclara si obositoare pentru auditoriu. Nici in alte limbi r nu este considerat un sunet usor. Astfel, M. E. Hvattev il considera ca pe unul dintre cele mai dificile sunete ale vorbirii, iar K. Gwinner il socoteste cel mai dificil sunet al limbii germane (Cf. M. Gutu, 1975).

In perioada de dezvoltare a vorbirii, sunetul r se contureaza foarte diferit. El poate fi format din diferite parti ale aparatului de articulatie (la varful limbii, buze, valul palatin, palatul moale, uvula, faringe, laringe sau la maxilare), unde fonatia se intrerupe si apar vibratii. De aceea intalnim forme diferite de pronuntie a acestui sunet: apicala, labiala, palatala, velara, nazala, uvulara, faringala, laringuala, mandibulara.

Forma corecta de pronuntare a sunetului r variaza de la o limba la alta, in functie de specificul ei fonetic. Dintre toate formele de pronuntie a vibrantei r formele apicala si uvulara sunt cele mai uzuale.

In limba romana, forma specifica de pronuntare a sunetului r este cea antelinguala-apicala, toate celelalte forma amintite mai sus fiind considerate defecte de pronuntie. Consoana r - precizeaza Gramatica limbii romane -, numita vibranta, se produce prin atingerea usoara a varfului limbii de alveolele incisivilor superiori, formand una dupa alta mai multe ocluziuni alveolare foarte slabe si foarte scurte, presiunea de aer intrabucal desprinde de alveole, de mai multe ori intr-un interval de timp foarte scurt, varful limbii, datorita elasticitatii muschilor linguali, vibreaza si revine intr-una la alveole.

In pronuntarea antelinguala - apicala - alveolara a vibrantei r se integreaza, intr-o actiune unitara, mai multe miscari: varful limbii, subtiat si liber, atinge usor, fara sa apese, regiunea alveolara a incisivilor superiori, iar marginile laterale ale limbii se sprijina pe molarii superiori, spre a impiedica scurgerea laterala a aerului. La mijloc se face o adancitura prin care se scurge spre varful limbii aerul expirat. Maxilarele si buzele sunt indepartate, trase puternic in parti si incordate. Valul palatin este ridicat, blocand trecerea aerului prin cavitatea nazala. Coardele vocale intra in vibratie.

Abaterile de la aceasta forma de pronuntie, care - cum spuneam mai sus - in limba romana este considerata corecta, sunt cunoscute in logopedie sub denumirea de rotacism si pararotacism. Cauzele care afecteaza pronuntia sunetului r sunt atat de natura organica, cat si de natura functionala si psiho-sociala.

Dintre cauzele organice enumeram cateva devieri ale organelor de articulatie:

unele mici devieri ale marginii anterioare a limbii, curbata pe locul de jonctiune apicala impiedica limba sa atinga cu toata marginea sa alveolele incisivilor superiori si, deci, sa vibreze, ea neputand opune rezistenta jetului de aer expirat;

membrana frenulara nedezvoltata face ca limba sa se ridice drept, opunand rezistenta prea mare curentului de aer expirat si prin aceasta impiedica vibratia varfului ei;

din cauza membranei frenulare intinse pana la varful limbii frenul lingual este prea scurt (anchiloglosia sau "legat de limba", cum i se spune popular) si impiedica miscarea partii anterioare a limbii spre alveolele incisivilor superiori, adica spre locul de articulatie a sunetului r;

bolta palatina ogivala slabeste presiunea curentului de aer expirat si, drept urmare, apexul nu poate vibra;

disproportia limbii in raport cu celelalte organe de vorbire creeaza dificultati in adoptarea pozitiei corecte pentru articularea sunetului r; in aceasta categorie de cauze organice sunt incluse macroglosia (limba exagerat de mare), microglosia (o limba nedezvoltata), aglosia (lipsa limbii in cazuri extrem de rare si numai datorita unor accidente), precum si dezvoltarea prea mare a partii dorsale a limbii;

leziuni ale nervului hipoglos, care duc la tulburari de motricitate;

leziuni organice ale analizatorului auditiv, care produc deficiente in sfera auzului fonematic

Din cauzele functionale care genereaza diferite forme de rotacism amintim cateva tulburari de motricitate ale muschilor implicati in articularea sunetului r:

parezele si atrofiile unilaterale si bilaterale ale limbii impiedica realizarea miscarilor fine necesare in pronuntarea sunetului r;

atrofierea si mobilitatea redusa a valului palatin impiedica ridicarea acestuia pentru expulzarea curentului de aer pe cale bucala si din aceasta cauza expiratia se face pe nas;

limba hipertonica duce la contractii linguale prea mari si impiedica vibrarea ei;

limba hipotonica nu are mobilitatea necesara pentru incordarea tonica a muschilor sai in pronuntarea sunetului r;

interventia asimetrica a celor doua bucati ale limbii duce la lateralizarea sunetului r, ca si a altor sunete, cum este, de exemplu, s;

deficientele auditive afecteaza autocontrolul auditiv al producerii sunetului r, articulatia fiind mai labila, mai precisa.

La cauzele organice si functionale, prezentate mai sus, se adauga cauzele de natura psiho-sociala:

un model defectuos de articulatie duce, prin imitatie, la fixarea unei deprinderi de pronuntie incorecta;

nestimularea vorbirii impiedica formarea motivatiei interioare la copil;

atitudinea copilului fata de propriul defect poate accelera sau incetini procesul de corectare a acestuia;

slaba dezvoltare a atentiei si memoriei auditive impiedica formarea perceptiei auditive si motrico-kinestezice corecte.

In conditionarea complexa a rotacismului si pararotacismului se intrepatrund cauzele organice cu cele functionale si psiho-sociale, creand un tablou complex al acestor tulburari. A. I. Imberzin (citat de Gutu, 1975, p. 211) vorbeste de existenta a 28 de variante ale rotacismului, iar E. Verza (1982, p. 51) arata ca "pornind de la criteriul simptomatologic si etiologic, in literatura logopedica sunt descrise peste 30 de forme diferite de rotacism" (sub. n. )

Din gama extrem de extinsa a acestor tulburari se pot desprinde cateva forme tipice. Le vom prezenta in cele ce urmeaza, tinand seama de aspectul calitativ (sau exterior) al criteriului simptomatologic de clasificare a tulburarilor dislalice (vezi figura numarul 2. 15). Ne vom opri doar la formele cele mai raspandite de rotacism, specifice limbii romane.

Omiterea din vorbire a sunetului r produce rotacismul afonematic. Sunt insa cazuri in care sunetul r apare la inceputul cuvantului (dar numai cand este urmat de o vocala) si lipseste doar din interiorul si de la sfarsitul cuvantului. El poate lipsi, de asemenea, din cuvinte cu grupuri consonantice.

Substituirea sunetului r cu unul dintre sunetele i, l, v, h, mai frecvent cu l, datorita asemanarii acustice si articulatorii care exista intre cele doua sunete, duce la formarea rotacismului parafonematic numit pararotacism.

Prin distorsiunea sunetului r rezulta rotacismul disfonematic, care imbraca mai multe forme:

rotacismul apical apare atunci cand nu sunt respectate cerintele fonetice de articulatie antelinguala - apicala - alveolara a sunetului r; adica atunci cand limba se afla, in momentul pronuntiei, lipita de alveole, ceea ce nu-i permite sa vibreze suficient. Aceasta forma de rotacism imbraca, la randul sau, mai multe variante:

= rotacismul fricativ, cand varful limbii este prea strans pe alveolele incisivilor superiori, impiedicand vibrarea limbii; sunetul are o nuanta fricativa, usor siflant.

= rotacismul palatal, tipic pronuntiei engleze, cand varful limbii nu respecta pozitia de articulatie corecta, alveolara, ci aluneca spre valul palatin, modificand rezonanta normala a sunetului r

=rotacismul sonor, cand, din cauza presiunii prea mari, a jetului de aer expirat si a mobilitatii reduse a varfului limbii, sunetul r apare fortat, strident;

= rotacismul polivibrant, atunci cand numarul de vibratii (2-3) caracteristice aspectului fonetic al limbii noastre este mai mare, sunetul este polivibrant;

=rotacismul monovibrant, atunci cand numarul de vibratii este mai mic decat cel specific pronuntiei corecte a sunetului r; in acest caz, vibranta r se aude foarte puternic.

Rotacismul velar, in care nu vibreaza varful limbii, asa cum este normal, ci valul palatin (palatul moale).

Rotacismul nazal se datoreaza mobilitatii reduse sau atrofiei musculare a palatului moale care, nemaiputand inchide orificiul palatului faringian, face sa apara vibratiile intre partea posterioara a palatului moale si peretele posterior al faringelui; emisia lui r este stridenta si cu caracteristici nazale. Rotacismul uvular apare prin vibrarea uvulei datorita presiunii exercitate asupra ei de un curent intens de aer fonator. Este frecvent in limba romana, dar apare nenatural, strain, imprumutat din limba franceza. Seeman afirma ca r-ul uvular, ca si cel velar sunt dezavantajoase pentru voce prin faptul ca la articularea lor are loc o incordare marita a organelor fonoarticulatorii necesare expirarii undei de aer. Forma uvulara a pronuntiei lui r se intalneste si la copiii mici, cu o manifestare vremelnica, care dispare odata cu perfectionare pronuntiei.

Rotacismul laringal, produs prin vibrarea puternica a coardelor vocale, care sunt strans unite, apare ca o forma rara, intalnita mai ales dupa o stare patologica, cum este, de pilda, palatoschizis.

