ARHITECTURA INSTITUTIONLA A UNIUNII EUROPENE

EFECTELE STATICE ALE INTEGRARII ECONOMICE:

CREAREA SI DETURNAREA DE COMERT

Teoriile integrarii ce deriva din cele ale liberului schimb au la baza analizele privind uniunile vamale sau regionale, ele constituind cheia de bolta, conditia sine qua non a tuturor formelor de integrare economica.

Cel care a teoretizat pentru prima data aspectele formale ale functionarii unei uniuni vamale a fost economistul american Jacob Viner ('The Customs Union Issue', Carnegie Endowment for International Peace, New-York, 1950); el schiteaza cadrul analitic ce permite sa se vada daca astfel de uniuni, definite ca zone de liber-schimb geografic limitate, ajung sau nu sa amelioreze bunastarea generala in raport cu liberul schimb universal.

Contributia principala a economistului J. Viner consta in definirea si demarcarea efectelor de creare de comert ("trade creation") si de deturnare sau deviere de comert ("trade diversion").

Prin creare de comert, J. Viner intelege aparitia de noi fluxuri comerciale in cadrul uniunilor vamale care inlocuiesc sursele de furnizare mai putin eficiente cu cele mai avantajoase din punct de vedere al costurilor de productie. Aceasta reprezinta crearea interna de comert.

Daca inlocuirea unor fluxuri din interiorul uniunii mai putin avantajoase (mai putin eficiente din punct de vedere al costurilor de productie) se face cu fluxuri mai eficiente din afara uniunii vamale, atunci are loc fenomenul de creare externa de comert.

Daca inlocuirea surselor de furnizare a marfurilor, mai eficiente din punct de vedere al costurilor de productie ce provin din afara uniunii vamale se face cu surse din cadrul uniunii vamale mai putin eficiente, dar devenite mai ieftine ca urmare a liberalizarii schimburilor comerciale reciproce si a instituirii unui tarif vamal comun, atunci are loc fenomenul de deturnare de comert.

Rationamentul lui J. Viner este urmatorul: fie A si B doua tari care vor forma o uniune vamala (UV), iar C o tara terta (poate reprezenta si restul lumii).

Inainte de instituirea UV, taxele vamale impuse de tara A pot fi astfel incat anumite bunuri nu sunt importate nici din B, nici din C, datorita faptului ca pretul intern, de pe piata tarii A, al acestor bunuri este inferior preturilor minime de import (cost de productie + taxa vamala).

Daca se realizeaza UV intre tarile A si B, taxele vamale la importul reciproc din aceste tari sunt eliminate; in consecinta, anumite bunuri, pentru care costurile de productie sunt mai mici in B decat in A, pot fi importate in tara A. Este ceea ce J. Viner numeste efectul de creare de comert.

Dar se poate presupune si ca inainte de formarea UV, tara A, ce aplica taxe vamale identice pentru bunurile din tarile B si C, importa anumite bunuri din C, unde costurile de productie sunt inferioare celor din B.

Daca eliminarea taxelor vamale intre tarile A si B face ca tara A sa importe bunul respectiv din B si nu din C, atunci formarea uniunii vamale antreneaza o deturnare de comert.

Preponderenta unuia sau altuia din cele doua efecte identificate depinde de :

elasticitatea curbelor cererii si ofertei;

de nivelul taxelor vamale inlaturate prin constituirea uniunii vamale;

de nivelul prevazut in tariful vamal comun fata de terti.

Din unghiul teoriei bunastarii, problema este de a sti care va fi rezultanta efectelor de creare si deturnare de comert, altfel spus efectul net. De exemplu, daca uniunea vamala conduce la o creare neta de comert, atunci ea este avantajoasa si va antrena o crestere a bunastarii.

J. Viner a aratat ca o uniune vamala poate fie sa imbunatateasca, fie sa deterioreze alocarea de resurse, adica sa conduca fie la creare de comert, fie la deturnare de comert; cele doua efecte de creare si deturnare de comert pot aparea insa si simultan, atunci cand producatorul mai eficient se situeaza in afara uniunii vamale: daca producatorii din uniunea vamala isi dezvolta vanzarile in zona de integrare peste cantitatile importate anterior de la producatorii eficienti din afara uniunii vamale, partea din noile schimburi ce se substituie in mod riguros vechilor importuri constituie o deturnare de comert, iar partea ce corespunde cresterii vanzarilor reprezinta o creare de comert.

J. Viner admite, in ultima instanta, ca numai studiul concret al zonelor integrate permite sa se vada daca integrarea regionala genereaza efecte de creare de comert superioare celor de deturnare de comert.

ARHITECTURA INSTITUTIONLA A

UNIUNII EUROPENE

Jean Monnet, personalitate franceza cu o deosebita insemnatate in realizarea constructiei europene, scria in Memoriile sale ('Mmoires'), publicate in 1976 :

'Nimic nu este posibil fara oameni, nimic nu este durabil fara institutii [.]. Institutiile pot, daca sunt bine construite, sa acumuleze si sa transmita intelepciunea generatiilor succesive'.

Aceasta inseamna ca el intelegea intreaga importanta, pentru constructia europeana, de a dispune de institutii solide si recunoscute. Si intr-adevar, arhitectura institutionala europeana a fost pusa in practica prin intermediul tratatelor succesive.

Cadrul institutional al Uniunii Europene, stabilit de catre Tratatele fundamentale, are la baza 'un triunghi institutional' alcatuit din Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeana si Parlamentul European. Aceste institutii sunt actorii procesului decizional, lor alaturandu-li-se Consiliul European, care defineste orientarile politice generale. Aplicarea normelor UE este supravegheata de Curtea de Justitie a Cosunitatilor Europene, iar partea financiara a activitatilor este verificata de Curtea Europeana de Conturi. Pe langa institutii, UE include o serie de organisme specializate, cu rol financiar, consultativ etc.

