POLITICA COMERCIALA COMUNA SI EXTINDEREA

POLITICA COMERCIALA COMUNA SI EXTINDEREA

1. INTRODUCERE

Extinderea este, impreuna cu reforma PAC si finantarea politicilor comune, sau impreuna cu UEM, PESC si realizarea unei politici comune de aparare, unul din vectorii care determina in oricare dintre aceste cazuri viitoarea UE a secolului XXI.

Acest capitol analizeaza temele centrale specifice politicii comerciale[1] ce au constituit subiectul analizei si negocierilor desfasurate in cadrul procesului de extindere. In acest sens, ne vom apleca asupra studiului evolutiei relatiilor dintre statele membre si cei 10 PECOS[2] dupa care vom analiza fluxurile comerciale dintre acestea. In fine, vom incerca sa intelegem evolutia si adaptarile carora, in mod necesar, trebuiau sa li se supuna politicile comerciale ale candidatilor (concurenta, ajutoare de stat, procedura antidumping)[3], dar si tratatele de comert liber pe care UE si candidatii la aderare le aveau cu state terte. Ultima parte a analizei se va referi la influenta pe care extinderea a avut-o asupra pozitiei UE la ultima runda de negocieri OMC/GATT.

O data realizata dezbaterea referitoare la bugetul comunitar 2000-2006, o data incheiata CIG 2000 si discutiile referitoare la reforma institutionala a UE, dezbaterea se centra, din ce in ce mai mult, pe chestiunea extinderii si a implicatiilor acesteia, probleme care, astfel, deveneau teme prioritare ale urmatorilor ani.

Consiliile Europene - incepand cu Edinburgh (1992) si terminand cu Helsinki (1999) - au consolidat decizia de extindere a UE, aducand-o la un momentul in care putea fi apreciata politic ca: solida, ireversibila si inevitabila. In aceasta logica, se afirma - cu temei - ca ceea ce ramasese de negociat era "cand" si "cum", dar nicidecum "daca".

Obiectivul (extinderea) si principiul de baza (acceptarea integrala a acquis-ului comunitar de catre candidati) erau stabilite fara echivoc. Singurul aspect ramas in discutie era cel legat de admiterea unor perioade tranzitorii si definirea duratei acestora, clauze tranzitorii absolut necesare deplinei asimilari a acquis-ului comunitar de catre PECOS, pe de o parte, si protejarii pietei interne a UE de eventualele distorsiuni create de PECOS, pe de alta.

Toate aceste decizii se regaseau in documentele aprobate cu ocazia unui lung si important sir de Consilii Europene (in afara celor doua deja citate). Tocmai de aceea, tinem sa reamintim ca, dintre Consiliile Europene de maxima referinta pentru problema extinderii, recomandam a fi cunoscute in amanunt cele de la Copenhaga (1993)[6], Essen (1994) , Madrid si Cannes (1995) si Luxemburg (1997) .

Aceste reflectii obliga la una ulterioara, referitoare la costuri, atat atunci cand ne referim la UE, dar si atunci cand este vorba despre fiecare stat membru si candidat. Astfel, din cauza costurilor ridicate ale extinderii, fiecare stat membru - sau grupuri de state membre - doreau ca extinderea sa se realizeze pe "seama celuilalt". Aceasta era realitatea dura si pura, aflata "dincolo" de declaratiile de principiu si de retorica obisnuita. Aceasta realitate facea ca extinderea sa genereze tensiuni, tensiuni care reclamau negocieri intre UE si statele candidate, dar - mai ales - intre statele membre ale UE[10].

Fara a face, in acest capitol, bilanturi globale ale avantajelor si costurilor, se poate anticipa ca, din punct de vedere comercial, extinderea urma a aduce importante beneficii nete, inclusiv pe termen scurt:

in primul rand, datorita cresterii economice pe care apropierea de UE o inducea in respectivele state;

in al doilea rand, pentru ca liberalizarea pietelor noilor membri UE crea importante oportunitati comerciale pentru toate statele, sectoarele si societatile comerciale comunitare;

in al treilea, presupunea o noua provocare pe care UE largita si consolidata o "arunca" lumii globalizate acum cand UE se prefigura a fi din ce in ce mai competitiva la nivelul "concertului" european si mondial.