Rotacismul faringal, care este, de asemenea, destul de rar intalnit, se instaleaza intre peretele exterior al faringelui si baza limbii.

Rotacismul mandibular apare datorita miscarilor rapide ale maxilarului inferior, odata cu care clampanesc dintii.

Rotacismul bisonor, format prin pronuntarea rapida succesiva a doua sunete: unul velar sau antelingual si altul laringal, datorita pozitiei prea ridicate a laringelui in timpul pronuntarii sunetului r.

Rotacismul bucal se formeaza prin vibrarea obrajilor, datorita scurgerii laterale a jetului de aer printre limba si obraji.

Rotacismul marginal apare prin vibrarea marginilor laterale ale limbii.

Rotacismul interdental se caracterizeaza prin deplasarea apexului lingual spre exterior la incisivii superiori in contact cu care el vibreaza.

Rotacismul labiodental este generat de vibrarea buzei superioare in contact cu incisivii inferiori, si invers, prin vibrarea buzei inferioare in contact cu incisivii superiori.

Rotacismul labial se realizeaza printr-un joc al limbii si vibrarea buzei.

Evolutia tulburarilor de pronuntare a sunetului r , mai sus enumerate, se prezinta astfel: pana la varsta de trei ani sunetul r este omis, pe urma el este substituit cu i, l, h, v, iar pe la varsta de sase-sapte ani pararotacismele se transforma, la unii dintre copii, in rotacisme de natura distorsionala. Desi se straduiesc sa rosteasca cat mai corect sunetul r, unii copii nu reusesc deoarece la ei, in locul limbii care vibreaza foarte putin sau chiar deloc, vibreaza palatul moale, uvula sau alte parti ale organelor de articulatie ale caror miscari sunt mai putin pretentioase decat miscarile apexului lingual.

Constatarea de mai sus se intemeiaza si pe datele sondajului intreprins de noi printre copiii rotacisti si pararotacisti de varsta prescolara si scolara mica, date pe care le prezentam in tabelul nr. 4. 4.

Tabelul nr. 4. 4

Evolutia tulburarilor de pronuntare a sunetului r

Etapele corectarii dislaliilor, despre care am vorbit pe larg in lucrarea de fata, imbraca forme specifice in cazul fiecarui sunt in parte, deci si in cazul vibrantei r. Le reamintim;

emiterea sunetului, care, in cazul sunetului r are doua faze;

stabilirea corecta a pozitiei organelor de vorbire si

obtinerea a 2 sau 3 vibratii cu varful limbii la incisivii superiori

consolidarea sunetului r in vorbirea coarticulata;

diferentierea sunetului r de sunetele cu care a fost inlocuit;

fixarea si automatizarea sunetului in vorbirea cursiva.

In literatura de specialitate se vorbeste de peste 50 de metode si procedee de corectare a acestui sunet dintre care nu vom prezenta aici decat cateva, si anume numai pe cele experimentate de noi in tratarea prescolarilor si scolarilor mici.

In prezentarea lor vom urmari linia etapelor mai sus amintite. Exercitiile pentru emiterea vibrantei r urmaresc, in principal, dezvoltarea elasticitatii si a mobilitatii apexului lingual, astfel incat acesta sa se miste usor, precis si sa vibreze de 2-3 ori, odata cu scurgerea curentului de aer. Varful limbii trebuie sa fie ascutit, nu lat sau bont, iar frenul lingual sa nu fie prea scurt deoarece ar putea impiedica miscarea apexului la alveolele incisivilor superiori. Pentru stabilirea pozitiei corecte a limbii in emiterea sunetului r se recomanda exercitii de gimnastica linguala, ca limba sus-jos in gura, cu buzele intinse si cu maxilarele indepartate, pentru a-l invata pe copil sa-si ridice limba la marginile alveolelor incisivilor superiori; pentru a-l sensibiliza, apexul lingual se freaca usor de incisivii superiori spre valul palatin si inapoi, lent, relaxat, contribuind la intinderea frenului si la dezvoltarea supletei limbii necesara in pronuntarea sunetului r; exercitii linguale pentru formarea jgheabului lingual, prin care aerul expirat trece si pune in miscare varful limbii.

Antrenamentul lingual se face pana cand limba ajunge in pozitie corecta. Oglinda logopedica este un mijloc pretios pentru demonstrarea pozitiei corecte a organelor implicate in rostirea consoanei r. Exercitiile articulatorii sunt eficiente daca sunt scurte si dese. In terapia sunetului r este foarte importanta, pe langa pozitia corecta a apexului lingual, tensiunea produsa prin incordarea aparatului de articulatie, cu exceptia varfului limbii. Ea, tensiunea, favorizeaza expirarea cu putere a undei de aer spre varful limbii, facand-o sa vibreze. Prin vibratiile apexului lingual se realizeaza sonorizarea caracteristica sunetului r. Numarul de vibratii variaza in functie de pozitia acestui sunet in cuvant. In pozitia initiala, cand r este combinat cu vocale (de exemplu: Rica), varful limbii nu are vibratii. Daca r se combina cu consoane, atunci apexul lingual are 2-3 vibratii, adica atatea cate sunt caracteristice limbii romane (de exemplu: tren). Acest lucru este important de stiut pentru organizarea muncii de corectare. In pozitia mediana, cand r este intervocalic (de exemplu: pere) limba vibreaza mai scurt si mai putin decat in combinatii consonantice (de exemplu: latra, vatra, satra etc. ). De retinut este faptul ca si in combinatii consonantice exista deosebiri in ce priveste numarul de vibratii si durata lor. Astfel, in cazul in care r este precedat de o consoana (de exemplu: obraz, petrec, catre etc.) vibratiile varfului limbii sunt mai putine si mai slabe decat atunci cand r este urmat de o consoana (de exemplu perdea, verde etc. ). In pozitia finala r este foarte slab, de multe ori numai cu o vibratie (de exemplu: mar, par, var, cer etc.).

Sunt copii dislalici la care sunetul r poate sa apara spontan, prin exercitiu de motricitate generala. Asa sunt actiunile globale prin care se transmit vibratiile de limba. Dintre ele amintim: miscari de scuturare a mainii in timpul emiterii sunetului r; miscari de exteriorizare a senzatiei de frig, prin tremurare; brrr; stand intr-un picior, se fac miscari de vibrare a piciorului liber si a mainii, vibratii care se transmit la limba, iar la o expiratie puternica apare spontan sunetul r.

Evocarea onomatopeelor poate contribui, in cazuri usoare de rotacism, la aparitia spontana a vibrantei r prin intuirea timbrului caracteristic acestui sunet.

Pentru emiterea sunetului r este necesara producerea vibratiilor, care se pot intui si prin alte procedee, ca: logopedul demonstreaza in oglinda pozitia corecta a organelor articulatorii, precum si modul de producere a vibratiilor, prin vibrarea buzelor, stiut fiind ca intre nervii motori ai buzelor si ai limbii exista o stransa legatura; copilul poate fi ajutat sa intuiasca vibratiile limbii sale punandu-l sa sufle coltul hartiei, facandu-l prin aceasta sa vibreze; copilul poate simti vibratiile propriei limbi palpandu-i, pe rand, barbia, dintii, obrajii, comisurile labiale; pentru a-i demonstra pozitia corecta a vibrantei r, in partea anterioara a cavitatii bucale, il invita ca, avand limba lipita de buza superioara, sa trimita un curent puternic de aer intre limba si buza, pana se aude un zgomot.

In cazul in care sunetul r nu poate fi emis prin aceste exercitii se recurge la mijloace auxiliare, dintre care amintim: bucati mici de hartie care, puse pe varful limbii, trebuie aruncate afara cu vibratie; dupa exemplul lui Demostene, unii terapeuti au pus bilute de stofa, panza, lana, hartie, vata etc. sub varful limbii pentru a obtine pozitia ei corecta; in cazul unei slabe mobilitati linguale, se pun la radacina limbii degetele mici, unul in continuarea celuilalt. In felul acesta limba este tinuta in pozitie ridicata la incisivii superiori; vibratiile varfului limbii se pot obtine cu ajutorul spatulei sau a degetului mic plasate sub limba. Prin miscarea lor rapida la stanga si la dreapta, acestea (spatula sau degetul) fac limba sa vibreze.

Alaturi in completarea metodelor mai sus enumerate (demonstratia si exercitiul), in corectarea rotacismului se foloseste si metoda derivarii sunetului r din sunete corect emise. Concretizarile privind aplicarea metodei derivarii se vor referi la toate cele trei situatii: substituirea, omiterea si distorsionarea sunetului r.

Substituirea sunetului r prin l este cea mai frecventa forma de dislalie a acestui sunet la copii. Ea se inlatura relativ usor daca avem in vedere asemanarea dintre articulatia lui l si r, asemanare care este de fapt si cauza cea mai frecventa a confundarii si inlocuirii lui r cu l. Se stie ca l este un sunet alveolar-superior, baza lui de articulatie aflandu-se in imediata apropiere a lui r, care este si el un sunet alveolar-superior, situat insa cu 1-2 mm mai in partea anterioara a maxilarului superior (Cf. C. Paunescu, 1962, p. 96). Corectarea acestei forme de dislalie necesita exercitii relativ simple (cuvinte cu ri initial si apoi cu re in celelalte pozitii). Cerem copilului sa pronunte cuvintele respective, independent sau in propozitii, cu gura cat mai deschisa. Dupa cateva incercari, copilul va pronunta corect sunetul r (Cf. E. Verza, 1977, p. 132-133). Un alt procedeu de transformare a lui l in r: se pronunta un l nesonor si apoi se expulzeaza curentul de aer scurt si energic sau pronuntarea prelungita a lui LE (LELELE) care se transforma in RE printr-o usoara apasare vibranta pe barbie, punand in felul acesta varful limbii in vibratie (Cf. M. Gutu, 1975, p. 226-227).

