MASURI DE STIMULARE A EXPORTURILOR

MASURI DE STIMULARE A EXPORTURILOR

Reprezinta varii forme de subventionare, potential generatoare de consecinte nedorite. Totusi, ca masuri de politica comerciala, sunt considerate superioare obstacolelor in calea importurilor din cauza ca eventualele distorsiuni pe care le induc afecteaza doar productia bunurilor vizate, pe cand barierele comerciale induc distorsiuni atat in ceea ce priveste productia, cat si consumul bunurilor pe care le afecteaza.

Probleme cauzate de stimularea exporturilor

A. Efect macroeconomic nedorit: cererea externa sporita pentru produsele autohtone genereaza aprecierea monedei nationale, ceea ce face importurile mai ieftine.

B. Distorsioneaza alocarea resurselor in economie, realizand un transfer dinspre celelalte sectoare catre sectoarele exportatoare (fapt care, ceteris paribus, pune consumatorii/utilizatorii straini intr-o situatie mai buna decat consumatorii/utilizatorii interni)   

C. Pot avea "externalitati negative" in plan institutional: posibilitatea distribuirii de rente din considerente politice sau ca raspuns la stimulente ilegale

D. Interactiuni cu efecte nedorite cu partenerii comerciali:

"intreceri" in ceea ce priveste nivelul subventiilor acordate, cu corolarul unei risipe de resurse de catre ambele parti

diferende comerciale putand duce la masuri de retorsiune

Din acest motiv, la nivel multilateral au fost adoptate reguli destul de detaliate cu privire la subventiile care afecteaza exporturile.   

Stimulente bugetare

prime de export: exprimate ca suma pe unitatea de produs exportata; nivelul lor depinde de cantitatea exporturilor, sunt specifice mai ales produselor agricole

subventii directe de export: alocatii bugetare acordate intreprinderilor exportatoare, care le permit acestora sa isi acopere cheltuieli normale de exploatare

subventii indirecte de export: forme de sustinere bugetara a sectoarelor din amonte, care permit achizitionarea in conditii mai avantajoase a input-urilor incorporate in productia exportata

asistenta externa "legata" (tied aid)

Ajutoarele externe acordate tarilor mai putin dezvoltate nu pot fi utilizate decat pentru achizitionarea de bunuri si servicii din tara donatoare (adesea, si din tara beneficiara; uneori, si din alte tari beneficiare; practic niciodata din alte tari donatoare). Devreme ce asistenta externa este finantata direct de la bugetul tarilor donatoare, aceasta "legare" poate avea si semnificatia unui stimulent bugetar pentru exporturi.

Mobilurile discutabile ale asistentei legate sunt cel mai bine ilustrate de situatia ajutoarelor alimentare, care au un pronuntat caracter contra-ciclic, in sensul ca sporesc atunci cand preturile mondiale sunt scazute (deci, producatorii au dificultati in a isi valorifca productia) si se reduc atunci cand preturile cresc, deci tocmai atunci cand nevoia de ajutor este mai mare.

Exista opinii potrivit carora, chiar daca asistenta este formal neconditionata (untied aid), beneficiarii vor achizitiona produse din tara donatoare, deoarece este logic sa se astepte ca asistenta va scadea in viitor daca este folosita pentru achizitii din alte surse.

In fine, ajutorul acordat poate genera perceptia unei obligatii de "recunostinta", in virtutea careia tara beneficara isi va orienta achizitiile cu precadere catre cei mai generosi donatori, chiar daca ele sunt finantate din surse proprii (in acest caz insa, ajutorul extern actioneaza mai degraba ca mijloc de promovare a exportului).

2. Stimulente fiscale

"detaxarea"    (restituirea/ neaplicarea unor impozite indirecte legate nemijlocit de bunul exportat)

a1. Restituirea/ exonerarea de la plata taxelor vamale aferente importurilor care contribuie la realizarea bunurilor exportate

Pentru a fi conforma cu regulile multilaterale, se aplica exclusiv importurilor de input-uri incorporate fizic in produsul exportat (nu si importurilor de echipament utilizat in productia de export).In urma intelegerilor realizate in cadrul Rundei Uruguay, sunt asimilate acestor input-uri si energia, combustibilii si catalizatorii, care sunt consumati in procesul de obtinere a bunului exportat.   

Este o masura de stimulare utilizata, practic, in toate tarile lumii. Importanta sa este cu atat mai mare cu cat taxele vamale (al caror efect amplificator de costuri este compensat) sunt mai inalte, deci in cazul tarilor in curs de dezvoltare. Aceste masuri nu pot insa contracara integral contextul descurajant pentru exporturi (anti-export bias) pe care il are un regim restrictiv de import. Aceasta intrucat bariere inalte la import majoreaza preturile tuturor factorilor de productie (deci si salariile, pretul pamantului, costul capitalului etc).

Doua variante:

● sistemul de drawback: taxele vamale platite la importul materialelor si componentelor sunt restituite dupa exportul bunurilor in care sunt incorporate.

Exista o anumita flexibilitate (limitata) in ceea ce priveste aplicarea acestei reguli: este posibila restituirea si daca input-urile importate au fost utilizate pentru produse destinate pietei interne, iar pentru exporturi s-au folosit componente sau materiale autohtone de acelasi fel si calitate (substitution manufacturing drawback), cu conditia ca aceasta substituire sa se faca intr-un interval de timp rezonabil (maximum 2 ani).

Sistemele de drawback ridica probleme legate de gestionarea lor:

exista un compromis (trade off) inevitabil intre promptitudinea cu care functioneaza sistemul si riscurile de fraudare a sa, pe care numai administratiile foarte eficiente il pot minimiza

pentru a minimiza riscul unor eventuale investigatii antisubventii ale    partenerilor externi, sistemul trebuie sa fie in masura sa asigure verificarea satisfacatoare a prezentei input-urilor importate in produsul exportat; doua modalitati sunt utilizate:

regimul individual (caz-cu-caz), bazat pe declaratiile exportatorilor

regimul fix, bazat pe estimari ale autoritatilor privind coeficientii input-output aferenti diferitelor procese de productie: acest regim este mai frecvent utilizat in tarile cu administratii vamale mai putin eficiente (care au dificultati in a verifica asertiunile exportatorilor), dar este vulnerabil la eventuale actiuni antisubventii in tarile de destinatie

● sistemul de admitere temporara: plata taxelor vamale aferente input-urilor susceptibile a fi incorporate in produse exportate este suspendata pana la precizarea destinatiei finale a input-urilor importate.