Cadrul institutional al UE

Comunitatea cuprinde 4 institutii recunoscute ca atare inca de la origine:

Consiliul UE (de Ministri),

Comisia Europeana

Parlamentul European si

Curtea de Justitie

Practica a impus ulterior si Consiliul European la rangul institutiilor (cvasi-institutie). Pe masura ce competentele Comunitatii s-au extins, cadrul institutional s-a dezvoltat si a devenit mai numeroas, fiind create (prin tratate) alte institutii si organisme comunitare, printre care: Curtea Europeana de Conturi, Banca Centrala Europeana, Banca Europeana de Investitii, Comitetul Economic si Social Comitetul Regiunilor si Mediatorul European (Ombudsman).

Consiliul European[1]

Dupa semnarea Tratatelor de la Roma (1957), care nu prevedeau nimic despre reuniunile la nivel inalt, sefii de stat si de guvern din cele sase tari membre de atunci au inceput sa se intalneasca, formal si punctual, pentru a schita un bilant al constructiei europene.

In 1974, ca urmare a initiativelor franco-germane, aceste reuniuni la varf s-au transformat in Consilii Europene, oficiale si periodice. Crearea Consiliul European a fost anuntata la 10 decembrie 1974 la Conferinta la nivel inat de la Paris, de catre Valry Giscard d'Estaing, presedintele de atunci al Frantei, care a propus 'institutionalizarea acestor reuniuni [.] de trei ori pe an si ori de cate ori se impune o cooperare politica'[2].

Oficializarea Consiliului European a fost realizata prin Actul Unic European in 1987, care in art.2 ii determina cu precizie organizarea: 'Consiliul European reuneste sefii de stat sau de guvern ai statelor membre si pe presedintele Comisiei Europene. Acestia sunt asistati de catre Ministri Afacerilor Externe ai statelor membre si de un membru al Comisiei'.

In Tratatul de la Maastricht, care continua si aprofundeaza procesul demarat prin Actul Unic European, se stipuleaza in articolul D ca, mai mult ca oricand, Consiliul European are o misiune de orientare (orientari politice generale) si de impuls politic (necesar dezvoltarii Uniunii si adoptarii deciziilor). Consiliul European are un rol important in definirea orientarilor politice, economice si sociale generale, intervine in deblocarea unor situatii de criza sau pentru solutionarea unui dezacord intre statele membre. De asemenea, Consiliul European poate fi arbitru pentru conflictele intre institutiile Uniunii. In cadrul Consiliului European sunt stabilite prioritatile si calendarul constructiei europene: reforma Tratatelor, pozitia Uniunii Europene pe plan international, finantarile oferite prin bugetul Uniunii etc.

Consiliul European se reuneste cel putin de 2 ori pe an (in iunie si in decembrie, in tara care detine presedintia si in Consiliu extraordinar, ori de cate ori este necesar); reuniunile se desfasoara, in general, pe parcursul a doua zile; presedintia este detinuta de fiecare stat membru timp de 6 luni, prin rotatie, iar deciziile sunt luate de obicei prin consens. Deciziile luate in cadrul Consiliului European sunt foarte importante din punct de vedere politic, insa nu au valoare juridica; pentru a putea fi puse in aplicare este necesara indeplinirea procedurii de adoptare a textelor juridice comunitare.

Consiliul European prezinta Parlamentului European un raport la incheierea fiecarei reuniuni, precum si un raport anual scris cu privire la progresele inregistrate de Uniune.

Consiliul Uniunii Europene

Consiliul UE (a purtat denumirea de Consiliul de Ministri pana la intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht la 1 nov.1993) este format din reprezentantii statelor membre (in general ministri sau secretarii de stat, in functie de domeniul care va fi tratat: afaceri externe, finante, agricultura, locuri de munca, transport etc), abilitati sa angajeze prin voturile lor guvernele pe care le reprezinta. Diversele posibilitati de reprezentare a guvernelor demonstreaza faptul ca nu exista membri permanenti ai Consiliului, structura sa variind de la o reuniune la alta in functie de subiectele tratate: Ministri Afacerilor Externe se reunesc in Consiliul 'Afaceri Generale', avand pe ordinea de zi relatiile externe si probleme de politica generala; Ministri economiei si finantelor se reunesc in cadrul Consiliului 'Ecofin', Ministri agriculturii in Consiliul 'Agricultura' etc.

Membri guvernelor sunt asistati de catre reprezentantii lor care au locuri in Comitetul reprezentantilor permanenti (COREPER) si in anumite grupuri de lucru. specializate. Secretariatul general asista Consiliul (dar si COREPER si Comitetul special al agriculturii - ce asigura functiile COREPER in acest domeniu) in problemele administrative; el asigura pregatirea tehnica a sesiunilor, organizeaza serviciul de traducere, furnizeaza asistenta juridica Consiliului si comitetelor si administreaza bugetul Consiliului.

Presedintia Consiliului este asigurata prin rotatie de fiecare stat membru pe o durata de 6 luni si are rolul de a organiza si prezida reuniunile si de a veghea la coerenta si la continuitatea procesului de decizie. Tinand cont de rotatia relativ rapida a presedintiei, pentru a asigura un minim de continuitate al agendelor, a fost constituita o asa-numita 'troika', care reuneste presedintia curenta cu cea precedenta si cu cea urmatoare.

Consiliul este convocat le initiativa presedintelui (reprezentantul statului care asigura presedintia Consiliului), la cererea unuia dintre membri sau la cererea Comisiei, aceasta avand dreptul sa participe la dezbateri pentru a-si apara punctele de vedere.

Consiliul UE este principalul legislator al Comunitatii. Adopta regulamente, directive sau alte masuri prin vot cu majoritate simpla, calificata (fiecare tara avand un numar de voturi legat de dimensiunea sa) sau in unanimitate (ce permite dreptul de veto fiecarei tari). In lipsa dispozitiilor contrare, majoritatea simpla este suficienta, fiecare stat dispunand de un vot. Totusi, tratatele cer in general majoritatea calificata; in acest sens, tratatele fixeaza o ponderare a voturilor ce garanteaza tarilor mari o influenta mai mare. Tratatul de la Nisa a extins votul cu majoritate calificata la urmatoarele domenii, pentru care era necesara unanimitatea (considerata dificil de atins in cadrul unui Consiliu format din 25 sau 27 de membri): coeziunea economica si sociala, incheierea de acorduri internationale in domeniul proprietatii intelectuale si al serviciilor. Deciziile in problema azilului si cele din cadrul politicii in domeniul imigrarii vor fi luate prin procedura de codecizie. Pentru deciziile referitoare la domeniile deosebit de sensibile, tratatele prevad votul in unanimitate, ceea ce inseamna ca toti membri Consiliului trebuie sa fie prezenti sau reprezentati de alti membri; cu toate acestea, absentele nu pot impiedica adoptarea unei decizii. Regula unanimitatii se aplica in probleme de fiscalitate, de libera circulatie a lucratorilor sau pentru reglementari referitoare la drepturile si obligatiile lucratorilor.

