REFERAT

TEMA: " Diagnosticarea si clasificarea tulburarilor de limbaj

Diagnosticarea si clasificarea tulburarilor de limbaj

Continut

Capitolul I. Caracteristica limbajului si aspectele clasificarii patologiei lui

Limbajul si dezvoltarea lui in ontogeneza

Definirea si clasificarea tulburarilor de limbaj

Introducere

La varsta prescolara si scolara mica, limbajul capata noi valente ce ii permite copilului sa realizeze relatii complexe cu adultii si cu ceilalti copii, sa-si organizeze activitatea psihica, sa acumuleze informatii, sa insuseasca experienta sociala.

Cu ajutorul limbajului se formeaza si se organizeaza sisteme in care sunt integrate cunostintele, ceea ce contribuie si la formarea personalitatii colului. Copii cu tulburari de limbaj au aceeasi necesitate de baza in crestere si dezvoltare, dar totodata au si anumite necesitati particulare specifice, individualizate.

Actualitatea cercetarii principalelor tulburari de limbaj este fundamentata si de faptul ca de la 9 % pana la 30 % din copii de varsta prescolara si scolara mica sunt marcati de nedezvoltarea vorbirii.[8]

Cercetarile tulburarilor de limbaj sunt necesare nu numai pentru prevenirea acestor tulburari, dar si pentru adoptarea unei metodologii stiintifice in stabilirea diagnosticului diferentiat si modalitati de corectare.

O deosebita importanta in acest scop o are studierea si elaborarea unei clasificari a tulburarilor de limbaj care sa oglindeasca toate varietatile, aspectele semnificative ale acestora.

In decursul istoriei dezvoltarii logopediei cercetatorii tindeau catre o astfel de clasificare, dar si in timpul de fata problema clasificarii ramane a fi una din actualele probleme nu numai a logopediei, dar si a altor disciplini stiintifice care se preocupa de dereglarile activitatii verbale.

Complexitatea clasificarii tulburarilor de limbaj e conditionala de un sir de cauze, cea mai importanta fiind studiere insuficienta a mecanismelor vorbirii, la fel si necoincidenta parerilor expuse de diferiti autori privitor la principiile pe baza carora trebuie sa fie expusa clasificarea.

Necesitatea de a elabora o astfel de clasificare a tulburarilor de limbaj a stimulat cercetarile a mai multor savanti ca: M. Hvattev, R. Levina, L. Volcova, C. Paunescu, E. Verza s.a.

Capitolul I. Caracteristica limbajului si aspectele clasificarii patologiei lui

Limbajul si dezvoltarea lui in ontogeneza

Limbajul uman constituie unul dintre cele mai complexe fenomene psihosociale. El reprezinta actul fundamental de legitimare a omului si de situare a sa pe scara evolutiei si progresului materiei vii.

Limbajul reprezinta functia de exprimare si de comunicare a gandirii prin utilizarea de semne, care au o valoare identica pentru toti indivizii din aceeasi specie, in limitele unei arii determinate. Iar vorbirea la randul ei este utilizarea limbajului articulat in comunicare.

Limbajul se realizeaza prin coordonarea unitara a unui complex de sisteme aferente si eferente, el este rezultatul activitatii organelor de coordonare, care receptioneaza din exteriorul organismului o serie de semnale linguale, le descifreaza continutul semantic si, pe baza acestora, elaboreaza semnale verbale inteligibile.

Insusirea limbajului este o activitate care presupune efort indelungat din partea individului.

Copilul se naste intr-o baie lingvistica mai ,,calda" sau mai ,,rece", mai ,,larga" sau mai ,,stramta" pe care o fructifica si o valorifica ajutat sau nu de adultii din jur. Aceasta se realizeaza in etape si faze dificile pe care copilul nu le resimte ca atare. [4,pag.169]

Profesorul B.E. Levina distinge cinci etape pe care le parcurge copilul in insusirea vorbirii:

La prima etapa - prefonetica- copilul este lipsit nu numai de vorbirea activa, ci si de capacitatea de intelegere a vorbirii, chiar de diferentierea a sunetelor.

La a doua etapa apare capacitatea de diferentiere a fonemelor celor mai departate si mai contrastate, in schimb lipseste capacitatea de diferentiere a sunetelor apropiate. Pronuntia copilului este gresita, alterata. El nu este capabil nici sa distinga pronuntia corecta sau incorecta a persoanelor din jur, nici sa observe particularitatile vorbirii proprii.

