Negocierile de mediu

1. Principalele conventii de mediu

Conventia de la Ramsar (1971)

Conventia de la Berna (1979)

Conventia de la Bonn (1979)

Conventia de la Washington (1973)

Conventia de la Rio (1992)

2. Cadrul general al coalitiei pentru un mediu stabil

Acest model de negociere este rezultatul cercetarilor realizate de-a lungul anilor de mai multi matematicieni, propunerea noastra se refera la utilizarea unui astfel de model in vederea negocierilor de mediu la care si tara noastra va lua parte. Concomitent, se impune stabilirea politicilor de cercetare-dezvoltare, de coordonare a unor sectoare industriale pornind de la restrictiile care vor fi impuse de normele internationale. Capitolul este o traducere si adaptare a materialului elaborat de Carrora C si Siniscalco D. in lucrarea Policy coordintion for sustainability, realizat de OECD, toate drepturile raman autorilor. Acest capitol are doar un scop didactic.

2.1. Jucatori, platitori, strategii

Daca consideram n tari (n ) care interactioneaza intr-un mediu comun si negociaza asupra controlului emisiilor unui poluant specific, fiecare tara i, beneficiaza (din punct de vedere economic) de utilizarea mediului ca si factor de productie si ca receptor de emisii.

Bunastarea fiecarei tari este afectata negativ atat de propriile emisii (e_i) cat si de emisiile celorlalte tari e_-i, unde e_-i este un vector (e₁,..,e_i-1,e_i+1,.e_n).

Beneficiile si daunele pot fi reprezentate prin functia bunastarii [P_i(e)

P_i(e) B_i(e_i) - D_i(e_i, e_-i)

in care B_i(e_i) sunt beneficiile obtinute din utilizarea resurselor de mediu pentru activitatile de productie si de consum,

D_i (e_i , e_-i) = pierderile sau daunele rezultate din emisiile poluante

e s (e₁..e_n) = (e_i , e_-i) este un vector al emisiilor tuturor tarilor.

La un moment dat, tarile iau in considerare un singur poluant Sa notam cu d_I nivelul maxim al emisiilor poluante pentru tara i. Acesta se calculeaza prin maximizarea beneficiilor de mediu

B_i (e_i )] fara sa tinem cont de costurile asociate evaluate prin functia D_i.

d_i nivelul maxim al emisiilor poluante pentru tara i. Acesta se calculeaza prin maximizarea beneficiilor de mediu [B_i (e_i) , fara sa tinem cont de costurile asociate evaluate prin functia D_i .

d_i poate fi privit ca o masura a nivelului de dezvoltare al tarii.

'Jocul emisiilor' intre n tari, este definit de tripletul (N, S, P) cu urmatoarea regula :

de obicei N = este setul jucatorilor,

S = S₁ x.x S_{n ,} unde S_i = 0, d_i este spatiul strategiei si

P = (P_{i (e)}P_{n (e)}) este vectorul platitorilor

Luand in considerare externalitatile reciproce, o tara poate decide fie sa coopereze fie sa nu coopereze cu alte tari pentru reducerea emisiilor totale.

La acest nivel, presupunem ca un acord de cooperare este rezultatul unui 'metajoc' in care fiecare tara anticipeaza alegerea (cooperare, necooperare) a fiecarei tari si rezultatul relativ corespunzator nivelului emisiilor.

Analiza rezultatelor jocului din perspectiva combinatiile strategice prezinta doua alternative.

- Daca tarile joaca simultan si avem tipul de joc de necooperare atunci nivelul optim al emisiilor unei tari, i, este determinat de punerea in ecuatie a beneficiilor marginale cu costurile marginale date de setul de nivele ale emisiilor din alte tari. Solutia sistemului a conditiilor de prim ordin, determina 'echilibrul Nash' al jocului. Pentru a simplifica presupunem ca echilibrul este unic. Echilibrul Nash al unui joc de tipul necooperare poate fi calculat prin punctul fix care corespunde celui mai bun raspuns al tarii i al functiei.

Sa notam cu R_i(e), e = (e₁,e_n) = functia ce corespunde celui mai bun raspuns al unei tari , i, unde :

R_i(e) =

Echilibrul de necooperare e⁰ este definit ca

e⁰ = R(e⁰ ), unde R(e) = (R₁(e)..R_n (e)).

- Cazul 2, tarile pot decide sa coopereze.

In acest caz, presupunem ca negocierea are loc pentru a obtine un rezultat optim de tip Pareto. Procesul negocierii trebuie condus pentru formarea de coalitii intre j tari, unde j porneste de la 2 ( cea mai mica coalitie posibila pana la n cand toate tarile stabilesc emisiile luand in considerare externalitatile reciproce). Definim 'cooperare totala' situatia in care o coalitie este formata de n tari spre deosebire de 'cooperarea partiala' in care 2 j < n

In prezenta lucrare vom utiliza 'echilibrul Nash' ca solutie, vom folosi echilibrul necooperare e⁰ = ( e⁰_1, e⁰_n ) ca un punct de (amenintare) tensionare a procesului de negociere.