In cazul in care copilul a fost depistat tarziu (nu a frecventat gradinita, bunaoara) si deci el are constituite o seama de alte sunete, r poate fi obtinut si din sunete mai indepartate ca loc si mod de articulare, spre a inlatura mai usor confuziile datorate asemanarilor. In astfel de situatii, noi l-am derivat pe r din z.

Sa ne oprim acum, pe scurt, la cateva modalitati de derivare aplicate in cea de-a doua situatie, cand copilului omite sunetul r.

Derivarea vibrantei r din siflanta z. Consoana r fiind sonora, se poate pronunta corect prin derivarea ei din z de la care imprumuta vibratiile. Se stabileste pozitia organelor participante la pronuntia sunetului r: se analizeaza vizual in oglinda pozitia corecta, apoi se emite un zzz lung.

Procedeul este simplu. Asezam limba in pozitia de pronuntie a sunetului r, deci al alveolelor incisivilor superiori. Pentru a nu o lasa sa revina la incisivii inferiori, fenomen care se intalneste mai cu seama la copiii cu hipotonie linguala, o sprijinim cu degetul aratator sau cu degetele mici ale mainilor, unul in prelungirea celuilalt. Cu limba in aceasta pozitie pronuntam sunetul z. Pentru a provoca limbii vibratii cat mai accentuate, sunetul z se pronunta in timp ce degetul de sprijin se misca energic de la stanga la dreapta, sunetul z transformandu-se treptat in r.

Devierea vibrantei r din suieratoarea prepalatala j. Procedeul se bazeaza tot pe producerea de vibratii limbii. Asezam limba in pozitia de pronuntare a sunetului r. Concomitent cu pronuntarea sunetului j, cu limba aflata la alveolele incisivilor superiori, apasam ritmic cu degetul aratator sub barbie. Miscarea ritmica a degetului va imprima apexul lingual vibratiile care-l vor transforma treptat pe j in r. In timpul exercitiilor de acest gen se pune un accent deosebit pe pastrarea pozitiei apicale a varfului limbii, astfel j nu se poate transforma in r, nu se poate produce, deci, derivarea despre care vorbeam mai sus.

Derivarea vibrantei r din dentalele t si d. Procedeul are la baza locul apropiat de articulare a sunetelor. Se stie ca t si d, fiind dentale-alveolare-superioare, au locul de rostire la baza incisivilor superiori, deci in vecinatatea vibrantei r, despre care am mai spus ca este alveolara-superioara. Se procedeaza in felul urmator: cu limba in pozitia de pronuntare a vibrantei r se pronunta in mod repetat sunetul t concomitent cu inspirul puternic sau sunetul d pe fondul expirului puternic. Se recomanda ca inspirul si expirul puternice sa fie insotite de ridicarea si coborarea bratelor pentru a mari capacitatea cutiei toracice, respectiv pentru a ajuta plamanii sa elimine aerul din care a fost retinut oxigenul.

Inspirul si expirul, insotite de starea de incordare generala a organismului, pun organele fonoarticulatorii intr-o pozitie de incordare, de tensiune (cu exceptia partii apicale a limbii, care ramane relaxata pentru a putea vibra), ceea ce contribuie la transformarea lui t, respectiv a lui d in r. Exercitiile de gimnastica generala, care faciliteaza fenomenul descris mai sus, se reduc, treptat, pe masura formarii deprinderii de pronuntare a sunetului r, iar in final, dupa automatizarea fonemului, ele sunt eliminate total.

Practica logopedica arata ca situatia cea mai dificila este aceea in care sunetul r apical este distorsionat in formele lui uvulare si velare. Modalitatile de transformare a lui r uvular si a lui r velar in r apical nu difera prea mult, deoarece bazele de articulatie ale celor doua pronuntari gresite (distorsionate) sunt foarte apropiate intre ele: la r uvular, uvula este aceea care vibreaza, iar la r velar intra in vibratie diferite parti ale valului palatin. Transformarea r-ului velar in r apical se face prin exersarea grupelor consonantice trrr, drrr, iar a r-ului uvular prin exersarea grupului consonantic brrr. La aceste exercitii limba se plaseaza in pozitia r-ului labial, pentru ca prin miscarea buzelor, provocata de aerul expirat cu putere, apexul lingual sa fie facut sa vibreze. Exercitiile se continua pana cand copilul reuseste sa-si retraga limba din pozitia labiala in pozitia corecta, cea apicala.

Sunetul emis izolat, prin exercitii de genul celor descrise mai sus, urmeaza a fi consolidat prin introducerea lui in coarticulatii silabice directe, indirecte si inchise (de exemplu: ri, ra, ra, re, ra, ro,ru), in logatomi (ex.: rer, rir etc. ), in grupe consonantice (ex.: tre, tri, tro, tru), in cuvinte cu sunetul in trei pozitii (initiala, mediana si finala), in cuvinte monosilabice, bisilabice, trisilabice, polisilabice, in propozitii simple si dezvoltate, in fraze. In propozitii sunetul trebuie sa fie prezent in toate cuvintele.

In alegerea materialului verbal trebuie sa se tina seama de o serie de cerinte. Se vor evita, de pilda, cuvintele in care sa fie situate in vecinatatea sunetului afectat sunete care impiedica pronuntarea lui corecta. Sunetul r nu se exerseaza in combinatii cu sunetele c, g, h, deoarece acestea, fiind consoane velare, impiedica articularea apicala a sunetului r. Vibranta r trebuie combinata - pentru consolidare si automatizare - cu sunetele care au punctele de articulatie in partea anterioara a cavitatii bucale (ex.: p, b, t, d).

Etapa consolidarii vibrantei r, in toate combinatiile posibile, ridica probleme mai putine decat etapa de diferentiere. Logopatul incearca sa se debaraseze de vechiul mod de vorbire prin exercitii de diferentiere motrico-kinestezica a pronuntiei corecte de cea gresita, prin exercitii de diferentiere a vibrantei r de sunetele indepartate (ex.: r de z, s), apoi de sunetele cu care se aseamana sub aspect acustic si articulatoriu (ex.: r de l). Sunt binevenite, de asemenea, exercitiile cu silabe si cuvinte paronime (ex.: Ri-li. Rica-Lica etc. ). Diferentierea se face intocmai ca la consolidare, incepand cu combinatiile cele mai simple (silabe) pana la propozitii si fraze, atat oral cat si scris. Folosirea din plin a aparatului de diferentiere fonematica mareste eficienta exercitiilor efectuate in aceasta etapa.

Automatizarea sunetului r prin activitati la cabinetul logopedic, asemanatoare cu cele desfasurate de elevi in clasa, duce la introducerea lui in vorbirea curenta.

Sunetul r se obtine foarte greu. Durata tratamentului difera de la caz la caz in functie de forma rotacismului, de cauzele care l-au generat, precum si de atitudinea copilului fata de propria-i deficienta.

In cele mai multe cazuri, rotacismul nu este o tulburare solitara. El se asociaza cu alte tulburari dislalice, ca: palatizarea unor consoane (mai frecvente fiind: s, j, c, g), desonorizarea explozivelor peste limita de toleranta (ex.: tlac in loc de drag), omiterea de sunete in combinatii consonantice (ex.: tada in loc de strada), articulatia nesigura etc. In acest caz avem de-a face cu o dislalie polimorfa determinata de tulburarea generala a articulatiei sunetelor vorbirii.

Am staruit mai mult, in finalul acestei prime parti a cartii de fata, la o singura forma de manifestare a dislaliei - rotacismul - pentru a concretiza cateva din modalitatile de aplicare a metodelor si procedeelor terapeutice, metode si procedee care, dupa cum subliniaza si alti cercetatori (de pilda, E. Verza, 1977, p. 137-140), pot fi aplicate la oricare categorie de dislalici, cu conditia sa se accentueze acea latura care le este mai accesibila si sa se tina seama de varsta, de deficientele asociate dislaliei, de nivelul dezvoltarii intelectuale, de personalitatea dislalicului.

Intr-un mod similar poate fi abordata fiecare dintre tulburarile dislalice, tulburari la a caror lichidare pot contribui substantial si dascalii (educatoarele si invatatorii) si parintii copiilor marcati de astfel de deficiente. Contributia acestor factori educogeni (scoala si familia) la eradicarea tulburarilor de limbaj ale copiilor, tulburari care, dupa cum am demonstrat in paginile acestei carti, influenteaza atat de negativ reusita lor scolara, si in general ingreuneaza adaptarea lor scolara si sociala, sta sub semnul stransei lor colaborari cu profesorul logoped.

IN LOC DE CONCLUZII LA PARTEA I

Terapia timpurie a deficientelor de limbaj este o necesitate. Cercetarile au pus in evidenta valoarea incontestabila a masurilor timpurii de profilaxie si corectare a tulburarilor de limbaj. Prin urmare: cu cat mai devreme, cu atat mai bine si mai eficient.