In a treia etapa intervin mutatii hotaratoare. Copilul incepe sa auda sunetele vorbirii in conformitate cu trasaturile lor fonematice. El recunoaste cuvintele pronuntate gresit si este capabil sa faca distinctie intre o pronuntie corecta si una gresita. Vorbirea lui se mentine inca incorecta, dar apar unele sunete intermediare intre sunetele pronuntate de copil si cele pronuntate de adult.

In etapa a patra devin predominante noi imagini perceptive ale sunetelor. Totusi copilul nu a depasit complet forma anterioara si el continua sa perceapa gresit unele cuvinte pe care le aude. Vorbirea activa ajunge la un nivel de corectitudine aproape completa.

In etapa a cincea procesul dezvoltarii fonematice se desavarseste. Copilul aude si vorbeste corect. El isi formeaza imagini auditive fine si diferentiate atat ale cuvintelor cat si ale sunetelor distincte.

Iar acum vom descrie procesul evolutiei limbajului in etape cronologice.

In privinta articularii sunetelor pana la emiterea unor structuri sonore se pot constata patru etape succesive. (Garcia - Sanchez I.N. 1995).

I intre 0 - 6 luni - etapa vocalizarii primare, sunetele emise dobandind o usoara valoare de semnalizare, la inceput intamplatoare.

II intre 6- 10 luni - etapa ganguritului, cand vocalizarile se organizeaza partial in seturi respective de sunete; ele au o functie de antrenament, de fortificare pentru vorbirea ulterioara.

III intre 10 luni - 12,15 luni - etapa lalatiunii in care aceste seturi repetative se organizeaza mai amplu, complex, apropiindu-se treptat de o pseudoconversatie prin care copilul tinde sa imita ceea ce aude in jurul sau (fara semnificatie pentru el).

IV in jurul varstei de 12-15 luni - debuteaza etapa primelor cuvinte. Initial se produc vocalizari combinate cu lalatiuni sub forma similara a cuvintelor pentru ca mai apoi sa apara un ,,sambure" de cuvant propriu - zis. Aceasta este etapa cruciala pentru progresul ulterior al copilului in asimilarea limbajului. Nu avem de a face cu un cuvant in sine, ci un element, caruia atribuindu-se o anumita semnificatie ajunge sa indeplineasca o functie ca atare.

M. Cohen distinge 4 etape in evolutia limbaj infantil:

I intre 8-10 luni - primele elemente de comunicare (pseudocuvinte izolate).

II intre 10-14 (18) luni - multiplicarea acestor elemente, utilizate repetat.

III intre 18-36 luni - prezenta primelor sinteze, perfectionate treptat.

IV dupa 36 luni - prezenta formelor gramaticale specifice adultului.

Dezvoltarea pronuntiei sunetelor se bazeaza pe structura aparatului articulator. Primele 4-5 luni reprezinta perioada sunetelor pseudoverbale. Spre varsta de 6 luni apar ,,pseudocuvintele" compuse din cateva silabe. De la 7 - 18 luni nu fonemele au semnificatie, ci intonatia, ritmul, abia dupa aceasta - conturul general al cuvantului.

La 1,5 ani limbajul copilului consta din cuvinte cu caracter instabil al continutului sonor si uneori cu reductia cuvantului pana la o silaba. Mai constante cuvintele devin spre varsta de 2 ani. In aceasta perioada copilul trece de la cuvinte primitive si imitari de sunete la formarea stereotipurilor silabice concrete.

Primele consoane pe care incep sa le pronunte corect sunt cele labio-labiale: p, b, m. La 2 ani ei pronunta liber sunetele palato - lingvale anterioare si posterioare: t, d, g, c. Mai greu copii pronunta sunetele z, s, j, h, l, r.

Asimilarea sau dezvoltarea simtului sintactic: ,,a aptitudinilor, gramaticale" reprezinta o directie sincrona de dezvoltare esentiala a limbajului copilului.

Se poate sesiza o cronologie specifica a evolutiei sintactice a micului ,,ucenic" in ale vorbirii. Mai intai apar substantivele in vorbirea copilului apoi verbele si mai apoi adjectivele si adverbele (V. Stern).

M. Serra (1995) distinge o periodizare mai desfasurata:

I stadiu (9 - 18 luni) - structurarea unui element ce revine cu frecventa mare: interogare prin intonare si accent pe ultima silaba (ma-ma).

