METODELE UTILIZATE PREDILECT PENTRU DETERMINAREA 'VALORII NORMALE' IN UNELE TARI INITIATOARE, PE PARCURSUL ANILOR '80

METODELE UTILIZATE PREDILECT PENTRU DETERMINAREA 'VALORII NORMALE' IN UNELE TARI INITIATOARE, PE PARCURSUL ANILOR '80

Faptul ca alegerea metodei poate influenta semnificativ rezultatul anchetei antidumping este ilustrat prin aceea ca, in medie, procedurile care recurg la valoarea construita se soldeaza cu rezultate restrictive intr-un numar de cazuri cu 10% mai mare decat pe ansamblul investigatiilor antidumping solutionate in C.E.

Determinarea unei 'valori construite' nu poate fi decat arbitrara, chiar si in ipoteza - putin probabila, de altfel - in care organele abilitate ar manifesta cea mai stricta impartialitate. Evaluarea costurilor variabile presupune estimari ale cantitatilor si preturilor aferente input-urilor utilizate in procesul de productie, ceea ce conduce ipso facto la rezultate divortate de realitate. De asemenea, existenta a numeroase particularitati in economia fiecarei tari fac practic imposibila o determinare obiectiva a valorii construite. De exemplu, ca urmare a diferentelor existente intre sistemele contabile nationale, devine absolut nerealist sa se creada ca se pot aloca cu precizie costurile generale, mai ales in cazul unui exportator care produce simultan mai multe categorii de bunuri diferite. Un bun exemplu il constituie ancheta antidumping desfasurata in Africa de Sud pentru anumite sortimente inferioare de carne de pui exportata de SUA: in SUA, costurile generale sunt alocate pe categorii de produse in functie de contributia acestora la realizarea venniturilor, pe cand investigatorii sud-africani au efectuat alocarea in functie de greutate, ajungand astfel la constatarea unor marje de dumping de 200-300%.

'Valoarea construita' este presupusa a include si o cota de profit. Conceptual, aceasta exigenta este exagerata, deoarece existenta profitului nu este indispensabila (simpa acoperire a costurilor ar trebui sa fie suficienta). Practic, a lasa unor organe administrative latitudinea de a determina care trebuie sa fie profitul dintr-o anumita operatiune comerciala este un procedeu nu lipsit de similitudini cu ceea ce se petrece intr-o economie de comanda. In S.U.A. si Canada, legislatiile nationale pretindeau o cota arbitrara a profitului, de 8%. Absurditatea unei asemenea prevederi a fost relevata pana si de Consiliul Consilierilor Economici ai Presedintelui S.U.A. in raportul sau din 1987, in care se arata ca rata medie a profitului in sectoarele prelucrator si comercial din America anului 1986 fusese mai mica de 5%. In acest context, se cuvine remarcat caracterul mai moderat al dispozitiilor australiene in materie, care accepta posibilitatea unei cote nule de profit.

In continuare, SUA recurge la atribuirea unor marje de profit excesive, bazate pe situatii exceptionale din tara exportatoare (nerelevante pentru tranzactiile investigate) si care depasesc de cateva ori ratele profitului inregistrate in industriale concurente americane.

Revizuirea Codului antidumping a dus la o intarire a regulii potrivit careia organele de ancheta trebuie sa ia in considerare costuri si profituri efectiv realizate in cadrul procesului de determinare a valorii normale. Totusi, posibilitatea recurgerii la marimi artificiale nu poate fi exclusa cu desavarsire datorita precizarii ca elementele de cost efective trebuie sa fie cele care prevaleaza "in conditii comerciale normale". Aceasta precizare valideaza de fapt mai vechea practica a Comisiei Europene de a nu lua in considerare decat vanzarile cele mai profitabile ale unui exportator in vederea determinarii nivelului de profit care se include in calculul valorii construite.

Desi AAD a incercat sa limiteze abuzurile legate de asemenea 'estimari' ale profitului, prevazand ca acesta nu trebuie sa depaseasca profitul obisnuit realizat pe piata interna a tarii de origine la vanzarile acelorasi categorii de bunuri, marjele de profit atribuite de organele de ancheta sunt nerezonabil de ridicate si, in mod sistematic, semnificativ mai mari decat ratele de profit ale producatorilor concurati de importuri din tarile care desfasoara investigatiile.

In cazurile in care se recurge la metode de determinare a valorii normale pe baza costurilor de productie existente in tari 'surogat', acestea sunt astfel alese incat sa maximizeze probabilitatea determinarii dumpingului. Aceasta imprejurare nu este deloc surprinzatoare daca se are in vedere ca, de cele mai multe ori, tara 'surogat' este propusa de chiar producatorii interni care au determinat deschiderea anchetei.

Recursul la "cele mai bune informatii disponibile" are loc, in principiu, atunci cand exportatorul acuzat nu ofera informatiile necesare. Cu timpul insa, solicitarile de informatii ale invetigatorilor au devenit tot mai nerezonabile (numar de informatii, format de prezentare a lor, termene extreme de scurte), ducand fie la refuzul, fie la imposibilitatea exportatorilor acuzati de a le da curs. In multe cazuri, informatiile utilizate ca substitut provin tocmai de la producatorii interni afectati negative. Ca urmare:

a) constatarea existentei dumpingului devine mult mai probabila: in SUA, in toate cazurile investigate intre 1980 si 1995 in care s-a recurs la "cele mai bune informatii disponibile" s-a constatat existenta dumpingului

b)    marjele de dumping determinate prin aceasta metoda sunt mult mai mari: studii independent desfasurate in SUA converg in a indica faptul ca recuirgerea la "cele mai bune informatii disponibile" duce la dublarea marjei de dumping constatate.

Aceasta situatie este cu atat mai preocupanta cu cat, in SUA, circa o treime din cazuri sunt "rezolvate" cu utilizarea acestei metode.   

A2. Pretul de export

Ca si in cazul determinarii "valorii normale", pretul de export este supus la numeroase ajustari pentru a se ajunge la o marime care sa faca mai probabila constatarea dumpingului.

O prima metoda frecvent utilizata pentru a mari probabilitatea determinarii dumpingului consta in efectuarea de comparatii asimetrice, constand din:

● efectuarea unor deduceri din pretul de export care sunt mai cuprinzatoare decat cele aplicate pretului intern pentru a il aduce la exprimarea ex works. Alegerea conditiei ex works, desi teoretic cea mai susceptibila a reflecta situasie proprie fiecarui producator in parte, este problematica deoarece aceste preturi (ex works) nu sunt direct obervabgile. De aceea, in practica se porneste de la preturi efectiv praticate in aval, si se merge inapoi prin ajustari pentru tot felul de elemente de cost, evaluate arbitrar.