Echilibrul dintre oportunitati si provocari (sfidari), anticipa negocieri dificile, dar si obliga la pragmatism daca ceea ce se dorea cu adevarat era, pe de o parte, salvgardarea intereselor legitime ale tuturor statelor membre - singura in masura sa asigure o integrare "sanatoasa" -, iar, pe de alta, o "aterizare" reusita a PECOS in UE - singura in masura sa justifice aderarea acestora la UE.

Avand in vedere ca, in acelasi timp, comertul este un element material important in generarea relatiilor dintre state cat si a bunastarii, dar si o sursa importanta de conflict, vom incerca, in acest capitol, sa intelegem temele principale ale negocierilor comerciale ce aveau loc intre UE si PECOS, intre statele membre ale UE, dar si intre UE si restul lumii. Asa cum este lesne de inteles, respectivele teme sunt inca de actualitate deoarece cele trei procese amintite (negocieri de aderare la UE, negocieri intre statele membre UE si negocieri intre UE si restul lumii) sunt in permanenta desfasurare. De-a lungul acestei analize, ne vom referi, in principal, la grupul PECOS (sau EC-10) fara a vorbi despre Cipru, Malta sau Turcia, state aflate, de asemenea, in pozitia de candidati la UE, dar al caror proces avea o dinamica proprie.

In analiza noastra, nu vom face distinctie intre candidatii "ins" si "new-ins", deci intre cei care erau in negocieri formale cu UE inca din anul 1998 (Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia, Slovenia) si cei care le-au inceput doar in anul 2000 (Romania, Bulgaria, Slovacia, Lituania si Letonia)[11].

Liniile generale ale negocierilor privind politica comerciala erau urmatoarele:

trecerea in revista a cadrului relatiilor dintre UE si PECOS la momentul negocierilor;

analiza schimburilor comerciale dintre UE si PECOS, evidentiindu-se importanta acestora in stabilirea noului parteneriat comercial;

evaluarea evolutiei si adaptarilor necesare instrumentalizarii politicii comerciale comune cu aceste state in postura lor de candidati, incepand cu politica vamala si contigentarea, trecand la instrumentele defensive clasice (procedura antidumping, de exemplu) si, de aici, la altele avand influenta asupra competitivitatii agentilor economici, precum ajutorul de stat sau politicile de concurenta[12];

analiza tratatelor de comert liber ale UE si ale PECOS cu state terte si adaptarea obligatorie a acestora la noile conditii;

analiza posibilelor compensatii stabilite prin Articolul XXIV.6 a GATT, pentru cazul oricarei extinderi a Uniunii Vamale;

realizarea unor reflectii asupra influentei pe care extinderea o avea in stabilirea pozitiei UE la negocieri OMC/GATT.

2. NOUL CADRU JURIDIC

Analiza evolutiei cadrului relatiilor UE - PECOS obliga la semnalarea importantelor schimbari ale acestuia cat si a adaptabilitatii si capacitatii de reactie a UE in fata unor procese care au schimbat regiunea si continentul, contribuind, sau chiar provocand implicit, o parte a acestora.

Astfel, in anii 70 si 80, conform politicii comerciale comune, statele socialiste erau catalogate drept un "dusman comercial", motiv pentru care se stabilisera regimuri speciale in privinta comertului cu acestea bazate pe restrictii cantitative si instrumente de aparare comerciala. Doar Romania si Iugoslavia au avut un regim oarecum favorabil, ca urmare a Acordurilor sectoriale incheiate in anul 1976 si a celor comerciale din anul 1980[13]. Cu celelalte state din fostul "lagar socialist", semnarea Acordurilor de Comert si Cooperare a inceput abia in anul 1988 (Ungaria) si s-a incheiat in anul 1992 (Lituania, Letonia, Estonia si Slovenia). Trebuie sa subliniem ca, in cazul acestor acorduri - numite si de "prima generatie" - nu era vorba despre preferinte comerciale, ci doar despre punerea pe baze contractuale bilaterale a ceea ce fusese, pana la acel moment, o politica autonoma si unilaterala.