Daca j tari vor coopera, cand vor alege maximul emisiilor pentru productia privita in ansamblu ca diferenta dintre P_i (e) si P_i ,

unde : P⁰_i = reprezinta bunastarea necooperanta.

Inainte de a stabili nivelul emisiilor, fiecare tara trebuie sa decida sa coopereze sau nu. Aceasta decizie poate fi modelata cu ajutorul 'teoriei metajocurilor' in care fiecare tara alege intre o strategie de cooperare sau de necooperare anticipand rezultatele jocului prin emisiile ce vor fi produse.

2.2 Profitabilitatea si stabilitatea coalitiilor

Fie P_i(g) bunastarea tarii i cand acesta decide sa coopereze si j-1 alte tari care coopereaza, si Q_i (j) este bunastarea tarii i atunci cand ea nu se alatura coalitiei formata din j tari, unde notam: cu J setul de tari care coopereaza sicu J₀ tarile care nu coopereaza.

Pentru simplificare, presupunem ca toate tarile sunt simetrice, si functia bunastarii nu este specifica tarii. De aceea nu vom indexa parametri P si Q.

Pentru o coalitie de mediu este necesar sa se indeplineasca cu putin urmatoarele conditii:

- bunastarea fiecarei tari care semneaza acordul de cooperare trebuie sa o depaseasca pe cea a tarilor ce nu coopereaza.

- daca P(j) > P⁰ tara i, castiga prin aderarea la coalitie corespunzator cu pozitia sa, cand tarile coopereaza.

Aceasta conduce la definitia 1:

(1) O coalitie formata din j jucatori, este profitabila daca P₀ (j) > P⁰ pentru toate tarile apartinand lui J.

Desigur, aceasta este conditia minima dar nu suficienta pentru ca mai multe tari sa semneze un acord de cooperare asupra mediului. Principala problema este determinata de alegerea libera a unor tari privind reducerea emisiilor.

Putem explica atitudinea de libera alegere a unei tari atunci cand, o tara poate sa profite de reducerea emisiilor tarilor care coopereaza, semnarea acordului avantajand-o. Daca toate tarile sunt simetrice, se poate intampla ca sa apara necooperarea. In acest caz 'metajocul' in care tarile aleg intre cooperare si necooperare este reprezentat prin Dilema Prizonierului.

Asa cum vom vedea, aceasta reprezentare a alegerii strategiei unei tari poate sa nu fie corespunzatoare.

Problema poate fi pusa si mai formal. Pentru fiecare tara, comparatia dintre P(j), plata pe care o face o tara apartinand la coalitia j, si Q(j-1), plata pe care o face tara in situatia in care exista o coalitie si accepta ca alte j-1 tari sa semneze acordul de cooperare.

Fie Q(j-1) - P(j) stimulentul ce deriva din coalitia formata din j jucatori, in timp ce P(j+1) - Q(j) este stimulentul pentru o tara care nu adera la coalitia j (care, consecutiv devine o coalitie ( j+1).

Aceasta este conditia pentru o coalitie stabila ce poate fi numita definitia nr.2.

(2) O coalitie formata din j jucatori, este stabila atunci cand nu exista un stimulent care sa o afecteze, de exemplu:

Q(j-1) - P(j) < 0 , pentru toate tarile care apartin la J, si nu exista nici un stimulent pentru a adera la coalitie, de exemplu :

P(j+1) - Q(j) < 0, pentru toate tarile ce apartin lui J₀.

Aceasta definitie corespunde stabilitatii cartelului prezentat in literatura despre oligopol.

S-a demonstrat astfel ca in conditii general corecte, exista coalitii stabile. Chiar daca aceasta nu satisface problema protectiei internationale comune pentru ca asa cum a fost demonstrat in literatura de specialitate privind oligopolul si cea privind mediul, coalitiile stabile sunt formate de j n jucatori, unde j este numarul mic, pentru oricare ar fi numarul de jucatori.

Exista totusi cateva exceptii, sustinute de Barrett (1991) si Heal (1993) care considera impartirea 'externalitatilor pozitive' datorate tehnologiei pentru a obtine coalitii mai largi.

2.3. Extinderea coalitiilor prin transferuri si angajamente

Existenta coalitiilor mici, care nu sunt adecvate pentru protectia intereselor globale, conduce la incercarea de a creste numarul tarilor care coopereaza prin intermediul diferitelor mecanisme.

Multe lucrari si chiar negocieri actuale au explorat posibilitatea utilizarii transferurilor de bunastare pentru a face posibila cooperarea pentru tarile care nu coopereaza..

