Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AgriculturaAsigurariComertConfectiiContabilitateContracteEconomie
TransporturiTurismZootehnie


UNIUNEA EUROPEANA PE DRUMUL INTEGRARII ECONOMICE

Comert

+ Font mai mare | - Font mai mic



UNIUNEA EUROPEANA PE DRUMUL

INTEGRARII ECONOMICE



Unul din obiectivele Tratatului privind Uniunea Europeana facea referire la promovarea unui progres economic si social, echilibrat si durabil, prin crearea unui spatiu fara frontiere interne, prin intarirea coeziuni economice si sociale si prin stabilirea unei Uniuni Economice si Monetare. Insa, pana la stadiul actual de uniune economica si monetara, a fost necesar ca UE sa parcurga un drum ce a presupus in primul rand realizarea unei uniuni vamale si apoi constructia unei Piete Interne Unice.

1. REALIZAREA UNIUNII VAMALE - PRIMUL PAS PE CALEA INTEGRARII ECONOMICE

Conform dispozitiilor Tratatului de la Roma si a celor adoptate ulterior de institutiile comunitare, Comunitatea Economica Europeana trebuia sa se realizeze treptat, mai intai sub forma unei uniuni vamale si apoi sub forma unei uniuni economice si monetare. Intr-o etapa viitoare se prevedea chiar si realizarea uniunii politice a tarilor membre.

Tratatul de la Roma a prevazut pentru realizarea uniunii vamale urmatoarele elemente

a)        inlaturarea completa, dar treptata, a taxelor vamale de import si de export in relatiile comerciale dintre tarile semnatare, atat pentru produsele industriale cat si pentru cele agricole. La 1 ianuarie 1959 au fost luate primele masuri de dezarmare vamala in relatiile reciproce dintre tarile semnatare ale Tratatului, stabilindu-se ca baza de pornire, pentru reducerea treptata, taxele vamale in vigoare la 1 ianuarie 1957. Initial Tratatul prevedea realizarea uniunii vamale intr-un interval de 12-15 ani, insa acesta a fost redus la 10 ani. Pentru aceasta a fost adoptat si pus in practica un calendar de reduceri succesive ale taxelor vamale de import la produsele industriale si la o parte din produsele agricole (care nu au intrat sub incidenta politicii agricole comunitare) pana la 1 iulie 1968. Taxele vamale de export au fost integral desfiintate inca din anul 1960.

b)       inlaturarea completa, dar treptata, in acelasi interval de timp ca si pentru taxele vamale, a restrictiilor cantitative si a altor bariere netarifare din calea comertului reciproc al tarilor membre, astfel incat sa se asigure o libera circulatie a produselor in interiorul comunitatii. Disparitia contingentelor (restrictii cantitative) a fost realizata inca de la 1 ianuarie 1962.

c)        instituirea unui regim fiscal comun in tarile membre (presupune un regim similar de impozite interne, indirecte, pentru ca marfurile importate din tarile membre sa nu fie discriminate fata de cele autohtone) si elaborarea si adoptarea unor reguli comune privind desfasurarea concurentei in cadrul comunitatii.

d)       instituirea unei politici comerciale comune fata de terti in decursul perioadei de tranzitie prevazute pentru eliminarea taxelor vamale si a barierelor netarifare din calea schimburilor reciproce. Acest aspect presupunea, in primul rand, instituirea unui tarif vamal comun fata de terti. Tariful vamal comun era conceput de Tratatul de la Roma ca o medie aritmetica a tarifelor vamale nationale ale tarilor membre, in vigoare la 1 ianuarie 1957. Practic, in paralel cu reducerea treptata a taxelor vamale de import, au fost efectuate trei ajustari ale tarifelor vamale nationale la nivelul tarifului vamal comun fata de terti. Astfel, la 1 iulie 1968 a fost pus in aplicare tariful vamal comun fata de terti. De asemenea, au fost adoptate contingentele tarifare comunitare (cantitati de marfuri exprimate fizic sau valoric, pe care tarile membre CEE le puteau importa din exteriorul comunitatii cu scutire de plata a taxelor vamale de import), in conformitate cu angajamentele asumate de CEE in cadrul Acordului General pentru Tarife si Comert (GATT). O politica comerciala comuna a CEE fata de terti mai implica, pe langa adoptarea unui tarif vamal comun, si o serie de alte masuri si reglementari comunitare care stau la baza relatiilor comerciale cu tarile terte. Astfel, in 1961, organele comunitare au adoptat hotararea ca, la incheierea noilor acorduri comerciale cu tarile terte, statele membre ale CEE sa ceara introducerea 'clauzei comunitatii' intre prevederile acordurilor. Conform acestei clauze, partenerul se obliga sa recunoasca limitele impuse de Tratatul de la Roma in ce priveste masurile de politica comerciala care se refereau la schimburile comerciale intracomunitare. Ulterior, in 1962, organele comunitarea au elaborat si adoptat un memorandum cu privire la politica comerciala in caruia relatiile comerciale ale CEE cu tarile terte erau impartite in trei categorii: relatii comerciale cu tarile capitaliste dezvoltate, membre ale OCDE si ale GATT; relatii comerciale cu tarile in curs de dezvoltare, membre ale GATT; relatii comerciale cu alte tari, inclusiv cu tarile socialiste (fata de acestea a fost preconizat un tratament discriminatoriu in comparatie cu celelalte tari terte). Pe baza acestui memorandum, in cursul anului 1964, a fost elaborat un program concret de masuri, care sa duca pana la sfarsitul perioadei de tranzitie (1968) la stabilirea si aplicarea unei politici comerciale comunitare fata de terti.

Un alt aspect important al instituirii politicii comerciale comunitare fata de terti l-a constituit adoptarea, in iunie 1971, a Sistemului generalizat de preferinte vamale nereciproce si nediscriminatorii in favoarea tarilor in curs de dezvoltare - SGP. CEE a fost primul grup de tari dezvoltate care a pus in aplicare, la 1 iulie 1971, in baza recomandarilor ONU privind strategia internationala pentru cel de-al doilea deceniu al dezvoltarii, o schema de preferinte vamale nereciproce si nediscriminatorii in favoarea tarilor in curs de dezvoltare. Aceasta schema se revizuieste anual atat in ceea ce priveste lista produselor ce intra sub incidenta sa, cat si a beneficiarilor. In a doua jumatate a anilor '90, erau eligibile pentru a beneficia de SGP cca. 130 de tari. Pentru tarile ACP (peste 70 de tari din Africa - Caraibe - Pacific), beneficiile ce decurg din schema SGP au avut si au un caracter mai mult teoretic, avantajele comerciale prevazute prin Acordurile de la Lomé (I-IV) sau prin Conventia de la Cotonou (2.08.2000) fiind mai substantiale.

O alta masura de politica comerciala, care a vizat domeniul promotional si de stimulare a exporturilor, a fost adoptata la inceputului deceniului opt si s-a referit la armonizarea reglementarilor din statele membre in privinta acordarii creditelor de export, asigurarii si garantarii acestora, ca si a garantarii investitiilor de capital efectuate in tari terte. Reglementarile in aceasta privinta au intrat in vigoare din anul 1973.

Pe linia instituirii unei politici comerciale comune fata de terti, Tratatul de la Roma a mai prevazut si armonizarea legislatiilor vamale ale tarilor membre pentru o aplicare uniforma de catre acestea.

Avand in vedere toate aceste aspecte, se poate spune ca la 1 iulie 1968 a fost realizata in linii generale infaptuirea uniunii vamale. Aceasta indeplinire partiala a obiectivului are ca justificare cel putin urmatoarele motive:

pana la 1 iulie 1968 nu au fost reglementate integral problemele comertului cu produse agricole (atat la nivel intracomunitar cat si extracomunitar);

pana la 1 iulie 1968 nu au putut fi adoptate toate masurile care sa asigure o libera circulatie a marfurilor in interiorul Comunitatii. Pentru aceasta era nevoie de o eliminare a tuturor barierelor netarifare, de o armonizare a legislatiilor vamale, fiscale si administrative ale tarilor membre, de elaborarea si adoptarea unor reguli comune privind desfasurarea concurentei in cadrul Comunitatii. Ori toate aceste aspecte au fost puse in aplicare mult mai tarziu, dupa expirarea perioadei de tranzitie.