In fata evenimentelor istorice din 1989-1990, UE a oferit un nou cadru contractual bazat pe Acordurile Europene de Asociere care stabileau, in sectorul analizat, un regim comercial preferential si un program de sprijin in favoarea reformelor economice (PHARE si ajutorul macroeconomic). Dupa semnarea primelor acorduri (1991) cu Ungaria, Polonia si Cehoslovacia, a urmat un lung sir care s-a incheiat in anul 1995 cu cele semnate cu Lituania, Letonia, Estonia si Slovenia[14]. Aplicarea Acordurilor de Asociere s-a realizat imediat sub aspect comercial, prin intermediul Acordurilor Provizorii, deoarece acestea nu aveau nevoie de ratificarea lor de catre statele membre[15]. Fara a realiza acum si aici o evaluare a acestora nici sub aspectul continutului, nici sub cel al efectelor, dorim doar sa mentionam efectul pozitiv de ansamblu al Acordurilor Europene de Asociere asupra volumului schimburilor comerciale dintre cele doua parti, schimburi ce au inregistrat o crestere spectaculoasa in perioada imediata. Acest fapt a contribuit decisiv la scoaterea fostilor membrii CAER din izolare si integrarea lor in economia europeana si mondiala. Nu in ultimul rand, Acordurile de Asociere au adus o contributie importanta la pregatirea PECOS pentru aderarea la UE.

Procesul de apropiere si aderare la UE era stabilit a se derula de-a lungul a zece ani, timp considerat minim necesar pentru a realiza, pe de o parte, reforma PECOS si, pe de alta, a UE. In anul 1994 au avut insa loc doua evenimente care au "tulburat" - pentru a doua oara in mai putin de doi ani - "apele" europene ce pareau a se fi linistit:

pe de o parte, surprinzatoarea solicitare formala de aderare la UE a Ungariei[16];

pe de alta, decizia UE de a elabora o "strategie de pre-aderare".

Din punct de vedere juridic, Acordurile Europene de Asociere au constituit, si constituie, singura relatie formala UE-PECOS, institutiile dezvoltate conform acestora asigurand functionarea raporturilor UE-PECOS intr-un cadru politic si juridic caracterizat prin complexitate si noutate. Se poate astfel vorbi despre o relatie definita prin doua nivele:

primul, cel al strategiei de pre-aderare[18] (ulterior, al strategiei consolidate de pre-aderare , care - asa cum stim - a adaugat "Parteneriatele de aderare"). Acest nivel asigura dezvoltarea "exercitiului" comun de apropiere si integrare progresiva prin deschiderea unui dialog multi si bilateral asupra pregatirii fiecarui candidat insotit de o intensificare a mecanismelor institutionale si comerciale ale Acordurilor Europene de Asociere (AEA) cat si de introducere unor noi proceduri de gestiune si alocare a resurselor prin intermediul mecanismelor financiare cunoscute (PHARE, BEI) sau a unor noi fonduri care incepeau a se aplica din anul 2000, precum ISPA sau SAPARD. Toate acestea, in unicul scop de a sprijini procesul de aderare a PECOS la UE prin asimilarea acquis-ul comunitar cat mai repede posibil;