II stadiu (1,6 - 2 ani) - structuri din 2 elemente combinate: subst. + negatie (exemplu: ,,tata, nu"); adj.+subst; subst+ verb (exemplu: ,,mama, unde"); interogatie mai clara.

III stadiu (24-30 luni) - structuri din 3 elemente: negatia + 2 subst.; 2 adj.+ un subst.; nume + 2 adj.; sintagme verbale (2 verbe + adverb). Apar propozitii si primele flexiuni: pluralul, femininul , trecutul verbelor, pronumele personal.

IV stadiu (2,6 - 3 ani) - structuri orale din 4 elemente, veritabile sintagme propozitionale, desi uneori eliptice si partial in dezacord gramatical.

V stadiu (3 -3,2 ani) - structuri orale frazate la peste 4-5 cuvinte; tentative de a le modifica si lega intre ele.

VI stadiu (3,2 - 4,6 ani) se trece la analiza structurilor, la constientizarea erorilor si la autocorectie. Insusirea cliseelor verbale corecte.

VII stadiu (peste 4,6 ani) - structuri inlantuite in discurs, desi acesta nu este lung si mai are greseli de logica si succesiune; copilul este capabil de inserierea a 3-5 propozitii.

In ceea ce priveste evolutia lexicului infantil Emil Verza releva urmatoarele performante ale copilului normal, care (1983):

la aproximativ 1 an poseda 100 cuvinte.

la circa 3 ani poseda intre 400 - 1000 cuvinte.

la 6 - 7 ani viitorul elev va dispune de circa 2500 cuvinte dintre care 800 active.

la 10 - 11 ani, in clasa a IV, lexicul se ridica la 4000 - 4500 cuvinte din care 1500 - 1700 sunt active.

Varsta intre 2 si 5 ani este cea mai favorabila pentru dezvoltarea vorbirii. In perioada aceasta se desfasoara mai bine activitatea practica de instruire verbala si cu o pondere mai mare se dezvolta aparatul central si periferic al vorbirii. Anume in perioada aceasta de varsta trebuie sa fie dezvoltata vorbirea la copii, deoarece mai tarziu acest lucru este mai greu de realizat. La varsta de 6 -7 ani copii poseda bazele vorbirii orale externe, insa fara o instruire speciala la ei nu se pot forma deprinderi de vorbire scrisa, deoarece aceasta functie este limitata de dezvoltarea insuficienta a mecanismelor de limbaj scris.

Procesul de insusire a citit - scrisului, in cadrul caruia se dezvolta reprezentarea precisa a componentei cuvantului, copilul formandu-si priceperea de o analiza fiecare sunet din cuvant si a-l deosebi de celelalte sunete, influenteaza perceperea fina si constienta a laturii fonetice a vorbirii.

In toate etapele dezvoltarii copilului vorbirea exercita o influenta uriasa asupra formarii tuturor proceselor psihice si joaca un rol de seama in reglarea comportamentului si activitatii acestuia.

Definirea si clasificarea tulburarilor de limbaj

Insusirea limbajului este o activitate care presupune un efort indelungat din partea individului. Aceasta este pentru ca tehnica de receptionare si de exprimare a comunicarii este una din cele mai complicate priceperi omenesti. Tinandu-se cont de dificultatile coordonarii miscarilor foarte fine ale aparatului fonoarticulator un anumit procent al semenilor nostri nu reusesc sa stapaneasca tehnica vorbirii, de aceea prezinta tulburari de limbaj.

Tulburari de limbaj se diferentiaza de particularitatile vorbirii individuale, si de particularitatile psihofiziologice de varsta (unii oameni vorbesc nuantat, expresiv, altii au o vorbire mai putin inteligibila, obositoare, prea soptita). Este absolut necesar sa se faca o delimitare precisa intre particularitatile individuale ale limbajului si tulburarile de limbaj. Primul indiciu pe baza caruia putem suspecta un copil ca avand tulburari este frecventa mult mai mare a dificultatilor de exprimare fata de posibilitatile medii pentru varsta lui. In acest sens tulburarile in vorbire trebuie sa fie tratate cat mai timpuriu dupa aparitia lor.

In categoria tulburarilor de limbaj se cuprind toate deficientele de intelegere si exprimare orala, de scriere si citire, de mimica si articulare; stau orice tulburare, indiferent de forma sa, care se rasfrange negativ asupra emisiei ori a perceptiei limbajului.