● absenta ajustarilor care sa reflecte diferentele dintre cantitatile vandute sau cele privitoare la nivelul vanzarilor (en gros sau en detail) intre piata interna si cea de export. Or, este stiut ca nivelul preturilor este serios influentat de variabilele amintite. AAD cere ca pretul de export si valoarea normala sa fie comparate la acelasi nivel de comercializare, pe cat posibil in acelasi moment (sau la momente foarte apropiate) si sa se tina seama de de orice alte diferente care pot afecta comparabilitatea celor doua categorii de preturi.

● neluarea in considerare a influentei diferentelor de calitate, mai ales in situatia exportatorilor din tari in curs de dezvoltare, ale caror piete interne au obiceiuri de consum nesofisticate

Dar Aspectul cel mai contestabil al comparatiilor facute intre 'valoarea normala' si pretul de export este cel cunoscut sub numele de zeroing. Dupa cum am aratat anterior, 'valoarea normala' se determina ca o medie doar a acelor preturi superioare costurilor. Aceasta medie este comparata apoi cu pretul fiecarei tranzactii individuale pe piata de export. Tranzactiile individuale al caror pret depaseste 'valoarea normala' (deci nu exista dumping) sunt si ele scoase din calcul. Cu alte cuvinte, marja de dumping determinata pentru ansamblul tranzactiilor unei firme ajunge sa fie data de media marjelor pozitive, cu neglijarea totala a marjelor negative. Este suficient, asadar, ca o singura tranzactie sa se faca la un pret inferior 'valorii normale' pentru ca sa se constate existenta dumpingului, chiar daca in toate celelalte tranzactii a existat, de fapt, o marja negativa de dumping. Interesant este si faptul ca, atunci cand se determina existenta prejudiciului, toate importurile facute sunt luate in considerare, deci si acelea care, in mod vadit, au avut un pret superior 'valorii normale'. Acordul Antidumping a incercat sa corecteze aceasta practica (prevazand efectuarea comparatiilor fie intre media ponderata a "valorii normale" si media ponderata a preturilor tuturor tranzactiilor comparabile de export, fie intre valoarea normala si pretul de export pentru fiecare tranzactie in parte), dar rezultatele sunt neconcludente.

A3.    Marja de dumping

Dimensiunea calculata a marjei de dumping are doua implicatii imediate:

cu cat este mai mare, cu atat mareste sansele constatarii existentei unui prejudiciu;

potrivit art.VI par.2 al Acordului General, ea reprezinta nivelul maxim la care pot fi stabilite taxele antidumping.

Deoarece insasi derularea unei anchetei antidumping este susceptibila a deprima fluxurile comerciale, continuarea unei anchete antidumping in conditiile in care marja determinata initial este aproape neglijabila nu poate decat sa indice existenta unei intentii de 'hartuire' a exportatorilor. Or, in practica C.E. si S.U.A. nivelul de minimis al marjei de dumping (nivel sub care ancheta este inchisa) era extrem de redus: 1,5% si, respectiv, 0,5%. Tinand seama de numeroasele ajustari rudimentare pe care le comporta calcularea unei marje de dumping, un asemenea grad de precizie este ridicol. Introducerea unei clauze de minimis de 2% in Acordul antidumping nu reprezinta decat o ameliorare extrem de modesta a acestei situatii.

Testul "taxei celei mai mici" (lesser duty rule): consta in posibilitatea de a aplica o taxa mai mica decat marja de dumping, daca aceasta taxa este suficienta pentru a elimina prejudiciul cauzat producatorilor interni. Intre marii utilizatori de masuri antidumping doar UE si de Australia recurg la el. In contrast, legislatiile americana si canadiana cer explicit ca taxa antidumping sa fie aplicata la nivelul intregii marje de dumping constatate.

In UE, se compara marja de dumping cu o marja de "sub-cotare", care reprezinta procentul cu care pretul de export este mai mic decat un pret-tinta reprezentand costul de productie (la nivelul optim de utilozare a capacitatii de productie) plus o marja rezonabila de profit pentru producatorii comunitari.    Daca marja de "sub-cotare" este mai mica decat marja de dumping, taxa antidumping aplicata se stabileste la nivelul primeia.

In circa jumatate din cazurile investigate intre 2002-2005, marja de sub-cotare a fost mai mica, iar taxa antidumping aplicata nu s-a ridicat la nivelul intregii marje de dumping. In unele cazuri, diferentele sunt substantiale (in perioada 1988-1992, taxa medie aplicata a reprezentat doar jumatate din marja medie de dumping determinata, care era de 40%). Pe de alta parte, in UE este practica curenta ca, in perioadele in care preturile interne sunt "deprimate", sa nu se mai masoare marja de sub-cotare prin raportarea la preturile efectiv practicate de firmele comunitare, ci la preturi-tinta ipotetice, bazate pe "costurile de productie si o marja rezonabila de profit". Acesta este principalul motiv pentru care, potrivit lui Hylke Vandenbussche, marjele calculate in perioada 1985-90 fata de importurile provenite din Europa Centrala au fost supraestimate cu 14-20 puncte procentuale.

B. Solutionarea anchetelor antidumping

B1. Masurile provizorii

Pentru a evita amplificarea prejudiciului creat producatorilor interni de catre importurile suspectate de dumping in cursul desfasurarii anchetelor antidumping, este posibila aplicarea de masuri provizorii, care anticipeaza solutionarea investigatiei in curs. Masurile provizorii constau, de regula, in depunerea de catre exportator a unei garantii egale cu taxa de dumping provizorie determinata de autoritatile competente. In cazul in care rezultatul final al anchetei este negativ, aceste garantii sunt restituite, dar costul imobilizarii de fonduri astfel generate reprezinta o pierdere neta pentru exportator. Frecventa anchetelor antidumping care duc la introducerea de masuri provizorii este importanta si in crestere.

Acordul antidumping conditioneaza introducerea masurilor provizorii de existenta unei determinari preliminare a existentei dumpingului si prejudiciului. Mai mult, pentru a evita ca aceste determinari preliminare sa se transforme in acte pur formale, cu concluzii dinainte cunoscute, revizuirea efectuata cu ocazia Rundei Uruguay a interzis aplicarea de masuri provizorii inaintea scurgerii unei perioade de 60 de zile de la data initierii investigatiei. Aceste conditii nu sunt insa integral respectate in toate jurisdictiile nationale. Astfel, reglementarile americane prevad posibilitatea intrroducerii de masuri provizorii chiar inaintea unei determinari preliminare a existentei dumpingului, atunci cand exista "circumstante critice" (cum ar fi, de pilda, suspiciunea Departamentului Comertului ca importuri masive de bunuri fata de care a fost deschisa o ancheta antidumping se pot desfasura intr-un interval de timp foarte scurt). Perioada in care pot fi aplicate masuri provizorii se intinde cel mult pana la incheierea anchetei, fara a depasi insa un anumit interval prestabilit. Anterior revizuirii Codului antidumping, acest interval maxim era stabilit la 4 luni, cu posibilitatea de prelungire pana la 6 luni. Ulterior, durata maxima a fost extinsa la 6 si, respectiv, 9 luni in cazurile in care "autoritatile nationale examineaza posibilitatea aplicarii unei taxe mai mici decat marja de dumping".

