Aspecte de ordin patrimonial ale tranzmiterii si transferarii obligatiilor specifice contractelor comerciale internationale

Aspecte de ordin patrimonial ale tranzmiterii si transferarii obligatiilor specifice contractelor comerciale internationale

Modurile de transmitere a obligatiilor precum cesiunea de creanta si subrogatia si cele de transmitere a obligatiilor precum novatia si delegatia preluate in practica comerciala    internationala din dreptul comun nu ridica in totaliatatea lor, probleme deosebite in relatiile economice internationale.

Doar cesiunea de creanta care implica si retractul litigios si novatia care au dobandit cea mai frecventa aplicare in practica contractuala comerciala internationala necesita analiza unor probleme de specificitatea in aplicarea lor, acestui domeniu. [1]

1 Particularitatile aplicarii cesiunii de creanta si retractului litigios in transmiterea obligatiilor de domeniul comertului international

Transmiterea de catre una din partile in contractul comercial international a obligatiei pe calea cesiunii de creanta (cedentul) in favoarea unei terte persoane (cesionarul), potrivit practicii arbitrale de comert international poate fi realizat in mod valabil daca nu se convenise altfel, numai cu consimtamantul celeilalte parti, din contractul care constituie obiectul cesiunii, atat doctrina cat si practicienii in domeniu consacrand dreptul de a accepta sau nu debitorului cedat.

Potrivit opiniei sustinute de majoritatea autorilor consacrati in materie, aceasta practica de conditionare a acceptului cedatului exprima ideea ca anumite cazuri contractuale comerciale internationale pot avea un caracter intuitiv personal mai pronuntat decat in dreptul comun in care regula este de a se anunta debitorul cedat prin orice forma.

Cesiunea contractului comercial international are ca efect pe plan procedural juridic dar si pe plan economic patrimonial, cesiunea dreptului la actiune arbitrala. Astfel cum am afirmat si in randurile de mai sus, reputati autori din doctrina elevata a dreptului comertului international, sustin teza potrivit careia cesiunea dreptului la actiunea arbitrala care opereaza de regula ca un mod de transmitere de drepturi litigioase cu titlu particular, special, este prezenta in dreptul comertului international in tarile cu vechime si traditie in economia capitalista, de piata libera in care cesionarul este mai intotdeauna o firma specializata in preluarea de drepturi litigioase si in exercitarea actiunilor judiciare ori arbitrale in acest domeniu.

Sub aspectul domeniului obiectului sau, cesiunea de actiune in arbitraj poate sa cuprinda totalitatea pretentiilor pe care cedentul le are in raport cu debitorul cedat, ori numai o parte din acesta. In aceasta imprejurare cesionarul nu se poate substitui cedentului decat in limitele expres stipulate in actul de transmitere a drepturilor litigioase din contractul comercial international in cauza.

De aceea in toate actiunile arbitrate, organul arbitral exercita in prealabil un control de legalitate al cesiunii pe temeiul dreptului aplicabil potivit regulii lex causae. In situatia in care lex causae este dreptul roman practica arbitrala a decis ca cesiunea dreptului la actiunea arbitrala este, ca principiu valabila si deci i s-a recunoscut calitatea procesuala activa a cesionarului care substituindu-se cedentului, a formulat actiunea arbitrala in nume propriu.

In ceea ce priveste retracul litigios consacrat de dreptul comun roman prin articolele 1042-1044 Cod civil, aceasta nu poate avea loc in cazul de cesiune a unui drept derivand dintr-un fapt comercial chiar si unul international astfel cum prevede art. 45 Cod comercial roman. Asa fiind debitorul dintr-un contract comercial international care a fost cedat unui tert nu poate sa rascumpere creeanta litigioasa care face obiectul unei actiuni judiciare sau arbitrale, de la cesionar, in schimbul pretului cu care acesta a cumparat de la cedat, pret care pe ipoteza directa este de regula mai mic decat valoarea nominala a creantei. Temeiul solutiei consta in faptul ca la baza admiterii retractului litigios in dreptul comun se situeaza scopul reprimarii speculei cu creante litigioase cu efectele lor negative in patrimoniul debitorului.[2]

Aceasta regula nu se regaseste, ca o particularitate a aplicarii retractului litigios la domeniul contractelor comerciale internationale in general, si in comertul international in special unde operatiunile speculative tin chiar de natura activitatii comerciale. Faptul se confirma in realiatea economica a pietei capitaliste libere in care actioneaza in mod legal firme specializate in cumpararea si specularea creantelor litigioase.

2. Particularitatea aplicarii modului de transmitere a obligatiilor prin novatie in contractele comerciale internationale

Practica arbitrala internationala de comert international recunoscand temeiul practicii ca si teoriilor doctrinare in domeniu, decide in mod constant si de larga generalizare asupra justei reguli de instituire a conditiei esentiale asupra novatiei in domeniul contractelor comerciale internationale. Ca aceasta sa fie neandoielnica din intentia partilor contractuale de a nova care sa fie expresia si cu claritatea stipulata in contract. Astfel, intr-o speta cu valoare de principiu[3] s-a decis in sensul ca novatia unei obligatii nu poate fi prezumata prin inlocuirea ei cu una noua trebuie sa rezulte in mod evident din inscrisul intocmit intre parti astfel cum dispune art. 1130 Codul civil roman, dispozitie aplicabila spetei cu titlu de lex causae.

Aceasta conditie esentiala ca o particularitate a novatiei in contractul comercial international, se impune de altfel la toate felurile de exprimare a novatiei in transmiterea obligatiior si in acest sens practica contractuala, privitor la novatie prin schimbare de debitor a statuat regula potrivit caruia actul juridic prin care un debitor din strainatate declara ca preia datoria vechiului debitor din tara si se obliga sa o plateasca la un termen determinat, constituie o novatie si in temeiul dispozitiilor art. 1130-1131 Cod civil roman aplicabile in speta se cere sa existe intentia de a nova, ca element esential pentru validitatea oricarei novatii.

Aceasta conditie esentiala a validitatii novatiei se impune si la realizarea unei novatii prin schimbare de obiect. Astfel, intentia neechivoca de a nova apare si mai evidenta in cazurile in care se procedeaza la renegocierea contractului comercial international, precum, de exemplu, in cazul clauzei de impreviziune ca una din clauzele asiguratorii, situatie in care, daca nu sunt intrunite conditiile speciale ale novatiei, efectul unor asemenea clauze echivaleaza doar cu schimbarea negociata a modului de executare a obligatiei din contractul comercial international.