2.3.1 Transferuri fara angajamente

Sa presupunem ca pornim de la o coalitie stabila, care prin definitie deja a exploatat diferite stimulente interne pentru a coopera.

Sa presupunem ca aceasta coalitie este prea mica pentru a realiza "dezvoltarea sustenabila ", astfel ca j tari doresc sa o largeasca. Intrebarea care se pune poate fi formulata astfel:

Pot j tari care coopereaza sa extinda coalitia prin transferuri de bunastare autofinantata spre jucatorii care au mai ramas?

Conform regulii anterioare raspunsul este nu.

Aceasta vom incerca sa demonstram in Propozitia 1.

Presupunem ca nici o tara nu utilizeaza o strategie de cooperare. Atunci, in acest caz, nici un transfer autofinantat notat cu T de la j tari care coopereaza spre altele care nu coopereaza, nu poate avea succes in vederea largirii coalitiei. (Propozitia 1).

Demonstratie: Pentru ca transferul sa fie autofinantat, nu poate fi mai mare decat castigul pe care jucatorii j il obtin prin mutarea la coalitia (j+1). Mai mult, in cazul in care adaugam un jucator la coalitia j, transferul T trebuie sa depaseasca pierderea determinata prin intrarea sa in coalitie, cu j+1 jucatori.

Aceste doua coalitii determina urmatoarea relatie:

[P(j+1) - P(j)] >T > Q(j) -P(j+1) (1)

Aceasta conditie face posibila autofinantarea si largirea coalitiei.

Si totusi este coalitia realizata stabila? j+1 jucatori nu sunt afectati daca transferul este mai mare decat Q(j) - P(j+1). Altfel spus, prin definirea coalitiei stabile, P(j+1) > Q(j) : j, jucatori ai coalitiei originale au un stimulent care le afecteaza, acest stimulent fiind mai mare datorita transferului facut de j+1 jucatori. Deci coalitia j+1 este instabila, ceea ce trebuia demonstrat.

In notele acestui rezultat intuitia este simpla. Bunastarea transferata spre tarile care nu coopereaza descreste prin T, plata tarilor care apartin la coalitia j, asigurand profitabilitatea (transferul este autofinantat) dar creeaza instabilitate.

In concluzie, transferul de bunastare de la tarile care apartin unei coalitii stabile la tarile care nu coopereaza nu poate fi utilizat pentru a extinde coalitia initiala, numai daca regulile jocului sunt schimbate.

Exista numeroase reguli care pot conduce la formarea unei coalitii mai largi stabile. Ne vom concentra atentia asupra rolului pe care il joaca angajamentul. Daca toate tarile au acceptat sa coopereze, libera alegere nu va exista.

Pot fi utilizate cateva forme de angajament partial care daca este asociat cu transfer de bunastare corespunzator poate conduce la o coalitie mai stabila.

2.3.2. scheme de angajament

Dupa Carraro si Siniscalco (1991, 1992, 1995) propunem diferite scheme de angajament care pot servi ca punct de pornire in negocierile pentru cooperarea in privinta mediului (pot fi propuse si alte tipuri de mecanisme institutionale).

Tipurile de angajament pot fi:

1) Angajament pentru o coalitie stabila: numai j tari care apartin unei coalitii stabile convin asupra cooperarii.

2) Angajament secvential: j tari convin asupra cooperarii si orice nou semnatar, de indata ce intra, largeste coalitia, convine ca trebuie sa coopereze.

3) Angajament extern: un subset de tari care recoopereaza accepta sa transfere bunastare astfel incat acesta sa determine pe nesemnatari sa coopereze si sa garanteze stabilitatea coalitiei care rezulta.

In final, prin calcule simple cum ar fi " benchmarking " - vom determina numarul minim al tarilor ce este necesar si suficient pentru ca celelalte tari sa coopereze, prin transferarea asupra acestora a intregului castig al cooperarii.

Atata timp cat transferul ne preocupa, este necesara o analiza care impune limitele asupra marimii resurselor ce vor fi transferate; acolo unde transferurile nu sunt limitate, toti nesemnatarii pot fi tentati, dar mecanismul nu va fi credibil.

Constrangerile pe care le impunem pot fi urmatoarele:

1) Transferurile trebuie sa fie autofinantate, astfel incat transferul total T, trebuie sa fie mai mic decat castigul pe care il obtin tarile care semneaza, prin extinderea coalitiei.

2) Pentru a trece spre o coalitie mai larga, trebuie sa se asigure o imbunatatire de tip Pareto, toate tarile trebuie sa-si sporeasca bunastarea atat in situatia care precede extinderea coalitiei cat si necooperarea (marimea coalitiei trebuie sa fie profitabila).