B2. Taxele definitive

Pe langa efectul protectionist pe care il genereaza prin majorarea pretului importurilor vizate, aplicarea taxelor antidumping definitive se face adesea de o maniera care penalizeaza in mod nejustificat pe concurentii externi. Cel mai criticabil aspect de relevat in aceasta privinta este ca nu pentru toti exportatorii carora li se aplica taxe antidumping se face in prealabil dovada existentei dumpingului. Motivele care fac ca anumitor exportatori sa le fie aplicate taxe antidumping fara ca o marja individuala de dumping sa fi fost calculata pentru fiecare dintre ei sunt de natura diversa: exportatori care refuza sa coopereze cu organele de ancheta, nefurnizand informatiile cerute; exportatori "nou veniti", care incep sa exporte dintr-o tara dupa ce alte firme exportatoare din tara respectiva au fost deja supuse unei anchete si, ulterior, aplicarii de taxe antidumping; exportatori care nu au putut fi investigati datorita multitudinii de firme investigate cu privire la exportul aceluiasi bun si al volumului de export relativ redus in raport cu cel al firmelor investigate.

Pana la uniformizarea tratarii acestor situatii pe care o urmareste noul Cod antidumping, practicile nationale erau destul de diferite. Astfel, in C.E. se determina o taxa antidumping 'reziduala' (de regula, egala cu nivelul cel mai mare al taxelor calculate pentru diferiti exportatori din aceeasi tara) care se aplica apoi automat exportatorilor din tara respectiva care nu au fost activi pe perioada desfasurarii anchetei. Dupa 1988, taxa reziduala a inceput sa se aplice la nivelul indicat de "cele mai bune informatii disponibile": avand in vedere ca, de regula, aceste informatii sunt furnizate de concurentii comunitari ai exportatorilor vizati, schimbarea metodei nu a atras si o reducere importanta a inerentului sau caracter restrictiv.

Departamentul american al Comertului nu investigheaza, de regula, decat tranzactiile efectuate de exportatorii mai importanti (care cumuleaza peste 60% din volumul exporturilor destinate Statelor Unite provenite dintr-o anumita tara) si extrapoleaza rezultatul acestor anchete asupra companiilor conationale care au un volum mai mic de activitate. Taxa "reziduala" aplicata acestora reprezinta media ponderata a taxelor aplicate exportatorilor investigati (cu precizarea ca nu se iau in considerare pentru calculul acestei medii marjele de dumping nule sau de minimis). Chiar daca firmele neinvestigate furnizeaza din proprie initiativa informatii susceptibile a le dovedi corectitudinea, Departamentul Comertului are latitudinea de a nu le lua in considerare.

Practica in materie de taxe reziduale a Canadei este cea mai rezonabila, in masura in care nivelul acestora se stabileste ca o medie a marjelor determinate prin anchete, cu luarea in considerare inclusiv a marjelor nule si a celor de minimis.

Acordul antidumping admite posibilitatea aplicarii de taxe unor exportatori neinvestigati, incercand limitarea, intr-o anumita masura, a caracterului arbitrar si restrictiv al unei asemenea practici. Faptul ca, pentru prima data, asemenea practici au primit o legitimare internationala este partial compensat prin aceea ca regulile convenite reduc restrictivitatea unora din procedurile utilizate curent pana atunci de unele tari. Astfel, in cazurile in care numarul de exportatori care ar trebui investigati este excesiv astfel incat sa faca impracticabila determinarea unor marje de dumping individuale, Codul permite sa se recurga la metode statistice de esantionare a firmelor de investigat. Orice exportator individual neinclus in esantion are insa dreptul de a cere ca o marja de dumping separata sa fie calculata in cazul sau particular. Este de asteptat ca aceasta latitudine data organelor de ancheta sa contribuie la cresterea numarului procedurilor antidumping vizand produse precum textilele si incaltamintea, unde numarul mare de exportatori facea dificila desfasurarea de anchete pentru fiecare exportator in parte.

In cazurile exportatorilor "nou veniti", se pot de asemenea aplica taxe reziduale, cu precizarea ca acestea vor fi considerate provizorii, iar noi anchete vor trebui desfasurate 'cu promptitudine'.

Taxele antidumping aplicate exportatorilor care nu au fost examinati in mod individual nu trebuie sa depaseasca media ponderata a marjelor de dumping constatate in cazul exportatorilor care au facut deja obiectul unor anchete. Media ponderata a marjelor in functie de care se determina taxele reziduale nu este obligatoriu sa includa marjele nule si cele de minimis constatate (ceea ce este o trasatura restrictiva) dar, pe de alta parte, nu va putea include nici marjele (de regula, foarte ridicate) calculate prin metoda "celor mai bune informatii disponibile". Aceasta ultima precizare este judicioasa, deoarece nu li se poate pretinde exportatorilor neinvestigati sa sufere consecintele refuzului de cooperare cu organele de ancheta al unora din exportatorii supusi investigatiei.

Pe ansamblu, insa, practica taxelor reziduale marcheaza o indepartare foarte serioasa de la ratiunile legitime de existenta ale masurilor antidumping si are ca foarte probabil efect blocarea sanselor de penetrare pe piata importatoare a exportatorilor nou veniti, care sunt adesea mai competitivi decat cei traditionali.

Exportatorii penalizati prin aplicarea de taxe antidumping au insa de facut fata si unor practici de sicanare din partea autoritatilor tarilor importatoare, sub cele mai variate forme:

Incertitudinea legata de valoarea taxelor percepute. In S.U.A., desi serviciul vamal colecteaza o garantie la importul fiecarei partizi de marfa supusa aplicarii taxei antidumping, suma efectiv datorata nu se calculeaza decat retrospectiv, la sfarsitul anului, punandu-l pe importator in situatia de a nu-si putea determina cu precizie, in avans, obligatiile de plata. Mai mult, in situatia in care taxa definitiva calculata este mai mare decat cea provizorie, platita anterior finalizarii anchetei, importatorul trebuie sa achite nu numai diferenta, in mod retroactiv, dar este obligat si la plata unor dobanzi aferente acestei diferente. Practici similare au devenit recent posibile si in C.E.: amendamentele Regulamentului antidumping emis de Consiliu si intrat in vigoare la 1 ianuarie 1995 autorizeaza Comisia sa ceara autoritatilor vamale "inregistrarea" anumitor importuri astfel incat sa permita aplicarea ulterioara de taxe antidumping asupra acestor importuri, cu incepere din momentul inregistrarii lor. Perioada de inregistrare nu poate depasi 9 luni.