Competentele Consiliului sunt, in afara functiei legislative, elaborarea bugetului, incheierea de acorduri internationale, coordonarea politicilor economice. In domeniile politicii externe si de securitate, al cooperarii, al justitiei si afacerilor interne, Consiliul adopta o functionare specifica de tip interguvernamental. De asemenea, Consiliul este cel ce numeste membri Curtii de Conturi, ai Comitetului Economic si Social si ai Comitetului Regiunilor.

Comisia Europeana

Comisia Europeana este institutia executiva a UE, cu sediul la Bruxelles, fiind organizata dupa modelul unui guvern; este un organ permanent, care a fost alcatuit pentru UE 'in formula celor 15 state' din 20 de comisari: cate 2 pentru cele mai mari tari (Germania, Spania, Franta, Italia si Marea Britanie) si cate unul pentru cele mai mici. Incepand cu noiembrie 2004, dupa preluarea noului mandat si ca urmare a extinderii de la 1 mai 2004 a UE la 25 de state, Comisia nu va mai avea in structura sa decat cate un comisar national pentru fiecare tara membra. Comisarii sunt desemnati 'de comun accord' de catre guvernele statelor membre, dupa aprobarea prin vot de catre Parlament, pentru un mandat de 5 ani, reinnoibil. Comisarii nu trebuie sa reprezinte guvernul lor si nici sa primeasca instructiunii din partea acestuia. Ei sunt alesi datorita 'competentei lor generale', isi exercita functia independent, fiind garantii interesului general comunitar. Fiecare comisar are in sarcina sa un sector specific si conduce serviciul sau serviciile aferente[3]. Comisia este responsabila in mod colectiv in fata Parlamentului, care o poate constrange sa demisioneze prin votul unei motiuni de cenzura (cu majoritate de 2/3). Deciziile Comisiei sunt luate cu majoritate din membri care o alcatuiesc.

Comisia are practic monopolul in privinta propunerilor de masuri legislative. Aceste propuneri de masuri legislative pot fi:

regulamentul (lege cu caracter obligatoriu, direct aplicabila in toate statele membre dupa adoptarea sa de catre Consiliul de Ministri fara sa fie necesara adoptarea unei legislatii nationale in acest sens);

directiva (lege cu caracter obligatoriu pentru statele membre in privinta obiectivelor si rezultatelor, care lasa la latitudinea instantelor nationale alegerea formei si mijloacelor pentru transpunerea sa in dreptul national);

alte masuri (decizia - are caracter obligatoriu pentru compania sau statul membru careia/caruia i se adreseaza si nu necesita adoptarea unei legislatii nationale; recomandarea - poate avea o influenta considerabila, insa nu are caracter obligatoriu).

In cadrul cooperarii in domeniul Justitiei si afacerilor interne, pe langa Comisie, dreptul de initiativa in elaborarea actelor apartine si statelor membre, iar in cadrul Politicii externe si de securitate comune, Consiliul UE poate cere formularea unei propuneri legislative din partea Comisiei. Comisia este, in primul rand, 'motorul politicii comunitare' deoarece se afla la originea oricarei actiuni a Comunitatii, avand un rol determinant in pregatirea proiectelor legislative si in executarea lor. In domeniul legislativ, ea joaca un rol decisiv in pregatirea textelor legislative europene care sunt adoptate de Consiliul UE. In elaborarea propunerilor legislative, Comisia colaboreaza cu grupuri de interese, cu organismele consultative (Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor) si solicita opinia Guvernelor si Parlamentelor nationale. In acest sens, ea urmeaza "principiul subsidiaritatii", astfel incat elaboreaza o propunere de actiune la nivel European daca se considera ca o problema nu poate fi rezolvata mai eficient printr-o actiune nationala, regionala sau locala.

Ea este insa si un organ executiv, insarcinat cu punerea in practica a politicilor si programelor comunitare. Una din atributiile sale executive rezida in gestionarea bugetului anual al Uniunii si al Fondurilor structurale, al caror scop este de a elimina decalajele economice dintre zonele mai bogate si cele mai sarace ale UE. Comisia administreaza diverse fonduri si programe ale UE, inclusiv pe acelea de sprijinire a tarilor din afara Uniunii Europene. n plus, Comisia are numeroase atributii cu grad ridicat de autonomie, in special in domeniul politicii concurentiale (in supravegnerea intelegerilor, a operatiunilor de concentrare si a ajutoarelor de stat pentru intreprinderi) si al aplicarii politicilor comune (agricultura, transporturi etc.).

De asemenea, Comisia este un 'gardian al tratatelor', veghind la respectarea si aplicarea legislatiei primare (tratate si alte acte fundamentale) si a celei secundare (acte juridice adoptate de institutiile comunitare). In cazul in care Comisia estimeaza ca un stat membru nu si-a indeplinit vreuna din obligatiile care ii revin, in conformitate cu tratatele comunitare, ea poate emite un aviz motivat, iar in cazul in care statul respectiv nu ia masuri de indreptare a situatiei, Comisia poate sesiza Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene. De aceea, se considera ca ea are si un rol judiciar pentru ca poate sesiza Curtea de Justitie daca constata ca statele membre sau o persoana juridica din cadrul acestora incalca legislatia comunitara sau o aplica partial si poate cere aplicarea de sanctiuni daca se constata vinovatia.

Un rol strans legat de cel de 'gardian al tratatelor' este cel de reprezentant al intereselor Comunitatii. Comisia nu poate sa urmareasca decat obiective ce tin de interesul Comunitatii. De aceea, ea trebuie intotdeauna sa se straduiasca, ca in cazul negocierilor de multe ori dificile din cadrul Consiliului, sa faca sa prevaleze interesul comunitar si sa gaseasca compromisuri care sa tina cont de acesta.