,,Prin tulburarile de limbaj intelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestarile verbale tipizate unanim acceptate in limba uzuala, atat sub aspectul reproducerii cat si al perceperii, incepand de la reglarea diferitor componente ale cuvantului si pana la imposibilitatea totala de comunicare orala sau scrisa" (M. Gutu 1975).

Ursula Schiopu propune o astfel de definire a tulburarilor de limbaj. Comunicarea verbala depinde de trei functii: (Pichon):

Functia apetitiva - a vrea sa vorbesti;

Functia ordonatoare pentru a asimila si a organiza sistemul de semne folosit de cei din jur;

Functia de realizare care permite transmiterea la altul, prin intermediul cuvantului vorbit sau scris.

Tulburarile de limbaj rezulta din impiedicarea uneia din cele trei functii, fapt ce determina o tulburare particulara caracteristica.

Tulburarile functiilor apetitive: mutismul (.total sau selectiv si tulburari cauzate de intarzierea dezvoltarii acestei functii, pot fi mai frecvente la copii.)

Tulburarile functiilor ordinatoare se exprima prin intarzierea vorbirii sau tulburarea vorbirii primare, tulburare de limbaj de tipul balbaielii.

Tulburarile functiei de realizare (anomalii sale leziuni ,,instrumentale", senzoriale sau motrice) se obiectiveaza in dislalii, dizartrii si alte tulburari de articulare sau deficiente de pronuntie.[9, pag.708]

In primele etape de constituire a logopediei ca stiinta ea nu dispunea de propria clasificare a tulburarilor de limbaj, deoarece era profund influentata de succesele dezvoltarii medicinei in Europa sec. XIX -XX.

Una din primele clasificari a fost inaintata de A.Kussmaul (1887) care a supus analizei critice datele despre tipurile de dereglari, le-a sistematizat si a reglementat terminologia. Aceasta clasificare a stat la baza multor modificari in lucrarile cercetatorilor din primele decenii a sec. XX ca: V. Oltusevschii, G. Guttman, A. Fresels, S. Dobrogaev.[10,pag.44]

In cadrul acestor clasificari erau foarte multe asemanari: atitudinea clinica, completata cu criterii etiopatogenetici, legatura diverselor tipuri de tulburari cu forme de boli (in acest caz tulburarile de limbaj erau socotite ca un simptom al bolii), la fel si limba descrierii, caci se foloseau termenii latini si grecesti.

Nici un autor n-a reusit consecutiv sa intemeieze o clasificare bazata pe un anumit criteriu. Ca urmare la aceasta a aparut o necoincidenta atat in nomenclatura felurilor si formelor tulburari de limbaj, cat si in folosirea termenilor. Unele si aceleasi dereglari erau numite cu diferiti termeni si invers, diferite dereglari erau notate cu acelasi termen. Atat contradictiile intre clasificarile separate, cat si in cadrul uneia si aceleasi clasificari au inceput sa se manifeste pe fonul realizarii stiintelor fundamentale si aplicate ale sec. XX: fiziologia activitatii S.N., psihologia, lingvistica, medicina, pedagogia. Logopedia nu a ramas in afara acestei tendinte. In clasificarea clinica s-au introdus corective in rezultatul carora s-au schimbat simtitor parerile despre diversele feluri de tulburari atribuite unei singure forme, semnificativ s-a intregit caracteristica plina de continut a tulburarile de limbaj. [10, pag.44]

Cauzele tulburarile de limbaj sunt destul de variate incepand cu unele anomalii anatomo - fiziologice ale SNC ori nesincronizari in functionarea segmentelor aferente - eferente ect si terminand cu imitarea unor metode neadecvate de educatie etc. Tulburarile de limbaj sunt consecinta actiunii simultane sau succesive a mai multor factori care actioneaza in diferite perioade de dezvoltare a copilului:

per. intrauterina;

in momentul nasterii;

in primii ani de viata.

In prezent in literatura de specialitate exista mai multe incercari de clasificare a tulburarilor de limbaj in functie de varietatea criteriilor.

Constantin Paunescu (1966) diferentiaza trei mari categorii de sindroame:

a)        Sindromul dismaturativ manifestat prin intarzierea simpla in aparitia si dezvoltarea vorbirii: dislexia de evolutie, balbaiala fiziologica, dislexia - disgrafia de evolutie.

b)       Sindroamele extrinseci limbajului si vorbirii, dislalia, disartria, disritmia - balbaiala, tahilalia, bradilalia.

c)        Sindroame intrinseci limbajului si vorbirii comportand tulburarile elaborarii ideationale a limbajului si grupand sindromul dezintegrativ sau disfazia si sindromul dezintegrativ sau afazia.