3) Tarile care se angajeaza aleg transferul pentru a maximiza numarul semnatarilor (dat fiind limita 2).

Conditiile de extindere ale coalitiei sunt analizate de Carraro si Siniscalco (1991, 1992, 1995).

Astfel pentru tarile simetrice, existenta coalitiilor stabile si posibilitatea extinderii acestora depinde de modelul de interdependenta dintre tari cunoscut, reprezentat de functia celui mai bun raspuns. Aceasta functie reflecta pagubele marginale produse de cresterea emisiei in alte tari atunci cand tarile din interiorul aliantei reduc emisiile de gaze.

Presupunem ca se fac negocierile pentru nivelul emisiilor, in vederea realizarii unor rezultate optime agregate, luand in considerare externalitatile reciproce. Cooperarea dintre toate tarile este profitabila si optima, dar este subminata de alegerea libera, reflectata de functia celui mai bun raspuns al tarii care nu apartine coalitiei partiale. Daca functia celui mai bun raspuns are valori negative, tara care nu coopereaza isi va mari emisia daca coalitia restrictioneaza propria emisie, diminuand eforturile tarilor care coopereaza.

Daca insa valorile functiei sunt ortogonale, optiunea libera va determina ca tara care nu plateste, sa se bucure de un mediu curat, fara sa influenteze cooperarea tarilor pentru reducerea emisiilor, fara sa adere la scopul coalitiei sau la extinderea acestuia.

Un al doilea set de rezultate este legat de posibilitatea extinderii coalitiei stabile prin transferuri sau angajamente.

1) Pornind de la coalitia stabila formata de j tari, angajamentul membrilor sai determina prin transferuri corespunzatoare alte r tari sa adere la coalitia initiala; cu cat r este mai mare cu atat mai mare va fi castigul prin intrarea intr-o coalitie mai larga. Cand r este mai mare, cu atat mai mare? este functia celui mai bun raspuns. (cand aceasta este polinomiala).

2) Problema instabilitatii este redusa in continuare prin adaptarea schemei angajamentului secvential. Acest tip de angajament impune mai mult decat un angajament pentru o coalitie stabila descrisa deja pentru ca reglementeaza problema garantarii stabilitatii coalitiei. Cooperarea completa nu poate fi realizata intotdeauna pentru ca pot sa existe valori ale lui r pentru care castigul pentru alaturarea la coalitie este mai scazut decat pierderea produsa de tara care intra, transferul nu ar fi suficient pentru ca sa determine inca o tara sa se ralieze la coalitie.

3) In cazul "angajamentului extern" r sunt tarile care pot fi convinse sa coopereze si coalitia j+r este stabila, daca tarile care raman in afara coalitiei n-j-r sunt de acord sa realizeze un transfer corespunzator spre j+r tari care coopereaza.

Dimensiunea coalitiei rezultate creste ca urmare a stimulentului ce deriva din descresterea coalitiei j+r, si ca urmare a castigului pe care tarile care nu coopereaza l-ar obtine prin trecerea la coalitia j+r.

Atentie, tarile care nu coopereaza castiga cand angajamentul de cooperare este extins pentru ca recepteaza mai putin emisii. Un subset dintre acestea vor considera profitabil sa determine alti nesemnatari sa intre in coalitie si sa garanteze stabilitate .

Pentru a avea o idee asupra dimensiunii implicate, cel mai important rezultat care poate fi obtinut este un exemplu cu "tari simetrice".

1) Mai intai, chiar in cel mai favorabil caz (functia celui mai bun raspund = ortogonala) coalitia stabila tinde sa fie mica (cel mult trei tari se alatura coalitiei, oricare ar fi n).

Metajocul ce descrie negocierile de mediu nu este de tipul Dilema prizonierului, ci mai curand jocul puiului de gaina.

2) In al doilea rand, numarul tarilor semnatare poate sa creasca prin intermediul transferurilor autofinantate printre tarile care nu coopereaza.;

"Angajamentul pentru o coalitie stabila" - dubleaza numarul tarilor din coalitie; "Angajamentul secvential poate conduce la cooperare deplina: numarul jucatorilor care pot asigura cooperare deplina este peste 60 % din numarul tarilor care negociaza;

"Angajamentul extern" poate produce coalitie stabila ceea ce va implica jumatate din tarile negociatoare.

Din contra, coalitie stabila nu poate exista, in cel mai nefavorabil caz (functia celui mai raspuns cu valori negative), deoarece nu exista castig din cooperare pentru a o extinde.

Natura functiei beneficiilor si pierderilor arata ca in cele mai multe cazuri ale poluarii globale, functia celui mai bun raspuns trebuie sa fie ortogonala si ca reducerea in cateva tari nu trebuie contrabalansata de cresterea emisiilor.