2. CONSTRUCTIA PIETEI INTERNE UNICE

Cu toate ca Tratatul de la Roma (25 martie 1957) stabilise inca de la bun inceput principiul unei piete comune (fixa in articolul 3 ca obiectiv pentru noua Comunitate Economica Europeana abolirea obstacolelor dintre statele membre pentru libera circulatie a bunurilor, serviciilor, lucratorilor si capitalurilor), realizarea concreta a acesteia nu a fost fara dificultati. Indeosebi criza anilor '70 si cresterea a ceea ce s-a numit atunci 'euroscleroza' (termen utilizat pentru a ilustra situatia de blocaj in constructia europeana - economiile nationale europene, din ce in ce mai putin competitive, erau prea rigide si fragmentate, iar tarile CEE nu reuseau sa ajunga la acorduri unanime indispensabile pentru a schimba situatia), au favorizat reintoarcerea vechilor reflexe protectioniste si au incetinit punerea in practica a pietei comune, multiplicand obstacolele[2].

Expertii Michel Albert si James Ball, intr-un raport publicat in 1983, au ajuns la concluzia ca, in ciuda inlaturarii definitive a taxelor vamale in 1968, pietele tarilor membre au ramas separate, ceea ce impiedica in mod serios Europa sa faca fata crizei si sa beneficieze de avantajele economice ale unei piete mari. Ïntr-adevar, limitele Pietei comune apareau atat in circulatia persoanelor (cu ocazia trecerii frontierelor, acestea erau inca supuse controalelor politiei de frontiera - uneori lungi - si nu aveau impresia de apartenenta la aceeasi comunitate), cat si a bunurilor (libera circulatie a bunurilor era infranata de obstacole netarifare, constituite mai ales prin multiplicarea normelor tehnice si prin persistenta controalelor administrative si sanitare la frontiere, care conduceau la o incetinire a schimburilor). Ïn plus, comertul dintre statele membre era adesea perturbat de variatiile cursurilor de schimb intre monedele lor; de aceea, a fost creat Sistemul Monetar European (SME) in 1978; acesta a adus o mai mare stabilitate pietei prin legarea mai stransa a monedelor nationale.

In fata constatarii esecului in constructia europeana ('non-Europa') pe care-l punea clar in evidenta mai ales raportul Albert-Ball, Comisia Europeana prezidata de Jacques Delors, numita la 1 ianuarie 1985, a decis sa reactioneze publicand, in iunie acelasi an, Cartea Alba privind desavarsirea Pietei Interne (in aceasta, pe langa diagnosticul privind obstacolele existente inca in calea liberei circulatii, figureaza detalierea masurilor ce trebuie luate pentru realizarea Pietei Unice). Pentru a da o valoare juridica acestor masuri, statele membre au semnat in februarie 1986 Actul Unic European, care pe langa dispozitiile privind Piata Interna reluate din Cartea Alba, initiaza o reforma a institutiilor (pentru realizarea obiectivului de Piata Unica, nu era suficienta numai vointa politica a statelor membre; erau necesare schimbari majore in sistemul de luare a deciziei, deoarece era imposibil sa se respecte termenul stabilit pentru realizarea Pietei Unice, daca procesul decizional continua sa ceara in cea mai mare parte a cazurilor unanimitatea; de aceea, Actul Unic European introduce posibilitatea ca anumite decizii sa fie luate cu o majoritate de voturi in Consiliul de Ministri) si pune bazele unor noi politici (mediu, securitate etc.)[3]. Totodata Actul Unic Vest-European a stabilit si un termen pentru realizarea unei Piete Unice Interne in cadrul CEE: sfarsitul anului 1992, mai precis 1 ianuarie 1993.

Ïntre 1986 si 1992, Comunitatea a adoptat circa 280 de texte legislative in privinta deschiderii pietelor nationale pana atunci inchise. In numeroase domenii, o reglementare europeana comuna a inlocuit 12 legislatii nationale diferite (la acea vreme UE era formata din 12 state), ceea ce a redus considerabil complicatiile si costurile cu care se confrunta orice intreprindere ce incerca sa comercializeze un produs in intreagul spatiu comunitar.

De la 1 ianuarie 1993, Comunitatea a constituit un spatiu comercial unic : frontierele interne au disparut si marfurile, serviciile, capitalurile si persoanele pot sa circule fara nici o bariera.

Evaluarea consecintelor unei Piete Interne integrate a facut obiectul a numeroase studii. Printre studiile importante, trebuie mentionat si cel efectuat de Comisie despre 'Costul non-Europei' - raportul Cecchini [4] - care a ajuns la concluzia unor castiguri economice de mare amploare pentru ansamblul Comunitatii (intre 3 si 7 % din PIB) etalate pe parcursul mai multor ani. Acest interval a fost confirmat de studiile ulterioare realizate de organisme independente. Toate studiile au evidentiat necesitatea realizarii unor profunde restructurari industriale pentru ca statele membre sa obtina de la piata interna castiguri importante .

Studiile consacrate 'costului non-Europei' s-au axat in special pe mecanismele de ameliorare a bunastarii cu ajutorul liberalizarii schimburilor intracomunitare: mai buna alocare a resurselor printr-un proces de specializare bazat pe avantajele comparative ; reducerea initiala a costurilor datorita inlaturarii obstacolelor tehnice si a formalitatilor vamale; scadera costurilor prin economiile de scara si procesul de invatare; restragerea marjelor de beneficiu sub efectul unei intensificari a concurentei; castiguri de bunastare datorate procesului de inovare, largirii gamei de produse, schimbarilor organizatorice.

Acest proces de eliminare a barierelor poate sa fie insotit de o reimpartire a pietelor nationale sub efectul unor comportamente anticoncurentiale (carteluri, abuz de pozitie dominanta, ajutoare de stat). In aceasta privinta, politica de concurenta este esentiala pentru evitarea unor astfel de comportamente si pentru traducerea castigurilor de eficienta in preturi mai scazute si intr-o calitate mai buna, si toate acestea in interesul consumatorilor.

Ideea de baza din Tratatul de la Roma si din Actul Unic European era ca libera circulatie a persoanelor, marfurilor, serviciilor si capitalurilor inlatura numeroasele costuri legate de procedurile vamale si ca intarirea concurentei intre firme este favorabila dinamismului lor. De aici, ar trebui sa rezulte in mod normal doua efecte majore pentru firme :

o tendinta de marire datorita largirii pietei lor. Acest efect de dimensiune este generator de economii de scara (reduceri de costuri de productie prin cresterea fabricarii de produse in serie si etalarea costurilor fixe);

o incitare in ameliorarea competitivitatii prin eforturi de eficacitate, inovare, investitie, modernizare si adaptare la cerintele clientelei lor efective si potentiale (alegerea si calitatea produselor, reducerea si respectarea termenelor de livrare, eficacitatea serviciilor post-vanzare, etc ).

In plus, realizarea uniunii economice si monetare si instaurarea unei monede unice, inlatura costurile de convertibilitate si face din Comunitate una din primele puteri monetare ale lumii favorizand in continuare dezvoltarea schimburilor intre tarile membre.

Conform studiilor despre 'costul non-Europei', realizarea Pietei Unice ar trebui sa provoace o scadere a inflatiei, o accelerare a cresterii economice si crearea de locuri de munca [6]. Astfel, cateva dintre efectele benefice macroeconomice ale institurii Pietei Unice ce au putut fi constatate sunt:

o inflatie cu 1-1,5% mai mica decat in lipsa Pietei Unice si o crestere a venitului comunitar cu 1,1-1,5 puncte procentuale (un castig de 60-80 miliarde Euro); o crestere a investitiilor cu 1-3%; jumatate din aceste efecte provin ca urmare a intaririi concurentei si a castigurilor de eficienta, cealalta jumatate rezultand din progresele tehnice legate de realizarea Pietei Unice;

desi din punct de vedere al locurilor de munca UE a cunoscut o evolutie mai curand nefavorabila, analizele indica totusi crearea a 300.000 – 900.000 locuri de munca suplimentare;

reducerea decalajelor economice intre statele membre ale UE; astfel, tarile comunitare cel mai slab pozitionate Irlanda, Spania, Portugalia si Grecia prezentau urmatoarele valori ale PIB/loc.(% din media UE = 100, in PPC)[7]:

Anul/Tara Irlanda Grecia Spania Portugalia

63,7 61,4 69,7 54,0

111,0 68,7 80,2 74,1

Aceasta evolutie se datoreaza efectelor conjugate a aderarii lor la Comunitate (in special pentru Spania si Portugalia), a contributiei crescande a Fondurilor structurale si de coeziune ca si a Pietei Unice;

reducerea cheltuielilor comerciantilor si transportatorilor europeni cu peste 5 miliarde de Euro datorita desfiintarii formalitatilor vamale;

schimburile intra-comunitare au crescut cu 20-30% in volum pentru produsele manufacturate; aceasta crestere nu s-a facut in defavoarea producatorilor extra-comunitari, care si ei au beneficiat de realizarea Pietei Unice; importurile extra-comunitare de produse manufacturate au crescut cu 12-14% in perioada 1980-1993; si din punct de vedere al structurii schimburilor intra-comunitare, pentru cele 12 state ale UE (exclusiv noile tari intrate in 1995) se constata o crestere continua a comertului intra-ramura in perioada 1980-1994; comertul inter-ramura a scazut sensibil trecand de la 47% din totalul schimburilor in 1980 la 38% in 1994; comertul cu produse diferentiate vertical a crescut cel mai mult trecand de la 35% la 42% din total, in timp ce comertul cu produse diferentiate orizontal a crescut cu 2%, de la 18 la 20% din total schimburi intra-comunitare[8]; aceasta specializare preponderent intra-ramura arata ca statele membre tind sa fie prezente pe ansamblul sectoarelor de activitate, pozitionandu-se pe segmente diferite din punct de vedere al pretului si al calitatii, consumatorii putand sa beneficieze astfel de o gama de produse mai larga.

in privinta investitiilor straine directe (IDS), Piata Unica a facut ca UE sa fie mai atractiva, absorbind la inceputul anilor ’90 44% din fluxurile de investitii straine directe din lume, fata de 28% la mijlocul anilor ’80; o parte importanta a fluxurilor IDS a fost consacrata fuziunilor si achizitiilor care s-au multiplicat odata cu Piata Unica; de exemplu, intre 1986 si 1995, numarul fuziunilor si achizitiilor a trecut de la 720 la 2.296 in industrie si de la 783 la 2.602 in servicii; faptul ca 70% din operatiunile de fuziune si achizitie raman de natura nationala, exprima vointa intreprinderilor de a dezvolta, cel putin intr-o prima etapa, o strategie defensiva la nivel national, procesul de restructurare la nivel european urmand sa continue in anii viitori; dupa 1997, numarul de achizitii si fuziuni a crescut si mai mult, insa miscarea a devenit mai mult transnationala;

restructurarile deja realizate au condus la o intarire a concentrarii in UE, in paralel cu o diminuare a concentrarii la nivel national, chiar daca dimensiunea medie a intreprinderilor a ramas relativ stabila; aceasta situatie poate fi explicata printr-o diminuare a ponderii intreprinderilor dominante pe piata lor nationala ca urmare a intaririi concurentei si printr-o crestere a ponderii acelorasi intreprinderi la nivel comunitar prin pan-europenizarea activitatii lor; volumul de activitate a marilor grupuri a crescut global la nivel european, dar repartizarea geografica a acestei activitati s-a modificat, diminuandu-se in mod relativ pe piata nationala si crescand pe alte piete europene; aceasta evolutie era, in 1997, mult mai putin evidenta in activitatile de servicii, in special cele care ramasesera puternic reglementate, unde s-a constatat mai curand o concentrare pe plan national.

A face un bilant al Pietei Unice este un exercitiu delicat. Cu toate acestea, Comisia Europeana a dat publicitatii o sinteza a realizarilor Pietei Interne in decursul a zece ani de functionare fara frontiere[9]. Documentul prezinta o serie de avantaje pentru intreprinderi si pentru cetateni, dar si limite ce au putut fi constatate in aceasta perioada.

Avantajele unei Europe fara frontiere sunt multiple. Estimarile calculate de Directia Generala 'Economie si finante' a Comisiei cu ajutorul modelelor sale econometrice au aratat ca in 2002, PIB al UE castigase datorita Pietei Interne 1,8%, adica 164,5 miliarde euro. Si locurile de munca au crescut cu 1,46% ceea ce insemna circa 2,5 milioane de locuri de munca suplimentare. In cursul celor zece ani de functionare (1992-2002), Piata Interna a permis o crestere totala a PIB de 877 miliarde euro (prin adunarea cresterilor din fiecare an, ceea ce reprezinta in medie 5700 euro/gospodarie. Aceste cifre sub-estimeaza probabil impactul global al Pietei Interne Unice (PIU), deoarece nu tine cont in totalitate de impactul asupra sectorului de servicii. In ciuda imperfectiunilor care mai subzista, datorita PIU, au putut fi puse in evidenta si alte efecte macroeconomice, cum ar fi:

dezvoltarea capacitatii intreprinderilor europene de a infrunta concurenta pe pietele mondiale: exporturile UE spre tarile terte au crescut de la 415 mld. euro in 1992 la 985 mld. euro in 2001, iar investitiile UE in aceste tari au crescut exponential: de la 18 mld. euro la 206 mld. euro;

UE a devenit mai atractiva pentru investitorii straini: investitiile straine directe (ISD) in UE au fost in 2001 de 4 ori mai mari decat in 1992, in ciuda faptului ca 2001 a fost un an slab pentru ISD;

din 1992, se observa o convergenta considerabila intre preturile diferitelor state membre, cea mai mare parte fiind in scadere; totusi, mai persista anumite diferente foarte pronuntate intre statele membre (convergenta a fost mult mai puternica pentru bunuri, indeosebi pentru produsele alimentare, decat pentru servicii);

coeficientul de variatie al preturilor (care masoara gradul de variatie intre preturile medii in UE ale consumului final privat si preturile in tarile cele mai ieftine si in tarile cele mai scumpe) era in 1990 de 21,4%; in 1998 acesta scade la 14,4% stabilizandu-se la acest nivel; este posibil ca introducerea euro sa accentueze convergenta pe termen mediu si sa permita o comparare mai usoara a preturilor; totusi, nu se poate spera ca preturile sa fie exact aceleasi peste tot: ele suporta influenta ratelor diferite de impozitare a intreprinderilor si a vanzarilor, a costurilor de transport, a economiilor de scara la nivelul comertului 'en detail', a bugetelor publicitare, a imaginii de marca etc.

In ceea ce priveste avantajele PIU pentru cetateni, pot fi mentionate urmatoarele:

o varietate mai mare de bunuri si servicii de calitate ridicata (conform unei recente anchete a Comisiei[10], 80% din cetatenii UE estimeaza ca, datorita PIU, gama de produse a crescut, iar 67% cred ca s-a imbunatatit calitatea);

in numeroase cazuri, preturile la bunurile si serviciile de consum curent s-au redus datorita deschiderii pietelor nationale si datorita unei concurente accentuate (desi, conform anchetei efectuate de Comisia Europeana, numai 41% din cetatenii UE considera ca preturile au scazut);

preturile serviciilor de telecomunicatii sunt mai mici (de ex., preturile facturate de vechile monopoluri nationale pentru apelurile nationale s-au redus cu 50% in medie, iar cele ale comunicatiilor internationale cu cca. 40%);

biletele de avion sunt mai ieftine - conform unui studiu recent, pretul biletelor promotionale a scazut cu 41% intre 1992 si 2000;

peste 15 milioane de cetateni europeni au trecut frontierele pentru a lucra sau pentru a-si petrece viata ca pensionari. Acestia beneficiaza de o protectie sociala adecvata si pot sa voteze si sa-si prezinte candidatura acolo unde traiesc. Aceasta mobilitate are repercusiuni pozitive asupra locurilor de munca si a investitiilor deoarece ea permite utilizarea competentelor acolo unde sunt cel mai mult solicitate;

1 million de tineri au terminat o parte din studiile lor intr-un alt stat membru datorita Programului Erasmus;

persoanele care isi fac cumparaturile intr-o alta tara membra decat cea de origine beneficiaza din plin de drepturile consumatorilor;

guvernele au mai multe fonduri pe care le pot consacra sanatatii si educatiei datorita miliardelor de euro economisiti prin intermediul pietelor publice mai deschise si mai competitive (de ex., pretul materialului rulant feroviar a scazut cu 40%).