Practica a demonstrat ca imbinarea armonioasa a terapiei directe cu terapia indirecta este cat se poate de binevenita. Colaborarea profesorului logoped cu toti cei care se ocupa de educarea copilului (parinti, educatoare, invatatori, in clasele gimnaziale - cand este cazul - profesori de limba romana) este de natura sa preia din sarcinile sale (ale logopedului) pe cele care nu necesita prezenta permanenta a specialistului. In felul acesta eforturile sale se pot canaliza spre rezolvarea situatiilor mai dificile, a acelor cazuri care au nevoie de un tratament sub un control permanent din partea specialistului. Castigul este evident: creste simtitor numarul copiilor eliberati de aceasta meteahna (tulburarile simple pot fi lichidate complet, iar dintre copiii cu tulburari grave putini vor fi aceea care nu vor putea fi macar ameliorati). Toate acestea insa impun cu necesitate o intensa si competenta munca de popularizare a logopediei, de familiarizare a factorilor coparticipanti la activitatea de profilaxie si corectare a tulburarilor de limbaj, cu specificul acestei actiuni sarcina dificila care tot profesorului logoped ii incumba.

Colaborarea logopedului cu alti specialisti (pediatri, stomatologi, O. R. L. - isti, neurologi, psihiatri etc. ) este, de asemenea, o necesitate. Cazurile grave si foarte grave nu pot fi rezolvate decat pe aceasta cale.

Logopedul nu trebuie sa piarda din vedere nici un moment ca unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai sai, alaturi de cei mai sus amintiti, este insasi copilul logopat. De felul cum va sti sa ii atraga stima si simpatia, de masura in care va reusi sa-i stimuleze increderea si colaborarea, depinde in foarte mare masura reusita stradaniilor sale.

Logopedul, ca oricare lucrator care se daruie muncii sale, este un permanent cautator de mai bine. Ceea ce a reusit sa faca nu reprezinta pentru el decat un modest pas spre mai bine, spre mai eficient. Perpetua primenire a instrumentelor sale de lucru, ceea ce inseamna implicit informatia la zi in specialitatea sa, trebuie sa-i fie deviza.

Daca la tot ce am spus pana aici - alaturandu-ne opiniilor altor lucratori in domeniul psihopedagogiei speciale, opinii bazate pe datele unor cercetari experimentale - mai subliniem si faptul ca tulburarile de limbaj reprezinta una din cele mai importante cauze ale esecului scolar va fi intarita indeajuns, credem, ideea ca activitatea logopedica nu reprezinta un scop in sine, ci ea se inscrie - si nu pe ultimul loc - pe linia cerintelor puse in fata scolii, si anume aceea de a gasi metodele cele mai adecvate pentru a usura adaptarea copilului la sistemul muncii scolare.

G L O S A R[1]

AFAZIE (gr. a -fara si phasis - cuvant). Termen substituit de Trousseau celui de AFEMIE (gr. a - fara si pheme - vorbire) propus de Broca pentru a desemna, la inceput pierderea limbajului articulat in absenta leziunilor nervoase, apoi pentru a desemna pierderea limbajului consecutiva leziunilor creierului, ceea ce o face incurabila la adult (la copil sunt posibile recuperari).

Obs. Privativul grecesc a ("fara") indica lipsa totala (ex. afazie, afonie, afrazie, apraxie etc. ), pe cand particula greceasca dys ("greu", "dificil", "defectuos", "alterat") indica o lipsa, o deficienta partiala (ex. disartrie, disfonie, disgrafie).

AFERENT. Procesul ce se propaga ca influx inspre centrii nervosi dinspre periferie (de la organele periferice receptoare sau de la retele nervoase aflate in organele interne, muschi, tendoane etc. ). Caile aferente propaga (sub forma de influx nervos) mesaje senzoriale. Nervii aferenti sau fibrele nervoase aferente culeg si conduc impulsurile excitatoare spre centrii nervosi (vezi: EFERENT).

AFONEMIE (descrisa de unii autori sub numele de MOGHILALIE). Pronuntare eliptica, caracterizata prin lipsa totala, din vorbirea unui logopat, a unui sunet sau a mai multor sunete. Ex. ata in loc de rata, fate in loc de frate, ma in loc de mar, atunci cand este omisa vibranta "r", ceea ce determina o vorbire stearsa.

AFONIE (gr. aphonia - mutenie). Incapacitate de fonatie, pierderea totala sau partiala a vocii datorata paraliziei muschilor coardelor vocale sau afectarii centrilor nervosi ce-i comanda. Uzual, prin afonie se mai intelege incapacitatea de a canta sau intona corect.

AFRAZIE (termen creat de Fleury). Bolnavul poate pronunta dar nu utilizeaza intelesul just al cuvintelor.

AFRICATE (SEMIOCLUZIVE). Consoane cu caracter complex, a caror articulatie incepe cu o ocluziune si se termina printr-o constrictie; africatele se compun din doua consoane: una ocluziva si alta constrictiva, avand, in rostire, durata de timp a unei singure consoane: č (ce) este egal cu t+s, iar ğ (ge) este egal cu d+j. aceste consoane se scriu intotdeauna urmate de vocalele e si i, dand sunete ce se scriu ce, ci si ge, gi. Toate aceste vocale si consoane se rostesc fara rotunjirea buzelor, ba mai mult pentru corecta formare a vocalelor e si i buzele trebuie sa aiba comisurile puternic ridicate ca in suras.

AGNOZIE (gr. a fara si gnosis cunoastere). Tulburare a perceptiei caracterizata prin lipsa capacitatii de a recunoaste obiectele, persoanele, lucrurile etc. Ea se datoreaza in majoritatea cazurilor unor leziuni ale zonelor corticale din jurul analizatorilor. Forme clinice: agnozia vizuala (sau optica): persoana nu recunoaste vizual obiecte cunoscute, nu poate citi etc. ; agnozia auditiva (denumita si surditate verbala sau surditate psihica), caracterizata printr-o auditie aparent normala, insa copilul aude in loc de cuvinte zgomote confuze. Reeducarea este foarte dificila, surdul verbal nu poate repeta cuvintele decat unele silabe izolate; el nu intelege sensul cuvintelor; agnozie tactila (stereoagnozia): bolnavul nu recunoaste obiectele prin pipait; alexia agnozica ; tulburari de intelegere a limbajului scris, cu conservarea limbajului interior, a comunicarii si intelegerii limbajului oral; acalculia: tulburari in recunoasterea numerelor, in efectuarea operatiilor aritmetice, determinate de leziuni situate in orice parte a creierului; tulburari paroxistice ale schemei corporale etc.

AGRAFIE (gr. a - fara si graphein - scriere). Afectiune patologica manifestata prin imposibilitatea de a exprima ideile prin scris, pierdere sau tulburare a functiunii de exprimare a gandurilor prin scris. Ea poate sa fie asociata, sau nu, cu tulburari afazice. Este foarte rara la copii, mai frecventa fiind disgrafia (mai putin grava). Agrafia este o forma de apraxie datorata unei disfunctii din creierul stang la dreptaci. Poate fi innascuta sau dobandita.

AGRAMATISM (forma afazica determinata de Kussmaul - 1878 - sub numele de AKATOFAZIE si studiata de Pick - 1913 ). Este o tulburare a limbajului caracterizata prin pierderea capacitati de a vorbi corect din punct de vedere gramatical. Astfel, flexiunea cuvintelor (modificarea cuvintelor dupa gen, numar si caz) se face incorect sau este absenta (verbele sunt folosite numai la infinitiv); frazele sunt gresit construite prin lipsa acordurilor gramaticale. Este o forma de afazie cauzata de leziuni ale scoartei cerebrale. Unii autori o denumesc afazie sintactica. Forme de agramatism se intalnesc in tulburarile de limbaj mai complexe, cum ar fi alalia, dislexia, disgrafia, etc.

ALALIE (gr. a - fara si lalein - vorbire). Lipsa sau slaba dezvoltare a vorbirii la persoane ce dispun de auz normal si de posibilitati de dezvoltare intelectuala comuna si care, de regula, nu pot fi incadrate in clasa debililor mintali. Ea este cauzata de unele disfunctii ale zonelor corticale ale vorbirii. Termenul de alalie a fost introdus de Lordat, el inlocuindu-l pe cel de afazie, prin care Trousseau desemna aceasta pierdere patologica a limbajului. Se intalnesc, la alti autori (M. Seeman, C. Launay, S. Borel-Maisonny), si alti termeni pentru a desemna fenomenul alaliei: audiomutitate (mutitatea celor care aud), mutenie idiopatica, afazie congenitala etc.

ALEXIE (gr. a fara si lexis citire). Inabilitate si incapacitate de a citi si intelege limbajul scris, asociata de regula cu agnozii sau afazii. Este o forma de agnozie vizuala si este sinonima cu cecitatea verbala. Subiectul este capabil de a se exprima verbal sau in scris, dar nu poate intelege sensul cuvintelor scrise, alexia fiind o tulburare de perceptie a simbolurilor scrise o disolutie perceptiva vizuala cauzata de leziuni ale substantei albe a lobului occipital major care intereseaza lobulii linguali si fuziformi si deseori spleniul corpului calos. Ca si agrafia, si dislexia poate fi un simptom al afaziei, dar poate exista si in afara acesteia. Sunt diferite grade de alexie pornind de la incapacitatea de recunoastere, in lectura, a cuvintelor scrise, pana la ilizibilitatea silabelor (asilabie) sau a literelor, cifrelor sau a notelor muzicale (amuzie). Alexia congenitala se manifesta in cazul in care un copil cu intelect normal se dovedeste incapabil de a-si insusi cititul. Dificultatile partiale de invatare a citirii se denumesc prin termenul de dislexie de evolutie.

