Esenta economica a criteriilor juridice de definire a raporturilor de drept al comertului international

Esenta economica a criteriilor juridice de definire a raporturilor de drept al comertului international

Marea majoritate a normelor si institutiilor dreptului comertului international au ca obiect de reglementare raporturile patrimoniale dintre organizatiile economice, persoane fizice sau persoane juridice aflate pe o deplina egalitate juridica, raporturi care se nasc in cadrul relatiilor de cooperare economica internationala. Dar nu toate raporturile juridice care se nasc din operatiunile de comert exterior si de cooperare economica in strainatate constituie obiect al unui raport juridic reglementat de Dreptul comertului international. Raportul juridic de domeniul comertului international, desi unul intodeauna cu un pronuntat caracter patrimonial de esenta economica, este indeobste considerat ca atare cu toate consecintele ce decurg din aceasta clasificare, nu mai conditionat de definirea prin doua caracteristici coexistente - realizate in mod cumulat si anume: comercialitate si internationalitate.

In ceea ce urmeaza vom analiza in mod succint aceste doua caracteristici care atribuie raportului juridic patrimonial de esenta economica prezent in relatiile economice internationale, apartenenta la obiectul dreptului international.

A.         Comercialitatea defineste in general prima caracteristica - ca atribut al oricarui raport juridic de drept comercial. Comercialitatea unui raport juridic este definita in sistemul dreptului intern al fiecarui stat, potrivit criteriilor stabilite

intr-un atare sens de sistemul de drept respectiv. Pe cale de consecinta, raporturile juridice de comert international vor fi calificate drept comerciale prin referire la normele si institutiile dreptului comercial intern care potrivit normelor Dreptului international privat constituie "lex causae". Caracterul comercial al raportului juridic de drept comercial si in consecinta si cel de drept al comertului international, se determina de regula prin antiteza cu caracterul civil al raporturilor juridice patrimoniale, astfel cum le defineste legea civila in substanta raporturilor social - economice care cad sub incidenta sa.

Legislatiile nationale opereaza in determinarea caracterului comercial al raportului juridic patrimonial precum unul comercial cu doua elemente factoriale de distinctie: 1) actele, operatiile si faptele juridice savarsite si 2) subiectii de drept implicati in acestea.

Conceptia fondata pe primul criteriu de distinctie a caracterului de comercialitate a raportului juridic este definit cu sensul de exceptie obiectiva sau criteriul subiectiv al comercialitatii raportului juridic de drept comercial.

Cea de-a doua care priveste pozitia juridica a subiectilor implicati in raportul juridic patrimonial se defineste drept conceptia - criteriu subiectiv de determinare a caracterului comercial al raportului juridic respectiv.

In sistemul dreptului romanesc, legislatia comerciala a Romaniei a dat prioritate criteriului obiectiv de detreminare a comercialitatii raportului juridic patrimonial de domeniul dreptului comertului international si fara a fi negata conceptia subiectiva, aceasta a fost marginalizata, ramanand pe un plan secundar de apreciere.

Criteriul general al comercialitatii raportului juridic de drept al comertului international care distinge actele civile de cele comerciale este fondat de scopul (cauza) actelor de comert si consista in ideea ca aceste acte, fapte, operatiuni de comert privesc realizarea de profit.

Marea majoritate a specialistilor ca si cea a autorilor din doctrina Dreptului comertului international roman considera ca aceste conceptii - criterii pot fi considerate ca element de distinctie intre raporturile juridice constand in acte, fapte si operatiuni juridice de comert international cu caracterul lor de comercialitate, numai daca toate cele trei sunt considerate in mod cumulativ, in raport cu raportul juridic (patrimonial) civil.

B.         Cea de a doua caracteristica, luata in mod cumulativ cu comercialitatea, care confera raportului juridic patrimonial calitatea de raport juridic de drept al comertului international este conditia de internationalitate.

Raporturile patrimoniale - comerciale care se nasc sub guvernarea legilor comerciale nationale, raman in afara sferei de cuprindere a Dreptului comertului international, acestea ramanand supuse in ceea ce le priveste, legilor nationale respective. Asemenea raporturi intra in zona de interes a relatiilor economice internationale generate de Dreptul comertului international numai in cazul si in masura in care caracteristicilor de comercialitate se adauga, dubland-o pe aceasta, caracteristica de internationalitate ale acestor raporuri juridice.

Este insa de remarcat si de retinut faptul ca exista raporturi juridice care contin elemente de extraneitate fie in insasi structura lor fie in circumstantele de care este dependenta nasterea, modificarea sau stingerea raportului juridic respectiv, precum: locul incheierii actului juridic, locul cercetarii obligatiilor asumate prin acel act, moneda in care urmeaza a se face plata, etc.