Obligativitatea reflectarii in pretul de vanzare pe piata de export a taxei antidumping percepute. Acordul antidumping nu contine nici o prevedere care sa impuna reflectarea in pretul de vanzare a taxei antidumping, rezumandu-se la a stipula ca, pentru determinarea pretului de export, nu trebuie deduse taxele antidumping platite de exportator atunci cand acesta poate demonstra existenta unor modificari ale valorii normale si ale costurilor dintre momentul exportului si cel al comercializarii pe piata de import. Logica este aceeasi ca cea care prevaleaza in cazul taxelor vamale: exportatorii sunt liberi sa suporte ei insisi (micsorandu-si marja de profit) efectul altminteri amplificator de pret al oricarei taxe.

Printr-o modificare adusa in iulie 1988 Regulamentului antidumping comunitar, a fost impusa obligatia ca pretul de export al bunurilor supuse unor taxe antidumping sa se modifice corespunzator pentru a reflecta impactul taxei antidumping, pe temeiul ca nemodifcarea pretului de export ca rezultat al taxei antidumping este o dovada a majorarii marjei de dumping initiale. Aceasta obligatie nu este insa automata, punerea ei in aplicare necesitand o solicitare expresa adresata in acest sens Comisiei de cel putin o firma comunitara concurata de respectivele importuri. Comisia are obligatie de a initia investigatii "anti-absorbtie" in aceste cazuri. In perioada 2000-2004, au fost initiate doar 3 asemenea investigatii, iar 2 investigatii s-au finalizat prin majorarea taxei stabilite initial.    Comisia trebuie sa ia in considerare modificarile valorii normale invocate de exportator drept justificare a faptului ca pretul de export pe piata comunitara nu a sporit proportional cu nivelul taxei antidumping aplicate exporturilor sale.

Existenta prevederilor "anti-absorbtie" este susceptibila de a mari atractivitatea angajamentelor asumate de exportatori ca modalitate de solutionare a anchetelor antdumping si, in acelasi timp, ofera firmelor comunitare o pozitie foarte puternica pentru a extrage angajamente cat mai favorabile lor: costurile mai mari pe care le implica astfel alternativa taxelor antidumping maresc, in optica exportatorilor, valoarea angajamentelor, determinandu-i sa "plateasca" mai scump pentru posibilitatea de a le asuma.

O versiune atenuata a intentiei de a asigura reflectarea in pret a taxelor antidumping o ofera si practica, introdusa in Statele Unite tot in 1988, de a nu admite ca taxele antidumping si cele compensatorii sa faca obiectul restituirii in cadrul regimului de "drawback".

Mentinerea sanctiunii si dupa ce faptul generator a incetat sa existe. Desi, in principiu, importatorul este indreptatit la restituirea taxelor percepute asupra acelor importuri facute la preturi conforme cu valoarea normala, in practica C.E. aceasta nu se produce decat la 2-4 ani dupa ce practica incriminata a fost abandonata. Pentru importatorii care nu sunt 'independenti' fata de exportatori, conditiile impuse in C.E. pentru a dovedi ca marja de dumping a fost eliminata sunt draconice. Nu este suficienta majorarea pretului initial, considerat de dumping, cu marja calculata, ci mai trebuie adaugata si taxa antidumping (pe care Comisia o trateaza ca fiind un element de cost care intervine intre momentul importului si cel al comercializarii pe piata comunitara). Cu alte cuvinte, pretul trebuie sporit cu dublul marjei de dumping pentru a convinge autoritatile comunitare ca practica neloiala a incetat.

Intre numeroasele carente de ordin logic ale procedurilor antidumping se numara si aceea ca, desi se investigheaza evolutii petrecute pe parcursul unui interval limitat de timp, rezultatele lor sunt aplicate o indelungata perioada ulterioara, in decursul careia multe din circumstantele initial avute in vedere cunosc modificari esentiale.

Din acest punct de vedere, practica Statelor Unite este cea mai criticabila. Taxele antidumping, odata impuse, raman in vigoare sine die, cu foarte putine exceptii. Departamentul Comertului poate decide revocarea unei masuri antidumping numai daca nu s-a realizat nici un import din sursa afectata timp de 4 ani sau daca nu se formuleaza o cerere expresa de reconsiderare a cazului. Chiar si in aceasta situatie, reanalizarea este extrem de sumara, tendinta Departamentului Comertului fiind de a mentine in vigoare masura restrictiva daca exista producatori interni sau sindicate care se opun revocarii sale. Mai mult, incepand din 1987, Departamentul Comertului a adoptat strania pozitie de a cere exportatorilor sa faca dovada ca nu exista 'pericolul' ca practica de dumping sa fie reluata in viitor. Datorita acestor conditii foarte severe, proportia masurilor revocate in urma reanalizarii este foarte scazuta: din 263 de "revizuiri" intreprinse intre iulie 1998 sin august 2002, masurile antidumping au fost aborgate in numai 24 cazuri. In atari conditii, nu este deloc surprinzator ca Statele Unite au cea mai restrictiva poatura dintre toti "utilizatorii tradizionali" in ceea ce priveste durata de mentinere in vigoare a masurilor antidumping.

In celelalte tari dezvoltate, s-au introdus la mijlocul anilor '80 clauze de extinctiune in virtutea carora, la capatul unei perioade determinate, masurile antidumping sunt revocate daca nu sunt probate temeiuri pentru a le mentine in vigoare. In C.E., acest sistem functioneaza din 1985, aplicandu-se masurilor aflate in vigoare de 5 ani. Clauze de extinctiune au mai fost introduse si de Canada (in 1984, prevazand abrogarea masurilor la capatul a 5 ani de la intrarea in vigoare) si de Australia (in 1986 - 3 ani).