al doilea nivel, consta in deschiderea unui proces formal de aderare cu 5+1 dintre PECOS, conform deciziilor Consiliului European de la Luxemburg[20]. Era vorba despre Republica Ceha, Ungaria, Polonia, Slovenia, Estonia si Cipru. Fara a intra in amanunte asupra procesului propriu-zis, vom arata doar ca negocierile au fost deschise la sfarsitul lunii martie a anului 1998 prin inaugurarea celor 5+1 Conferinte Interguvernamentale pentru Negocierea Aderarii[21]. Negocierea consta, practic, in prezentarea, o data examenul analitic incheiat, de catre statul candidat a propriei pozitii referitoare la asimilarea acquis-lui respectiv si a ceea ce intentiona sa faca in continuare in acest sens. Era ceea ce se cunoaste sub denumirea de "Document de Pozitie" al respectivului stat. La randul sau, UE raspundea cu pozitia sa comuna. In ceea ce le priveste, Presedintiile Consiliului UE si-au "facut" un "titlu de mandrie" din mentinerea unui "ritm sustinut" al negocierilor, in intentia declarata de a le incheia inainte de anul 2002. Dintre primele capitole negociate, unele nu au ridicat probleme (Educatie si Formare Profesionala, IMM-uri, Stiinta si Cercetare), in timp ce altele reclamau negocieri ulterioare (Cultura si Audiovizual, Stiinta si Tehnologie, Telecomunicatii, PESC). Am dat acest exemplu pentru a intari ideea ca era deja greu de anticipat data incheierii negocierilor cu atat mai mult cu cat se considera ca adevaratele probleme vor incepe doar odata cu abordarea capitolelor referitoare la libera circulatie a marfurilor si serviciilor, mediu, concurenta, agricultura. Desigur, acest nivel s-a completat, odata cu deciziile Consiliului European de la Helsinki din 1999, cu alte cinci Conferinte Interguvernamentale de Negociere a Aderarii. Este vorba, dupa cum stim, despre negocierile formale incepute in cursul primaverii 2000 cu Romania, Slovacia, Bulgaria, Letonia si Lituania.

3. SCHIMBURI COMECIALE UE-PECOS

Urmare acordurilor incheiate intre UE si PECOS, dar mai ales a Acordurilor Provizorii care permiteau aplicarea Acordurilor de Asociere pe dimensiunea economico-comerciala fara a astepta ratificarea, schimburile comerciale UE-PECOS s-au marit de cinci ori in primii zece ani, numai in ultimii cinci, din cei 10, dublandu-se.

TABEL I

SCHIMBURI COMERCIALE PECOS - UE (1993-1998)[22]

1998 % 1993-1998

Mecu % Mecu % 93-98 Media

Imp. Exp. Sold Exp/Imp Imp. Exp. Sold Exp/Imp. Imp Exp. Imp. Exp.

Bulgaria 1.010 1.485 475 147 2.302 2.378 76 103 128 60 17,9 9,9

R. Ceha 5.641 7.085 1.444 126 14.174 16.536 2.362 117 151 133 20,2 18,5

Slovacia 1.417 1.583 166 112 5.026 5.350 324 106 255 238 28,8 27,6

Ungaria 4.881 6.439 1.558 132 13.580 16.374 2.794 121 178 154 22,7 20,5

Polonia 8.401 11.086 2.685 132 15.670 27.490 11.820 175 87 148 13,3 19,9

Romania 1.780 2.454 674 138 5.102 5.870 768 115 187 139 23,4 19,1

Slovenia 3.177 3.615 438 114 5.082 6.642 1.560 131 60 84 9,9 12,9

Estonia 377 576 199 153 1.626 2.700 1.074 166 331 369 34,0 36,2

Letonia 728 412 -316 57 1.422 1.912 490 134 95 364 14,3 35,9

Lituania 700 541 -159 77 1.392 2.444 1.052 176 99 352 14,7 35,2

PECOS 28.117 35.277 7.160 125 65.376 87.696 22.320 134 133 149 18,4 20,0

TABEL II

SCHIMBURI COMERCIALE UE-PECOS (1993-1998)

1998 % 1993-1998

Mecu % Mecu % 93-98 Media

Imp. Exp. Sold Exp/Imp Imp. Exp. Sold Exp/Imp. Imp. Exp Imp. Exp.