2.3.3. legea negocierilor de mediu

Putem sa consideram o alta alternativa pentru extinderea acordului de mediu, in special prin legatura dintre negocierile separate. Aceasta poate asigura protectia interesului global.

Sa presupunem ca am explorat toate mecanismele de extindere a coalitiei prin negocierea asupra emisiilor (costurile de abatere si beneficiile mediului) si ca coalitia de mediu este prea mica pentru a asigura protectia mediului. Mai mult, presupunem ca nici o tara nu vrea sa coopereze, ceea ce presupune ca comportamentul strategic anterior prezentat nu poate fi utilizat pentru extinderea coalitiei.

Pentru a merge mai departe este necesar un mecanism care sa poata "sparge zidul" dintre negocierile de mediu si alte politici, prin legarea acordurilor de mediu care sunt profitabile dar instabile, de alte acorduri atat profitabile cat si stabile (pentru ca produce externalitati pozitive, care sunt acceptate). Consideram exemplul unui acord de cooperare privind Cercetarea-Dezvoltarea (C+D), care imparte costurile de inovare si produce un beneficiu corespunzator de catre semnatari (un patent pentru un nou proces de productie). In acest caz, beneficiul exclusiv al acordului de cooperare poate sa fie utilizat pentru cresterea stabilitatii acordului de mediu, ceea ce asigura cresterea bunastarii generale. Legarea a doua negocieri are urmatorul inteles: doua negocieri se spune ca sunt legate atunci cand semnarea primului acord este conditionata de semnarea celui de al doilea acord si viceversa.

Legea schimba regulile jocului, spatiul strategiei si functia platilor fata de cazul a a doua negocieri separate. Pentru a evalua profitabilitatea si stabilitatea unui acord agreat este necesara redefinirea platitorilor in diferite cazuri.

Fie P¹(j^*₁) plata tarilor j^*₁ care au agreat la primul acord de mediu, unde Q¹(j^*₁) este plata tarilor nesemnatare.

Similar definim P²(j^*₂) si Q²(j^*₂) pentru cel de-al doilea acord.

Presupunem ca cele doua negocieri sunt legate. Plata tarilor semnatare ale acordului este Pⁿ(j^*_n) , in timp ce nesemnatarele obtin Qⁿ(j^*_n) . De notat ca, date fiind conditiile de stabilitate (vezi definitia 2), j^*_k , k-1,2, u, este definit prin:

P^k(j^*_k) - Q^k(j^*_k - 1) = 0, k = 1,2,.u

j^*_k defineste numarul tarilor apartinand coalitiei stabile.

Mai mult P^k(j^*_k) 0, k = 1,2,u (vezi definitia 1)

In final fie J¹, J², J^u seturile de tari semnatare in cazurile descrise mai jos, in care

J¹₀, J²₀ si J^u₀ formeaza setul tarilor semnatare. Extinderea coalitiei de mediu este posibila doar pentru cazul cand J¹ I J^u

Definitia 3: Legarea a doua negocieri creste dimensiunea coalitiei stabile de mediu daca

j^*_u > j^*₁ .Miscarea spre o coalitie mai mare este profitabila pentru j^* , care defineste tarile ce apartin coalitiei stabile de mediu daca:

P^u(j^*_u) P¹(j^*₁) + P²(j^*₂) cand J¹ I J^u , J¹ I J² (2a)

P^u(j^*_u) P¹(j^*₁) cand J¹ I J^u (2b)

Definitia descrie stimulentele specifice pentru legarea a doua acorduri. Aceasta legatura poate produce cresterea bunastarii semnatarilor fata de negocierile separate. De notat ca legatura poate sa nu fie de tipul optim Pareto. Tarile care nu semneaza acordul agreat pot pierde corespunzator situatiei in care acestea apartin uneia sau alteia din negocierile separate. Scopul mecanismului propus este extinderea coalitiei de mediu.

J¹ I J^u consideram a fi semnatarele celui de-al doilea acord.

Definitia 4: Bunastarea tarilor care nu apartin acordului de mediu, dar apartin altui acord, nu descreste cand adera la o coalitie formata daca:

P^u(j^*_u) P²(j^*₂) cand J² I J^u (3a)

Q^u(j^*_u) P²(j^*₂) cand tara iI J² , iI J^u (3b)

Pentru obtinerea optimului Pareto, coalitia nu trebuie sa descresca bunastarea acelor tari care nu apartin la nici o coalitie.

Fie Q₀ plata acestor tari inainte de formarea coalitiei. J₀ reprezinta setul care le contine. Avem atunci:

Definitia 5 : Legarea a doua negocieri este un optim Pareto atunci cand conditiile (2) si (3) sunt indeplinite si daca:

P^u(j^*_u) Q₀ atunci cand J₀ I J^u    (4a)

Q^u(j^*_u) Q₀ atunci cand tara i I J₀ , II J^u (4b)

De subliniat ca aceasta definitie are o implicatie interesanta.