Realizarea Pietei Interne a facilitat schimburile in interiorul UE si a oferit intreprinderilor posibilitati fara precedent. O mai buna functionare a acesteia va putea crea si mai multa prosperitate. Printre avantajele PIU pentru intreprinderile comunitare putem enumera:

reducerea termenelor si costurilor de livrare ca urmare a absentei formalitatilor administrative la frontierele dintre statele membre; inaintea eliminarii frontierelor, numai sistemul fiscal necesita, in fiecare an, 60 milioane de documente de vamuire, care in prezent nu mai sunt necesare;

principiul recunoasterii reciproce inseamna ca, in cea mai mare parte a cazurilor, chiar daca nu exista o armonizare a specificatiilor tehnice sau alte reguli, firmele nu mai au nevoie decat de o singura autorizare, a propriului lor stat membru al UE ('Home Country Control'), pentru a furniza un produs sau serviciu oriunde in UE;

PIU de peste 370 mil. persoane (dupa extinderea din 2004 - 452 mil. persoane) a permis realizarea de importante economii de scara; noi piete de export s-au deschis pentru IMM, care inainte n-ar fi putut exporta datorita costurilor si altor formalitati administrative;

deschiderea pietelor publice permite intreprinderilor sa participe la contracte de furnizare de bunuri si servicii pentru autoritatile publice ale altor state membre;

micii utilizatori comerciali si privati au beneficiat de o reducere a costurilor cu electricitatea in statele membre unde aceste segmente de piata au fost deschise concurentei;

intreprinderile vor profita de alte avantaje datorita realizarii planului de actiune pentru serviciile financiare, care va permite firmelor de orice dimensiune sa se finanteze cu costuri mai mici si va degaja societatile cotate in bursa de obligatia de a respecta 15 serii divergente de reguli nationale atunci cand doresc sa-si procure capitaluri.

In ceea ce priveste aprecierea firmelor comunitare[11] cu privire la impactul PIU, cele care au afirmat ca efectele au fost pozitive sunt de patru ori mai numeroase (46%) decat cele a caror opinie este negativa (11%). In general, se constata diferente substantiale de apreciere intre statele membre: intreprinderile britanice sunt cele mai putin entuziaste (numai 26% au constatat efecte pozitive), in timp ce intreprinderile din Irlanda si Grecia sunt cele mai favorabile (69%), poate datorita faptului ca pietele lor nationale sunt in mod evident mai reduse. Firmele exportatoare au o apreciere mai buna (76% din firmele care exporta in mai mult de cinci state membre ale UE considera ca Piata Interna a avut un impact pozitiv asupra activitatilor lor) decat cele care nu exporta, insa marea majoritate (84%) a intreprinderilor considera ca imbunatatirea functionarii PIU ar trebui sa fie o prioritate esentiala pentru UE. Faptul ca 42% din intreprinderi apreciaza ca, in mod global, PIU n-a avut nici un impact asupra activitatii lor, arata ca UE mai are inca multe de facut, nu numai pentru eliminarea obstacolelor ce au mai ramas in calea liberei circulatii a bunurilor si serviciilor, ci si pentru informarea intreprinderilor (mai ales IMM) despre posibilitatile transfrontaliere care li se deschid.

Este de la sine inteles ca realizarea PIU este un proces continuu si ca mai subzista inca numeroase imperfectiuni, indeosebi in sectorul serviciilor. PIU acuza inca slabiciuni in domeniul serviciilor, desi serviciile reprezinta 70% din PIB al UE si din locurile de munca. Un raport al Comisiei, publicat in iulie 2002, concluziona ca mai exista inca numeroase obstacole in sectorul serviciilor. Exemple de obstacole in activitatile transfrontaliere mentionate in Raportul Comisiei:

numarul de autorizari cerute, durata si complexitatea formalitatilor administrative, puterea discretionara pe care o au autoritatile locale, faptul ca intreprinderile sunt obligate frecvent sa indeplineasca in tarile unde doresc sa opereze aceleasi formalitati ca cele pe care le-au indeplinit deja in statul lor de origine, membru al UE;

un anumit numar de restrictii vizeza detasarea lucratorilor intr-un alt stat membru, utilizarea de echipamente sau de materiale de catre prestatari in afara propriului lor stat membru al UE, recurgerea de servicii transfrontaliere pt. intreprinderi (cum ar fi: servicii contabile, asigurari, publicitate etc.);

in plus, pt. numeroase servicii, activitatile promotionale transfrontaliere sunt penalizate prin diferentele considerabile care exista intre diferitele legislatii nationale in materie de comunicare comerciala (restrictii care 'lovesc' continutul acestor comunicari, ba chiar interzicerea pur si simplu a serviciilor de publicitate pentru profesiunile libere).

existenta preturilor fixe sau recomandate pentru anumite servicii, ca si regulile privind varsarea si rambursarea TVA, sau responsabilitatea si asigurarea profesionala creaza bariere suplimentare.

Alte limite sau slabiciuni constatate in functionarea PIU au in vedere urmatoarele aspecte:

deseori este dificil de obtinut informatii precise despre cadrul de reglementare, autoritatile competente si procedurile de respectat in alte state membre. Pentru de a permite mai usor intreprinderilor sa beneficieze de pe urma PIU, Comisia a lansat recent (iulie 2002) reteaua SOLVIT. SOLVIT trateaza cazurile de aplicare gresita a regulilor PIU de catre administratiile nationale si locale (de ex., refuzul de a recunoaste o diploma valabila sau de a autoriza punerea pe piata a unui produs conform cu exigentele directivelor europene). Victimele unei probleme de acest tip pot sa prezinte cazul lor pe un site Web sau telefonand la centrul SOLVIT din statul lor, care examineaza problema cu autoritatea tarii unde s-au produs faptele. Principalul avantaj este rapiditatea: reteau isi acorda un termen de 10 saptamani pentru a rezolva plangerile si a gasi solutiile pentru peste 70% din situatii. Recurgerea la SOLVIT este inegala: Germania, Portugalia si Olanda sunt tarile care utilizeaza cel mai activ reteaua pentru propriile intreprinderi si cetateni;

Timp mediu (zile) necesar SOLVIT pt. rezolvarea unui caz - la 15 aprilie 2003

I

DK

IRL

FIN

Su

UK

Sp

NL

Gr

L

P

F

Ger

B

ISL

Medie



Dosare acceptate de centrul SOLVIT de origine - la 15 aprilie 2003

Ger

P

NL

Su

F

B

Gr

DK

A

UK

Sp

IRL

NOR

Lch

FIN

I

ISL

L

exista un important potential neexploatat in serviciile financiare; acestea au o prioritate deosebita, deoarece integrarea financiara va stimula toate celelalte sectoare din economie (un raport recent a estimat impactul macroeconomic al integrarii financiare la 1,1% din PIB la preturile anului 2002, cu o crestere a locurilor de munca de 0,5%);

integrarea pietelor financiare va insemna nu numai ca intreprinderile vor putea sa se finantele la costuri mai mici, ci ea va viza in ultima instanta ipotecile, asigurarile si alte produse financiare pentru consumator; intarirea eficientei fondurilor de pensii va putea ajuta UE sa stapaneasca mai bine efectele economice ale imbatranirii populatiei;

o armonizare importanta este necesara in domeniul TVA si al accizelor pentru a se evita obstacolele in circulatia marfurilor si serviciilor transfrontiera T in octombrie 2003, Comisia Europeana a prezentat un raport de urmarire a programului strategic pe care l-a adoptat in 2000 in privinta imbunatatirii sistemului de TVA (a anuntat in special intentia sa de a promova ideea unui sistem de ghiseu unic, care ar permite unui operator sa-si indeplineasca toate obligatiile pentru ansamblul de activitati pe care le desfasoara la nivelul UE intr-un singur stat membru in care acesta este stabilit; Comisia a lasat sa se inteleaga ca impunerea la locul de destinatie ar putea sa se dovedeasca din ce in ce mai necesara, in special pentru servicii, cu scopul de a preveni distorsiunile de concurenta si de a asigura ca TVA continua sa revina statului membru in care consumul are intr-adevar loc.

deschiderea pietelor publice, in special adoptarea unui nou pachet legislativ ce simplifica procedurile de atribuire si incurajeaza operatiunile de adjudecare pe cale electronica, este o prioritate cu scopul de a oferi un mai bun raport calitate-pret pentru contribuabili si noi posibilitati pentru intreprinderi. Pietele publice reprezinta 16,2% din PIB al UE. Ultima estimare disponibila a valorii pietelor de furnituri transfrontiera in procente din ansamblul pietelor publice era, in 1998 de 10% fata de 6% in 1987. Acest procent include atat pietele publice transfrontaliere directe (contractele sunt atribuite contractantilor din alte tari), cat si cele obtinute prin intermediul filialelor societatilor din alte state membre stabilite in tara unde contractul este atribuit;

economiile tarilor membre nu se vor adapta la schimbari decat daca stimularile pentru inovatie sunt importante. Este deci important ca statele membre sa aprobe propunerea Comisiei referitoare la brevetul comunitar, care ar permite inventatorilor sa obtina un singur brevet valabil din punct de vedere juridic in toata UE. In prezent, un brevet tip valabil in 8 state membre costa de 3 pana la 5 ori mai mult decat brevetele japonez sau american.

tabelul de afisare a rezultatelor PIU (la 5 mai 2003) evidentiaza o agravare a intarzierilor statelor membre in aplicarea dreptului comunitar; dupa multi ani de progrese neintrerupte (in 1992 'deficitul de transpunere pe stat membru era de 21,4%), tendinta de deficit de transpunere s-a inversat in mod sensibil in ultimul timp: in mai 2003 deficitul (in medie la nivelul UE) este de 2,4%, fata de 1,8% in 2002. Acesta este procentul directivelor care nu au fost transpuse in dreptul national dupa expirarea termenului fixat in acesta privinta. Numai 5 state membre (Danemarca, Suedia, Finlanda, Spania si Marea Britanie) atingeau in mai 2003 obiectivul fixat de Consiliul European, respectiv de 1,5%. Italia ocupa ultimul loc al clasamentului, precedata fiind de Portugalia si Irlanda.