APICAL (lat. apex - varf)(despre consoane) = articulat prin apropierea varfului limbii de dinti, de alveole, de bolta palatului.

APRAXIE (gr. a - fara si praxis - actiune). Termen introdus de Liepman (1900) pentru a desemna disparitia capacitati de executare corecta a unor actiuni obisnuite (de ex. : imbracarea, scrierea, mersul) datorita pierderii intelegerii modului de intrebuintare a obiectelor uzuale si a imposibilitati de a executa diverse miscari (intr-o succesiune corecta) subordonate unui scop. Subiectul pierde posibilitatea de exprimare gestuala datorita unor leziuni localizate in regiunea parietala sau in corpul calos. Dupa Ed. Claparde, apraxia este in sfera motorie ceea ce este agnozia in sfera perceptiei. Apraxia imbraca o multitudine de forme clasice: ideomotorie, ideatorie, melokinetica, constructiva, buco-linguo-faciala, amuzia apraxica, vocala etc.

ARTICULEME = miscarile fiecarui organ care participa la pronuntarea unui fenomen.

BETACISM (PARABETACISM). Denumirile specifice ale dislaliilor de sunete (ex. : betacism - parabetacism; rotacism - pararotacism etc. ) sunt construite - in cazul alterarii sau omiterii sunetului - din numele grecesc al fenomenului afectat si terminatia "ism"(ex. : betacism); cuvantului astfel format i se adauga prefixul "para" in cazul inlocuiri unui sunet mai greu de articulat prin altul la a carui pronuntare subiectul (copilul) nu intampina aceleasi greutati. Pentru detalii, vezi lucrarea de fata p. 25 si tabelul 1. 2 a.

BALBAIALA (logonevroza) = tulburare de vorbire de natura nevrotica. Ea apare mai ales in copilarie in perioada prescolara si se manifesta prin greutate in pronuntarea corecta a unor cuvinte sau repetari si omisiuni de silabe. Se accentueaza si sunt insotite de emotii, vorbit in public, in schimb, dispar complet cand copilul canta. Tratamentul balbaieli se face de catre medic si logoped si reuseste cu atat mai radical, cu cat s-a inceput mai devreme. Balbaiala rapida (bolboroseala, numita si vorbire tumultoasa) etc. , este o tulburare de pronuntie prin alterarea silabelor inlocuirea unora cu altele sau disparitia lor prin lipsa de atentie. Cand subiectul este atent nu comite greseala de pronuntare, fapt ce il deosebeste de balbaitul adevarat. Vorbirea aceasta tumultoasa este greu de inteles, mai ales cand individul schimba o consoana (ex. copilul cleca la plimbare, in loc de pleaca).

BRADILALIE (bradiartrie) (gr. bradys - "lent"si lalein - "vorbire"). Incetinirea ritmului vorbirii, datorita careia expresia verbala devine greoaie, lenta, taraganata iar cuvintele sunt adeseori pronuntate silabisit. Face parte din tulburarile de ritm ale vorbirii si mai poarta denumirea de "vorbire lenta si monotona". Bradilalia apare in intoxicatii cronice, stari confuzive, encefalite cronice, stari dementiale, epilepsie etc.

CAPACISM (PARACAPACISM) - vezi explicatia de la betacism (parabetacism)

COMISURA. Punct de unire a doua parti de anatomice (comisura buzelor, comisura pleoapelor).

COMPLEX DE INFERIORITATE. Sentiment de insuficienta (personala). Termenul de complex a fost introdus de C. G. Jung pentru a desemna o totalitate de trairi si de trasaturi personale cu un fond afectiv foarte intens, declansate de evenimente, situatii, relatii umane, etc. , mai mult sau mai putin generale care au un caracter frustrant. Frecvent observat la copil si la adult, complexul de inferioritate a fost studiat mai ales de Alfred Adler. Acest complex ia nastere in copilarie cand subiectul devine constient de slabiciunea sa naturala. Efectele sale sunt deprimante: copilul se repliaza asupra lui insusi, se retrage din actiune si se refugiaza in reveria consolatoare, pansandu-si ranile cu iluziile sale. Pentru evitarea formarii complexului de inferioritate, este necesara crearea in jurul copilului a unui climat propice pentru dezvoltarea sa.

DEFECTOLOGIE. Disciplina care se ocupa cu studiul psihologic si pedagogic al persoanelor cu deficiente senzoriale, intelectuale etc.

DELTACISM (PARADELTACISM)-vezi explicatia de la betacism (para-betacism).

DENTALE. Consoane care se articuleaza prin apropierea varfului limbii de dintii incisivi superiori sau inferiori.

DICTIUNE (dictie). Modul de a pronunta cuvintele, silabele si sunetele: arta de a pronunta corect si clar un text.

DISARTRIE (gr. dys - "greu" si arthon - "articulatie") denumita M. Seeman dislalie centrala. Tulburare de vorbire caracterizata prin confuzie in articularea cuvintelor, ca si prin modificari ale ritmului intonatiei si expresivitatii vocii. Se observa in unele boli ale sistemului nervos, in paralizia generala progresiva, in intoxicati alcoolice. Forma extrema a disartriei este anartria, manifestata prin imposibilitatea pronuntarii cuvintelor.

DISFONEMIE = tulburare de articulatie cauzata de nerespectarea bazei de articulatie a sunetului. Din aceasta cauza invelisul sonor al fenomenului (denaturat) nu mai corespunde tiparului fonetic al acestuia. Un exemplu de disfonemie il reprezinta sigmatismul lateral, labiodental si cel adental, in care nu se respecta baza corecta de articulatie a sunetelor siflante. Maniera de articulare lingno-prepalatala, a consoanei t, in locul articularii corecte lingno-dentale, bunaoara, da vorbitorului un accent strain de limba noastra, un accent englez.

DISFONIE (gr. dys "dificil" phone - "sunet"). Tulburare a vocii, a registrului si calitatii sunetelor vocale si a timbrului. Pronuntia poate fi nazala sau ragusita fiind datorata unor defectiuni de constructie sau de structurare a actului emisiei si de surmenarea sau uzura aparatului fonematic. Este considerata dislalie de origine laringiana de catre unii autori. Se deosebeste disfonia organica de cea functionala, aceasta din urma fiind produsa de o utilizare incorecta a vocii.

DISFONOGRAFIILE fac parte din tulburarile limbajului scris. Cauze ale aparitiei acestor tulburari sunt asa-numitele cuvinte conflictuale: cuvintele care contin in structura lor fonetica unele tendinte contradictorii ale normelor fonetice generand un proces de nesiguranta, de oscilare in stabilirea structurii fonografice a cuvantului si tulburand atat ritmul cat si unitatea proceselor de analiza si sinteza corticala.

DISGLOSIE (gr. dys defectuos, alterat si glossa - limba, vorbire). Alterarea pronuntiei unuia sau mai multor foneme, consecutiva anomaliilor de structura ale organelor periferice ale vorbirii. Fiind urmarea unui deficit instrumental, disglosia nu afecteaza limbajul in structura sa semantico-sintactica. Acest sindrom "instrumental" se deosebeste de sindroamele dismaturative, disglosia nefiind regresiva cu varsta, ci "persistenta" si dupa varsta de 5-6 ani sau apare dupa perioada de formare a scrisului, ceea ce justifica in denumirea ei si adaosul de "tardiva". Disglosia mai este denumita si dislalie mecanica, tocmai pentru ca apare in cazul malformarii organelor periferice de vorbire.

DISGRAFIE. Perturbare a invatarii scrisului, anomalie a activitatii grafice exprimata in substituiri, inversari de litere si silabe sau fuziuni de cuvinte. Ea se manifesta prin neregularitatea desenului literelor si dispunerea lor anarhica in pagina. La baza ei sunt deficiente ale dezvoltarii auzului fonematic si limbajului oral, deficiente motorii si, in unele cazuri, perturbari emotionale. Disgrafia se amelioreaza si chiar poate dispare complet prin grafoterapie si terapie de sustinere care stimuleaza copilul organizandu-i miscarile, fapt ce reda copilului increderea in sine.

DISGRAMATISMUL. Incapacitate de a formula gramatical actul vorbirii, incapacitate care se continua si dupa varsta de 5 ani. Vorbirea gramaticala trebuie sa se termine la varsta de 3 ani. In aceasta tulburare de articulatie fonetica consoanele mai greu de pronuntat (r, s, g, c) sunt inlocuite cu altele mai usoare, cum ar fi dentalele sau labialele.

DISLALIE. Tulburare a vorbirii, caracterizata prin deficiente in pronuntarea unor sunete sau grupe de sunete, vorbirea in ansamblul ei fiind normala. Formele ei sunt variate: imposibilitatea pronuntarii unor sunete (r, s, z, j etc. ), pronuntarea deformata, neclara, incorecta a unor sunete, inlocuirea sunetelor care nu pot fi pronuntate cu alte sunete (r prin l, v prin f), vorbirea nazonanta etc. , manifestari care ne determina sa apreciem vorbirea cuiva ca fiind sasaita, peltica sau pe nas. Dislalia este frecvent intalnita in copilarie, ea fiind pana la varsta de 3-4 ani o stare normala, fiziologica. Este cauzata de anomalii sau leziuni ale mecanismelor de fonatie si de articulari periferice (ale limbii, dintilor, buzelor, valului palatin etc. ) de factori psihologici (imitare de catre copii a tulburarilor de vorbire ale parintilor) sau de o educatie necorespunzatoare. Corectarea acestor tulburari se realizeaza prin aplicarea unor metode si procedee speciale psihopedagogice de catre logoped. De observat ca din punct de vedere etimologic, cuvantul "dislalie" este compus din doi termeni de origine greaca: particula "dis", care in medicina indica ceva patologic si verbul "laleo" (a vorbi in sensul vorbirii curente). Termenul de dislalie a fost introdus in literatura de specialitate, in 1830, de catre R. L. Schulthess. Alti autori descriu aceasta tulburare de pronuntie sub denumirea de psellismus, termen derivat de la grecescul "psellisms", desemnand o tulburare de pronuntie ce impiedica articularea corecta a anumitor sunete. Unii autori francezi descriu dislalia si sub denumirea de blesitate (blesit).