In logopedie se folosesc patru tipuri de clasificari a tulburari de limbaj:

I.            Clasificarea clinico - pedagogica;

II.         Clasificarea psihologo - pedagogica;

III.       Clasificarea pedagogica;

IV.      Clasificarea logopedica.

I.            Clasificarea clinico - pedagogica.

Aceasta clasificare se bazeaza pe traditionala legatura a logopediei cu medicina si este orientata spre corectarea defectelor vorbirii, spre cultivarea atitudinii diferentiate catre lichidarea lor si e indreptata spre aprecierea maxima a tipurilor si formelor de tulburari.

Ea se orienteaza asupra unui ansamblu de criterii psiholingvistici si clinici.

Rolul conducator ii revine criteriilor psiholingvistici:

dereglarea formei limbajului (oral, scris).

dereglarea felului de activitate verbala corespunzator fiecarei forme (pentru cea orala - dereglarea vorbirii si intelegerii, pentru cea scrisa - dereglarea scrierii si citirii).

dereglarea etapei de aparitie si percepere a vorbirii.

dereglarea operatiilor care realizeaza indeplinirea insarcinarilor la o etapa sau la alta a procesului de aparitie si de perceptie a vorbirii.

dereglarea mijloacelor de indeplinire a insarcinarilor.

Criteriilor clinice le revine rolul de concretizare si sunt orientate spre lamurirea functiei substratului anatomo-fiziologic, dereglarii lui si aparitiei cauzelor.

Dintre acestea evidentiem:

1. factori care au conditionat la aparitia tulburarilor (biologici sau speciali)
2. in baza carui fon se dezvolta tulburarea (organic sau functional).
3. in care zona a sistemelor verbale e localizata tulburarea (centrala sau periferica).
4. nivelul de tulburare a aparatului central sau periferic al vorbirii.
5. timpul aparitiei.

Felurile tulburari de limbaj numite in clasificarea clinico - pedagogica:

Tulburari de limbaj

Oral Scris

Tulburari a partii expresive Polimorfe

disfonia      alalia      alexia

bradilalia,       afazia dislexia

tahilalia.      agrafia

dislalia,      disgrafia

rinolalia

dizartria

II.         Clasificarea psihologo- pedagogica (Levina R.E.)

Aceasta clasificare se bazeaza pe selectarea semnelor deficientilor verbali, care sunt importante in realizarea procesului instructiv - educativ al elevilor.

Pentru aceasta e necesar de a gasi manifestari comune ale defectului in cadrul diferitor forme ale tulburarilor de limbaj. Pe baza criteriilor psihologici si lingvistici se evidentiaza:

v     Componenti structurali ai limbajului (latura fonetica, vocabularul, structura gramaticala);

v     Aspectele functionale ale vorbiri;

v     Intercalarea formelor de limbaj (oral si scris)

Tulburarile limbajului

1. Tulburarea mijloacelor de comunicare:

o           Fonetice, fonetico-fonematice;

o           Nedezvoltarea generatiei a vorbirii;

o           Tulburarea generala a vorbirii;

Tulburarea in intrebuintarea mijloacelor de comunicare:

Balbaiala

III. Clasificarea pedagogica

Majoritatea copiilor catre momentul instruirii in scoala poseda latura fonetica verbala, au un vocabular bogat si au capacitatea de a alcatui propozitii corecte din punct de vedere gramatical.

Insa procesul de insusire a limbii nu la toti are loc la fel. Tulburarile limbajului sunt diverse.

In conformitate cu atitudinea pedagogica tulburari de limbaj pot fi clasificate in trei grupe.

Grupa - tulburari fonetice a limbajului. Esenta lor consta in aceea ca, la logopat sub influenta diverselor cauze se formeaza si se intareste o articulare schimonosita.

Grupa - tulburarile fonetico - fonematice. Ele se exprima prin aceea ca, copilul nu numai pronunta defectuos unele sau alte sunete, dar si insuficient le deosebeste, nu sesizeaza deosebirea acustica si articulatorie a sunetelor opozitionale. Aceasta conditioneaza la aceea ca ei nu cunosc structura fonetica a cuvintelor si comit greseli specifice in cadrul actului scris.

