Imprumutul pentru investitii

Imprumutul pentru investitii

Desi este considerat deseori ca cea mai costisitoare sursa de finantare a investitiilor, imprumutul (pe termen mediu si lung) este utilizat in proportii importante in acest scop. Atat in sens teoretic, cat si practic, imprumutul normal (ne referim la creditul bancar in particular si in special si nu la imprumuturi mai mult sau mai putin ocazionale si nereglementate) are un cost de remunerare inferior altor surse. Exista mai multe explicatii care trebuie admise in acest sens chiar si pentru situatii particulare cand se poate admite recursul la imprumut si daca acesta are un cost de remunerare superior ratei rentabilitatii capitalului. Doua dintre aceste explicatii sunt fundamentale.

Mai intai, imprumutul trebuie remunerat din ceea ce investitorul direct realizeaza ca rentabilitate a capitalului permanent. Este deci natural ca remunerarea imprumutului sa nu depaseasca, cel putin nivelul acestei rentabilitati a capitalului,rentabilitate care revine in conditii normale, rata a rentabilitatii cerute de actionari. Pentru actionari nu numai sub aspect psihologic investitia trebuie sa produca o rentabilitate superioara costului datoriei, cost care ar putea deveni pentru el o remunerare minima si fara risc daca ar realiza un plasament intr-un depozit bancar oarecare.

O a doua explicatie de baza ce trebuie acceptata provine din faptul ca investitia directa este interesanta si motivanta numai daca promite o rentabilitate superioara oricaror altor plasamente mai sigure (obligatiuni, certificate de depozit sau carnete de economii, de exemplu). In plus, rentabilitatea investitiei directe trebuie sa acopere si costul suplimentar de tranzactionare care va fi platit intermediarului financiar. In acelasi sens, costul imprumutului in sine trebuie sa incite pe posesorul de capital a cauta plasamente in proiecte care promit o remunerare superioara si care reprezinta, de altfel, singurul loc unde se realizeaza propriu-zis si direct profit.

Imprumutul de tip credit bancar pe termen mediu sau lung, cel care prezinta importanta pentru investitii, trebuie sa aiba un cost de remunerare (sa-l admitem deocamdata la limita ratei normale a dobanzii) interesant pentru investitorul direct pentru ca altfel acesta va recurge la alte surse, mai ieftine. Bancherul este el insusi interesat de acordarea de imprumut pentru investitii directe pentru a avea garantia recuperarii si remunerarii corecte a capitalului astfel utilizat. Astfel, bancherul devine mai mult decat un intermediar financiar obisnuit. El preia din prerogativele unui investitor de capital interesat de corecta gestionare a capitalurilor atrase de la investitorii elementari si de obtinerea unei cat mai bune remunerari pentru aceste capitaluri.

Recursul la imprumut depinde de multi factori, intreprinderea trebuind sa aleaga o strategie corecta de finantare, in cadrul acesteia imprumutul avand un loc bine precizat. Decidemul investitorului direct poate alege intre banci diferite, dar si intre modalitati diferite de plata si de esalonare a imprumutului respectiv.

Fara a intra in detalii de tehnica financiara trebuie sa precizam ca pot exista mai multe modalitati de imprumut (pe termen mediu sau lung, rnobilizabil sau nemobilizabil, participativ, obligatar etc). De fapt, in sens tehnic, bancile si uneori anumite organisme specializate stabilesc formele si conditiile de acordare a imprumuturilor. Practic, imprumuturile se negociaza.

Imprumuturile afecteaza rezultatele generate de exploatarea inves -.'. ' p_rin platile curente aferente: rambursari (amortizarea imprumutului dobanzi, comisioane, reduceri de impozite. .

Astfel, la un imprumut de marime data, platile anuale in sarcina investitiei pot fi determinate prin cumularea cotelor de rambursat (amortismentul), cu dobanzile si comisioanele aferente. Daca imprumutul atrage o reducere a impozitului, aceasta poate fi dedusa din plati, insa acest efect este practic indirect. Impozitul de care este scutita societatea, ca urmare a strategiei sale de investitii (a structurii de finantare), va mari corespunzator beneficiul net de repartizat, respectiv cota de rezerva si dividendele.

Platile pe care trebuie sa le faca anual intreprinderea in contul imprumuturilor contractate (mai putin comisioanele) formeaza asa numitele anuitati. Acestea pot fi calculate in functie de marimea imprumutului si conditiile de rambursare (termene scadente, cote de rambursat, rata dobanzii, marimea "perioadei de gratie'' etc).

In cazul imprumuturilor obligatare pot sa apara foarte multe particularitati de care va trebui tinut cont in calculul platilor anuale aferente.

mprumutul contractat prin obligatiuni are o mare extensie in tarile cu piete de capital evoluate. Emisiunile de obligatiuni sunt si ele reglementate, intreprinderile care pot apela la aceasta forma de imprumut trebuind sa indeplineasca anumite conditii.

Obligatiunile sunt titluri de valoare negociabile care confera aceleasi drepturi de creanta pentru aceeasi valoare nomonala, in cadrul aceleiasi emisiuni.

mprumutul prin obligatiuni se realizeaza prin vanzarea unui numar mare de asemenea titluri catre persoane private, banci, institutii financiare, organisme de asigurare etc. De regula, imprumutul obiigatar se realizeaza prin apel public. mprumutul obligatar privat este destul de putin utilizat pentm ca presupune formalitati si cheltuieli administrative mult mai mari decat cele necesare derularii unui credit bancar. Iar un imprumut obligatar nu este altceva decat o modalitate de a contracta o datorie la un anumit cost si in anumite conditii.

In principiu (daca exista o lege in acest sens), emisiunea de obligatiuni poate fi realizata numai de societatile pe actiuni al caror capital este in intregime liber, avand o anumita perioada de existenta (in Franta 2 ani cel putin) si care au elaborat un anumit numar de bilanturi (2 in Franta) aprobate de actionari. n plus, de regula, pentru reusita imprumutului este solicitata acordarea de garantii viitorilor obligatari. Aceste garantii pot fi date de societatea emitenta sau de terti.

Valoarea nominala a unei obligatiuni apare ca o cota parte din suma totala a imprumutului contractat prin aceasta. n functie de maniera de evaluare a valorii de piata fata de nivelul valorii nominale si in raport cu modul de recuperare a imprumutului contractat exista doua categorii de obligatiuni:

v     cu prima de emisiune ;

v     cu prima de rambursare.

Prima categorie este emisa si vanduta sub valoarea nominala. Diferenta intre valoarea nominala si pretul de vanzare este numita "prima de emisiune'' (in sens juridic) sau "prima de rambursaer'' (in sens contabil).

A doua categorie este emisa la valoarea nominala dar rambursata la scadenta la un pret superior. Diferenta intre pretul de rambursare si valoarea nominala este numita "prima de rambursare , atat in sens juridic, cat si in sens contabil.