Propozitia 2: Daca n este numarul tarilor care negociaza, este dimensiunea J² si J^u (in care toate tarile semneaza al doilea acord) si daca P^u(n) P¹(j^*₁) + P²(n), j^*₁ < n, atunci legarea celor doua negocieri extinde coalitia de mediu si este un optim Pareto.

Demonstratie: Presupunem ca j^*₁ < n = j^*_u , ceea ce implica ca legarea extinde coalitia de mediu.

Mai mult, P^k(j^*_k) 0, k =1,2u, prin conditiile de profitabilitate.

Atunci: P^u(n) P¹(j^*₁) + P²(n), >

In final, J^u = J², J^u_o este vida (nu exista nesemnatari).

Atunci relatia 3b si 4 nu este relevanta, in timp ce 2a, 2b si 3a sunt indeplinite

Propozitia 2 este utila pentru a discuta rezultatele unui model economic simplu care va fi descris ulterior pentru a ilustra mecanismul propus.

3. Cooperarea tehnologica si acordurile de mediu

Conditiile generale propuse mai sus, sugereaza ca legarea a doua negocieri poate ajuta la extinderea coalitiei de mediu.

Pentru a furniza o aplicatie economica a analizei teoretice anterioare, sa consideram cazul in care transferul tehnologic si cooperarea C+D sunt legate de negocierea de mediu.

Exemplul pe care il vom prezenta ia in considerare interactiunile dintre guvern si firmele interne si dintre guvernele apartinand diferitelor tari. Firmele doresc maximizarea profitului, tarile doresc maximizarea propriei lor bunastari, care include profituri, surplus pentru consumul intern si calitatea mediului.

Sa incepem cu firmele. Consideram o industrie oligopolista, cu n firme care trebuie sa raspunda unei functii inverse a cererii P = D^-1(Y), in care Y = y₁ + y₂..y_n este cantitatea totala produsa si P pretul acestora. Costurile de productie ale fiecarei firme sunt C_i (y_i,.x_i, x_-i ) care sunt o functie a productiei proprii y_i , a cantitatii de cercetare pe care o presupune notata cu x_i, si cantitate x_-i = ( x₁, x₂,..x_i-1, x_i+1,.x_n ) pe care o preiau rivali sai.

Relatia dintre costul firmei C si C+D care luata de alte firme asigura existenta unor externalitati pozitive ale C+D au profituri de aceea presupunem ca anumite benefici ale cercetarii fiecarei firme curge fara plata spre alte firme. Efectul extern al C+D al firmei j este mai scazut decat costul unitar de productie al firmei i. O interpretare ar fi ca inovatia de succes a rivalilor (competitorilor) poate fi imitata, si ca imitatia este mai ieftina decat inovatia.

Strategia firmei consta in stabilirea nivelului C+D si a productiei.

Aceste 2 variabile sunt setate simultan si fara cooperare de catre n firme. Fiecare firma presupune ca este localizata intr-o alta tara si este subiectul unei legislatii de mediu specifica tarii respective. Cele n firme furnizeaza produse pe o piata unica globala. Pentru simplificare, nici transportul nici alte costuri aditionale de vanzare a marfurilor peste granita nu sunt luate in considerare.

Fiecare guvern negociaza pentru doua aspecte : reducerea emisiilor si cooperarea C+D. Cu alte cuvinte, guvernele aleg, fie cooperarea, fie necooperarea, cele doua variabile strategice:

nivelul abaterilor emisiilor de gaze care sunt impuse firmei (emisii standard) si gradul de profit obtinut in producerea inovatiei.

Daca guvernul adera la coalitie C+D, profitul este egal cu unu toate firmele apartinand tarilor din coalitie beneficiaza de performante C+D din aceste tari. Daca o tara nu adera la coalitia C+D, beneficiul este egal cu 'bresa tehnologica' care este perpendiculara la zero pentru simplificare. Atunci beneficiarele din C+D sunt excluse. Daca guvernul adera la o coalitie de mediu, beneficiile apar dintr-un mediu curat si plateste pentru abaterea de standard a emisiilor. Daca nu adera la coalitie de mediu tara poate profita de un mediu curat fara sa plateasca costul acestuia.

Ideea de baza a modelului este sa lege C+D si cooperarea tehnologica cu protectia mediului. Printr-o astfel de legatura tarile apartinand unei coalitii de mediu, pot determina si alte tari sa coopereze fie pentru tehnologie daca conditia cooperarii de mediu produce un stimulent in plus pentru a adera la acord.

Problema mediului este una globala, deteriorarile mediului depind de emisiile de gaze produse de toate firmele.

Functia pagubelor poate fi scrisa :

D_i (E) = d ( e₁ + e₂ + e_{3 +} + e_n), i = 1,..n,

unde E = e₁ + e₂ + e₃ .+ e_n sunt emisiile totale la nivel global.