'Deficit de transpunere' la 15 aprilie 2003, in %

I

P

IRL

A

Gr

F

L

Ger

NL

B

UK

Sp

FIN

Su

DK

in afara deficitului de transpunere si numarul de proceduri de infractiuni in curs a crescut fata de anul precedent cu 6% (a crescut de la 1505 in noiembrie 2002 la 1598 in mai 2003; Franta si Italia continua sa detina aproape 30% din totalul cazurilor). Temerile sunt ca numarul procedurilor de infractiune risca sa mai creasca o data cu extinderea din 2004; este nevoie de mai mult de 2 ani pentru rezolvarea majoritatii acestor cazuri T solutiile pentru accelerarea solutionarii cazurilor consta in mecanismele de rezolvare alternative (acestea sunt 'reuniunile pachet' - care se desfasoara din 1987, dar care au cunoscut o dezvoltare in ultimii ani - si reteau SOLVIT).

Nr. de proceduri de infractiune angajate/stat membru - la 28 feb.2003

F

I

Sp

Gr

B

Ger

IRL

UK

A

NL

P

FIN

DK

L

Su

Pentru o mai buna functionare a PIU, Comisia Europeana a publicat strategia sa pentru Piata Interna 2003-2006. Acesta este un plan ce cuprinde 10 domenii de actiune si anume: imbunatatirea punerii in practica a regulilor Pietei Unice, aspect ce intra in sarcina atat a Comisiei Europene, cat si a statelor membre; integrarea pietelor de servicii; imbunatatirea liberei circulatii a bunurilor; solutionarea problemelor legate de procesul de imbatranire a populatiei (adoptarea rapida a directivei privind fondurile de pensii; problema presiunii asupra serviciilor de sanatate); asigurarea unor servicii esentiale mai bune (energie, transport, telecomunicatii, servicii postale); imbunatatirea cadrului operational al intreprinderilor (brevetul comunitar, exercitiul dreptului de proprietate intelectuala, facilitarea fuziunilor transfrontaliere, transferul de sediu al societatilor etc.); simplificarea mediului de reglementare; reducerea obstacolelor fiscale; asigurarea unor piete publice mai deschise; o informare mai buna a cetatenilor si intreprinderilor.

Indeplinirea acestui plan strategic de ameliorare a functionarii PIU este esentiala, daca UE doreste sa atinga obiectivul pe care si l-a stabilit, si anume, acela de a deveni 'cea mai competitiva si dinamica economie a lumii pana in 2010'.

3. UNIUNEA ECONOMICA SI MONETARA - STADIU SUPERIOR AL CONSTRUCTIEI ECONOMICE EUROPENE

Comunitatea Europeana a realizat deja pasi importanti pe calea UEM. De la intalnirea la nivel inalt de la Haga din 1969, UEM este obiectivul central al Comunitatii.

Conceptul de uniune economica se bazeaza pe patru fundamente :

constituirea pietei interne unice (fapt realizat de Comunitate de la 1 ian. 1993);

intarirea politicii de concurenta;

dezvoltarea de noi 'politici comune vizand ajustarea structurala si dezvoltarea regionala' ;

coordonarea politicii macroeconomice ;

iar conceptul de uniune monetara presupune :

garantarea unei convertibilitati totale si ireversibile a monedelor statelor membre intre ele;

liberalizarea completa a miscarilor de capital si integrarea completa a pietelor bancare si a celorlalte piete financiare;

eliminarea marjelor de fluctuatie si fixarea irevocabila a paritatilor monedelor (este etapa esentiala care implica punerea in practica a unei politici monetare unice si crearea unei institutii supranationale pentru elaborarea si gestionarea centralizata a acesteia).

Intr-o UEM punctul cheie il reprezinta convergenta economiilor, deoarece ea conditioneaza calendarul si ritmul de punere in practica a acestei noi faze de integrare.

Tratatul de la Maastricht, care prevedea realizarea unei UEM intre toate sau o parte din statele membre, a trasat cele trei etape ale acesteia.

Prima etapa a debutat la 1 iulie 1990 si s-a incheiat, conform calendarului prevazut, la 31 decembrie 1993. Ea a permis instaurarea libertatii totale de miscare a capitalului intre cele 12 state si a fost insotita de planuri de ajustare structurala pentru reducerea dezechilibrelor si obtinerea unei convergente a evolutiilor si structurilor macroeconomice nationale, in tarile cu importante dezechilibre economice [12].

Comunitatea Europeana a intrat in etapa a II-a a UEM conform prevederilor la 1 ian.1994. La aceasta data a fost creat un Institut Monetar European (IME) cu sediul la Frankfurt, care constituia un dispozitiv de tranzitie catre viitoarea Banca Centrala Europeana. Inlocuind Comitetul Guvernatorilor Bancii centrale si preluand activitatile Fondului European de Cooperare Monetara (F.E.C.O.M.), institutul avea ca principale sarcini intarirea coordonarii politicilor monetare nationale, supravegherea functionarii Sistemului Monetar European si pregatirea instrumentelor viitoarei politici monetare unice. De asemenea, intrarea in etapa a II-a a UEM inseamna interzicerea accesului privilegiat al sectorului public la institutiile financiare si al finantarii monetare a deficitelor publice, precum si o convergenta mai mare a economiilor tarilor membre.

Trecerea la etapa a III-a care implica utilizarea unei monede unice si crearea unei Banci Centrale Europene (BCE) a intervenit pentru tarile considerate apte de catre Consiliul European de la Bruxelles, la 1 ian.1999.

Tratatul de la Maastricht prevedea ca intrarea in etapa a III-a a UEM sa poata fi facuta numai de state ale caror economii si politici economice vor converge in mod considerabil si durabil. Din acest punct de vedere se pot distinge convergenta reala si convergenta nominala.

Convergenta reala desemneaza apropierea nivelurilor de viata in materie de venit si productivitate in cadrul unei zone sau atenuarea diferentelor structurale care influenteaza competitivitatea tarii. Conform Tratatului de la Maastricht, convergenta reala ar desemna “procesul de lunga durata al reducerii disparitatilor intre nivelurile de viata, care constituie un obiectiv fundamental al Comunitatii”, facand trimitere la nivelurile de dezvoltare economica si sociala (W. Andreff, 1997) .

Convergenta nominala priveste evolutia variabilelor de costuri si preturi si a determinantilor lor profunzi (rata dobanzilor, cursul de schimb, deficitul bugetar, datoria publica). Criteriile inscrise in tratatul de la Maastricht vizeaza convergenta nominala a tarilor UE, aceasta convergenta urmand a fi apreciata pentru fiecare tara de Consiliul European inainte de a se trece la etapa a treia a UEM. Conditiile de convergenta (art. 109J) necesare pentru infaptuirea UEM sunt urmatoarele:

'realizarea unui grad ridicat de stabilitate a preturilor', evidentiat printr-o diferenta de inflatie anuala care nu trebuie sa depaseasca cu mai mult de 1,5% media a trei state comunitare care prezinta cele mai bune rezultate in materie de stabilitate a preturilor;

situatia finantelor publice va trebui sa fie sub control conform urmatoarelor doua criterii: 'un deficit bugetar ne-excesiv', adica mai mic de 3% din PIB;'o datorie publica ce poate fi sustinuta', adica mai mica de 60% din PIB;

'respectarea marjelor normale de fluctuatie prevazute prin mecanismul cursurilor de schimb din cadrul Sistemului Monetar European pe parcursul a cel putin 2 ani, fara devalorizarea monedei fata de cea a altui stat membru';

'caracterul durabil al convergentei atinse de statul membru, care se reflecta in nivelurile ratelor de dobanda pe termen lung', care nu vor trebui sa le depaseasca cu mai mult de 2% pe cele inregistrate in trei state comunitare cu cele mai bune rezultate in privinta stabilitatii preturilor.