Grupa - tulburarea globala de limbaj. Ea se manifesta prin aceea ca, tulburarea se extinde atat in latura sonora cat si in cea semantica. Nedezvoltarea generala a vorbirii are o diversa exprimare - de la lipsa totala a vorbirii pana la forme usoare ale tulburarii limbajului cu elemente ale nedezvoltarii laturilor: fonetice, fonetico-fonematice si lexico - gramaticale.

Tulburarile limbajului

Tulburari fonetice Tulburari fonetico-fonematice Tulburarea globala de limbaj

IV.Clasificarea logopedica

Criteriile in functie de care se clasifica tulburari de limbaj (Gutu M. 1978):

a.       Criteriul anatomo- fiziologic:

Tulburari ale analizatorului verbomotor, verboauditiv;

Tulburari centrale sau periferice;

Tulburari organice sau functionale.

b.      Criteriul structurii lingvistice afectate:

Tulburari de voce;

Tulburari de ritm si fluenta;

Tulburari ale structurii fonetico - fonematice;

Tulburari complexe lexico-grmaticale;

Tulburari ale limbajului scris.

c.       Criteriul periodizarii, in functie de aparitia tulburarilor de limbaj

Perioada preverbala (pana la 2 ani);

Perioada de dezvoltare a vorbirii (2-6 ani);

Perioada verbala (peste 6 ani).

d.      Criteriul psihologic

Gradul de dezvoltare a functiei comunicative a limbajului;

Devieri de conduita si tulburari de personalitate.

Tabloul tulburarilor de limbaj este urmatorul (E. Verza 1982):

A.    Tulburari de pronuntie.

dislalia;

rinolalia;

dizartria.

B.         Tulburari de ritm si fluenta a vorbirii:

balbaiala;

logoneuroza;

tahilalia;

bradilalia;

aftongia;

tulburari pe baza de coreie.

C.     Tulburari de voce:

afonia;

disfonia;

fonastenia.

D.    Tulburari ale limbajului citit - scris:

dislexia - disgrafia;

alexia - agrafia.

E.     Tulburari polimorfe de limbaj:

alalia;

afazia.

F.      Tulburari de dezvoltare a limbajului:

mutism psihogen;

intarziere in dezvoltarea generala a vorbirii.

G.    Tulburari ale limbajului bazate pe disfunctii psihice:

dislogii;

ecolalii;

jargonofazii;

bradifazii s.a.

Tulburarile de articulatie sau pronuntie.

Aceasta categorie are frecventa cea mai mare in special la copii prescolari si scolarii mici. Prin existenta tulburarilor respective se creeaza dificultati in emiterea cuvintelor, propozitiilor si intelegerea celor enuntate. Adeseori, ele se transpun in limbajul scris - citit, ceea ce ingreuneaza formarea deprinderilor grafo-lexice. Dintre aceste tulburari semnificative sunt:

dislalia;

rinolalia;

dizartria.

Dislalia este cea mai raspandita forma a tulburarilor de limbaj (de la grece ,,dis"- dificil si ,,lalein" - vorbire) a fost introdus in literatura de specialitate de R. L. Schulthess, in 1830. Acest termen defineste ,,o tulburare de limbaj caracterizata prin incapacitatea partiala sau totala de a emite si de a articula corect unul sau mai multe sunete izolate sau in combinatii fluente ale vorbirii (M. Gutu 1975).

Emil Verza defineste dislalia ca o tulburare de articulatie - pronuntie ce se manifesta prin deformarea, omiterea, substituirea, inlocuirea si inversarea sunetelor.

Dizartria (,,dis" - greu ,,arthrom" - articulatie) este cea mai grava dintre tulburarile de pronuntie si este cauzata de afectiunea cailor centrale si a nucleilor nervilor care participa la articularea. Ea se caracterizeaza printr-o vorbire confuza, disritmica, disfonica, cu o rezonanta, nazala si pronuntie neclara. Dat fiind originea sa ea se mai numeste si dislalia centrala.

Ea nu afecteaza vorbirea in general, ci doar partea ei instrumentala . Si la tulburarile articulatorii se adauga si cele respiratorie si de fonatie.

Rinolalia (provine de la grecescul ,,rino"-nas, ,,lalie"- vorbire), insemnand vorbire pe nas. Este o forma a dislaliei la baza careia stau o serie de modificari anatomice sau malformatii congenitale ale organelor periferice ale vorbirii: maxilare, buze, limba, palatul dur, palatul moale, care provoaca rezonanta sunetelor si a vocii.