Comisia poate avea competente si la nivel international : in baza puterilor care-i sunt conferite de catre Consiliu, ea asigura negocierea acordurilor intre Comunitate si organizatiile internationale sau statele terte, inclusiv acordurile de aderare cu statele candidate.

Comisia este cea mai mare institutie a UE din punctul de vedere al efectivului sau; ea numara in prezent cca. 24000 de functionari europeni repartizati astfel: cca. 25% din personal lucreaza in domeniul traducerilor si interpretarilor, iar 75% din angajati in cadrul directiilor generale (DG relatii externe, a afacerilor economice si financiare, a concurentei, a agriculturii, a Pietei unice etc.) si al serviciilor descentralizate. Ea este condusa de un presedinte ce dispune de prerogative destul de largi, care s-au accentuat in timp, iar Tratatul de la Amsterdam accentueaza si mai mult suprematia presedintelui asupra celorlalti membri ai Comisiei. Astfel, presedintele dispune de o 'putere de orientare' care se reflecta in responsabilitatea sa in problemele de organizare, in dreptul sau de a participa la selectarea celorlalti membri ai Comisiei si in calitatea sa de membru al Consiliului European.

Parlamentul European

In viziunea Tratatului de la Roma din 1957, Parlamentul Eurpean (PE) reprezinta 'popoarele statelor reunite in cadrul Comunitatii' (art. 189, primul alineat, din tratatul privind CE).

Parlamentul este instrumentul de control democratic al UE. Este alcatuit din deputati alesi prin vot universal direct din 1979 (la origine membri sai erau desemnati prin sufragiu universal indirect de catre parlamentarii diferitelor state). Fiecare stat membru dispune de un numar de locuri care este in functie de importanta sa relativa (economica si demografica). De la 1 ianuarie 1995, dupa aderarea Austriei, Finlandei si Suediei, PE a avut 626 de membri; ca urmare a extinderii UE cu inca 10 state de la 1 mai 2004, pentru legislatura 2004-2009 sunt prevazuti 732 de membri; membri sai au un mandat de 5 ani, reinnoibil. Statele sunt libere sa aleaga sistemul lor electoral (majoritar in Marea Britanie, proportional pentru alte state). Locurile in PE nu sunt in functie de apartenenta lor nationala, ci in functie de gruparile politice[4].

Organizarea interna a PE este asemanatoare celei a unui parlament national: isi alege biroul (format din presedinte, vicepresedinti si chestori) si isi voteaza presedintele[5] pentru o durata de 2,5 ani; presedintele reprezinta Parlamentul la evenimentele cu caracter oficial si in relatiile internationale, prezideaza sesiunile plenare ale PE, precum si intalnirile Biroului si ale Conferintei Presedintilor; presedintii gruparilor politice constituie Conferinta Presedintilor, aceasta fiind organul politic al Parlamentului, cu rolul de a stabili organizarea lucrarilor Parlamentului (stabileste ordinea de zi a sedintelor plenare, componenta si numarul comisiilor si delegatiilor parlamentare), de a hotari in problemele aferente relatiilor interinstitutionale si a celor cu institutiile extracomunitare. Deputatii sunt constituiti in grupuri politice. Numarul minim pentru constituirea unui grup este de 29 daca ei apartin unui singur stat, 23 pentru 2 state, 18 pentru 3 state si 14 pentru 4 sau mai multe state.

Puterile PE au crescut in timp. Detine puterea de codecizie bugetara (Parlamentul poate propune sau chiar modifica repartizarea sau sumele alocate in anumite sectiuni ale bugetului; Parlamentul adopta forma finala a bugetului UE, de regula in luna decembrie si tot el este cel care acorda Comisiei descarcarea de gestiune pentru bugetul anului precedent) si, partial dupa Tratatul de la Maastricht, puterea de codecizie legislativa.

PE nu exercita functii de control decat fata de Comisia Europeana: acest control rezida indeosebi in obligatia Comisiei de a raspunde Parlamentului, de a-si explica pozitiile in cadrul sesiunilor plenare publice si de a-i prezenta in fiecare an un 'raport general privind activitatea Comunitatilor Europene'. Parlamentul poate sa rastoarne Comisia printr-o motiune de cenzura (cu majoritate de 2/3) si detine puterea de a o investi: intervine in procedura de numire a membrilor Comisiei; se pronunta in privinta alegerii viitorului presedinte al Comisiei si a celorlalti comisari printr-un vot de aprobare. Posibilitatea de control politic al PE a fost intarita considerabil prin alte mecanisme de control introduse de Tratatul privind Uniunea Europeana: Parlamentul poate constitui comisii temporare de ancheta cu scopul de a examina alegatiile de infractiune sau de proasta administrare in aplicarea dreptului comunitar; in plus, orice cetatean al Uniunii, persoana fizica sau juridica rezidenta sau cu sediul intr-un stat membru are dreptul sa prezinte petitii la Parlament, care sunt examinate de comisia permanenta de petitii; de asemenea, PE numeste un Mediator European (Ombudsman), care are misiunea de a primi plangeri de la cetateni, firme, asociatii sau alte organisme inregistrate oficial in UE, in litigii cu institutiile si organismele UE (cu exceptia Curtii de Justitie si a Tribunalului de Prima Instanta), in urma caroa examineaza cazurile de proasta administrare. In fiecare an, Mediator European prezinta un raport Parlamentului in legatura cu rezultatele anchetelor sale.