Este sistemul preferat de operatorii economici, deoarece evita imobilizarea de fonduri, dar este foarte vulnerabil la frauda in tarile cu slaba capacitate administrativa: input-urile importate ajung pe piata interna, fara a se fi platit taxe vamale pentru ele.

Uneori, pentru contracararea acestui fenomen, se recurge la antrepozite vamale (capacitati sigilate de stocare) sau la zone libere.

Fenomenul zonelor libere a cunoscut o mare amploare in ultimele doua decenii. La origine, el a fost utilizat pentru a evita in cea mai mare masura impactul descurajant asupra exporturilor pe care il au taxele vamale la export. Zonele libere reprezinta excluderi din teritoriul vamal al unei tari, permitand:

neaplicarea de taxe vamale bunurilor primite in aceste zone (alternativa preferata de utilizatori restituirii taxelor platite), inclusiv in cazul bunurilor de echipament

exonerarea de la impozite indirecte a bunurilor introduse in zonele libere de pe teritoriul tarii respective

Acestor avantaje fata de modalitatile clasice de detaxare au inceput sa le fie adaugate, de catre numeroase tari (in curs de dezvoltare si cu economii in tranzitie):

alte tipuri de stimulente fiscale (e.g., reduceri/scutiri de impozite directe)

acces in conditii concesionale la utilitatile publice

regimuri de reglementare mai putin constrangatoare decat cele in vigoare pe teritoriul tarii respective in ceea ce priveste problematica mediului, a pietei muncii etc (exista insa putine exemple in acest sens: Bangladesh si Zimbabwe)

Aceasta proliferare a masurilor de stimulare s-a datorat obiectivelor suplimentare atribuite acestor zone (atragerea de investitii straine, dezvoltare regionala, transfer de tehnologie, antrenarea economiei locale furnizoare de input-uri etc), fapt reflectat si de aparitia de noi denumiri pentru aceste zone: Zone Economice Speciale, Zone de Prelucrare pentru Export etc.

La inceputul secolului XXI, functionau in lume in jur de 850 asemenea zone, distribuite in circa 70 de tari, in care lucrau aproximativ 27 milioane de muncitori si care generau exporturi cumulate de 225 miliarde dolari. Printre cele mai cunoscute exemple de stimulare cu succes a exporturilor prin acest instrument se numara Mauritius (care realizeaza peste jumatate din exporturile sale prin asemenea zone) si Mexic (unde asa-numitele maquiladoras sunt raspunzatoare de 60-70% din exporturile destinate pietei americane). In general se apreciaza ca cel mai mare succes l-au avut acele zone care s-au concentrat pe eliminarea factorilor de descurajare a exporturilor, mai degraba decat pe urmarirea unei mari varietati de obiective.

De regula, sistemele de drawback sau de admitere temporara sunt interzise in cazul exporturilor care se efectueaza intre partenerii acordurilor de liber schimb, fiind considerate o forma de concurenta neloiala. Pot aparea probleme de interpretare atunci cand input-uri importate dintr-o tara partenera intr-o zona de liber schimb sunt incorporate in exporturi destinate unei tari partenere dintr-o alta zona de liber schimb.

a2. Exceptarea produselor exportate de la impozitele indirecte aplicabile produselor similare cand sunt destinate consumui intern (sau restituirea unor asemenea impozite in cazul in care ele au fost deja platite)

Potrivit regulilor multilaterale, aceasta concesie fiscala nu este admisa si in ceea ce priveste impozitele directe.

concesii fiscale referitoare la impozitele directe

b1. Reducerea ratei de impunere (sau scutirea de impozit) pentru veniturile obtinute din export

b2. Restrangerea bazei de impunere prin excluderea totala sau partiala a veniturilor provenite din export

b3. Posibilitatea unor deduceri suplimentare, a caror dimensiune depinde de incasarile din export

E.g., "FSC Repeal and Extraterritorial Exclusion Act" din SUA (2000) permite ca jumatate din veniturile din export sa fie calificate drept venituri din surse externe. Potrivit reglementarilor fiscale americane, care sunt bazate pe principiul impozitarii globale (worldwide taxation), nu pe cel al impozitarii teritoriale, 50% din veniturile din surse externe pot fi compensate cu credite fiscale in exces, daca acestea exista.

In cadrul sistemelor globale de impozitare, autoritatile fiscale din tara de resedinta acorda credite fiscale corespunzatoare impozitelor platite in alta jurisdictie; daca platile cu titlu de impozit efectuate in alta jurisdictie depasesc nivelul care ar fi fost datorat daca impozitul s-ar fi platit in tara de resedinta, este posibil sa se accepte ca suma platita in exces sa fie dedusa din baza de impunere calculata in tara de resedinta.

In cadrul sistemului teritorial de impozitare, functioneaza regula exceptarii potrivit careia venitul din surse externe care a fost impozitat nu mai intra in baza de impunere in tara de resedinta

Spre deosebire stimulentele fiscale asociate impozitelor indirecte, cele legate de impozitele directe sunt, in principiu, potrivit regulilor OMC, interzise. Aceasta distinctie se bazeaza pe doua considerente:

evitarea dublei incidente a impozitelor indirecte asupra produselor exportate (din moment ce acestea urmeaza a fi impozitate si in tara de destinatie)

prezumtia ca "taxele indirecte incumba consumatorilor mai degraba decat producatorilor, in vreme ce taxele directe incumba producatorilor", cu privire la care nu exista insa dovezi peremptorii. Dimpotriva, cercetari mai recente par sa indice ca doar circa 40% din povara impozitelor directe se rasfrange asupra capitalului, restul fiind transferat asupra consumatorilor. Pe de alta parte, nici ipoteza tranferului integral asupra consumtatorilor al impozitelor indirecte nu este acceptabila fara rezerve, din cauza elasticitatilor diferite ale cererii pentru diferite bunuri.