De asemenea, notat ca tratatul mai mentiona 4 criterii secundare care permiteau Consiliului European sa completeze aprecierea sa in privinta convergentei statelor. Aceste criterii nu aveau decat o valoare indicativa, ele neconstituind obiectul unor norme. Este vorba despre: dezvoltarea ECU-lui, rezultatul integrarii pietelor, situatia si evolutia balantelor de plati curente, costurile salariale si alti indici de pret (art.109J.1). In plus, in privinta convergentei ca o preconditie pentru formarea uniunii monetare, exista specialisti ce sustineau ca, pentru tarile care au multe sectoare necompetitive, costul renuntarii la instrumentul cursului valutar si acceptarea cursurilor fixe sau a unei singure monede ar depasi castigurile unei astfel de participari[14].

Pactul de stabilitate ratificat la Consiliul European de la Amsterdam din iunie 1997, a urmarit sa schimbe hotararea statelor UE de a opta pentru deficite bugetare excesive in cadrul UEM. Astfel, au fost aduse precizari privind definirea deficitelor excesive si privind eventualele sanctiuni pentru statele care depasesc valorile de referinta de 3% din PIB pentru deficitul bugetar si de 60% din PIB pentru datoria publica. Un deficit de peste 3% din PIB era in mod normal considerat ca fiind excesiv; totusi erau prevazute doua posibilitati in care statele s-ar afla in fata unor “circumstante exceptionale si temporare”:

daca depasirea rezulta dintr-o “circumstanta neobisnuita independenta de vointa statului membru vizat” – in acest caz, “depasirea valorii de referinta este considerata ca temporara, daca previziunile bugetare stabilite de Comisie indica o scadere a deficitului sub valoarea de referinta atunci cand circumstanta neobisnuita sau recesiunea grava vor fi disparut”;

daca depasirea este consecutiva unei recesiuni grave adica, “in principiu”, o scaderea anuala a PIB de 2% sau mai mult.



Apoi, Consiliu UE trebuia sa decida cu o majoritate calificata a tuturor membrilor sai (inclusiv nemembrii Uniunii monetare si statul in cauza), daca un deficit de peste 3% din PIB este excesiv. Ca urmare a observatiilor prezentate de statul vizat, Consiliul putea judeca daca un recul inferior valorii de 2% constituia totusi o recesiune grava. Statele membre se angajau “in principiu” sa nu invoce aceasta ultima posibilitate daca ele au suferit un recul de mai putin de 0,75% din PIB.

Daca un deficit este judecat ca excesiv, Consiliul poate sa adreseze recomandari de politica economica statului respectiv si, in situatia in care aceste recomandari nu vor fi urmate, el poate decide aplicarea de sanctiuni. Consiliul pastreaza in acest domeniu o putere discretionara totala, decizia fiind votata cu o majoritate de 2/3, tarile participante la UEM fiind singurele ce pot vota, statul vizat fiind exclus.

Daca decizia de a aplica sanctiuni este luata, Consiliul cere “in principiu” un depozit nepurtator de dobanda din partea statului sanctionat, echivalent cu 0,2% din PIB, la care se adauga un element variabil in functie de amploarea depasirii, depozitul maxim ridicandu-se la 0,5% din PIB. Daca in urmatorii doi ani ce urmeaza depasirea nu este corectata, depozitul este “in principiu” transformat in amenda.[15] Trebuie remarcata utilizarea de nenumarate ori a termenului “in principiu” care da o mai mare libertate de decizie Comisiei si Consiliului, chiar daca Pactul de stabilitate a fost descris de unii specialisti ca un sistem de reguli foarte constrangatoare. Pana in prezent nu a fost aplicata nici o amenda (vezi cazul Frantei si al Germaniei privind respectarea Pactului de stabilitate si crestere).

CAZUL FRANTEI SI AL GERMANIEI PRIVIND RESPECTAREA PACTULUI DE STABILITATE SI CRESTERE

In 2002, deficitul bugetar al Germaniei a depasit valoarea de referinta de 3%, atingand 3,6% din PIB, iar datoria publica a ajuns la 60,8% (deci peste nivelul de 60%). La 19 noiembrie 2002 Comisia Europeana a adoptat un raport referitor la situatia finantelor publice in Germania, care a stabilit ca acest deficit nu este datorat unor situatii exceptionale, independente de statul membru. La 21 ianuarie 2003, Consiliul a decis sa urmeze recomandarea Comisiei, adoptand recomandari ce au fost adresate guvernului german, prin care se solicita Germaniei sa ia de urgenta masuri cu privire la corectarea deficitului si incadrarea in prevederile Pactului de stabilitate.

O alta situatie de delansare a procedurii de atentionare a Comisiei este cea legata de Franta, care si ea a depasit in 2002 pragul de 3% din PIB in privinta deficitului bugetar (-3,1%); si pentru ea, Consiliul a emis recomandari, solicitand masuri pentru incadrarea in prevederile Pactului de stabilitate.

Atat Franta cat si Germania, au fost invitate la Consiliul ECOFIN din 25 noiembrie 2003 sa plateasca penalitati pentru incalcarea Pactului de Stabilitate si Crestere. Prin sistemul de vot al ECOFIN, propunerea Comisiei nu a fost validata. Aceasta a dus la proteste din partea tarilor care platesc un pret prea mare pentru a se mentine in limitele criteriului bugetar. Cazul a fost inaintat la Curtea Europeana de Justitie. Ministrii de finante din Marea Britanie, Franta si Germania au cerut reinterpretarea Pactului de stabilitate si de crestere, considerand ca acesta ar trebui sa ia in considerare conditiile structurale si ciclice specifice fiecarui stat membru.

Decizia ministrilor de finante ai tarilor zonei euro de a suspenda procedurile angajate impotriva Frantei si Germaniei a determinat Banca Centrala Europeana sa convoace o reuniune extraordinara, la sfarsitul careia Consiliul Guvernatorilor BCE a publicat un comunicat in care se arata ca aceasta decizie a misistrilor de finante europeni '…comporta grave pericole. Nerespectarea regulilor si procedurilor prevazute in Pactul de stabilitate si de crestere risca sa submineze credibilitatea cadrului institutional european si increderea intr-o gestionare riguroasa a finantelor publice ale statelor membre ale zonei euro'.

Comisia Europeana este hotarata sa sustina in continuare Pactul de stabilitate, ea fiind sprijinita in aceasta directie de Banca Centrala Europeana.

Franta si Germania s-au angajat ferm ca, in 2005, sa reduca deficitul bugetar pana la 3% din PIB, obtinand un ragaz de 1 an pentru a realiza acest lucru.

Conform dispozitiilor tratatului privind UEM, Institutul Monetar European si Comisia Europeana au remis la 25 martie 1998 Consiliului rapoarte privind starea convergentei si progresele efectuate de state in indeplinirea obligatiilor lor pentru realizarea monedei unice, Euro.

Ambele rapoarte aratau ca, de la inceputul celei de-a doua faze a UEM, au fost inregistrate progrese remarcabile in realizarea unui grad ridicat de convergenta durabil de catre toate statele membre ale UE. Aceste progrese s-au accelerat in 1996 si in 1997, ca si la inceputul anului 1998, cand numeroase state membre si-au intensificat eforturile in materie de convergenta, in special in domeniul bugetar.

Situatia tarilor membre UE in materie de convergenta inainte de lansarea euro

Inflatie

Situatia finantelor publice

Cursul de schimb

Rata dobanzii pe termen lung

IPCH

Existenta unui deficit excesiv

Deficit

(%din PIB)

Datorie (% din PIB)

Variatia in raport cu anul precedent

Particip.la mecanism

de schimb

Valorea de referinta

Belgia

Da (7)

Da

Danemarca

Nu

Da

Germania

Da (7)

Da

Grecia

Da

Da (8)

Spania

Da (7)

Da

Franta

Da (7)

Da

Irlanda

Nu

Da

Italia

Da (7)

Da (10)

Luxemburg

Nu

Da

Olanda

Nu

Da

Austria

Da (7)

Da

Portugalia

Da (7)

Da

Finlanda

Nu

Da (11)

Suedia

Da (7)



Nu

Marea Britanie

Da (7)

Nu

UE

Variatia in % a mediei aritmetice a ultimilor 12 indici lunari ai preturilor de consum armonizati (IPCH), in raport cu media aritmetica ai celor 12 IPCH din perioada precedenta;

Deciziile Consiliului din 26 sept.1994, 10 iulie 1995, 27 iunie 1996, 30 iunie 1997;

Semnul negativ indica un excedent;

Durata medie: 10 ani; media ultimelor 12 luni;

Media aritmetica simpla a ratelor de inflatie a celor 3 state cu cele mai bune rezultate in domeniul stabilitatii preturilor, majorata cu 1,5 puncte procentuale;

Media aritmetica simpla a mediilor pe 12 luni a ratelor de dobanda ale celor 3 state cu cele mai bune rezultate in domeniul stabilitatii preturilor, majorata cu 2 puncte procentuale;

Abrogarea deciziei Consiliului recomandata de Comisie;

Din martie 1998

Media datelor disponibile in cursul ultimelor 12 luni

Din noiembrie 1996;

Din octombrie 1996.