DISLEXIE (gr. dys - dificil si lexis - cuvant). Tulburare a intelegerii simbolurilor grafice. Dislexicul intelege primele cuvinte ale frazei, dupa care celelalte componente isi pierd sensul. La copii dislexia se manifesta prin dificultati de simbolistica a orientarii spatiale verbale. De cele mai multe ori sunt evidente urmatoarele: inversiuni de silabe (ra in loc de ar); confuzii de litere simetrice (d si b, p si q etc. ); confuzii de fenomene apropiate (v si f, c si g etc. ); omisiuni de sunete.

DISLOGIE. Tulburare a ideatiei, manifestata printr-o vorbire incorecta; tulburare a asocierii ideilor cu cuvintele.

ECOLALIE. Fenomen patologic de "vorbire dupa ecou", de repetare automata a cuvintelor si gesturilor (atunci se numeste ecopraxie sau ecokinezie) interlocutorului. Se numeste ecofrazie cand consta din repetarea propozitiilor. Survine in schizofrenie, confuzie, stari onirice, catatonice, maniacale etc.

EFERENT. Impuls ti traiect nervos ce porneste de la centrii cerebro-spinali spre periferie, la muschi, organe de simt, organe interne; directie centrifuga proprie nervilor motori (si altora) prin care se transmit comenzile la efectori. Contrar AFERENT, centripet.

ENCEFALITA. Afectiune inflamatorie a sistemului nervos central; boala cauzata de inflamarea acuta sau cronica a encefalului.

ETIOLOGIE (gr. aitia - cauza si logos - stiinta). Disciplina care studiaza cauzele unui fenomen (in speta - maladie) dezvaluind originea si evolutia sa; ramura medicinii care studiaza cauzele bolilor si factorii care influenteaza aparitia diverselor boli.

FILOGENEZA. Procesul evolutiei formelor organice ori a unui grup de animale sau plante in cursul dezvoltarii istorice a lumii vii.

FITACISM (PARAFITACISM). Vezi explicatia de la betacism (parabetacism).

FONATIE. Capacitatea particulara a laringelui omului de a modula cuvintele, capacitate la care contribuie in mare masura si cavitatea bucala, faringiana, alaturi de sistemul rinosinuzal. Defectele de fonatie pot sa apara in urma unor malformatii din aceste regiuni (buza de iepure, gura de lup).

FONATIUNE. Ansamblul fenomenelor care produc vocea.

FONEM. Cea mai mica unitate sonora a limbii, care are functiunea de a diferentia cuvintele intre ele , precum si formele gramaticale ale aceluiasi cuvant. (In trecut) Sunet.

FONOARTICULARE (PRONUNTIE). Actiunea motrica de a exprima verbal sunetele limbii.

FRICATIV -A. Consoana sau sunet la a caror pronuntare canalul fonator se stramteaza astfel incat aerul sa se poata scurge in tot timpul emisiunii; consoana constrictiva sau sunet constrictiv (ex. s, z).

GAMACISM (PARAGAMACISM). Vezi explicatia de la betacism (parabetacism).

GANGAVEALA. Defect de vorbire al omului gangav (balbait).

GRASEIERE. Pronuntare a sunetului r in mod uvular sau velar (ca francezii).

HEMIPLEGIE. Paralizia unei parti a corpului datorata afectarii emisferei cerebrale opuse sau a cailor de acces catre aceasta.

HIPOACUZIE (SURDITATE). Diminuarea capacitatii auditive. In general, notiunea este folosita in cazul acelor subiecti care aud greu, dar care pot distinge sunetele suficient sa inteleaga cuvantul rostit. Hipoacuzia copilului poate influenta negativ insusirea si folosirea corecta a limbajului, iar mai tarziu - scolaritatea. Opus: HIPERACUZIE = acuitate auditiva superioara, iesita din comun; subiectul inregistreaza cele mai slabe sunete.

HOTENTOTISM. Forma specifica a "dislaliei universalis" (acea tulburare de pronuntie ce afecteaza majoritatea sunetelor: consoane+vocale), caracterizata printr-o vorbire ininteligibila, constand din articularea unica a consoanei t (ex. : tu te tu atata = tu te du acasa; tu ti ta tit = tu stii sa citesti). Aceasta vorbire, inteleasa numai in cadrul membrilor aceleiasi familii, constand dintr-o tulburare de structura lingvistica in care limbajul mutilat consta din suprimari de segmente fonice, substituiri de foneme, ecolalie si deplasari de sunete si silabe in cadrul cuvantului, cu stereotipii verbale pana la aparitia unor silabe sau cuvinte de neoformatie, a fost denumita hotentotism (E. Fourni), tetism (M. E. Hvattev), limbaj vocal (N. Hovorca), idiolalie (de altii).

LABIALE. Sunete care se articuleaza cu participarea buzelor.

LOGONEVROZA. Vezi BALBAIALA.

LOGOPEDIE. Disciplina psihopedagogica consacrata studierii si reeducarii sau terapiei corective a limbajului deficient sau handicapat. Ea propune metode si procedee adecvate fiecareia din tulburarile de limbaj.

MACROGLOSIE. Marirea in volum a limbii, aparand ca un efect congenital sau in urma unei hipertrofii musculare, depunerii de amiloid sau existentei unui limf - sau hemangiom. In opozitie cu microglosia = limba de dimensiuni mici, care este un defect de asemenea congenital.

MITACISM (PARAMITACISM). Vezi explicatia de la betacism (parabetacism).

MOGHILALIE. Tulburare a limbajului care se manifesta prin omiterea diferitelor sunete, omisiune care, in anumite cazuri grave de dislalie, se poate extinde si la grupuri consonantice, ori cuvinte. Vezi AFONEMIE.

MUTISM. Afectiune castigata si caracterizata prin disparitia limbajului fara leziune cerebrala, spre deosebire de afazia castigata, la care disparitia limbajului se datoreaza unei afectiuni cerebrale.

OCLUZIVA. Consoana care se articuleaza printr-o ocluziune a aparatului fonator, urmata de o explozie; consoana exploziva.

ONTOGENEZA. Dezvoltare individuala a organismelor vegetale si animale, care cuprinde toate transformarile organismului de la stadiul de embrion pana la sfarsitul existentei lui; ontogenie = ramura a biologiei care studiaza acest proces.

PALIGRAFIE. Forma de palikinezie constand in repetarea in scris a unor anumite cuvinte.

PALILALIE (PALILOGIE) (gr. palin - din nou si lelein - vorbire). Tulburare care consta in repetarea involuntara, spontana si incorecta, a unuia sau mai multor cuvinte, de obicei a ultimelor sau a ultimului cuvant dintr-o fraza. Se intalneste in boala Parkinson, paralizia pseudobulbara, in leziuni striate cu caracter atipic cunoscute sub denumirea de boala Pick si boala Alzheimer.

PARACAPACISM, PARAGAMACISM. Vezi explicatia de la betacism (parabetacism). Aceste doua categorii de tulburari de vorbire reprezinta 1, 36% din totalul tulburarilor de articulatie depistate. Se intalnesc in general mai mult la scolarii mici (primele doua clase). In cazul acestor doua defecte, sunetele c si g sunt inlocuite cu sunetele d si t (de ex. : dara in loc de gara si Tluj in loc de Cluj).

PARACUZIE. Simptom de perceptie auditiva denaturata cauzat de leziuni ale analizatorului; surditate insulara manifestata pentru o gama restransa de frecvente, dincolo de care acuitatea auditiva se mentine in limitele normalului.

PARAFAZIE (gr. para - afara si phasis - vorbire), deschisa in secolul trecut de catre Jackson. Tulburare in care silaba precedata nu devine un excitant adecvat pentru cea urmatoare. Ex. :bolnavul zice "expres" in loc de "exact". Aceasta se explica prin faptul ca silaba ex a provocat un raspuns conditionat fals, a fost un excitant conditionat inexact pentru silaba urmatoare. Parafazia este o tulburare de vorbire proprie afaziei si caracterizata prin deformarea sunetelor din cuvinte, in asa fel incat cuvintele sunt confundate dupa similitudinea de pronuntare, indiferent de continutul simbolic pe care-l au. Deformarea cuvintelor folosite prin inlocuirea cuvantului oportun prin altul desprins de context se dovedeste, probabil, amneziei verbale. Expresiile verbale vehiculate de subiect nu corespund actului de gandire.

PARAFEMIE. Tulburare patologica ce consta in deformarea vocalelor unui cuvant in cursul vorbirii.