Aceasta diferenta de tratament este de natura sa incurajeze colectarea veniturilor bugetare prin impozite indirecte, deoarece astfel va exista o mai larga marja de manevra pentru sprijinirea producatorilor interni care se manifesta ca exportatori pe piata internationala. In acest fel insa, sunt favorizate sistemele fiscale bazate preponderent pe impozite indirecte, ceea ce are implicatii nedorite:

intrucat interfereaza cu exercitarea unuia din cele mai caracteristice atribute ale suveranitatii unui stat

intrucat sunt incurajate sisteme de impunere cu caracter mai degresiv,    cu consecinte negative in primul rand asupra categoriilor mai putin avute ale populatiei

Impactul asimetric al acestei reguli asupra tarilor exportatoare este la originea propunerilor SUA de revizuire a ei de o maniera care sa egalizeze tratamentul celor doua tipuri de impozite, pe considerentul ca, "din punctul de vedere al efectelor lor de subventionare, intre ele nu exista decat diferente superficiale". Daca, din punctul de vedere al rationalitatii economice, aceasta propunere are justificari, acceptarea ei este extrem de improbabila: aplicarea practica a "detaxarii" exporturilor de impozite directe este mult mai dificila si susceptibila de abuz decat in cazul impozitelor indirecte, iar renuntarea la exonerarea/ restituirea impozitelor indirecte ar fi inacceptabila.

Stimulente valutare

utilizarea de cursuri de schimb multiple, care permit ca decontarea exporturilor in general (sau doar a anumitor categorii de exporturi) sa se faca la cursuri mai avantajoase decat cele pentru alte tipuri de operatiuni

devalorizarea competivtiva a monedei nationale ("dumpingul valutar").

Stimulentele valutare nu sunt aplicabile decat de catre tarile care aplica restrictii valutare, in sensul ca platile si transferurile pentru tranzactii de cont curent sunt restrictionate de autoritati.

GATT permite existenta restrictiilor valutare numai cu conditia ca acestea sa fie conforme cu obligatiile asumate de tara respectiva fata de FMI. La nivelul tarilor dezvoltate a existat o anumita iritare fata de practica FMI de a certifica necesitatea restrictiilor valutare aplicate de membrii sai in curs de dezvoltare. In ultima perioada, insa, in acest domeniu s-au facut progrese insemnate, tot mai multe tari adoptand regimul convertibilitatii monedei nationale pentru operatiuni de cont curent. In consecinta, posibilitatea recurgerii la stimulente de natura valutara s-a ingustat foarte mult.

Stimulente financiar-bancare

Oportunitatea interventiei autoritatilor in finantarea activitatilor de export este justificata prin mai multe considerente:

piata nu furnizeaza (sau furnizeaza doar in conditii inaccesibile) servicii de asigurare impotriva riscurilor asociate tranzactiilor comerciale internationale (dispersia riscurilor este redusa, deoarece exista doar vreo 150 de tari importatoare; autoritatile au informatii mai fiabile privind probabilitatea de materializare a riscurilor, in principal a celor politice etc)

► nevoia de a face fata concurentei exercitate de exportatori care se bucura de sprijinul propriilor autoritati in finantarea activitatii lor

► dificultatea "montajelor financiare", care fac posibile mari tranzactii (legate de achizitii de uzine "la cheie", nave si aeronave, proiecte de infrastructura)

Interventia autoritatilor in finantarea activitatilor de export se face prin vehicule denumite generic agentii oficiale de finantare a exporturilor. Cele mai importante asemenea agentii sunt reunite in asa-numita "Uniune de la Berna", din care faceau parte - in 2003 - 52 de agentii, provenite din 42 de tari.

Exista o mare diversitate a agentiilor oficiale de finantare a exporturilor, atat din punctul de vedere al statutului lor, cat si din cel al domeniilor de activitate.

Din punctul de vedere al statutului, distingem mai multe modele:

■ companii private care actioneaza ca agenti ai statului (e.g., COFACE in Franta, Hermes in Germania, NCM in Olanda)

companiile actioneaza in numele si pe contul statului, care isi asuma toate riscurile

guvernul are puterea de decizie, dar companiile fac analize si recomandari

companiile au posibilitatea sa desfasoare si activitati similare pe cont propriu, ceea ce este o sursa de conflicte de interese si de suspiciuni privind posibilitatea subventionarii incrucisate

■ companii detinute de stat (e.g., Ex-Im Bank in SUA, NEXI in Japonia, EDC in Canada, SACE in Italia)

■ departamente guvernamentale (Export Credit Guarantee Department in Marea Britanie, Secretariatul pentru Cooperare Economica in Elvetia, Export Credit Office in Noua Zeelanda)

■ banci centrale (e.g., in Chile)

Din punctul de vedere al activitatilor desfasurate, exista:

a) entitati specializate in creditare: Banque Francaise pour le Commerce Exterieur, Banca de export a Cehiei

b) entitati specializate in asigurare/ garantare: NEXI, COFACE, SACE

c) entitati care desfasoara intreaga gama de activitati de finantare: Ex-Im Bank, EDC

In afara de posibilele distorsiuni concurentiale generate pe pietele internationale de bunuri de exporturile sustinute, agentiile oficiale de finantare a exporturilor sunt o sursa potentiala de distorsiuni si pe pietele financiare pe care opereaza. Aceste distorsiuni pot aparea in urmatoarele situatii:

► agentiile de finantare nu sunt remunerate pentru serviciile furnizate la un nivel care sa le permita sa functioneze profitabil

► agentiile de finantare nu sunt tinute sa opereze pe principiul aditionalitatii, adica doar pe acele segmente de piata unde nu exista furnizori pe baze comerciale; dar chiar si atunci cand aceasta exigenta este stipulata (cazul US Ex-Im Bank), operationalizarea practica a acestui principiu este foarte dificila

► agentiile oficiale de finantare se bucura de facilitati inaccesibile concurentilor lor: tratament fiscal privilegiat, utilizare gratuita a unor servicii (e.g.,informatii), exceptarea de la anumite cerinte prudentiale (e.g., obligatia de a constitui un anumit nivel al rezervelor si provizioanelor), acces avantajos la refinantare din cauza ratingului suveran   

Agentiile oficiale de finantare a exporturilor au devenit un element esential al strategiilor de export ale multor tari. Se estimeaza ca, la nivelul anului 2002, erau sprijinite prin operatiuni ale agentiilor de finantare exporturi in valoare de circa 800 miliarde de dolari pe plan mondial, aproape dublu fata de nivelul exporturilor sustinute in 1996 (430 miliarde dolari). Circa jumaatate din exporturilor sustinute se refera la bunuri de echipament destinate tarilor in curs de dezvoltare.