Sursa: Comisia Europeana, “Raport privind starea de convergenta in vederea trecerii la a treia faza a UEM”, Problèmes économiques, n°2.573, 17 iunie 1998.

Conform prevederilor protocoalelor (n°12 si n°11) anexa la Tratatul de la Maastricht, Danemarca si Marea Britanie au notificat Consiliului neparticiparea lor la a treia faza a UEM in 1999.

Consiliul European de la Bruxelles (2-3 mai 1998) a marcat lansarea in mod oficial a monedei unice europene. Au fost luate trei decizii determinante: tarile calificate pentru faza a treia a UEM, paritatile bilaterale intre monedele care vor face parte din UEM si alcatuirea directoriului Bancii Centrale Europene. Tarile desemnate sa formeze Uniunea Monetara la 1 ianuarie 1999 au fost: Germania, Austria, Belgia, Spania, Finlanda, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda si Portugalia. Patru tari nu au participat la lansarea monedei unice; trei dintre acestea: Marea Britanie, Suedia si Danemarca au ales, cel putin intr-o prima perioada, sa ramana in afara; Grecia nu a reusit sa satisfaca criteriile de convergenta de la Maastricht si si-a fixat anul 2001 ca data pentru a se alatura zonei euro[16].

Daca in Grecia, vointa politica si opinia publica erau net favorabile participarii la UEM, in celelalte trei tari situatia era mai neclara. Guvernul Marii Britanii s-a angajat sa consulte poporul printr-un referendum inainte ca tara sa adopte moneda unica; intreprinderile sunt in majoritate in favoarea participarii, dar va fi destul de dificil cu un electorat sceptic; in orice caz, ministrul finantelor din Marea Britanie, exclusese participarea tarii inainte de sfarsitul lui 2002. In iulie 2003, dupa o analiza bazata pe teoria zonei monetare optimale, Marea Britanie a decis ca nu este cazul sa organizeze un referendum, deoarece nu a inregistrat inca o suficienta convergenta spre zona euro, iar performantele economice ale acestei zone nu sunt destul de concludente pentru a convinge populatia de avantajele aderarii. Si in Suedia opinia publica este un obstacol major in participarea la UEM. Alegerile generale din septembrie 1998 au cunoscut o puternica progresie a stangii antieuropene care era principalul partener al partidului social-democrat la putere; UE este considerata ca principala responsabila a problemelor economice suedeze, in special a cresterii somajului. Primul ministru, Göran Persson, nu-si asumase in 1998 riscul unui referendum inainte de a fi sigur de a obtine un vot de aprobare. La referendumul consultativ din septembrie 2003, populatia suedeza s-a pronuntat impotriva monedei unice. In ceea ce priveste Danemarca, aceasta este, in realitate, un membru fictiv al UEM[17], deoarece aceasta tara are moneda legata strans de cursul Euro, in cadrul SME bis. Dar si in aceasta tara, opinia publica este in general foarte antieuropeana: Danemarca a respins Tratatul de la Maastricht cu ocazia unui referendum in mai 1992; peste 40% din danezi au votat contra Tratatului de la Amsterdam .

SME bis

Selectarea tarilor care indeplinesc criteriile de convergenta, ca si a celor ce au ales sa nu participe la faza a treia a UEM, a pus problema organizarii raporturilor monetare intre tarile 'in' care apartin zonei euro, pe de o parte, tarile 'pre-in' care au vocatia unei aderari ulterioare (Suedia) si tarile 'out', adica cele care in mod voluntar au ramas in afara zonei, dar a caror strategie s-ar putea inversa ulterior (Marea Britanie, Danemarca), pe de alta parte. A aparut astfel necesitatea unui nou sistem de schimb, la acest nivel, un fel de 'SME bis', pentru a asigura bunele relatii intre cele doua grupuri si pentru a evita in special ca fluctuatiile monetare nedorite sa vina sa perturbe functionarea Pietei Unice.

Patru caracteristici principale prefigureaza acest sistem:

1. Asimetria (ancorarea sistemului se opereaza pe zona euro);

2. Flexibilitatea (respectarea criteriilor de convergenta de catre tarile 'pre-in) este luata in considerare, fiind prevazute masuri corectoare pentru cresterea convergentei);

3. Solidaritatea monetara activa (Banca Centrala Europeana intervine in mod dicretionar pentru sustinerea monedelor 'pre-in' cu scopul de a ramane in marja de fluctuatie de +/- 15%);

4. Caracterul voluntar.

Sursa: Ch. Hen, J. Léonard (2003), L'Union européenne, 11e édition, La Découverte, Paris, p.100.

4. MONEDA UNICA – EURO

Referitor la moneda unica europeana, inca de la 14 noiembrie 1995 Institutul Monetar European (IME) a prezentat un scenariu de trecere la moneda unica, scenariu ce a fost discutat si aprobat cu ocazia reuniunii de la Madrid a Consiliului European din 15-16 decembrie 1995 si care prevedea introducerea de monezi si bilete de banca europene cel mai tarziu la 1 ian.2002. Cu aceasta ocazie a fost ales si numele noii monede, considerandu-se ca primele patru litere ale continentului lor sunt potrivite pentru denumirea acestei 'piese centrale' a uniunii monetare, deci EURO[19].

Scenariul prevedea trei etape distincte si patru date cheie. Procesul urma sa debuteze la inceputul anului 1998 si sa se incheie la 1 iulie 2002.

Prima etapa a demarat la inceputul anului 1998, cu un an inainte de adevarata incepere a uniunii monetare, avand ca punct forte desemnarea de catre sefii statelor UE a tarilor care vor participa la proces. Aceasta etapa a fost parcursa conform prevederilor si a fost marcata de o 'efervescenta legislativa' in tarile participante pentru respectarea intocmai a Tratatului de la Maastricht.

Conform planurilor IME, etapa a II-a incepea la 1 ian.1999, odata cu debutul fazei a III-a a UEM. Cursurile de schimb au fost fixate irevocabil in 1999 (vezi tabelul nr.3.5), ele fiind valabile in momentul trecerii la moneda unica. Astfel, de la 1 ianuarie 1999, prin fixarea irevocabila a cursurilor de schimb ale monedelor tarilor participante, Euro a devenit in mod oficial moneda comuna celor 11 tari[20] desemnate sa intre in a treia faza a UEM. Insa, pe parcursul unei perioade tranzitorii de 3 ani (1999-2001) consumatorii nu au utilizat decat o moneda europeana in stare virtuala (un euro scriptural – sub forma viramentelor, a cecurilor, a cardurilor bancare). Bancile centrale nationale si Banca Centrala Europeana si-au realizat politica lor monetara in moneda unica si au promovat-o pe pietele de schimb internationale.

Paritatile monedelor nationale, fixate irevocabil in raport cu moneda euro

TARA

Moneda nationala

Paritatea

Austria

Siling austriac

1 Euro = 13,7603 ATS

Belgia

Franc belgian

1 Euro = 40,3399 BEF

Finlanda

Marca finlandeza

1 Euro = 5,94573 FIM

Franta

Franc francez

1 Euro = 6,55957 FRF

Germania

Marca germana

1 Euro = 1,95583 DEM

Grecia

Drahma greceasca

1 Euro = 340,750 GRD

Irlanda

Lira irlandeza

1 Euro = 0,787564 IEP

Italia

Lira italiana

1 Euro = 1936,27 ITL

Luxemburg

Franc luxemburghez

1 Euro = 40,3399 LUF

Olanda

Gulden olandez

1 Euro = 2,20371 NLG

Portugalia

Escudo portughez

1 Euro = 200,482 PTE

Spania

Peseta spaniola

1 Euro = 166,386 ESP

Etapa a III-a, de la 1 ian.2002, a fost cea mai 'tangibila' pentru publicul larg care poate utiliza in sfarsit moneda unica (euro fiduciar, sub forma biletelor si monezilor). Moneda nationala si moneda unica au 'coabitat' timp de 6 luni. Apoi, incepand cu 1 iulie 2002, in circulatie a ramas numai moneda europeana unica[21].

Care sunt consecintele introducerii monedei unice, Euro?