Functia legislativa a Parlamentului European este concretizata in participarea sa la adoptarea regulamentelor, directivelor sau a altor masuri de catre Consiliu dupa 4 modalitati:

procedura de consultare impune Consiliului sa ceara avizul PE de fiecare data cand tratatul o prevede; presupune trimiterea propunerii de catre Comisie atat la Consiliu, cat si la Parlament, acesta din urma fiind insa consultat oficial de catre Consiliu. In cadrul acestei proceduri, consultarea Parlamentului poate fi obligatorie sau facultativa, in functie de cazurile prevazute in Tratat. Aceasta distinctie este importanta pentru determinarea consecintelor juridice ale neconsultarii Parlamentului de catre Consiliu sau ale unei proceduri de consultare neconforme cu Tratatul. Consultarea obligatorie si conforma a Parlamentului in cazurile prevazute de Tratat constituie o conditie formala a carei nerespectare de catre Consiliu antreneaza nulitatea actului, conform unei hotarari a Curtii de Justitie a Comunitatilor europene data in 1980. Procedura de consultarea se caracterizeaza in esenta prin faptul ca Parlamentul nu procedeaza decat la o singura lectura. In cadrul acestei proceduri, PE poate adopta sau respinge propunerea Comisiei sau poate cere amendamente, care trebuie studiate de catre Comisie, hotarand daca le accepta sau nu si trimitand textul cu modificari, Consiliului. Printr-o decizie luata in unanimitate, acesta poate adopta textul cu modificarile respective sau poate introduce alte modificari. Aceasta procedura se foloseste in adoptarea textelor din urmatoarele domenii: revizuirea Tratatelor, cetatenia europeana, agricultura, cooperare politieneasca si judiciara in materie penala etc.

procedura de cooperare permite Parlamentului amendarea unor texte inainte de a fi adoptate de Consiliu; aceasta procedura a fost introdusa in Actul Unic European si a intrat in vigoare la 1 iulie 1987, fiind prevazuta pentru domenii specifice cum ar fi adoptarea actelor comunitare referitoare la functionarea Pietei Interne (art.100A). Aceasta procedura era destinata garantarii recurgerii la regula majoritatii calificate in cadrul Consiliului si intaririi participarii Parlamentului la deciziile referitoare la Piata Unica. Procedura de cooperare prevedea o dubla lectura a propunerilor Comisiei in cadrul Parlamentului si Consiliului.

procedura de codecizie da PE puterea de a impiedica adoptarea unui text; presupune trimiterea propunerii legislative de catre Comisie atat la Consiliu, cat si la Parlament, aceasta facand obiectul a doua lecturi si dezbateri in fiecare din cele doua institutii. Daca nu se pun de acord, este convocat  un comitet de conciliere , compus dintr-un numar egal de reprezentanti ai Consiliului si ai PE. La reuniunile acestui Comitet participa si reprezentanti ai Comisiei. Odata ce Comitetul a ajuns la un acord, textul este trimis la PE si la Consiliu pentru o a treia lectura. Amendamentele propuse trebuie sa fie ratificate cu majoritate absoluta de Parlament si cu majoritate calificata de Consiliu. Daca nici un acord nu este gasit de Comitet, textul legislativ poate fi adoptat cu majoritate calificata de Consiliu (incluzand eventualele amendamente), insa Parlamentul poate anula aceasta decizie printr-un vot cu majoritate absoluta. Aceasta noua procedura intareste puterea Parlamentului in raport cu cea a Consiliului (putand de acum inainte sa se opuna unei decizii a acestuia), dar si in raport cu Comisia (care nu mai are decat un rol consultativ). Procedura de codecizie este folosita in domenii precum : interdictia discriminarii pe baza de nationalitate, ocuparea fortei de munca, educatie, sanatate, cercetare, protectia mediului, statistica etc.

procedura de aviz conform dispune ca PE sa aprobe (cu majoritate absoluta) sau nu totalitatea unui text, fara posibilitatea de a-l amenda ; Consiliul trebuie sa obtina avizul conform al Parlamentului inainte de a adopta o decizie. Avizul conform nu este o procedura de codecizie pentru ca PE nu are capacitatea de a modifica textul. Nu dispune decat de un drept de veto putand sa incite Consiliul in modificarea eventuala a textului.  Este folosita in domenii ca : aderarea sau asocierea la UE, Fondurile Structurale si Fondul de Coeziune, responsabilitatile specifice Bancii Centrale Europene etc.

Parlamentul European se reuneste in sesiuni plenare la Strasbourg, o saptamana in fiecare luna (cu exceptia lunii august). Pot insa sa fie organizate si sesiuni suplimentare, indeosebi pentru problemele bugetare. Problemele de stricta actualitate pot da ocazia unor scurte sesiuni de urgenta (de 1-2 zile) la Bruxelles; acestea permit Parlamentului da adopte rapid o anumita pozitie in probleme importante (de exemplu, probleme comunitare sau internationale, incalcarea drepturilor omului). In perioadele dintre sesiunile plenare lunare, doua saptamani sunt consacrate reuniunilor din cadrul comisiilor permanente specializate si o saptamana intrunirilor din cadrul grupurilor politice, la Bruxelles. Secretariatul general al Parlamentului European se afla la Luxembourg.

Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene

Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene (CJCE) a fost instituita in 1952 prin Tratatul de la Paris, cu sediul in Luxemburg. S-a considerat ca, intr-o comunitate de state, regulile comune ar risca sa fie interpretate si aplicate diferit in functie de tari, daca ele ar fi supravegheate de jurisdictii nationale si, in consecinta, dreptul comunitar ar putea sa nu fie aplicat uniform. Aceasta este motivatia care a stat la baza instituirii unei Curti de Justitie inca de la crearea CECO.

Curtea de Justitie este alcatuita din 25 judecatori[6] si 8 avocati generali. Avocatii generali acorda asistenta Curtii in indeplinirea atributiilor sale, prezentand in sedinte deschise, in cadrul 'concluziilor lor', o propunere de decizie, ce se bazeaza pe o examinare in conditii de completa independenta si impartialitate a problemelor de drept ridicate de speta respectiva. Avocatii generali nu pot influenta hotararea Curtii decat prin puterea concluziilor lor, ei neluand parte la deliberari sau la votarea hotararilor. Din 1989, a fost creat si Tribunalul de Prima Instanta (numara 25 judecatori din statele membre), care este parte integranta CJCE din punct de vedere institutional si al carui rol este de a degreva munca CJCE. Tratatul de la Nisa prevede impartirea competentelor intre Curtea de Justitie si Tribunalul de Prima Instanta (TPI), pentru a nu intarzia termenele de judecata, fapt posibil ca urmare a extinderii UE. Membri acestor instante (CJCE si TPI) sunt numiti pe o perioada de 6 ani (cu posibilitatea prelungirii mandatului), de comun acord de catre guvernele statelor membre, dintre personalitatile independente, susceptibile sa ocupe in tara lor de origine cele mai inalte functii jurisdictionale.