Masura in care diferitele tari dezvoltate recurg la aceste instrumente de stimulare a exporturilor nu este uniforma. Cele mai active in acest domeniu sunt Japonia si Franta (care, in 1996, sustineau prin asemenea parghii 32% si, respectiv, 18% din exporturile lor totale), urmate de Germania (9%). SUA ocupa ultimul loc intre tarile dezvoltate din punctul de vedere al proportiei exporturilor sustinute prin instrumente financiar-bancare (doar circa 2% din exporturile totale).

Modalitatile predilecte prin care au loc aceste interventii in favoarea exporturilor difera si ele:

Dupa cum se observa, Japonia si Marea Britanie au o neta preferinta pentru asigurarea exporturilor, pe cand SUA si Canada realizeaza o parte mai mare din sustinerea pe care o acorda exporturilor prin creditare directa.

Activitatile de sustinere derulate de agentiile de finantare a exporturilor se incadreaza in urmatoarele categorii:

Creditare si garantare a creditelor

Doua tipuri de credite:

● credit cumparator

acordat de catre agentia de finantare direct importatorului, de multe ori in conditii concesionale: dobanzi mai mici decat cele obtenabile pe piata, scadente mai indelungate

cea mai mare parte din aceste credite sunt legate de tranzactii de mari dimensiuni care implica guverne sau entitati publice din tarile importatoare

● credit furnizor

exportatorul vinde pe credit importatorului, iar titlurile de credit emise de acesta in favoarea exportatorului (cambii, bilete la ordin) sunt scontate la banca

de regula, aceste credite sunt pe termen scurt

In ambele situatii, agentiile oficiale de finantare a exporturilor se pot implica direct, dar de cele mai multe ori, ele intervin indirect, prin garantarea tranzactiilor:

● in cazul creditului cumparator: agentia ofera garantii bancii care crediteaza partea importatoare

acestea pot acoperi pana la 100% valoarea tranzactiei si sunt neconditionate

uneori exportatorii trebuie sa accepte o clauza potrivit careia institutia garanta se poate intoarce impotriva lor, daca garantia a fost executata ca urmare a neplatii de catre importator din motive care tin de neindeplinirea obligatiilor contractuale de catre exportator   

● in cazul creditului furnizor: de cele mai multe ori, banca la care exportatorul isi sconteaza titlurile de credit recurge la aceste operatiuni doar in conditiile existentei unei garantii de la o agentie oficiala de finantare

Asigurarea exporturilor

Agentiile oficiale de finantare emit polite de asigurare impotriva riscurilor de neplata a exporturilor. Aceste riscuri pot fi de natura:

comerciala

politica (razboaie, revolutii, greve generale)

Cele mai raspandite polite de asigurare sunt cele pe termen scurt (maximum 6 luni). Prezenta operatorilor financiari privati este tot mai activa in acest domeniu, ei realizand la ora actuala peste jumatate din volumul de activitate in tarile OCDE.

procentul de acoperire a riscului este intotdeauna mai mic pentru riscurile comerciale decat pentru cele politice (85-95% fata de 95-99%); dupa cum se observa, de regula, exportatorul preia si el o parte de risc

agentiile de finantare pot refuza sa asigure impotriva anumitor riscuri sau tranzactii pe anumite destinatii

exportatorii platesc o prima de asigurare care, in functie de destinatie si de conditiile oferite, poate varia intre 0,1% si 5% din valoarea livrarii

Elementele de concesionalitate pe care le poate implica asigurarea exporturilor tin de:

solicitarea de prime mai mici decat cele platite de concurentii din alte tari pentru riscuri similare

emiterea de polite de asigurare pentru piete/riscuri pe care asiguratorii concurentilor nu le acopera

Alte servicii

combinarea finantarii comerciale cu fonduri de asistenta ("credite mixte")

furnizarea de capital de lucru pentru finantarea productiei destinate exportului

compensarea bancilor comerciale care crediteaza exportatorii la dobanzi mai mici decat costul fondurilor

Aceasta categorie de instrumente financiar-bancare este extrem de controversata. Admisibilitatea lor din punctul de vedere al regulilor multilaterale este puternic contestata.

Incepand cu a doua jumatate a anilor '70, tarile dezvoltate au angajat negocieri menite sa reduca distorsiunile induse de sustinerea financiara a exporturilor de catre agentii oficiale, urmarind ca, pe aceasta cale:

sa repuna conditiile de pret si calitate ale exporturilor (in locul disponibilitatii creditelor in conditii concesionale) in pozitia de principal determinant al tranzactiilor comerciale internationale

sa reduca efortul bugetar

sa evite concurenta ruinatoare dintre agentiile oficiale de finantare a exporturilor.

Aceste negocieri si-au gasit materializarea in Aranjamentul privind Liniile Directoare pentru Creditele de Export Sustinute Oficial incheiat sub egida OCDE si intrat in vigoare in aprilie 1978.

Aranjamentul, la care participa - la ora actuala - 26 de tari, a facut obiectul a numeroase revizuiri si completari ulterioare. El nu este un instrument juridic obligatoriu, dar prevederile sale sunt respectate de toti particpantii ca un fel de gentlemen's agreement. Particpantii pot acorda conditii de finantare care difera de cele prevazute in Aranjament, cu conditia sa notifice acest lucru partenerilor lor, care au astfel optiunea de a oferi, la randul lor, conditii la fel sau mai atractive.