Moneda unica intareste unicitatea pietei comunitare: nu mai este nevoie ca cetateanul ce trece dintr-o tara in alta sa schimbe devize, nu mai sunt cheltuieli de tranzactionare si nici incertitudini legate de riscul valutar care ingradesc miscarea bunurilor, capitalurilor si serviciilor; astfel, transparenta costurilor si preturilor este totala.

Castigurile de care se pot bucura participantii la euro, desi destul de dificil de cuantificat, consta in:

imbunatatirea in mod semnificativ a functionarii pietei europene si a competitivitatii economiei europene;

conduce la o crestere a concurentei, a schimburilor si o adancire a specializarii in zona euro;

permite disparitia distorsiunilor de concurenta care mai rezulta din fluctuatiile cursurilor de schimb si din reajustarile de paritati;

reduce factorul aleator din previziune, simplifica problemele contabile si deci, poate favoriza pentru IMM comertul cu tarile comunitare;

datorita ei piata europeana devine o realitate mai accesibila pentru toti, ceea ce ii confera o noua dimensiune.

Moneda europeana – Euro devine, mai ales, un concurent credibil pentru dolar pe piata monetara internationala. S-a considerat inca de la lansare ca euro ar putea, orice ar fi, sa accelereze miscarea de basculare a dolarului catre euro, cu toate ca o astfel de evolutie nu intervine in general decat pe termen lung si in mod gradual. Deja, la peste doi ani de la lansarea sa, Euro a devenit a doua moneda cea mai utilizata dupa dolarul american si inaintea yenului japonez. Aceasta situatie reflecta mostenirea 'vechilor monede nationale' ale tarilor din zona euro, care au fost inlocuite de Euro si rezulta si din ponderea economica a Eurolandului in economia mondiala.

Dincolo de toate acestea, exista si o dimensiune simbolica foarte puternica, in sens politic, a monedei europene. Pentru prima data, unul din elementele constitutive ale identitatii nationale dispare. Un tarif vamal si o politica agricola nu sunt deloc elemente constitutive ale identitatii nationale; insa moneda este unul din simbolurile de unitate nationala, de imagine a colectivitatii. Moneda europeana, Euro, nu va adauga un simbol de unitate europeana simbolului national mentinut, ci se va substitui acestuia .

Dar, moneda unica are si un cost: acesta consta in special in pierderea independentei in fixarea ratelor de dobanda.

In etapa a III-a a UEM, moneda unica este administrata de o banca centrala europeana (BCE), iar marile orientari ale politicii monetare sunt hotarate de aceasta banca centrala. Astfel, la 1 ianuarie 1999 BCE[23] a preluat ca sarcina politica monetara a economiilor din zona euro. In aceste conditii, bancile centrale nationale au devenit simple reprezentante ale BCE; BCE decide politica ce trebuie urmata, iar bancile centrale nationale o aplica. Impreuna BCE si bancile centrale nationale formeaza Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC).

Stabilitatea preturilor constituie obiectivul principal al BCE, obiectiv care, daca se va realiza va contribui la stimularea activitatii economice. BCE este independenta fata de guvernele nationale, fata de autoritatile politice nationale. Pentru a putea raspunde conditiilor nationale, directivele asupra BCE lasa deschisa posibilitatea ca anumite reguli sa fie aplicate cu grade diferite de stringenta.

Presedintele si Consiliul executiv au fost alese de catre Consiliul European de la Bruxelles (2-3 mai 1998): in functia de presedinte a fost numit Wim Duisenberg pentru un mandat complet de 8 ani, dar acesta a propus in mod “voluntar” sa paraseasca postul la sfarsitul primilor 4 ani pentru a permite lui Jean-Claude Trichet, guvernatorul Bancii Frantei, de a ocupa locul sau. Consiliul executiv (Directoriul), format din presedintele BCE, un vicepresedinte si patru membrii, nu va putea fi inlaturat pe motive politice. Organele de decizie ale BCE sunt Directoriul si Consiliul guvernatorilor (alcatuit din Directoriu si din guvernatorii bancilor centrale ale tarilor din zona euro).

BCE are rolul de emisiune a monedei unice si de gestionare a rezervelor valutare. Tot ea gestioneaza si cursurile monedei europene in raport cu celelalte monede. Insa, Consiliul de Ministri are dreptul sa incheie acorduri privind sistemul de cursuri valutare care sa lege moneda uniunii de celelalte monede. Deciziile luate cu o majoritate calificata in cadrul Consiliului de Ministri pot impune BCE sa actioneze intr-un anumit mod, ceea ce din punct de vedere formal reprezinta o incalcare a principiului independentei bancii centrale.



Suta N. (coord.) (1999), 'Comert international si politici comerciale contemporane', vol.I, Editura Independenta Economica, Braila, p.154-157; 166-168.

A. Figliuzzi (2003), L'économie européenne, Editions Bréal, Rosny, p.26-27.

Ch. Hen, J. Léonard (2003), L'Union européenne, Editions La Découverte, Paris, p.25-30.

Cecchini, P. - '1992 : le défi. Nouvelles données économiques de l'Europe sans frontières', Flammarion, Paris, 1988.

Euzéby, A. -'La protection sociale en Europe: tendances et défis', in Issues in Market Economies, European Centre, 25oct.-5nov.1993, Erasmus Universiteit Rotterdam.

Cecchini, P., (1988), op;cit.

I. Georgescu, « Modelul irlandez », Capital nr.46/18 nov.1999.

D. Redor (1999), « Economie européenne », Hachette Livre, Paris, p.119-120.

Commission européenne, Le Marché intérieur - Dix années sans frontière, Bruxelles, janvier 2003.

Ancheta s-a derulat in 2002, la ea participand 7500 de cetateni ai UE.

Au fost chestionate 5900 de firme din UE.

Terrasse, Y. - 'Le budget de la Communauté Européenne', Masson, Paris, 1991.

W. Andreff (1997), « Pays de l’Est et Union européenne : convergence ou congruence ? », in « Convergence et diversité à l’heure de la mondialisation », coordonné par J-P. Faugère, G. Caire, B. Bellon, B. Chavance, C. Voisin, Edition Economica, Paris, avril 1997.

Birsan, M. - 'Integrarea economica europeana. Introducere in teorie si practica', vol.I, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1995.

D. Stasavage, « Le pacte de stabilité de l’UEM : crédible et efficace ? », Problèmes économiques n°2.573/17 juin 1998.

De la 1 ianuarie 2001, Grecia este cea de-a 12-a tara a UE care a intrat in zona euro (inflatia 2,9% in 2000, cu numai 0,5 puncte procentuale peste media zonei; deficitul bugetar ajunge in 2000 la 0,9% din PIB, iar datoria publica scade la 103,9% din PIB in anul 2000. Desi datoria publica depaseste nivelul de referinta de 60%, ca si in cazul Belgiei si Italiei, trendul descrescator este cel care a contat in evaluarea masurii in care sunt indeplinite criteriile de convergenta. La acestea se adauga si o crestere economica sustinuta, superioara mediei comunitare: 3,5 in 1999 si 4,1% in 2000. In fata acestor progrese, la reuniunea de la Fereira din iunie 2000 s-a hotarat intrarea Greciei in zona euro de la 1 ianuarie 2001).

Rezultatul referendumului din 28 septembrie 2000 privind intrarea Danemarcei in UEM a fost negativ.

A. Balls, V. Bakhshi, « Les exclus de l’euro », Problèmes économiques, n° 2.597/30 décembre 1998.

Un sondaj al Institutului Wickert din Germania publicat la 22 nov.1995 in Berliner Morgenpost arata ca 35% din germani preferau numele de ECU, fata de 26% care au indicat numele Euromark si 12% care sustineau denumirea de EURO. Mai departe, in sondaj urmau: Euro-Taler 8%, Euro-dollar 5%, Eurofranken 2% (Sources say . . . An ECCO News No.1062/22.XI.1995, Brussels).

Din 2001 numarul tarilor din 'Euroland' ajunge la 12 prin participarea Greciei.

« L’euro et le consommateur », Problèmes économiques, n° 2.585/7 octobre 1998.

Mai multe sondaje realizate in septembrie 2000 in Germania, aratau ca numai 15% din germani accepta euro, in timp ce 55% preferau sa pastreze ca moneda marca in care au incredere; de asemenea, o ancheta a agentiei Dimap a evidentiat ca un german din trei nu are incredere in euro si ca 51% din persoane au numai o incredere limitata in moneda unica (Adevarul Economic nr.40 (446)/ 11-17 octombrie 2000).

BCE si-a preluat in mod oficial functiile la 1 iunie 1998 la Frankfurt, inlocuind IME.





Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1291
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2023 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site