De la introducerea clauzei de extinctiune in C.E. si pana la finele anului 1995, nu mai putin de 251 de masuri antidumping au fost lasate sa expire in virtutea acestei clauze, cifra semnificativa in raport cu cele 147 masuri aflate in vigoare la sfarsitul acestui interval. Datorita faptului ca revocarea masurilor antidumping poate fi amanata daca o revizuire a cazului conduce organele de ancheta la concluzia ca revocarea poate avea drept rezultat reinceperea practicilor de dumping ale exportatorilor vizati, numarul masurilor mentinute in vigoare pe o perioada mai indelungata decat cea prevazuta de clauza de exctinctiune poate fi important. Astfel, in C.E., in perioada 1985-89, numai 20% din masurile 'vechi' de 5 ani au fost eliminate. In Canada, aceasta proportie este mai insemnata, in medie numai 25% din masurile antidumping "supravietuind" dincolo de pragul celor 5 ani.

Acordul antidumping consacra obligativitatea introducerii de clauze de extinctiune in toate reglementarile nationale, codificand astfel practica mai multor tari dezvoltate si, potential, reducand restrictivitatea practicii americane. Clauza de extinctiune adoptata presupune incheierea automata a unei masuri antidumping la capatul unei perioade de aplicare de 5 ani, afara de cazul in care o revizuire initiata inainte de scurgerea celor 5 ani determina necesitatea prelungirii masurii. Textul contine insa un element de ambiguitate, nefiind clar daca revizuirea trebuie incheiata inainte de termenul de 5 ani: in caz contrar, tinand sema de faptul ca durata investigatiei de revizuire nu poate depasi 18 luni, este posibil ca o masura antidumping (chiar neprelungita) sa fie mentinuta in vigoare vreme de 6 ani si jumatate. Deosebit de important este si tratamentul preconizat pentru masurile antidumping aflate in curs de aplicare la data intrarii in vigoare a noului text al Codului (asa-numitele "masuri tranzitorii"). Toate aceste masuri vor trebui revizuite, iar rezultatele acestor revizuiri (abrogare sau prelungire a valabilitatii masurii) vor fi puse in aplicare in termen de cel mult 6 ani si jumatate de la intrarea in vigoare a acordului (respectiv, inainte de mijlocul anului 2001).

B3. Angajamentele cantitative si/sau de pret

Acordul antidumping recunoaste posibilitatea recurgerii la asemenea metode alternative de solutionare a anchetelor antidumping, insa nu prevede explicit decat angajamentele de pret. Baza legala internationala a acceptarii de angajamente cantitative este mult mai subreda, acestea fiind explicit admise numai de Acordul privind subventiile si taxele compensatorii. Aceasta ambiguitate nu a putut fi corectata nci pe parcursul negocierilor Rundei Uruguay: in ciuda solicitarilor exprese formulate de unele tari, in Codul antidumping nu a fost inscrisa interzicerea formala a angajamentelor cantitative.

De altfel, numai in Statele Unite practica angajamentelor cantitative este ceva mai raspandita. Posibilitatea solutionarii anchetelor antidumping prin asumarea de angajamente de catre exportatori a fost acceptata in reglementarile americane abia in 1979, fiind supusa unor conditii destul de stricte, in particular cea potrivit careia exportatorii care isi asuma angajamente sa realizeze minimum 85% din exporturile supuse investigatiei antidumping. Pe de alta, parte reglementarile americane sunt flexibile in ce priveste natura angajamentului asumat: acesta trebuie sa asigure fie eliminarea practicii incriminate (prin majorarea pretului de export), fie eliminarea prejudiciului creat prin respectiva practica (ceea ce, in fapt, poate echivala cu reducerea cantitatilor exportate).

In C.E. se recurge aproape intotdeauna la angajamente de pret. Angajamentele nu au semnificatia unei intelegeri intre Comisie si exportatorul in cauza, deci nu obliga Comisia. Ele sunt doar obligatii asumate unilateral de exportatori. Angajamentele de pret nu sunt acceptate decat in anumite situatii. Este necesar ca nivelul pretului propus de exportator sa fie acceptabil producatorilor interni, iar exportatorul sa fie 'credibil'. Cat priveste aceasta ultima conditie, este de remarcat ca, in perioada 1980-88, in C.E. nu s-au constatat violari ale angajamentelor asumate decat in 5% din cazuri. De asemenea, in principiu se urmareste evitarea riscului ca acceptarea unor angajamente de pret sa favorizeze comportamente anticoncurentiale. La sfarsitul anului 2004, erau in vigoare in UE 47 de angajamente, dintr-un total de 137 masuri antidumping.

Privita exclusiv prin prisma rationalitatii economice, aplicarea de taxe antidumping este preferabila asumarii angajamentelor de pret. In vreme ce ultimele conduc la o inghetare a competitiei externe, taxele lasa - cel putin teoretic - posibilitatea manifestarii acestei concurente (atunci cand ea nu este efectiv prohibita prin obligativitatea reflectarii in pretul de export a marimii taxei, ca in cazul C.E.). Taxele sunt preferabile si prin prisma economiei politice a protectionismului: fiind mai transparente decat angajamentele, ele sunt mai susceptibile a genera presiuni contraprotectioniste din partea importatorilor interni afectati negativ.

Desigur ca preferinta exportatorilor pentru una din cele doua modalitati "restrictive" de solutionare a investigatiilor antidumping (taxe definitive si, respectiv, asumarea de angajamente) depinde de gradul in care acestea sunt susceptibile a le afecta negativ exporturile. De aceea, exportatorul trebuie sa poata evalua cu oarecare acuratete "costul de oportunitate" al asumarii unui angajament, deci sa cunoasca nivelul aproximativ al taxei antidumping ce i s-ar aplica in cazul refuzului de a-si asuma un angajament. Din aceasta perspectiva, noua reglementare introdusa in Codul antidumping este mai avantajoasa pentru exportator decat cea anterioara: ea interzice solicitarea sau acceptarea vreunui angajament din partea exportatorilor inainte de adoptarea de catre organele de ancheta a unor decizii preliminare privind existenta dumpingului si prejudiciului. Anterior, asemenea angajamente puteau fi realizate din momentul initierii unei investigatii, ceea ce marea probabilitatea ca declansarea de anchete antidumping sa fie utilizata exclusiv ca mijloc de presiune asupra exportatorilor vizati, pentru a-i determina sa consimta la reducerea concurentei facute producatorilor interni din tara initiatoare. Mai mult inca, noul Cod antidumping prevede ca exportatorul care si-a asumat un angajament poate solicita continuarea anchetei care, daca se soldeaza cu un rezultat negativ (absenta dumpingului sau a prejudiciului), atrage dupa sine abrogarea imediata a angajamentului asumat anterior.

Codul antidumping contine prevederi potrivit carora, in cadrul anchetelor declansate impotriva exporturilor provenite din tari in curs de dezvoltare, trebuie preferate "remediile constructive" care, in general, sunt angajamentele (in opozitie cu taxele definitive).