ASPECTE REGLEMENTATE DE "ARANJAMENT"

Conditiile de creditare pentru tranzactiile cu o scadenta de peste 2 ani

Tarile imprumutate sunt impartite in trei categorii: "relativ bogate", "intermediare" si "relativ sarace". Ratele minime permise ale dobanzilor sunt cu atat mai scazute, iar scadentele imprumuturilor cu atat mai indelungate cu cat tarile respective sunt mai bine clasificate.

► nivel minim al dobanzilor

Este specificat intr-o matrice care tine seama de destinatia exportului si de perioada de rambursare a creditului. Elementul de referinta de la care pleaca aceste niveluri de dobanzi il constituie randamentele titlurilor de stat emise de guvernele tarilor exportatoare, principalul obiectiv urmarit fiind ca acordarea creditelor de export sa nu se faca la dobanzi mai mici decat costul fondurilor pentru guvernul tarii exportatoare.

Incepand din 1983, s-a pus la punct un mecanism de ajustare automata (adica fara negocieri intre participanti) a nivelurilor admisibile ale dobanzilor, care sa tina seama si de conditiile specifice de pe pietele monetare ale tarilor creditoare. In consecinta, OECD publica de doua ori pe an (la 15 ianuarie si 15 iulie) asa-numitele dobanzi comerciale de referinta (CIRR - commercial interest reference rate), care se bazeaza pe dobanda la 5 ani a titlurilor de stat cu dobanzi fixe, ajustata in functie de scadenta imprumutlui, la care se adauga 100 de puncte de baza (1 punct procentual). CIRR sunt valabile pentru tarile debitoare de prima clasa. Pentru celelalte, la CIRR se mai adauga o prima de risc.

► perioade maxime de rambursare a imprumuturilor

Tarile imprumutate sunt impartie in doua categorii: din categoria 1 fac parte tarile care nu mai sunt eligibile pentru imprumuturi BIRD, iar toate celelate tari sunt incluse in categoria 2. Perioadele maxime de rambursare admise sunt de 5 ani pentru credite acordate in tari din categoria 1 si de 10 ani pentru celelalte tari.   

Exista anumite exceptii specifice: in baza "Intelegerii privind Sectorul Aeronavelor de Mari Dimensiuni", termenele de rambursare pot ajunge la 12 ani; termene de 12 ani sunt admise si pentru centrale electrice, iar pentru centrale nucleare se permite o perioada de rambursare de 15 ani.

Perioadele de gratie acordate nu pot fi mai lungi de 6 luni, iar rambursarea trebuie facuta in rate semianuale egale.

Conditiile de asigurare a exporturilor

In conformitate cu asa-numitul "Pachet Knaepen" (negociat in 1997 si intrat in vigoare in aprilie 1999), Aranjamentul a introdus un sistem armonizat de evaluare riscurilor de tara, pe baza caruia sunt stabilite Referinte de Prime Minime (Minimum Premium Benchmarks). Acestea sunt aplicabile doar in legatura cu exporturi avand o perioada de rambursare mai indelungata de 2 ani (cu exceptia produselor agricole si cu destinatie militara). Pentru perioade mai scurte se considera ca implicarea furnizori privati genereaza un cadru concurential normal.

tarile de destinatie a exportului sunt grupate in 7 categorii pe baza unor indicatori care reflecta situatia lor economica si istoricul indeplinirii obligatiilor financiare

MPB sunt ajustate si in functie de diferentele de calitate intre conditiile de finantare a exporturilor   

Disciplinarea combinarii finantarilor pe baze comerciale cu operatiuni de asistenta externa (credite mixte)

Creditul mixt este un montaj financiar in care se regasesc atat fonduri imprumutate in conditiile stabilite prin "Aranjament", cat si fonduri gratuite, finantate din bugetul de asistenta pentru dezvoltare. In consecinta, costul mediu al fondurilor este mult redus.

Aceste operatiuni au o finalitate comerciala mult mai vadita decat operatiunile de asistenta clasice: de regula, initiativa acestor montaje financiare apartine firmelor exportatoare.

Cel mai activ utilizator al acestui tip de finantare a exportului este Franta.

Pentru a disciplina recurgerea la acest instrument, sub egida "Aranjamentului" au fost decise doua reguli:

potrivit asa-numitului "Pachet Wallen" (1987), au fost introduse limite minime ale nivelului de concesionalitate:

contributia fondurilor gratuite la un "credit mixt" trebuie sa fie de minimum 35% (si de 50% pentru finantarile destinate tarilor cel mai putin avansate)

restul finantarii trebuie sa respect nivelul minim al dobanzilor (CIRR); aceasta conditie nu se mai aplica daca nivelul de concesionalitate (ponderea fondurilor gratuite) este de peste 80%

potrivit "Pachetului Helsinki" (1991):

creditele mixte nu sunt admisibile decat daca proiectul nu este finantabil in conditii de piata (este considerat a fi neviabil din punct de vedere comercial: e.g., locuinte, educatie etc)

combinarea finantarii comercile cu finantarea gratuita nu trebuie facuta in cazul tarilor care depasesc un anumit nivel de dezvoltare

Limite ale "Aranjamentului"

caracterul voluntar

restrangerea sferei sale de aplicabilitate doar asupra agentiilor oficiale de finantare a exporturilor

Exista o serioasa nemultumire legata de faptul ca anumite institutii financiare cu capital de stat (ca, de exemplu, EDC din Canada si KfW din Germania) se autodesemneaza drept furnizori de finantare "in conditii de piata" (market windows) si, ca atare, nu se considera legate de disciplina introdusa de "Aranjament". Or, acesti operatori au acces - gratie statutului proprietarilor lor - la conditii de refinantare foarte avantajoase, mult superioare celor normal obtenabile pe piata, pe care le pot repercuta asupra clientilor.

REGLEMENTAREA SUBVENTIILOR IN CADRUL GATT/OMC

Initial, Articolul XVI al GATT(care este sediul materiei) nu continea decat o obligatie generica de notificare a subventiilor acordate si de consultari cu partile care se considera lezate "asupra posibilitatii de limitare a subventionarii". Reglementarea a fost extinsa si intarita prin amendamentele aduse Art.XVI in 1955 si prin prevederile Codului asupra Suventiilor negociat la "Runda Tokyo".