Subminarea negocierilor de mediu se poate face de problema alegerii libere, coalitii sunt cu greu stabile.

Viceversa, presupunem ca cooperarea pentru C+D este stabila beneficiul net din aderarea la coalitia C+D se presupune a fi mai mare decat beneficiul net din alegerea unei strategii diferite (fie de necooperare, sau de aderare la o coalitie C+D diferita), oricare ar fi numarul de tari din coalitia de C+D.

In fiecare tara, guvernul sau agentia de profit ia doua decizii : Prima este daca sa adere sau nu la coalitia de mediu si/sau la cea de C+D. Aceasta decizie este luata pentru a anticipa ca toate tarile care nu coopereaza, nu pot profita de profitul din inovatie.

A doua decizie priveste standardul de mediu, nivelul abaterilor ce trebuie sa fie impus firmelor. Aceste doua decizii sunt luate prin maximizarea functiei.

Bunastarea sociala, definita ca suma a profiturilor firmelor interne, surplusul pentru consumator minus pagubele deteriorarii de mediu produse de tara respectiva.

Secventa deciziilor este urmatoarea: mai intai guvernul decide daca sa coopereze sau nu si la care coalitie sa adere; apoi, data fiind decizia, alcatuieste standardul optim de mediu (nivelul abaterii); in final toate firmele decid simultan si fara cooperare cheltuielile proprii de C+D si productie.

Presupunem ca doua negocieri sunt legate, tarile pot beneficia de pe urma profitului C+D, numai daca semneaza acordul de mediu ca si in exemplu anterior, u (j) reprezinta plata tarilor care coopereaza cand coalitia este formata din j guverne, in timp ce cu u(j) notam plata tarilor care nu coopereaza.

Asa cum arata Carraro si Siniscalco (1993), P^u(j) si Q^u(j) sunt definite de trei componente :

P^u(j) = P^u_r (j) + P^u_a (j) + P^u_e (j)

si Q^u (j) = Q^u_r (j) + Q^u_a (j) + Q^u_e (j)

(1) Efectul productiei: P^u_r (j), Q^u_r (j). Aceste componente surprind efectul coalitiei asupra profiturilor firmelor nationale si a surplusului consumatorilor. Cum coalitia reduce costurile unitare de productie, aceasta va determina o crestere a productiei, care va contribui la cresterea profiturilor firmei si a cotei sale de piata, a surplusului pentru consumator.

Cum j aproximeaza pe n, efectul asupra cotei de piata tinde spre zero ( cand j = n, oligopolul este simetric din nou); atunci, efectul asupra productiei este mai intai de crestere si apoi de descrestere

In orice caz P^u_r (j) Q^u_r (j) pentru orice j n, ceea ce implica j^x_r = n.

Atunci, acest component al bunastarii tinde sa stabilizeze coalitia.

(2) Efectul abaterii: P^u_a (j), Q^u_a (j).

Aceasta parte a functiei bunastarii este utilizata mai ales in literatura de specialitate (Hoel 1991, Barrett, 1992, Carraro si Siniscalco 1992).

Este compusa din doua efecte:

- efectul pozitiv al nivelului abaterii asupra controlului emisiilor (in mediu curat)

- efectul negativ asupra costului abaterii P^u_a (j) Q^u_a (j) doar pentru valori mici ale j unde ( j ). Acesta este componentul instabil al functiei bunastarii.

(3) Efectul emisiilor / efectele tehnologice: P^u_e (j), Q^u_e (j). Acest component suplimentar al functiei bunastarii deriva din efectul negativ al productiei asupra emisiilor.

Astfel efectul negativ poate fi redus prin C+D firmelor, care schimba trasaturile mediului in functie de functie de tehnologia de productie, si pe aceasta baza rata emisiilor / rezultat. Este cel mai ambiguu component. Pe de o parte aderarea la coalitie asigura cresterea productiei si deci a emisiilor, ceea ce reduce bunastarea pe de alta parte, aderarea la coalitie reduce emisia (creste bunastarea) prin scaderea raportului emisie / rezultat.

Carraro si Siniscalco (1993) arata ca aceste doua efecte tind sa se atenueze unul pe altul, P^u_e (j) si Q^u_e (j) sunt mici si egale pentru oricare j n

Putem discuta acum marimea profitabilitatii si stabilitatea coalitiilor.

Cele mai multe lucrari care prezinta coalitiile stabile de mediu considera doar componentul al doilea, P^u_a (j) si Q^u_a (j) ale functiei bunastarii.

In acest caz profitabilitatea oricarei coalitii este usor de dovedit pentru ca :

P^u_a ( j) > pentru toti 2 j < n.