PARAFONEMIE (denumita de unii autori cu termenul de PARALALIE). Tulburare a limbajului constand in substituirea sau alternanta unor sunete cu altele, in mod permanent, sunete, fie izolate, fie in combinatiile fluente ale vorbirii. De exemplu: din limba japoneza, lipsind cu desavarsire sunetul r, japonezii se vor exprima, in limba romana, inlocuind pe r cu l. Vor spune "clema" in loc de "crema" si "loman" in loc de "roman". De asemenea, in limba germana, lipsind consoana j, unii vorbitori germani, nedeprinsi cu sistemul nostru fonetic, vor spune in limba romana "sale" in loc de "jale", inlocuindu-l pe j cu s.

PARAGRAFIE. Tulburare de scris observata cu predilectie in afazia senzoriala, care se caracterizeaza prin scrierea gresita a cuvintelor, prin confundare a semnificatiei lor, a regulilor de ortografie etc.

PARAGRAMATISM. Tulburare a exprimari verbale, studiata de Kleist, care se manifesta prin structurarea incorecta a frazelor, observata in cursul unei regresii

afazice dar care nu a atins faza de agramatism. Expresii bizare sau neoformatii care pornesc insa de la radacini corecte.

PAREZA. Paralizie usoara, incompleta, care permite miscari de amplitudine redusa si cu forta diminuata.

PELTICARIE. Vorbire peltica: peltic = om care rosteste defectuos anumite consoane; vorbire care tradeaza o asemenea rostire defectuoasa.

PITACISM (PARAPITACISM). Vezi explicatia de la betacism (parabetacism).

PROGNATISM. Conformatie a fetei omului care consta in proeminenta exterioara (in forma de bot) a maxilarelor sau a arcadelor dentare ale acestora.

PSITACISM. Tulburare in care manifestarea sonora a limbajului o ia inaintea ideilor, cuvintele rostindu-se fara inteles, neurmarind, in fond, nici o idee; un fel de vorbire similara cu aceea a papagalului intalnita la idiotii verbali (unii idioti prezinta un mutism total).

RINOLALIE (DISLALIE ORGANICA). Vorbire nazalizata; nazalizarea su-plimentara (parazitara) sau insuficienta a vorbirii.

ROTACISM. Defect de pronuntare a sunetului r. Este intalnit sub urmatoarele forme: a) omiterea totala a sunetului din cuvant (osu in loc de rosu); b) pronuntarea uvuala sau velara a sunetului r; c) pronuntarea monovibranta a sunetului r, realizata printr-o singura bataie a varfului limbii si pronuntarea polivibranta, realizata prin mai multe batai decat cele necesare; d) pronuntarea labiala a sunetului r, prin vibrarea buzelor; e) pronuntarea interdentala a sunetului r. Cele mai frecvente forme de rotacism sunt cele guturale (uvulare si velare) si rotacismele monovibrante.

SIFLANT -A. Sunet, consoana constrictiv(a), dental(a), format(a) prin atingerea varfului limbii de cele doua siruri de dinti sau numai de dintii incisivi inferiori; consoana siflanta.

SIGMATISM. Defect de pronuntie a sunetelor siflante si sibilante. Forme: a) sigma-tismul interdental constituite cea mai raspandita forma a tulburarilor de articulatie, reprezentand 41, 83% din totalul tulburarilor de articulatie depistate; b) sigmatismul addentar reprezinta 11, 58% din numarul defectelor de articulatie observate; c) sigmatismul lateral reprezinta 4, 08% din numarul tulburarilor de articulatie depistate; d) sigmatismul reprezinta 3, 4% din totalul tulburarilor de articulatie; e) sigmatismul labiodental reprezinta 1, 36%. Aceste forme se remit prin laborioase, exersari corective, sub supravegherea logopedului. In unele cazuri devine necesara si interventia chirurgicala.

SOMA. Ansamblul celulelor nereproducatoare ale organismului viu; somatic = care tine de corp, privitor la corp.

SUNET. Element al vorbirii rezultat din modificarea curentului de aer expirat prin articulatie; sunete lichide: cu proprietati ale vocalelor si consoanelor; sunete glotate: care nu sunt nici vocale nici consoane (ex. : h aspirat).

TAHILALIE. Tulburare de ritm in vorbire, denumita si "vorbire accelerata". Acest termen este apropiat ca sens de cel de TAHIFEMIE = forma patologica de hiperactivitate verbala, constand in accelerarea exagerata a ritmului verbal ingreunand astfel mult comprehensibilitatea comunicarii.

TETACISM (PARATETACISM). Vezi explicatia de la betacism (parabetacism).

TIMIDITATE. Comportament defensiv si anxios, ezitant si astenic, exprimand dificultati de adaptare sociala (sau o adaptare negativa) ce sunt normale si explicabile in copilaria mica si la pubertate, dar ridica probleme in celelalte etape. Cauze: temperamentul hipertonic, nesiguranta de sine, complexe de inferioritate etc. Pentru depasirea timiditatii, importanta este activitatea sociala si dezvoltarea increderii in sine si in altii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Ajuriaguerra, J. (1980). Scrisul copilului, vol. I, II, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Antal, a. , (1978). Igiena scolara, Bucuresti: Editura medicala.

Artemov, v. A. (1962). Natura comunicativa a limbajului oral, in Revista de psihologie, nr. 4.

Avram, A. (1955). Asupra clasificarii vocalelor romanesti, in Studii si cercetari lingvistice, VI, nr. 3-4.

Bara, s. , (1962). Unele contributii la metoda tratarii logonevrozei scolarului, in Revista de psihologie, nr. 1.

Bara, s. , (1962). Contributii la studiul stereotipului dinamic prin tehnica inregistrarii vorbirii logonevroticului pe banda de magnetofon, in Revista de psihologie, nr. 1.

Berca, I. , (1963). Privire critica asupra corelatiei dintre citire si scriere, in Revista de pedagogie, nr. 3.

Boscaiu, E. , Bobaru, R. , Iacob, B. , Olaru, E. , (1965). Procesul de invatatura al elevilor cu tulburari de vorbire din clasele mici, in Revista de pedagogie, nr. 1.

Boscaiu, E. , (1967). Consideratii asupra utilizarii aparatelor generatoare de impulsuri in corectarea rotacismelor, in Revista de psihologie, nr. 4.

Boscaiu, E. , (1970). Corectarea tulburarilor de vorbire, in invatamantul prescolar, supliment al Revistei de pedagogie, nr. 2.

Boscaiu, E. , Popa, I. . , (1971). Indrumator in tratamentul logopedic al afaziilor expresive, Cluj, (f. e. ) (multigrafiat).

Boscaiu, E. , (1972). Exercitii de dezvoltare a dictiunii corecte la varsta prescolara mica, in invatamantul prescolar, supliment al Revistei de pedagogie, nr. 2.

Boscaiu, E. , (1973). Prevenirea si corectarea tulburarilor de vorbire in gradinitele de copii, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Boscaiu, E. , Moldovan, V. , (1975). Unele aspecte ale muncii logopedice in gradinitele de copii, in probleme de defectologie, vol. IX, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Boscaiu, E. , (1983). Balbaiala. Prevenire si tratament, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Boscaiu, E. , (1983). Indrumator pentru dezvoltarea vorbirii in colectivitatile de copii, centrul de multiplicare al Universitatii, Cluj-Napoca.

Calavrezo, C. , (1967). Metode si procedee pentru corectarea disgrafiei si a dilexiei, in vol. Tulburarile limbajului scris (sub red. C. Paunescu), Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Calavrezo, C. , (1969). Contributii metodice la corectarea dislaliei, in Caiet de pedagogie medicala, Centrul de multiplicare al Universitatii Bucuresti.

Calmy, S. , (1967). Cum sa facem exercitii grafice, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Carol, l. , (1976). Exercitii, poezii pentru cei mai mici copii, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Cazacu, T. , (1957). Aspecte ale stilului vorbirii copilului, in Studii si cercetari lingvistice, nr. 3.

Chircev, A. , (sub red. ) (1970). Lectii de psihologia copilului si adolescentului, Centrul de multiplicare al Universitatii, Cluj-Napoca.

Cretu, E. , Iliescu, C. , Nichita, S. , Popescu, S. , (1976). Indrumator metodic pentru dezvoltarea vorbirii. . . in clasaI , Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Damsa, I. , Damsa-Toma, Maria, Ivanus, Z. , (1996). Dezvoltarea vorbirii in gradinita de copii si in clasele I si a-II-a, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

* * * (1957). Din munca educatoarelor pentru dezvoltarea vorbirii copiilor prescolari, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Dumitrescu, A. , (1965). Unele probleme teoretice legate de diagnosticarea logopatiilor, in Revista de psihologie, nr. 2.

Edelsberger, l. , (1959). Logopedia si foniatria, in vol. Logopedia cehoslovaca, Centrul de documentare medicala, Bucuresti.

Edelsberger, l. , (1959). Logopedia ca sector stiintific al defectologiei, in vol. Logopedia cehoslovaca, Centrul de documentare medicala, Bucuresti.

Farkas, M. , (1980). Patologia limbajului infantil si procesul de corectare a acestuia in lumina neuro-lingvisticii contemporane, in Probleme de defectologie, vol. X, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Garbea, St. , Pitis, M. , (1978). Patologia vocala, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Golu, M. , Verza, E. , (1970). Consideratii metodologice in legatura cu fenomenul de "lateralizare" si influenta lui asupra dezvoltarii limbajului, in Analele Universitatii Bucuresti. , Bucuresti.

Gutu, M. , (1975). Logopedia, vol. I, Centrul de multiplicare al Universitatii, Cluj-Napoca.