Aceste reguli au introdus doua distinctii importante:

intre subventiile 'de export' si cele 'interne', primele fiind supuse unei discipline mai stricte: subventiilor interne li s-au recunoscut valentele de promovare a unor obiective economice si sociale importante, existand doar o obligatie de moderatie in privinta utilizarii lor, in sensul de a nu afecta negativ interesele partenerilor comrciali. In aceasta eventualitate, subventiile interne deveneau contracarabile in acelasi fel ca si cele de export.

Tratamentul mai putin exigent rezervat subventiilor interne in comparatie cu subventiile de export este dificil de conciliat cu constatarea ca, din punct de vedere economic, cele doua categorii de subventii sunt substituibile atunci cand se refera la un produs aparatinand categoriei 'comercializabilelor' (tradeables). Este, intr‑adevar, imposibil ca o subventie interna sa nu afecteze si comertul cu bunul respectiv, dar disjunctia de tratament poate avea mai multe explicatii rationale:

tendinta, evidenta in GATT, de a evita prevederi care pot limita libertatea de decizie a guvernelor in domenii atribuite conventional politicilor economice interne

efectele unei subventii la export se rasfrang integral asupra pietelor externe, pe cand macar o parte a suventiilor interne nu afecteaza direct pietele partenerilor comerciali

intre produsele subventionate, in functie de gradul lor de prelucrare

Incepand de la 1 ianuarie 1958, exista o interdictie generica privind recurgerea la subventii de export pentru produse altele decat cele primare. Mai multe tari dezvoltate au adoptat in 1962 o declaratie care confirma aceasta obligatie, dar tarilor in curs de dezvoltare nu li s-a cerut sa se asocieze la ea.

In baza Codului negociat la Runda Tokyo, aceasta prohibitie s‑a extins si asupra metalelor si mineralelor. In cazul produselor primare, subventionarea exporturilor era permisa cu conditia de a nu avea drept rezultat obtinerea unei cote din exportul mondial mai mare decat cea 'echitabila'.

Aceasta notiune este vaga si subiectiva, fapt recunoscut de un panel constituit in cadrul GATT in 1981, ca raspuns la plangerile americane impotriva subventionarii exportului de faina de grau al CEE, ca urmare a careia cota detinuta in comertul mondial s-a majorat de la 29%, la 75%. Panelul s-a declarat incapabil sa aprecieze daca noua cota de piata este mai mult decat "echitabila", relevand explicit ca prvederile existente nu pot fi operationalizate. In al doilea rand, notiunea de cota-parte "echitabila" este extrem de discutabila principial, devreme ce implica ideea impartirii pietelor.

Dificultati de interpretare a suscitat si delimitarea notiunii de 'produse primare'. Un caz ilustrativ il furnizeaza un alt diferend comercial americano‑comunitar, referitor la exporturile de paste fainoase ale C.E. Subventia acordata de CE viza acoperirea diferentei nefavorabile dintre pretul mondial si cel intern al graului supus prelucrarii, acesta din urma mai ridicat din cauza barierelor netarifare de pe piata comunitara. Pozitia Comunitatii, potrivit carei subventia era aferenta unui produs primar (graul), nu a fost acceptata de panelul constituit, care a conchis ca ea privea un produs prelucrat, fiind asadar supusa normelor mai stringente aplicabile acestora.

Un element crucial al reglementarii multilaterale a problematicii subventiilor il constituie insasi definitia notiunii de subventie. Abordarea acestui aspect a fost amanata multa vreme: in 1961, un panel constituit in cadrul GATT considera ca elaborarea unei definitii precise "nu este nici necesara si nici fezabila", iar Codul asupra Subventiilor negociat la Runda Tokyo nu a continut nici el vreo definitie a notiunii, marginindu-se la o lista (neexhaustiva si cu caracter doar ilustrativ) de masuri care au acest caracter.

Adoptarea unei definitii a fost stanjenita multa vreme si de existenta unei diferente aparent ireconciliabile intre pozitiile sustinute, in principal, de SUA pe de-o parte, si CEE si Japonia pe de alta parte:

conform pozitiei CEE, pentru a constata existenta unei subventii este indispensabila existenta unei poveri in sarcina finantelor publice.

CEE si-a argumentat aceasta pozitie prin faptul ca GATT este un acord interguvernamental si reglementeaza doar actiunile guvernelor, dar exista opinii potrivit carora s-a dorit de fapt limitarea masurilor aplicate in Statele Membre care ar putea fi caracterizate drept subventii si, in consecinta, susceptibile a face obiectul unor actiuni de contracarare. Din acelasi motiv, Comisia Europeana a sustinut in permanenta notiunea de "subventie" cu care se opereaza in cadrul GATT are o cuprindere mai ingusta decat notiunea de "ajutor de stat" cu care se opereaza in cadrul CEE.

Statele Unite au abordat problema definitiei notiunii de subventie dintr-o perspectiva mult mai larga, considerand ca subventionare exista de fiecare data cand beneficiarul primeste un avantaj la care nu ar avea acces in conditii normale de piata, adica fara interventia autoritatii publice.

"Tintele" urmarite de SUA prin aceasta abordare, si care nu pot fi "doborate" daca se opereaza cu criteriul poverii pentru finantele publice, sunt:

. masurile care restrictioneaza exporturile anumitor input-uri, cu consecinta de a le face mai ieftine pentru utilizatorii interni   

. discriminarea de pret practicata in cazul resurselor naturale, oferite la preturi mai scazute (chiar daca acoperitoare de cost) utilizatorilor interni decat cumparatorilor externi

Acordul privind Subventiile si Masurile Compensatorii (SCM) negociat la Runda Uruguay a transat aceasta disputa de o maniera "solomonica": pentru a fi considerata subventie, o masura trebuie sa indeplineasca atat conditia existentei unei contributii financiare din partea autoritatilor cat si pe aceea a existentei unui avantaj conferit beneficiarului. In consecinta, masurile care nu indeplineasc simultan ambele criterii nu sunt supuse disciplinelor GATT/OMC in materie de subventii.