Desi asemenea raporturi juridice prezinta in numeroase cazuri o importanta pentru comertul international, acestea se plaseaza totusi in domeniul Dreptului international privat. Deci, nu orice element de extraneitate prezent intr-un raport juridic de drept comercial este de natura sa confere acestuia atributul internationalitatii.

Astfel, spre exemplificare, cetatenia partilor contractante este irelevanta ca element de internationalitate. Asa fiind, s-a stabilit in practica comertului international, cat si prin normele uniforme ale Dreptului comertului international, irelevanta cetateniei partilor ca element de internationalitate a raportului juridic comercial.

Sunt luate in considerare, in schimb, sediul sau domiciliul ori lipsa acestuia din urma, resedinta partilor, in atribuirea caracterului de internationalitate a raportului juridic comercial, daca acesta se afla in state diferite. Dar, si aici, trebuie remarcat faptul ca nu in toate cazurile imprejurarea evocata mai sus, dobandeste semnificatia de internationalitate pentru raportul juridic respectiv.

De pilda, un contract de societate incheiat in Romania intre parteneri cu cetatenii diferite nu poate fi calificat ca fiind un contract comercial international de vreme ce societatea comerciala constituita in baza acestuia avand sediul principal in Romania este, potrivit dispozitiilor Legii nr. 31/1990 privind societatile comerciale, persoana juridica romana supusa legilor nationale ale tarii noastre.[3]

Pe cale de consecinta, intr-o atare ipostaza desi in structura raportului juridic respectiv exista elemente de extraneitate - anume: cetatenia straina si sediul sau domiciliul in strainatate al unuia sau unora dintre asociati - nici unul dintre acestia, nu dobandeste semnificatia de caracter de internationalitate. Asa fiind, nici raportul juridic nascut prin contractul de societate prin care natura sa este un fapt de comert nu va fi un raport de domeniul dreptului comertului international, ci doar unul pur comercial guvernat de sistemul de drept national.

Putem afirma deci, ca sediul sau domiciliul ori dupa caz resedinta in strainatate a unuia din cocontractanti desi constituie elemente de extraneitate pentru care practica internationala si doctrina judiciara le atribuie sa recunoasca caracterul de internationalitate luate in sine, exista totusi numeroase situatii cand acestora le lipseste valenta de internationalitate atunci cand ar fi chemate sa antreneze consecintele juridice proprii acestei valente ale unui raport juridic comercial.

In asemenea situatii i se mai impun respectivului raport juridic sa contina si un alt element de extraneitate susceptibil sa confere valenta de internationalitate acestuia.

Situatia se exemplifica in mod elocvent prin contractul de vanzare internationala de marfuri in care se cere in afara conditiei ca sediul, domiciliul, dupa caz resedinta partilor sa se afle in state diferite si conditia ca obiectul vanzarii sa se afle in pozitia de a necesita transportul de pe teritoriul unui stat pe teritoriul altuia.

Daca ambele cerinte sunt realizate, respectivul contract este recunoscut ca fiind un contract de vanzare internationala si se supune ca atare normelor si institutiilor Dreptului comertului international.

Aflati in domeniul vanzarii internationale de marfuri, este necesar sa precizam si faptul ca un raport juridic ce satisface aceasta caracteristica de internationalitate nu este sinonim cu un raport juridic de drept international privat, deoarece vanzarea comerciala internationala reglementata de legi uniforme nu este doar o vanzare interna convertita prin faptul adaugarii unui element de extraneitate. Spre exemplu un contract prin care un cetatean strain cumpara anumite bunuri dintr-un magazin din tara noastra nu dobandeste semnificatia unei vanzari internationale propriu-zise si ramane astfel in afara domeniului de aplicare al legilor uniforme ca incidenta in acest domeniu. Contractul in cauza situindu-se in domeniul Dreptului international privat, ramane in afara domeniului reglementat de normele si institutiile Dreptului comertului international, caracteristica de internationalitate lipsindu-i raportului juridic respectiv.

Trebuie sa conchidem, in consecinta, ca atributul caracteristic de internationalitate al raportului juridic de drept al comertului international este determinat de un anume element de extraneitate, dar nu orice element de extraneitate are si valentele unui element de internationalitate, de natura sa confere caracterul de internationalitate care luat cumulativ cu caracterul de comercialitate sa confere raportului juridic dat, caracterul propriu unui raport de comert international, guvernat de normele principiile si institutiile Dreptului comertului international ce opereaza in cadrul relatiilor economice internationale, acestea din urma situandu-se la baza Dreptului comertului international, in natura si esenta lor.