Coalitiile stabile sunt in general definite prin j _a n, pentru un n mare ( vezi Bareett 1992). In particular utilizand o functie liniara pentru daunele aduse mediului si in functie pentru costul abaterii, j*_a , oricare ar fi n. Acest rezultat poate fi regasit in lucrarile privind stabilitatea cartelului precum si la Hoel 1991, Carrora si Siniscalco 1991, 1992 Barret 1992. Rezultatul este satisfacator.

Exista deci coalitii profitabile si stabile, dar acestea tind sa fie mici, oricare ar fi numarul tarilor. De aceea contributia lor la protectia mediului este si ea limitata (mica).

Lucrul care trebuie sa fie subliniat este urmatorul P^u_a(j) si Q^u_a(j) sunt platile in jocul in care tarile negociaza asupra emisiilor. Dat fiind numarul de aditivitati a functiei bunastarii :

P^u_r (j) + P^u_e (j) si Q^u_r (j) + Q^u_e (j) sunt platile in jocul care descrie negocierea pentru C+D.

In final P^u(j) si Q^u(j) sunt platile aderarii la cooperarea acord. Este deci posibil sa analizam legatura a doua negocieri care largeste acordul de mediu si creste bunastarea membrilor care au aderat.

Sa analizam, mai intai acordul de C+D. Daca j _r = n, si Pⁿ_e (j) - Qⁿ_e(j-1) este neglijabil. Atunci n este un numar al tarilor care adera la coalitia C+D. Ceea ce rezulta este ca beneficiile din cooperarea C+D sunt exclusive. Nu exista libera alegere si toate tarile vor dori sa se alieze la coalitie ( pentru a reduce costurile de productie).

Intrebarea care se pune este : cate tari vor semna acordul ?. Carraco si Siniscalco (1993) utilizand functiile liniare ale cererii si ale pagubelor, si functia (patratica) a abaterilor si functia costurilor C+D arata ca exista valori rezonabile ale parametrilor modelului astfel ca :

j _n > j _a

In particular j _n n . Explicatia este din nou aceea ca beneficiile din cooperare C+D care rezulta din profiturile aduse de inovare asupra costurilor productiei, sunt corespunzatoare, coalitia poate exclude tarile care nu coopereaza la aceste beneficii. Din contra, in cazul efectului abaterii, beneficiile datorate unui mediu curat nu sunt exclusive, toate tarile profita de coalitia pentru nivelul cat mai inalt abaterilor.

Legatura produce aderarea tuturor tarilor la semnarea ambelor acorduri, pentru a nu pierde beneficiile obtinute de pe urma cooperarii C+D. Optimul Pareto al legarii negocierilor pentru C+D si a cooperarii pentru mediu poate fi usor dovedit, pentru ca j _u =j , = n ( vezi propozitia 2 ).

In acest caz semnatarele realizeaza ambele tipuri de beneficii atat ale coalitei C+D care oricum poate fi realizata pentru ca este stabila pentru ( j < n, si benefical de pe urma coalitiei de mediu ( care este instabila 'doi' este stabilizata prin legarea celor doua negocieri ).

4. Concluzii.

Cooperarea de mediu este destul de problematica din moment ce mediul global este bun public si externalitatile de mediu par a fi substantiale. Exista coalitii stabile de mediu, dar acestea sunt mici, pentru ca stimulentul pentru optiunea liberei alegeri domina usor stimulentul pentru cooperare, atunci cand tarile care coopereaza sunt si in crestere numeric.

Autorii propun abandonarea ideii de a negocia doar pentru reducerea emisiilor si explorarii a doua mecanisme pentru sustinerea largirii cooperarii de mediu.

Este analizat astfel mecanismul care corespunde politicii de mediu intrucat coalitia stabila implica castiguri din cooperare pentru tarile semnatare. Aceste castiguri sunt transferate tarilor care nu coopereaza pentru a le putea determina sa adere la acordul de mediu. Transferul sustrage bunastarea dintr-o coalitie de mediu, aceasta determinand stabilitatea ei.

Acest tip de mecanism necesita un angajament substantial de catre tarile care coopereaza , poate conduce la cooperarea tuturor tarilor.

Al doilea mecanism este unul alternativ, care sparge zidul dintre negocierile de mediu si alte politici. Politica de mediu este legata de cooperare tehnologica fiind astfel posibil ca sa se extinda coalitia stabila de mediu, concomitent cu sporirea bunastarii membrilor sai.

Acordul de mediu si cel de cooperare tehnologica pot fi analizate ca doua negocieri separate. Coalitia de mediu este profitabila dar instabila, cooperarea tehnologica este profitabila si stabila. Unificarea negocierilor este si mai profitabila si mai stabila obtinandu-se stimulente pentru alegerea libera privind mediul si realizarea unei cooperari depline atat pentru tehnologie cat si pentru mediu.