Tipuri de masuri care satisfac criteriul contributiei financiare

un transfer direct de fonduri (alocatie gratuita, credit, infuzie de capital) sau un transfer potential (e.g., garantarea unui credit);

renuntarea la un venit cuvenit autoritatilor (e.g., concesiile fiscale, neexecutarea creantelor bugetare, anularea unor datorii)

furnizarea de bunuri si servicii (altele decat elemente generale de infrastructura) in conditii concesionale sau achizitionarea de bunuri la preturi mai mari decat cele prevalente pe piata

Notiunea de contributie financiara a autoritatilor este extinsa pentru a lua in considerare activitatea oricarei entitati publice, inclusiv autoritati locale, agentii parastatale si chiar firme private (in masura in care ele actioneaza potrivit instructiunilor emise de autoritati).

Circumstante in care criteriul avantajului conferit beneficiarului este satisfacut

in cazul creditelor: nivel de dobanda mai mic decat cel accesibil in conditii normale de piata debitorului; se pot lua in considerare si modalitatile de securizare a creditului (respectiv gajurile si/sau ipotecile constituite de debitor), daca acestea sunt mai putin exigente decat cele practicate in mod curent pe piata pentru debitori care au aceeasi bonitate

in cazul garantiilor: daca situatia financiara a imprumutatului este necorespunzatoare, garantarea creditelor acordate acestuia poate reprezenta o subventie; de asemenea, caracterul de subventie apare si daca garantia nu este remunerata adecvat de beneficiarul ei (daca are conditii de pret mai bune decat cele existente pe piata)

in cazul infuziilor de capital, ele pot fi apreciate drept subventii daca nu sunt compatibile cu consideratii comerciale: pretul platit pentru actiunile achizitionate este mai mare decat cel de piata; este improbabil ca ele sa permita obtinerea unui profit normal, intr-un interval rezonabil de timp;

Notiunea de avantaj conferit beneficiarilor nu este suficient de bine precizata, intrucat nu se specifica daca este vorba de un avantaj net sau unul brut. Distinctia este importanta, deoarece adesea - cu precadere in tarile in curs de dezvoltare - unele avantaje conferite operatorilor economici sunt destinate compensarii costurilor impuse acestora prin alte interventii guvernamentale (e.g., controlul preturilor la iesire). Actuala definitie da posibilitatea instituirii de masuri compensatorii contra unor exportatori care, pe ansamblu, sunt afectati negativ de interventia autoritatilor din tara de origine.

Simpla existenta a unei subventii (deci a unei masuri care satisface criteriile stablite prin Acordul SCM) nu o face contracarabila de catre partenerii comerciali. Subventiile pot deveni "tinte" ale unor actiuni de contracarare doar daca indeplinesc si criteriul selectivitatii.

Distinctia operata intre masurile selective si cele general accesibile se bazeaza pe o prezumtie rationala: masurile generice (e.g., asistenta cu finalitate sociala, pentru protectia mediului, dezvoltare regionala sau cercetare fundamentala) sunt mult mai susceptibile a fi adresate corectarii unor situatii veritabile de esec al pietei, dacat motivate de dorinta de a deturna in mod strategic rente din alte tari, distorsionand astfel alocarea resurselor la scara internationala. Ajutoarele selective sunt considerate suspecte ab initio si deoarece se considera ca ele presupun inerent "negocieri" intre autoritati si beneficiari, generand elemente puternice de indepartare de la principiul egalitatii de tratament.

"Specificitatea" unei subventii poate fi evidentiata in mai multe dimensiuni:

● la nivel de intreprindere

● la nivel de sector (ramura)

● la nivel regional

● la nivel de produs

Specificitatea este reputata inexistenta cand exista "criterii explicite, verificabile si obiective" de eligibilitate a beneficiarilor potentiali ai subventiei, ceea ce inseamna ca:

se caracterizeaza prin neutralitate (modul in care sunt formulate nu favorizeaza anumiti beneficiari potentiali)

sunt de natura economica

sunt orizontale (subventia este accesibila oricarui operator care indeplineste criteriile).

O masura care, la prima vedere, pare a fi neutra, se poate dovedi, dupa o examinare mai aprofundata, a fi selectiva de facto. Intre elementele care pot conferi specificitate unor ajutoare reputate a fi general accesibile in mod formal se numara:

acordarea unor sume disproportionate ale subventiilor anumitor intreprinderi,

utilizarea subventiei de catre un numar limitat de intreprinderi

maniera in care autoritatea gestionara a subventiei isi poate exercita puterea de decizie cu privire la acordarea/refuzul subventiei catre un anumit beneficiar

Acordul SCM a clasificat subventiile in trei categorii:

prohibite;

permise, dar contracarabile;

"neactionabile" (categorie desfiintata incepand de la 1 ianuarie 2000)

Aceasta abordare reflecta compromisul intre pozitiile sustinute de participantii la negociere, dand partial satisfactie C.E.E., care a urmarit sa obtina "imunitate" pentru unele practici de subventionare care constituie esenta insasi a unor politici comunitare (politica regionala, politica de mediu, sau politica de cercetare-dezvoltare). S.U.A. s-au opus pana in ultima faza a negocierilor principiului excluderii anumitor subventii de la posibilitatea contracararii lor in tara de import si au insistat in schimb pentru extinderea cuprinderii categoriei subventiilor interzise.

Subventiile interzise ("lista rosie")

subventii de export (care sunt dependente de performanta de export)

subventiile a caror acordare este conditionata de utilizarea produselor de origine interna cu precadere fata de importuri

Fata de situatia anterioara, s-a produs o extindere a interdictiei pe trei paliere:

tipuri de subventii (s-au adaugat cele destinate substituirii importurilor)

produse acoperite (nu mai sunt exceptate decat acele produse agricole care fac obiectul prevederilor relevante ale Acordului privind Agricultura)

tari care trebuie sa respecte aceasta disciplina (nu mai exista derogari decat pentru tarile cel mai putin avansate si cele cu un PIB/locuitor de sub 1000 USD, si numai cu privire la subventiile de export; restul tarilor in curs de dezvoltare trebuie sa elimine subventiile interzise dupa o perioada de tranzitie)

Simplul fapt ca o intreprindere care exporta primeste subventii nu inseamna ca acestea sunt subventii de export. Pe de alta parte, anumite subventii pot fi considerate de facto subventii de export daca se constata ca ele au fost acordate in anticiparea unor tranzactii de export.