Desi pentru exportatori asumarea de angajamente de pret prezinta unele avantaje, acestea nu se materializeaza intotdeauna. Practica comunitara este de a reanaliza numai anual aceste angajamente, ceea ce poate fi pagubitor pentru exportator daca pe parcursul respectivei perioade se produc modificari importante ale conjuncturii pe piata, in sensul reducerii preturilor. Totusi, in general, angajamentele de pret sunt mai putin prejudiciabile pentru exportatori decat desfasurarea intregului parcurs al anchetei si aplicarea de taxe.

C. Aspecte procedurale

Anchetele antidumping sunt presupuse a fi conduse de o maniera cvasi-judiciara, de catre o instanta imparttala, care trebuie sa ia decizii pe baza dovezilor furnizate de doua parti aflate in opozitie de interese: producatorii interni si exportatorii care ii concureaza. In ultimele decenii, de cand procedurile antidumping au cunoscut o raspandire deosebita, au fost create sisteme extrem de complexe pentru desfasurarea lor, care dau cel putin aparenta echitatii si rigorii.

C1. Institutii

In UE., determinarea existentei dumpingului si a prejudiciului tin de competenta Comisiei, ca si decizia adoptata in fiecare caz (care, insa, trebuie ratificata de Consiliu). Propunerile sunt discutate intai intre mai multe DG-uri (in afara de DG TRADE, pot interveni DG ENTR, DG TAXUD si Serviciul Legal), iar deciziile sunt adoptate de Colegiul comisarilor.

Pana in 1994, Consiliul trebuia sa voteze introducerea de masuri antidumping cu majoritate calificata, dar aceasta conditie a fost relaxata la reunirea doar a unei majoritati simple, ca parte a unui compromis politic in favoarea Portugaliei si altor tari care aveau obiectii in legatura cu acceptarea rezultatelor Rundei Uruguay. In cadrul Consiliului s-au cristalizat doua tabere cu "pattern-uri" de vot opuse:

Portugalia, Franta, Italia, Grecia si Spani au votat pentru introducerea de masuri antidumping in peste 85% din cazuri;

Luxemburg, Olanda, Finlanda, Germania, Suedia si Danemarca au votat impotriva introducerii de masuri antidumping in sub 15% cazuri.

Extinderea UE a facut si mai putin probabila aprobarea deciziilor Comisiei de adoptare a unor masuri antidumping, pentru ca noii membri fusesera utilizatori foarte sporadici ai acestor instrument, ci si pentru ca a dus la cresterea numarului de tari care nu sunt susceptibile a avea producatori interni in domeniul vizat de investigatie. De aceea, o modificare a Regulamentului din martie 2004 prevede inversarea sarcinii votului, in sensul ca orice decizie va fi considerata adoptata daca in termen de 1 luna de la prezentarea ei nu se pronunta impotriva majoritatea simpla a Statelor membre.

Majoritatea calificata a ramas forma de luare a deciziilor referitoare la:

abrogarea unei decizii a Comisiei de introducere a unor masuri antidumping provizorii;

dezavuarea unui angajament de pret acceptat de Comisie.

Masurile antidumping pot face obiectul contestarii la Curtea de Prima Instanta, care este extrem de riguroasa in urmarirea felului in care au fost respectate drepturile procedurale ale partilor, iar uneori abordeaza si aspecte de substanta ale cazului (desi, de regula, cu privire la acestea exista o deferenta acordata Comisiei). Cazul in care analiza "pe fond" a Curtii a fost cea mai severa (cenzurand absenta unor consideratii despre efectul masurilor asupra gradului de contestabilitate a pietei - 1988, calciu metal - a transmis in cele din urma un semnal negativ:    Comisia a initiat o noua investigatie, ex officio, care s-a soldat cu aplicarea de taxe AD de trei ori mai mari decat cele initiale. Implicarea Curtii Europene de Justitie se produce doar daca apar dispute legate de incadrarea legala a faptelor. Din 1979 pana in 2004, au facut obiectul contestarii in justitie peste 150 de decizii.

Cadrul institutional de desfasurare a investigatiilor antidumping in S.U.A. confera Departamentului Comertului rolul de a determina existenta si dimensiunea practicii de dumping, in timp ce determinarea existentei prejudiciului este de competenta Comisiei de Comert International, care este o entitate autonoma fata de Administratia americana. Deciziile celor doua entitati pot fi contestate in fata Curtii de Comert International, care poate cere revizuirea cazului daca constata ca organul de ancheta a actionat "arbitrar, capricios, sau abuzand de libertatea sa de decizie".

O separare similara a competentelor jurisdictionale se regaseste in Canada, unde dumpingul si marja de dumping se constata de catre un organism guvernamental - Departamentul Veniturilor Bugetare, Vamilor si Accizelor -, iar determinarea existentei prejudiciului se face de catre Tribunalul Canadian pentru Comert International, independent fata de executiv.

In Australia, ultimele modificari legislative au dus la crearea unei entitati independente: Autoritatea Antidumping. Rolul acesteia este insa limitat prin caracterul pur consultativ al recomandarilor pe care le face. Determinarea atat a dumpingului, cat si a prejudiciului, este in intregime la latitudinea organelor guvernamentale.

Sistemul in vigoare in Japonia confera atributii in domeniul anchetelor antidumping exclusiv organelor guvernamentale, si anume Ministerul Finantelor, cel al Comertului International si Industriei (MITI) si, acolo unde este cazul, ministerului de resort. Investigatia propriu-zisa este desfasurata de un comitet compus din reprezentantii institutiilor mentionate mai sus.

Se remarca deci ca determinarea dumpingului este lasata intotdeauna la discretia entitatilor guvernamentale. Acolo unde entitatilor neguvernamentale li se atribuie un rol precis, acesta este fie limitat de caracterul consultativ al opiniilor formulate (Australia), fie circumscris unor aspecte conexe (SUA si Canada). In concluzie, impartialitatea anchetelor AD ridica serioase semne de intrebare. Este dificil de presupus ca organismele guvernamentale se vor abtine de la urmarirea obiectivelor de politica comerciala pe care si le‑au stabilit, a caror promovare denatureaza sensul procedurii, din moment ce rezultatul acesteia ar trebui sa fie determinat exclusiv de circumstantele in speta, iar nu de consideratii de ordin general, exterioare cazului.

C2. Initierea procedurii

Potrivit Acordului antidumping, o investigatie poate fi declansata atat din initiativa autoritatilor nationale, cat si in urma depunerii unei plangeri de catre producatorii interni care se simt lezati de practica incriminata. In fapt, cvasi-totalitatea anchetelor sunt intiate de catre subiecti de drept privat. Or, insasi desfasurarea unei actiuni antidumping, indiferent de rezultatul cu care se soldeaza, are un serios impact negativ asupra exportatorului vizat, ceea ce inseamna ca producatorii interni au la dispozitie un mijloc comod si ieftin de a‑si pune in dificultate concurentii externi.