Tulburari de ritm si fluenta

Acestea sunt tot tulburari ale vorbirii orale, dar sunt mai grave decat tulburari de pronuntie, nu numai prin formele de manifestare, ci mai cu seama prin efectele negative ce le au asupra personalitatii si comportamentul persoanei.

Balbaiala este o tulburare de vorbire de origine centrala functionala, favorizata de o stare de receptivitate patologica a regiunilor care participa la realizarea vorbirii (I. Mitiuc 1996). Se refera la tulburari spastice de vorbire in care sunt afectate fluenta si ritmul vorbirii. Se manifesta prin repetarea unor silabe, sunete la inceputul sau la mijlocul cuvintelor si propozitiilor, sau prin repetarea unor cuvinte cu pauze exagerate in desfasurarea vorbirii ca urmare a aparitiei spasmelor la nivelul aparatului fono-articulator care impiedica desfasurarea vorbirii ritmice si cursive.

Logoneuroza este strans legata de balbaiala, atat prin natura, cat si prin forma sa. Din punct de vedere simptomatologic ele sunt foarte asemanatoare, dar de cele mai multe ori logoneuroza este mai accentuata decat balbaiala, care apoi se poate transforma in logoneuroza, in urma aparitiei unui fond nevrotic, ca urmare a constientizarii handicapului.

Tahilalia (,, tachys" - rapid, ,,lalein" - vorbire) este o tulburare a ritmului si fluentei vorbirii care consta intr-o vorbire prea accelerata. In cazul vorbirii tahilalice tulburarile lexico-gramaticale sunt reduse, cu exceptia formelor grave.

Bradilalia (,,bradys" - incet, ,,lalein"- a vorbi) - tulburari de ritm si fluenta ce consta intr-o vorbire anormal de lenta, cu intervale mari intre cuvinte, greu de urmarit.

Bradilalicii vorbesc foarte rar, incet abia deschid gura. Pronuntia sunetelor este neclara, confuza, iar articularea incompleta.

Aftongia constituie o tulburare de vorbire asemanatoare balbaielii, datorata aparitiei unui spasm tonic de lunga durata la nivelul muschilor limbii. Deoarece a fost observata mai ales la balbaiti, este apreciata ca fiind un simptom al balbaielii, dar poate aparea si in afara acestei tulburari.

Tulburari de vorbire pe baza de coree (tic, boli ale creierului mic) determinata de ticuri nervoase sau coreice ale muschilor aparatului fono-articulator, fizionomiei ce se manifesta concomitent cu producerea vorbirii.

Tulburari de voce.

In timp ce tulburarile de ritm afecteaza cadenta vorbirii, tulburarile vocii cuprind distorsiunile spectrului sonor referitoare la intensitatea, inaltimea, timbrul si rezonanta sunetului.

Principalele forme ale tulburari de voce:

1.afonia;

2. disfonia;

3. fonastenia.

Afonia este cea mai grava tulburare de voce. Ea apare in imbolnavirile acute si cronice ale laringelui cum sunt parezele muschilor sau procese inflamatorii. Vocea, in astfel de situatii, daca nu dispare complet, se produce numai in soapta, din cauza nevibrarii coardelor vocale. Initial vocea se manifesta prin raguseala, scaderea in intensitate, soptirea ca in final sa dispara complet.

Disfonia - lipsa partiala a vocii. Ea apare in urma tulburarilor partiale ale muschilor laringelui, ai coardelor vocale si a anomaliilor constituite prin noduli bucali si polipi. In aceasta situatie vocea este falsa, bitonala, monotana, nazala, tusita, scazuta in intensitate, timbru inegal. Fonastenia este o tulburare a vocii de obicei functionala, gradul ei variand de la o desfonie neinsemnata pana la o afonie totala. Ea se caracterizeaza prin scaderea intensitatii vocii, pierderea calitatilor muzicale, tremurul si oboseala rapida a vocii. Este determinata de folosirea incorecta si abuziva a vocii si de laringite.