CJCE are ca misiune sa asigure respectarea dreptului in aplicarea si interpretarea tratatelor constitutive (tratatele stipuleaza ca legea Uniunii prevaleaza in fata legii nationale). Aceasta descriere generala a sarcinilor CJCE acopera trei domenii fundamentale:

controlul respectarii dreptului comunitar, atat de catre institutiile comunitare in cadrul aplicarii dispozitiilor Tratatelor, cat si de catre statele membre si de indivizi in termenii ce decurg din dreptul comunitar;

interpretarea legislatiei comunitare

dezvoltarea legislatiei comunitare

Curtea de Justitie isi asuma aceste sarcini prin intermediul activitatilor de consultare juridica si de jurisprudenta. Domeniile de competenta ale CJCE s-au extins odata cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam, cuprinzand si domeniile care au fost transferate din sfera cooperarii interguvernamentale in domeniul comunitar.

CJCE poate fi sesizata de catre institutiile comunitare, de statele membre sau chiar de persoane juridice si fizice. Tipurile de actiuni in fata Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene sunt urmatoarele:

actiune in constatarea neindeplinirii obligatiilor de catre un stat membru; poate fi intentata de catre Comisia Europeana sau de catre un stat membru;

actiune in anulare, destinata anularii unui act al unei institutii a Uniunii Europene, considerat ilegal; reclamanti pot fi statele membre, institutiile UE, precum si persoane fizice sau juridice (numai in cazul in care actul are efect direct si individual asupra reclamantului);

actiune relativa la abtinerea institutiilor comunitare de a actiona (absenta unei propuneri legislative din partea Comisiei Europene sau a deciziei Consiliului UE); reclamanti pot fi statele membre, institutiile UE sau persoane fizice sau juridice (in cazul in care actul care nu a fost adoptat ar fi avut efect direct si individual asupra reclamantului);

actiune pentru pronuntarea unei hotarari preliminare asupra validitatii unui act comunitar, care poate fi introdusa de catre tribunalele nationale (la cererea unei parti);

actiune in raspundere (in daune , pentru repararea daunelor efectuate de catre organele sau agentii institutiilor comunitare in exercitiul functiunii, care poate fi intentata de catre statele membre, in fata Curtii de Justitie a Comunitatilor, si de catre persoane fizice sau juridice, in fata Tribunalului de Prima Instanta.

In ceea ce priveste Tribunalul, el judeca in prima instanta actiunile in anulare, pe cele referitoare la abtinerea institutiilor comunitare de a actiona sau actiunile in daune intentate de catre persoanele fizice sau juridice. Orice caz poate fi transferat in TPI, cu exceptia actiunilor pentru pronuntarea unei hotarari preliminare asupra validitatii unui act comunitar.

Curtea Europeana de Conturi

Comunitatile Europene au incercat, de-a lungul timpului, sa creeze institutii care sa le confere aspectul unui viitor stat european si care sa le permita o functionare corespunzatoare, iar un numar mare din acestea, care nu existau decat la nivel national, s-au impus mai tarziu cu prilejul incheierii unor tratate. Este si cazul Curtii Europene de Conturi, care a fost infiintata prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975, cand a inlocuit Comisia de control CEE-CEEA. Ea are sediul la Luxemburg, unde a fost instalata in octombrie 1977 si a devenit institutie a UE, odata cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, fara sa se fi operat schimbari esentiale in privinta atributiilor sale[7].

Curtea Europeana de Conturi este alcatuita din 15 membri[8], numiti pe o perioada de 6 ani (cu posibilitatea de reinnoire a mandatului) printr-o decizie unanima a Consiliului UE, dupa consultarea cu PE.

Ea verifica din punct de vedere financiar legalitatea si corectitudinea intregii activitati, urmarind buna gestionare a resurselor financiare. Curtea de Conturi are functia de verificare a conturilor si a executiei bugetului UE, de control financiar al institutiilor sale si al agentiilor, fundatiilor, institutelor si al altor organisme de acest fel care apartin de UE, cu scopul de a imbunatatii gestionarea resurselor financiare si informarea cetatenilor UE cu privire la utilizarea fondurilor publice de catre autoritatile cu responsabilitati de gestiune. Independenta Curtii de Conturi in raport cu alte institutii comunitare si cu statele membre garanteaza obiectivitatea activitatii sale de audit.

Ea are deplina libertate in ceea ce priveste organizarea si planificarea activitatii sale de audit, ca si in privinta alegerii obiectului si a metodei de control. Persoanele private pot si ele sa-i se supuna controlului, de exemplu atunci cand verifica daca subventiile ce provin din resurse comunitare sunt utilizate de catre beneficiarul privat in conformitate cu dreptul comunitar.

Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdictionale. In cazul in care auditorii descopera nereguli, inclusiv frauda, sunt informate imediat organismele comunitare competente pentru ca acestea sa poata lua masurile necesare.

Singurul adevarat atu al Curtii de Conturi este efectul publicitatii. Dupa incheierea fiecarui exercitiu, rezultatele activitatilor sale sunt consemnate intr-un raport anual, care este publicat in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene si astfel pus la dispozitia opiniei publice europene. Curtea mai poate adopta rapoarte speciale asupra unor probleme particulare, poate formula opinii, furniza informatii si acorda asistenta.

Comitetul Economic si Social

Comitetul Economic si Social (CES), infiintat prin Tratatul de la Roma din 1957, este un organ pur consultativ cu sediul la Bruxelles, in cadrul caruia sunt reprezentate diversele categorii ale vietii economice si sociale; Comitetul are rolul unui forum de dezbatere si reflectie, atat la nivel european cat si la nivelul statelor membre.

In formula UE cu 15 state, CES avea un numar de 222 membri (consilieri)[9] care proveneau din trei grupuri: patronat, salariati si activitati diverse (agricultori, mestesugari, consumatori, profesiuni liberale etc.). Membri CES sunt numiti de Consiliul UE, la propunerea statelor membre, pe o perioada de 4 ani, cu posibilitatea de reinnoire a mandatului. Avizul CES este solicitat cu titlu obligatoriu (in domenii de interes direct: agricultura, libera circulatie a lucratorilor, transporturi, educatie, formare profesionala, sanatate publica, politica sociala etc.) sau facultativ de catre Consiliul UE sau de catre Comisia Europeana. Dupa Tratatul de la Amsterdam, si Parlamentul European poate sa-l consulte.