In atari conditii, cu cat cerintele pe care trebuie sa le indeplineasca producatorii interni pentru a declansa o ancheta sunt mai putin constrangatoare, cu atat mai mare este probabilitatea utilizarii acestui instrument exclusiv cu scop de 'hartuire'. Masura in care cei care initiaza o investigatie trebuie sa demonstreze ca sunt reprezentantii unor importante interese interne potential lezate este insa destul de limitata. Conditiile concrete variaza de la tara la tara.

SUA: Departamentul Comertului (DOC) prezuma ca petitia    este sustinuta de majoritatea producatorilor interni daca nu mai mult de jumatate din acestia fac o opozitie activa declansarii unei anchete. Nu sunt considerati ca facand parte din "industria nationala"acei producatori care sunt si importatori ai bunurilor vizate de plangerea antidumping, nici cei care sunt "legati" de producatorii externi acuzati de dumping. In plus, DOC aplica standarde diferite in functie de originea capitalului companiilor nationale petente, fiind mult mai putin receptiv la plangerile formulate de firme unde controlul este detinut de capital strain. [JETRO (1993) p.125]

Australia: Conditiile care se cer intrunite pentru a declansa o procedura antidumping sunt foarte laxe, aceasta posibilitate fiind data oricarei persoane actionand 'in numele industriei australiene afectate', fara vreo precizare expresa privind interpretarea acestei notiuni.

Canada: practica prevalenta este ca se da curs acelor petitii sustinute de cel putin jumatate din membrii ramurii potential afectate. Au existat insa si cazuri in care pragul de reprezentativitate a fost coborat pana la o treime.

Japonia: conditiile de reprezentativitate sunt expres specificate pe cale normativa si au in vedere producatorii care realizeaza cumulat minimum 50% din productia ramurii respective. Din considerente legate de preintampinarea conflictelor de interese, se exclud de aceasta definitie acei producatori care sunt, in acelasi timp, importatori ai produselor vizate.

UE: Calitatea de a declansa o investigatie se recunoaste acelor producatori care realizeaza o proportie 'majora' din productia ramurii comunitare afectate, cu excluderea acelor producatori care sunt 'legati' de exportatorii incriminati. Aceasta prevedere da, in fapt, posibilitatea declansarii de anchete chiar si la solicitarea unor producatori interni mai putin semnificativi.

Revizuirea codului antidumping a urmarit armonizarea acestor practici destul de diferite. Au fost astfel precizate atat notiunea de "industie interna" cat si criteriile de reprezentativitate a celor care actioneaza in numele sau. Cu privire la ultimul aspect, s-a convenit ca, in nici un caz nu vor fi considerati reprezentativi producatorii care realizeaza mai putin de 25% din productia interna, pe cand pragul de 50% a fost confirmat drept conferind reprezentativitatea necesara in orice situatie. In cazul plangerilor formulate de producatori care reprezinta intre 25-50% din productia ramurii, decizia de a initia ancheta a fost lasata la latitudinea autpritatilor nationale.

Redefinirea conceptului de "industrie nationala" a confirmat unele practici discutabile existente in unele tari, precizandu-se ca pot fi exclusi de sub incidenta sa producatorii interni "legati" de exportatori sau importatori, precum si cei care importa ei insisi bunuri similare celor care fac obiectul unei plangeri. Gradul de arbitrariu pe care il comporta deciziile cu privire la acordarea statutului de producator intern in cadrul anchetelor antidumping este ilustrat de cazul investigatiei lansate in 1988 de C.E. fata de importurile de fotocopiatoare provenite din Japonia. Desi doua firme (Xerox si Canon) prezentau conditii absolut identice - sediul social principal in afara Comunitatii; detinerea de capacitati productive in Japonia, de unde se exportau in C.E. bunuri care faceau obiectul anchetei; instalarea de facilitati de productie in C.E. anterior declansarii anchetei - Comisia a decis ca acest statut revenea doar lui Xerox, Canon neffind tratat drept producator intern. Tot pe linia manipularii conceptului de "industrie nationala" trebuie mentionata "precizarea" adusa legislatiei antidumping americane in 1995, potrivit careia productia interna destinata utilizarii in continuare in procesul de productie al producatorului poate fi exclusa de sub incidenta    notiunii de "industrie nationala". Aceasta prevedere este de natura sa faciliteze declansarea de anchete antidumping la cererea unei minoritati de producatori siderurgici americani.

O alta practica sanctionata de Codul antidumping se refera la posibilitatea de a declansa proceduri antidumping si atunci cand numai o fractiune net minoritara din "industria nationala" este afectata, daca exista circumstante speciale care sa justifice o asemenea scindare. In iulie 1993, C.E. acceptase o plangere formulata in numele majoritatii poducatorilor de ciment din doar 8 regiuni ale Germaniei pe considerentul ca importurile acuzate de dumping erau concentrate aproape exclusiv (99%) asupra acelei fractiuni geografice a pietei comunitare si ca practica incriminata leza cvasi-totalitatea (91%) producatorilor comunitari din respectivele regiuni. [Together in Europe, 1 feb.1996, p.7]

Pe langa cerintele putin exigente de reprezentativitate a petentilor in materie de anchete antidumping, usurinta declansarii acestora mai decurge si din faptul ca reclamatiile formulate de producatorii potential lezati nu trebuie sa contina indicii peremptorii ale existentei si gravitatii practicii incriminate pentru a li se da curs. Aceasta incurajeaza producatorii interni sa faca alegatii exagerate, pentru a fi siguri ca ancheta va fi deschisa. O analiza a cazurilor investigate in CE in perioada 1980‑82 a aratat ca marjele de dumping indicate in plangerile formulate au fost de 1,7 ori mai mari decat cele constatate in urma anchetei. Mai mult chiar, in SUA, incepand din 1979, Curtea de Comert International a restrans la maximum libertatea de decizie a DOC in privinta declansarii de anchete antidumping, cerandu‑i sa ia in considerare numai elementele referitoare la existenta unui prejudiciu al producatorilor interni, indiferent daca exista sau nu vreun indiciu privind existenta practicii de dumping.

Datorita tuturor acestor 'facilitati', proportia plangerilor formulate care au dus la deschiderea de actiuni antidumping a atins niveluri extrem de ridicate: 96% in SUA (1986‑89), 84% in C.E. (1980‑89) si 66% in Australia (1979‑1987).