Tulburari ale limbajului citit-scris

Dislexia - disgrafia constituie o incapacitate partiala sau persistenta a insusirii citit - scrisului, o incapacitate de a elabora scheme motorii sau perceptive suficient de diferentiate care sa permita identificarea grafemelor in citire si identitatea grafemelor in scriere. Ea se manifesta prin aparitia unor frecvente confuzii intre grafemele asemanatoare, inversiuni, adaugiri si substituiri de cuvinte, deformari de grafeme, plasarea defectuoasa a grafemelor in spatiul paginii neintelegerea completa a celor citite sau scrise , lipsa de coerenta logica in scris. Tulburarile scrisului sunt mai frecvente si determina mai multe dificultati decat cele ale cititului. Aceste manifestari sunt mult mai frecvente la copii deficienti, in special la cei cu dubla sau polideficienta. Alexia - agrafia sunt tulburari grave ale citit - scrisului produse de leziuni cerebrale ori de insuficienta de dezvoltare a sistemelor cerebrale. Alexia constituie imposibilitatea insusirii si intelegerii limbajului citit. In functie de gradul tulburarilor se asociaza des cu agnozia simbolurilor grafice. In functie de gradul tulburarilor gnozice alexia poate fi:

Frazelor - nerecunoasterea legaturilor dintre cuvinte si a semnificatiei acestora in contextul frazei, subiectii citesc cuvintele izolate.

Verbala - imposibilitatea intelegerii cuvintelor.

Silabica - imposibilitatea intelegerii silabelor

Literala - imposibilitatea recunoasterii literelor

Cifrelor - imposibilitatea recunoasterea cifrelor.

Agrafia consta in imposibilitatea de a comunica prin scris in mod lizibil, independent de nivelul mintal. Agrafia poate sa fie asociata sau nu cu alexii sau cu afazii. Poate fi innascuta sau dobandita. Se datoreaza unor disfunctii din emisfera stanga. Poate lua forme diferite in functie de particularitati, putand fi optica apraxica, kinestezica, pura ect.[1. Pag.94]

Tulburari polimorfe de limbaj.

Aceasta categorie cuprinde tulburari de maxima gravitate, cu implicatii complexe negative nu numai in comunicare si relationarea cu cei din jur, dar si in evolutia psihica a logopatilor.

Aceste tulburari cuprind:

A.    alalia;

B.     afazia.

Alalia (greces. ,,alalos" - fara vorbire mutenie) - consta in incapacitatea subiectului de a-si folosi vorbirea ca mijloc de comunicare; in unele cazuri usoare pot fi emise anumite sunete si cuvinte simple. Este afectata atat latura expresiva a vorbirii, cat si partial, cea impresiva.

Afazia consta in pierderea partiala sau totala a capacitatii de comunicare orala si scrisa datorita unor accidente cerebrale. Apare mai des la adulti si batrani, fiind produsa de leziuni vasculare

Tulburari de dezvoltare a limbajului

Dintre acestea ne referim la doua categorii de handicapuri:

Mutismul

Intarzierea in dezvoltarea generala a vorbirii.

Mutismul se afla la granita dintre neuropsihiatrie si logopedie. El se manifesta prin refuzul partial sau total, din partea copilului, de a comunica cu unele persoane, iar in forme grave, acest refuz se extinde asupra intelesului mediului inconjurator. Este vorba de instalarea unei inhibitii totale, in anumite conditii a capacitatii de exprimare verbala desi copilul poseda limbajul, datorita unei blocari emotionale grave. Desi nu comunica, copii cu mutism inteleg vorbirea si nu manifesta deficiente intelectuale.

Mutismul este un fenomen complex impunand si un atasament complex: psihoterapeutic, logopedic, pedagogic, medical.[1, pag.119]

Intarzieri in dezvoltarea generala a vorbirii se pot intalni la acei subiecti care nu reusesc sa atinga nivelul de evolutie a limbajului conform varstei. De obicei ele exista ca fenomene secundare in cazurile celorlalte handicapuri, dar se pot manifestatie si de sine stator. Apare inainte de 5 ani.[5, pag.83]

Tulburari ale limbajului bazate pe disfunctii psihice

Aceasta categorie are in componenta o serie de tulburari relativ asemanatoare prin forma de manifestare si prin efectele negative in exprimarea continutului ideativ:

Dislogii;

Ecolalii;

Jargonofazii;

Bradifazii. s.a.

Caracteristic pentru toate sunt, asadar, dereglarile generale in formulare, expresie verbala deficitara si reducerea cantitativa a intelegerii comunicarii. Fenomenele de logoree si de exprimare incorecta sunt foarte active la aceasta categorie de handicapati, avand in vedere ca dereglarile verbale pot fi considerate ca efecte secundare ale disfunctiilor psihice generale.