CES organizeaza numeroase colocvii, audieri, rapoarte etc. cu scopul de a imbunatatii relatiile dintre cetateni si institutiile UE. Are rolul de a identifica lacunele si obstacolele din functionarea Pietei Interne Unice si de a propune solutii. De asemenea, CES are posibilitatea de a emite un aviz/opinie, din proprie initiativa, daca considera ca este oportun. Avizele emise la initiativa Comitetului au, de multe ori, o dimensiune politica considerabila, dupa cum o ilustreaza avizul din 22 februarie 1989 referitor la drepturile sociale fundamentale in Comunitate, care a pus bazele 'Cartei sociale' propusa de Comisie (si adoptata de 11 state membre). In medie, sunt emise circa 170 de opinii pe an. Avizele sunt adoptate in sedintele plenare lunare si sunt publicate in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene.

Pe plan international, CES are legaturi cu Asociatia Internationala a Consiliilor Economice si Sociale si are intalniri cu reprezentantii mediilor economice si sociale din toate zonele lumii.

Comitetul Regiunilor

Creat prin Tratatul de la Maastricht si functional de la 9 martie 1994, acest comitet este legat de structura specifica a unor state membre (Germania, Belgia, Italia, Spania etc.) si de revendicarile unor entitati federale sau puternic regionalizate, care doreau sa fie antrenate in mecanismul functionarii UE[10]. Comitetul regiunilor a fost precedat de existenta unui Consiliu consultativ al colectivitatilor, creat inca din 1988 si care era format din 42 de membri, ce beneficiau de un mandat electiv local si care erau numiti la propunerea unanima a Adunarii regiunilor, a Uniunii internationale a oraselor si a Consiliului Comunelor.

Ca si in cazul Comitetului Economic si Social, in UE-15, Comitetul regiunilor a avut 222 de reprezentanti ai colectivitatilor locale si regionale, insa numarul membrilor nu va putea depasi 350 in conditiile noilor aderari la UE. In Declaratia privind extinderea, inclusa in Actul final al Conferintei care a adoptat Tratatul de la Nisa, s-a stabilit ca pozitia comuna ce urmeaza a fi adoptata de catre statele membre in timpul conferintelor de aderare in ceea ce priveste structura Comitetului regiunilor va corespunde unui numar de 344 membri pentru o Uniune de 27 de state membre . Membri Comitetului regiunilor sunt numiti pentru o perioada de 4 ani, cu posibilitatea de reinnoire a mandatului, de catre Consiliul UE, in exclusivitate pe baza propunerilor venite din partea statelor membre. Functia de membru in Comitetul regiunilor este incompatibila cu cea de Parlamentar European.

Comitetul regiunilor nu dispune decat de o putere de aviz consultativ. Este obligatorie consultarea lui de catre Comisie sau Consiliu in numeroase domenii care afecteaza interesele locale si regionale (mai ales in educatie, tineret, cultura, sanatate publica, coeziune economica si sociala, retele transeuropene de transporturi, de telecomunicatii si energie). Tratatul de la Amsterdam a introdus posibilitatea consultarii Comitetului regiunilor de catre Parlamentul European, extinzand si numarul domeniilor in care acesta este consultat in mod obligatoriu: mediu inconjurator, ocuparea fortei de munca, formarea profesionala, Fondul Social European, cooperarea transfrontaliera si transporturi. Comitetul Regiunilor poate formula opinii si din proprie initiativa.

El are, in fond, rolul unui 'paznic' al principiului subsidiaritatii, conform caruia deciziile trebuie luate la nivelul autoritatilor publice cel mai aproape de cetateni. Isi desfasoara activitatea in 5 sesiuni plenare pe an, cadru in care adopta avizele adresate Consiliului UE si Comisiei Europene (la acestea se adauga activitatea din 8 comisii si 4 subcomisii); ca organism de reprezentare a intereselor locale si regionale, Comitetul contribuie la intarirea legaturii dintre cetatenii aceleiasi regiuni, la apropierea si implicarea lor in deciziile UE.

Cu toate acestea, resursele sale limitate, diviziunea intre reprezentantii locali si regionali, aparitia grupurilor politice si geografice, natura sa consultativa si tendinta de a oferi avize intr-o sfera larga de domenii, au limitat capacitatea Comitetului de a obtine rezultate[12].

Banca Europeana de Investitii

Banca Europeana de Investitii (BEI) a fost infiintata prin Tratatul de la Roma (art. 130) ca institutie financiara de care Comunitatea dispune pentru 'dezvoltarea sa echilibrata si fara obstacole'. Membri bancii sunt statele membre. Este o institutie non-profit, iar fondurile nu provin din bugetul UE, ci din credite pe pietele financiare si de la actionari - statele membre UE. Contributia fiecarui Stat Membru la capitalul BEI reflecta ponderea sa economica in UE.

BEI are misiunea (art. 198 E din Tatatul de la Maastricht) de a contribui, facand apel la pietele de capitaluri si la resursele proprii, la dezvoltarea echilibrata si fara obstacole a pietei comune in interesul Comunitatii. In acest sens, ea faciliteaza, prin acordarea de imprumuturi si garantii, fara sa urmareasca un scop lucrativ, finantarea proiectelor mentionate mai jos, in toate sectoarele economiei:

a)      proiecte ce au in vedere punerea in valoare a regiunilor mai putin dezvoltate;

b)      proiecte ce vizeaza modernizarea sau conversia intreprinderilor sau crearea de noi activitati ca urmare a stabilirii progresive a pietei comune, care prin amploarea si natura lor, nu pot fi in intregime acoperite prin diversele mijloace de finantare existente in fiecare din statele membre;

c)      proiecte de interes comun pentru mai multe state membre, care, prin amploarea sau natura lor, nu pot fi in intregime acoperite prin diversele mijloace de finantare existente in fiecare din statele membre.

In indeplinirea misiunii sale, BEI faciliteaza finantarea programelor de investitii in legatura cu interventiile Fondurilor Structurale si ale altor instrumente financiare ale Comunitatii.