D3. "Dreptul la aparare'

In ciuda a numeroase aspecte formale care dau aparenta unei proceduri impartiale, exportatorii vizati de masuri antidumping sunt supusi adesea unui tratament extrem de sever, care contrasteaza cu relativa lipsa de constrangeri de care se bucura 'acuzatorii' lor ‑ firmele nationale. Dezechilibrul dintre pozitiile celor doua parti opuse in cadrul procedurilor antidumping se manifesta pe doua paliere: imposibilitatea exportatrilor de avea un acces suficient la continutul plangerilor formulate impotriva lor si cantitatea mare de informatii pe care acestia sunt tinute sa le furnizezeze (intr-un interval foarte scurt) organelor de ancheta.

Amendamentele aduse recent Codului antidumping au cautat sa atenueze primul aspect, cerand autoritatilor investigatoare sa notifice guvernele tarilor exportatoare de indata ce primesc o plangere formulata la adresa exportatorilor din tarile respective. De asemena, autoritatile investigatoare trebuie sa furnizeze celor din tara de export o copie a plangerii formulate in cazul in care decid sa initieze o ancheta antidumping pe baza acesteia. Pe de alta parte insa, a fost modificata prevederea din Cod care permitea oricarei tari exportatoare acuzate sa solicite consultari cu tara initiatoare imediat ce aceasta lua decizia declansarii anchetei. O asemenea solicitare nu mai poate fi facuta decat dupa adoptarea unor decizii preliminare in tara initiatoare. In cazul in care consultarile nu duc la o solutie reciproc acceptabila, tara exportatoare poate recurge la procedura de reglementare a diferendelor prevazura de GATT/OMC. Panelurile instituite in acest scop sunt insa tinute sa manifeste "deferenta" fata de concluziile autoritatilor din tara initiatoare in sensul ca "daca o prevedere a Codului permite mai multe interpretari, panelul va considera decizia autoritatile ca fiind conforma Codului daca ea se bazeaza pe una din interpretarile posibile".

Partinirea organelor de ancheta apare cel mai pregnant in legatura cu modul in care sunt tratate informatiile furnizate de cele doua parti aflate in opozitie. Firmele nationale, pe langa ca nu sunt tinute sa dea informatii detaliate, se bucura de o 'clauza de confidentialitate' care face ca numai o mica parte din informatiile pe care le furnizeaza sa fie facute disponibile exportatorilor incriminati, pentru ca acestia sa‑si poata pregati apararea in deplina cunostinta de cauza. In plus, nu exista practic nici un fel de sanctiune care sa fie aplicata petentilor care au furnizat informatii false sau incorecte organelor de ancheta.

Posibilitatile de informare pe care le au exportatorii variaza destul de mult de la o tara la alta. Clauza de confidentialitate se aplica de o maniera mult mai supla in SUA fata de C.E. Ca urmare, un anumit acces al exportatorilor ‑ prin avocatii lor ‑ la informatiile care sustin acuzatiile ce li se aduc de producatorii interni este asigurat. In C.E., insa, numai organele de ancheta au acces la dosarele cu date. Pentru exportatori, aflati in necunostinta de cauza, este cu deosebire dificil sa respinga acuzatiile referitoare la prejudiciul pe care se pretinde ca il cauzeaza, iar dimensiunea efortului reclamat de o aparare care, in mod fatal, trebuie sa fie exhaustiva ii determina adesea sa decida ca recunoasterea implicita a culpei, prin asumarea unui angajament de pret, este mai putin costisitoare. In urma recentei sale revizuiri, Codul antidumping a inclus o clauza potrivit careia rezumate suficient de detaliate ale informatiilor confidentiale trebuie puse la dispozitia tuturor partilor interesate. Aceasta prevedere este de natura sa sporeasca transparenta procedurilor antidumping comunitare cu atat mai mult cu cat, incepand din 1994, utilizatorii bunurilor vizate de anchete antidumping si asociatiile de consumatori sunt considerati a face parte din categoria "partilor interesate".

Regimul informatiilor solicitate din partea exportatorilor incriminati se situeaza la polul opus. Cantitatea de informatii pe care acestia sunt tinuti sa le ofere este excesiva. Pentru a da un singur exemplu, in cadrul unei anchete antidumping lansate in 1992 la importul in SUA de produse siderurgice, compania belgo‑luxemburgheza ARBED a fost nevoita sa raporteze cate 50 de variabile referitoare la peste 20000 de tranzactii efectuate cu aproape 1000 de clienti.

Exportatorii acuzati sunt insa nevoiti sa furnizeze aceste date intr‑un interval de timp determinat (cel mult 2 luni, ca regula generala), pe cand oponentii lor au la dispozitie o perioada nelimitata pentru a‑si pregati mult mai frugalele informatii cu care isi sustin plangerile.

Organele de ancheta nu cauta decat arareori sa coroboreze informatiile provenite de la producatorii interni cu cele din alte surse, in schimb verifica cu maxima scrupulozitate pe cele furnizate de exportatori. James Bovard citeaza cazul din 1989 al reputatului producator suedez de rulmenti SKF care, dupa ce a pus la dispozitia DOC un volum de informatii cuprins in 3 tone de material scris, a fost nevoit sa revina cu inca 12 tone pentru a satisface exigentele anchetatorilor americani!

Refuzul exportatorilor de a indeplini asemenea cerinte draconice atrage dupa sine utilizarea de catre organele de ancheta a metodei "celei mai bune informatii disponibile" pentru determinarea marjei de dumping, metoda care se reduce adesea la preluarea tale quale a datelor avansate de producatorii interni. In SUA si C.E. exportatorului necooperant i se poate aplica din oficiu o taxa reziduala egala cu cea mai mare marja de dumping determinata in cursul anchetarii altor exportatori, chiar si atunci cand plangerea producatorilor interni face referire la o marja inferioara de dumping in cazul respectivului exportator: o ilustrare perfecta a dictonului 'mai regalist decat regele!'

Nici indeplinirea cerintelor adesea exorbitante ale organelor de ancheta nu ii pune pe exportatori la adapost de aplicarea unor metode arbitrare de determinare a dumpingului. Este suficienta o singura informatie inexacta, chiar daca furnizata fara rea intentie, pentru ca totalitatea informatiilor puse la dispozitie sa nu mai fie luate in considerare, aplicandu‑se automat metoda "celei mai bune informatii disponibile". Chiar si cazul citat anterior dupa Bovard s‑a soldat cu aplicarea acestei metode, dupa ce DOC a constatat erori in datele furnizate de o filiala din Germania a SKF, prin care se derulau mai putin de 1% din vanzarile producatorului suedez pe acea piata.