Acordul SCM contine o lista ilustrativa de subventii de export (absenta anumitor tipuri de masuri de pe aceasta lista nu are semnificatia ca ele nu pot fi considerate subventii de export).

Anumite subventii direct legate de exportul bunurilor la care se refera sunt scoase de sub incidenta interdictiei:

schemele de drawback si exonerarile/restituirile de impozite indirecte

operatiunile de creditare concesionala a exporturilor si de asigurare/garantare a creditelor de export care sunt conforme cu regulile stablite in Aranjamentul OECD

exista un element de neclaritate, in masura in care se face referire explicita doar la prevederile referitoare la dobanzi ale Aranjamentului, ceea ce ar putea insemna - teoretic - ca operatiunile pure cover (care nu comporta nici o bonificare de dobanzi) ar putea face obiectul prohibitiei in masura in care au loc in conditii mai favorabile decat cele normale de piata

este discutabil faptul ca prevederile unui acord la care nu toti membrii OMC sunt parte pot determina intinderea obligatiilor acestora in cadrul OMC, in conditiile in care aceste prevederi pot fi manipulate in favoarea subsetului de membri OMC care iau parte la acel acord "plurilateral"

Faptul ca nu li se aplica prohibitia nu are semnificatia ca aceste subventii nu pot fi contracarabile.

Orice membru OMC are dreptul de a se plange de existenta unor subventii de export, chiar daca acestea nu il afecteaza deloc, iar singura masura acceptabila a partii care subventioneaza este retragerea subventiei. Retragerea unei subventii prohibite trebuie sa se produca "fara intarziere" nu se limiteaza la actiuni prospective, ci presupune si recuperarea subventiilor acrodate anterior (actiune retrospectiva). Aceasta, spre deosebire de alte masuri neconforme cu obligatiile membrilor OMC, unde se pot recomanda si alte modalitati de conformare, iar partea in defect dispune de "o perioada rezonabila" de punere in aplicare.

Subventiile permise, dar pasibile de masuri de contracarare ("lista galbena")

Includ, la ora actuala, toate tipurile de subventii care nu sunt prohibite.

Pana la finele anului 1999, exista categoria suvbevntiilor necontracarabile ("lista verde"), care cuprindea subventiile legate de protectia mediului, activitatea de cercetare-dezvoltare si dezvoltarea regionala. Acestea nu erau pasibile de masuri de contracarare, cu conditia sa fi fost notificate in prealabil. Asemenea notificari nu s-au facut insa. Din cauza acestei lipse de interes, ca si din cauza pozitiei unor tari in curs de dezvoltare, care considerau ca tipurile de subventii astfel "protejate" nu prezinta interes pentru ele si care au incercat sa lege acordul lor pentru continuarea existentei acestei categorii de subventii de slabirea disciplinei in alte domenii ale reglementarii subventiilor, "lista verde" a devenit caduca.   

Subventiile care nu sunt interzise pot fi contracarate doar daca au "efecte adverse" (negative) asupra partenerilor comerciali. Aceste efecte negative se pot manifesta sub trei forme:

a) prejudiciu material cauzat unei ramuri productive dintr-o tara importatoare (creat prin exportul pe piata acesteia de bunuri care au beneficiat de subventii);

b) anularea sau limitarea avantajelor rezultate pentru o alta tara din prevederile Acordului General (daca subventia pune productia interna intr-o situatie mai favorabila fata de importuri, lipsind astfel de relevanta reducerea barierelor la import negociata in cadrul GATT);

c) afectare serioasa a intereselor altei tari (evictiunea exporturilor acesteia catre o terta tara de catre exporturile provenite din tara care subventioneaza; comprimarea preturilor produselor subventionate).

Masurile de contracarare pot lua doua forme:

impunerea de masuri compensatorii

apelarea la mecanismul de reglementare a diferendelor pentru a determina renuntarea la asemenea practici; cum neconformarea cu decizia organului de reglementare a diferendului nu atrage sanctiuni aplicate de ansamblul membrilor, ea nu poate avea decat cel mult consecinta adoptarii de masuri de retorsiune din partea tarii lezate. Din acest motiv, de fiecare data cand masurile compensatorii se preteaza particularitatilor cazului concret de subventionare, ele vor fi preferate.

Codul SCM introdusese prevederi potrivit carora existenta unor "efecte adverse" se prezuma in cazul anumitor tipuri de subventii:

- nivelul ad valorem de subventionare al unui produs depaseste 5% din valoarea respectivului produs;

- subventia este destinata acoperirii pierderilor de exploatare ale unei ramuri;

- subventia este destinata acoperirii pierderilor de exploatare ale unei intreprinderi (cu exceptia unor masuri punctuale, nerecurente si nerepetabile, luate pentru a preveni aparitia pe termen scurt a unor probleme sociale acute si destinate facilitarii gasirii unor solutii pe termen lung respectivelor probleme);

- subventia consta in renuntarea de catre autoritati la drepturile de creanta avute fata de unele intreprinderi sau acordarea de transferuri gratuite unor intreprinderi pentru a le permite sa-si ramburseze datorii contractate anterior.

Aceasta prezumtie rasturna sarcina probei, in sensul ca ii revenea partii care subventiona obligatia de a demonstra absenta efectelor negative. Acesta situatie era oarecum similara cu cea existenta in ceea ce priveste subventiile interzise, unde nu trebuie demonstrata - pentru a recurge la masuri de contracarare - existenta de efecte negative. In acest ultim caz, insa, partea care subventioneaza nu poate contesta existenta unor asemenea efecte

Tratamentul special al acestor tipuri de subventii a luat sfarsit incepand din 2000, odata cu cel rezervat subventiilor "necontracarabile". Statele Unite insista insa pentru adaugarea lor in "lista rosie".