BEI acorda imprumuturi statelor membre, statelor candidate din Europa Centrala si de Est, statelor din Africa, Caraibe si Pacific, statelor mediteraneene, dar si pentru proiecte de interes reciproc in colaborare cu statele din America de Sud si din Asia[13].

Banca Centrala Europeana

Banca Centrala Europeana (BCE) a fost infiintata prin Tratatul de la Maastricht, luand locul Institutului Monetar European in 1998. Este cea mai noua institutie a UE. Ea se afla in centrul Uniunii Economice si Monetare, este responsabila de stabilitatea monedei europene, euro, autorizeaza emiterea de bancnotelor si hotaraste volumul emisiunilor de euro.

Pentru a-i permite BCE sa-si indeplineasca misiunea, numeroase dispozitii ii garanteaza independenta. Nici BCE si nici o banca centrala nationala nu pot sa solicite sau sa accepte instructiuni de la institutiile sau organele comunitare, de la guvernele statelor membre sau de la orice alt organism. Institutiile si organele comunitare, ca si guvernele statelor membre se angajeaza sa nu caute a o influenta (art. 107 din Tratatul de la Maastricht). In scopul asigurarii independentei BCE, membri Directoriului sunt numiti de comun acord de catre statele membre, la recomandarea Consiliului UE si dupa consultarea Parlamentului, dintre persoanele a caror autoritate si experienta profesionala in domeniul monetar sau bancar sunt recunoscute, pentru un mandat de opt ani ce nu poate fi reinnoit (art.109 A din Tratatul de la Maastricht).

BCE are obligatia de a informa institutiile Uniunii despre masurile luate. Ea formeaza impreuna cu bancile centrale ale statelor membre Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC). Obiectivul principal al SEBC este cel de mentinere a stabilitatii preturilor. Fara a prejudicia obiectivul de stabilitate a preturilor, SEBC sprijina politicile economice generale in Comunitate. SEBC are rolul de a defini si pune in practica politica monetara a Comunitatii, de a conduce operatiunile de schimb valutar, de a detine si gestiona rezervele oficiale ale statelor membre si de a promova buna functionare a sistemelor de plati din Comunitate.

2. Modificari institutionale introduse de Constitutia Europeana

Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa cuprinde o serie de modificari si la nivel institutional, dintre acestea cele mai importante fiind urmatoarele:

apare functia de Ministru al Uniunii pentru Afaceri Externe prin fuzionarea celei de Inalt Reprezentant pentru PESC cu cea de Comisar pentru Relatii Externe; aceasta va fi ocupata de unul dintre vicepresedintii Comisiei; responsabilitatile postului sunt legate de reprezentarea UE pe scena internationala, in special de PESC si de Politica Europeana de Securitate si Aparare;

Consiliul European va fi ridicat la rang de institutie: acesta se va reuni trimestrial si va fi format din sefii de stat / guvern ai statelor membre, presedintele Consiliului European si presedintele Comsiei Europene (ambii fara drept de vot) si Ministrul Uniunii pentru Afaceri Externe; deciziile se vor lua prin consens, dupa fiecare reuniune urmand a fi inaintat un raport Parlamentului European; presedintele Consiliului European (ce nu are voie sa detina alta functie la nivel national) va fi ales pentru perioada de 2,5 ani (cu posibilitatea de a fi reales) si - alaturi de Ministrul Uniunii pentru Afaceri Externe - va fi responsabil cu politica externa si de securitate comuna; Consiliul European trebuie sa adopte noile aranjamente pentru presedintia Uniunii in baza unui sistem de rotatie egala a statelor membre;

de asemenea, Banca Centrala Europeana devine institutie;

Consiliul Uniunii Europene se va numi Consiliul de Ministi si va functiona tot in cofiguratie variabila, singura modificare majora fiind separarea Consiliului de Afaceri Generale de cel de Relatii Externe; Consiliul de Afaceri Generale va asigura coerenta activitatilor desfasurate in cadrul celorlalte configuratii ale Consiliului de Ministi, iar Consiliul pentru Afaceri Externe va asigura coerenta actiunilor externe ale Uniunii in baza liniilor directoare ale Consiliului European si va fi prezidat de catre Ministrul Uniunii pentru Afaceri Externe;

Comisia va cuprinde pana in 2014 cate un comisar pentru fiecare stat membru (inclusiv presedintele si Ministrul Uniunii pentru Afaceri Externe), pentru ca ulterior sa fie formata dintr-un numar de Comisari egal cu maxim 2/3 din numarul statelor membre; mecanismul de rotatie a membrilor Comisiei se bazeaza pe faptul ca toate statele membre sunt egale in ceea ce priveste reprezentarea in Comisie si a fost deja stipulat in Tratatul de la Nisa;

Parlamentul European va cuprinde maximum 750 membri, numarul de locuri alocate fiecarui stat membru in Parlament urmand a fi stabilit pana la viitoarele alegeri europene; acesta va fi cuprins insa intre 6 si 96 locuri;

Curtea de Justitie a UE va cuprinde actuala Curte Europeana de Justitie, Tribunalul (fostul Tribunal de Prima Instanta care va prelua o serie din atributiile CEJ) si tribunalele specializate ce vor fi infiintate pentru a sprijini activitatea Tribunalului; ambele Curti principale vor cuprinde cate un judecator pentru fiecare stat membru;

numarul maxim de membri in CES si CR este de 350, iar mandatul membrilor celor doua organisme consultative va fi de 5 ani ca si in cazul membrilor Parlamentului European;

Banca Europeana de Investitii nu mai are statut de institutie, reprezentand un organism al statelor membre al carui statut este adoptat la nivelul Uniunii; de asemenea, Mediatorul European nu mai reprezinta o institutie, ci o functie ce va fi ocupata de un independent ales de catre Parlamentul European.

Astfel, conform noului Tratat, ansamblul institutional al Uniunii va cuprinde:

institutii-cadru: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul de Ministri, Comisia Europeana si Curtea Europeana de Justitie;

alte institutii: Banca Centrala Europeana, Curtea Europeana de Conturi;

organisme consultative: Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor;

alte organisme si agentii.