Gutu, M. s. a. , (1980). Structura acustica si semnificatia fonetica a vocalelor limbii romane, in Probleme de defectologie, vol. X, Hvattev, M. E. , Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

* * * Logopedia (1959). Ucipedghiz, Moskva, (traducere litografiata)

Iancu, I. , Pampu, E. , (1958). Unele modificari fiziopatologice in analizatorul verbo-motor la logonevrotici, in Revista de psihologie, nr. 3.

Jurcau Emilia, (1974). Teoria si practica tratamentului logopedic al tulburarilor de limbaj, in vol. Scoala si elevii, (sub red. A. Chircev, V. Lascus, T. Fodor), Cluj-Napoca, (f. e. ).

Jurcau, Emilia, (1974). Valoarea igienico-mintala a logopediei, in vol. Probleme actuale de psihopedagogie scolara, (sub red. A. Chircev, V. Lascus, T. Fodor), Cluj -Napoca, (f. e. ).

Jurcau, Emilia, Jurcau, N. , (1982). Tulburari articulatorii si terapia lor precoce, in Revista de psihologie, nr. 1.

Kreindler, A. , Fradis, A. , (1970). Afazia, Bucuresti: Editura Academiei R. S. R.

Kreindler, A. , (1977). Agnozii si apraxii, Bucuresti: Editura Academiei R. S. R.

Montessori, M. , (1978). Descoperirea copilului, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Neagu, E. , (1961). Observatii preliminare asupra unor cazuri de dislalie printre copiii de varsta prescolara (5-7 ani) din orasul Cluj, in Probleme de defectologie si psihopatologie, vol. II, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Neagu, E. , (1963). Observatii asupra raspandirii tulburarilor de vorbire la copiii de varsta scolara mica (clasele I-IV) din orasul Cluj, in Probleme de defectologie si psihopatologie, vol. III, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Neagu, E. , Mares, V. , (1963). Rolul deficientelor motrice ale limbii si ale musculatorii faciale in producerea tulburarilor de articulatie, in Probleme de defectologie si psihopatologie, vol. III, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Nicula, I. , (1980). Pedagogie scolara, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Nikasina, N. A. , (1961). Defecte de pronuntare si scriere la elevii din primele clase ale scolilor de masa, in vol. Probleme de pedagogie specila, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Opris, V. , (1972). Sa sectionam frenul limbii?, in Sanatatea, nr. 6.

Paunescu, C. , (1962). Dezvoltarea vorbirii copilului si tulburarilor ei, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Paunescu, C. , (1966). Tulburarile de vorbire la copil, Bucuresti: Editura Medicala.

Paunescu, C. (1966). (sub red. ), Studii si cercetari de logopedie, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Paunescu, C. (1967). (sub red. ), Tulburarile limbajului scris, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Paunescu, C. (1972). (coord. st. ), Nedezvoltarea vorbirii copilului, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Paunescu, C. , (1973). Limbaj si intelect, Bucuresti; Editura stiintifica.

Paunescu, C. , (1973). Structuri morfo-functionale in dezvoltarea limbajului, in Probleme de defectologie, vol. IX. , Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Paunescu, C. (coord. st. ), (1976). Introducere in logopedie, vol. I, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Paunescu, C. , (1978). Tulburarile limbajului scris si integrarea scolara, in invatamantul in clasele I-IV, culegere metodica editata de Revista de pedagogie, Bucuresti.

Paunescu, C. , (1981). Copilul nostru de la varsta de 0-3 ani, Bucuresti: Editura Stiintifica si Enciclopedica.

Paunescu, C. (sub red. ) (1984). , Tulburari de limbaj la copil, Bucuresti: Editura Medicala.

Penes, M. , Molan, V. , (1997). Indrumator pentru folosirea Abecedarului, Bucuresti: Editura Aramis.

Penes, M. , Popes, Ana, E. , (1998). Dictionar de gradinita, Bucuresti: Editura Aramis.

Peteanu, M. , (1963). Un caz de mutism electiv la un copil de varsta prescolara determinat de greseli educative, in Probleme de defectologie, vol. III, Bucuresti: Editura Stiintifica si Enciclopedica.

Piscoi, V. , Jurcau Emilia, Jurcau, N. , (1985). Limbaj si invatare, in Familia, nr. 3(235).

Piscoi, V. , Jurcau, Emilia, Jurcau, N. , (1985). Din nou despre limbaj si invatare, in Familia, nr. 9 (241).

Popescu, P. , (1978). Dictionar de psihologie, Bucuresti: Editura Albatros.

Pora, E. (coord). , (1978). Dictionarul sanatatii, Bucuresti: Editura Albatros.

Predescu, V. , Ionescu, G. , (1970). Psihoterapia in grup, in Revista de neurologie, psihiatrie, si neurochirorgie, nr. 1, 3, 4

Pricop, M. , Bilbiie, V. , (1969). Culegere de material metodic pentru corectarea dislaliilor la elevii claselor I-IV, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

* * * Regulamentul scolilor de cultura generala pentru copii cu deficiente, apropat de M. E. I. cu ordinul nr. 861/1971.

Roceric-Alexandrescu, Alexandra, (1968) Fonostatica limbii romane, Bucuresti: Editura Academiei R. S. R.

Rosetti, Al. , Lazaroiu, A. , (1982) Introducere in fonetica, Bucuresti: Editura Stiintifica si Enciclopedica.

Rosca, Al. , Chircev, A. , (sub red. ), (1972). Psihologia copilului scolar, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Slama-Cazacu, T. , (1957). Relatiile dintre gandire si limbaj in ontogeneza, Bucuresti: Editura Academiei

Slama-cazacu, T. , (1961). Dialogul cu copii, Bucuresti: Editura Academiei R. S. R.

Sovak, M. , (1959) Din istoricul logopediei, in vol. Logopedia cehoslovaca, Centrul de documentare medicala, Bucuresti.

Stan, Sandina. , (1972). Arta vorbirii scenice, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica,

Stanica, C. , Vrasmasu, E. , (1997). Terapia tulburarilor de limbaj, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica, R. A.

Strachinaru, I. , (1959). In legatura cu problemele prezentei si evolutiei tulburarilor de vorbire la copil, in Probleme instructiv-educative, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Suciu, A. , (1940). Tulburarile de vorbire la copii si raspandirea lor printre scolarii din Cluj, in Revista de psihologie, nr. 3.

Schiopu, U. , (1970). Jocul si alte activitati distractive ca instrumente de psihologie, in vol. Probleme psihologice ale jocului si distractiilor, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Schiopu, U. , (1978). Dictionar de psihologie, Tipografia Universitatii Bucuresti.

Schiopu U. , Verza, E. , (1981). Psihologia varstelor, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Tomescu, M. , (1969) Particularitatile psihologice ale formarii deprinderii vorbirii corecte la copiii cu despicari de bolta si val palatin, in Analele Universitatii Bucuresti, psihologie.

Toncescu, S. , Pavel, A. , (1969). Dislalia functionala si dislalia simptomatica, in Caiet de pedagogie medicala, Centrul de multiplicare al Universitatii Bucuresti.

Triteanu, S. , Pavel, A. , (1977). Aportul jocului didactic la formarea deprinderilor de vorbire corecta la elevii clasei I, in perfectionarea procesului instructiv-educativ in ciclul primar, Culegere metodica editata de Revista de pedagogie, Bucuresti.

Vasiliu, E. , (1965). Fonologia limbii romane, Bucuresti: Editura Stiintifica.

Verza, E. , (1970). Etape in educarea limbajului copiilor alalici, in Studii de psihologie editate de Universitatea Bucuresti.

Verza, E. , (1972). Caracteristicile dislexiei si disgrafiei la scolari, in Analele Universitatii Bucuresti, psihologie.

Verza, E. , (1972). Particularitatile psihoterapiei in reeducarea vorbirii si personalitatii logonevroticului, in Analele Universitatii Bucuresti, psihologie.

Verza, E. , (1973). Conduita verbala a scolarilor mici, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Verza, E. , (1977). Dislalia si terapia ei, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Verza, E. , (1982). Ce este logopedia?, Bucuresti: Editura Stiintifica si Enciclopedica.

Verza, E. , (1983). Disgrafia si terapia ei, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Verza, E. , (1985). Modelarea comportamentului grafic al elevului in raport cu aprecierea cadrului didactic, in Revista de psihologie, nr. 3.

Visan-Mitea, O. , (1972). Componente vizuale ale limbajului oral. Perceperea vocativelor, in Revista de psihologie, nr. 2.

Vlasova, T. A. , (1958). Munca logopedului cu prescolarii balbaiti, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Vlasova, T. A. , (1975). Despre copii cu abateri in dezvoltare, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Voicu, M. (1973). Aspecte ale evolutiei comunicarii verbale la scolarii din clasele I-IV, in volumul Interactiunea proceselor cognitive, Bucuresti: Editura Academiei R. S. R.

Weinert, Herbert. (1963). Die Bekampfung von Sprechfehlern (Combaterea defectelor de pronuntare, trad. din limba germana) Berlin: Veb Verlag Volk und Gesundheit.

Zrg, B. , Neagu-Boscaiu, E. , (1964). Cu privire la raportul dintre tulburarile de vorbire si dezvoltarea activitatii intelectuale la copil, in Probleme de defectologie, vol. IV, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.

Zrg, B. , (1969). Aspecte ale dezvoltarii actiunilor mintale de autocontrol in invatarea verbala, in Revista de psihologie, nr. 4.