Franta 2.155 2.877 722 134 4.422 6.856 2.434 155 105 138 15,5 19,0

Belg-Lux. 739 1.252 513 169 2.392 3.768 1.376 158 224 201 26,5 24,7

Olanda 1.598 1.957 359 122 3.342 4.344 1.002 130 109 122 15,9 17,3

Germ. 14.211 16.160 1.949 114 30.464 38.024 7.560 125 114 135 16,5 18,7

Italia 3.361 4.912 1.551 146 7.996 11.454 3.458 143 138 133 18,9 18,5

M.Britan. 1.635 1.881 246 115 3.820 4.698 878 123 134 150 18,5 20,1

Irlanda 83 105 22 127 204 524 320 257 146 399 19,7 37,9

Danem. 656 750 94 114 1.346 1.746 400 130 105 133 15,5 18,4

Grecia 402 467 65 116 870 764 -106 88 116 64 16,7 10,3

Portug. 59 31 -28 53 222 172 -50 77 276 455 30,3 40,9

Spania 380 565 185 149 1.324 2.068 744 156 248 266 28,4 29,6

Suedia 673 852 179 127 2.052 3.038 986 148 205 257 25,0 29,0

Finlanda 522 851 329 163 988 3.034 2.046 307 89 257 13,6 28,9

Austria 1.545 2.542 997 165 5.728 7.248 1.520 127 271 185 30,0 23,3

UE 28.019 35.202 7.183 126 65.170 87.738 22.568 135 133 149 18,4 20,0

TABEL III

PONDEREA RELATIVA A PECOS IN COMERTUL UE (1993-1998)

MECU % import % export MECU % import % export

Imp. Exp. PECOS ex. UE PECOS ex. UE Imp. Exp. PECOS ex. UE PECOS ex. UE

Bulgaria 1.010 1.485 3,59 0,20 4,21 0,30 2.302 2.378 3,52 0,32 2,71 0,33

R. Ceha 5.641 7.085 20,06 1,14 20,08 1,44 14.174 16.536 21,68 1,96 18,86 2,29

Slovacia 1.417 1.583 5,04 0,29 4,49 0,32 5.026 5.350 7,69 0,70 6,10 0,74

Ungaria 4.881 6.439 17,36 0,99 18,25 1,31 13.580 16.374 20,77 1,88 18,67 2,26

Polonia 8.401 11.086 29,88 1,70 31,43 2,26 15.670 27.490 23,97 2,17 31,35 3,80

Romania 1.780 2.454 6,33 0,36 6,96 0,50 5.102 5.870 7,80 0,71 6,69 0,81

Slovenia 3.177 3.615 11,30 0,64 10,25 0,74 5.082 6.642 7,77 0,70 7,57 0,92

Estonia 377 576 1,34 0,08 1,63 0,12 1.626 2.700 2,49 0,23 3,08 0,37

Letonia 728 412 2,59 0,15 1,17 0,08 1.422 1.912 2,18 0,20 2,18 0,26

Lituania 700 541 2,5 0,14 1,53 0,11 1.392 2.444 2,13 0,19 2,79 0,34

PECOS 28.117 35.277 100,0 5,70 100,0 7,18 65.376 87.696 100,0 9,05 100,0 12,12

Ex.UE 493.238 491.140 - - - - 722.232 723.658 - 100,00 - 100,00

TABEL IV

PONDEREA RELATIVA A STATELOR MEMBRE UE IN COMERTUL CU PECOS (1993-1998)

PECOS PECOS/exURSS PECOS/Restul PECOS PECOS/exURSS PECOS/Restul

Imp. % Exp. % %Imp. % Exp. %Imp. % Exp. Imp. % Exp. % %Imp. %Exp. %Imp. %Exp.

Franta 2.155 7,7 2.877 8,2 3,0 3,6 1,6 1,5 4.422 6,8 6.856 7,8 4,9 6,5 1,6 2,4

Bel-Lux. 739 2,6 1.252 3,6 2,4 4,4 1,3 1,2 2.392 3,7 3.768 4,3 5,4 9,5 1,5 2,2

Olanda 1.598 5,7 1.957 5,6 3,8 6,4 2,0 1,8 3.342 5,1 4.344 5,0 4,3 11,3 1,9 2,3

Germ. 14.211 50,7 16.160 45,9 9,9 9,9 5,5 5,0 30.464 46,7 38.024 43,3 18,1 18,3 7,4 7,9

Italia 3.361 12,0 4.912 14,0 6,0 7,3 3,9 3,4 7.996 12,3 11.454 13,1 10,2 12,1 4,0 5,3

M.Brit. 1.635 5,8 1.881 5,3 1,8 2,6 1,1 1,2 3.820 5,9 4.698 5,4 2,8 4,5 1,4 1,9

Irlanda 83 0,3 105 0,3 1,3 1,4 0,1 0,4 204 0,3 524 0,6 1,4 3,1 0,5 1,0

Danem. 656 2,3 750 2,1 5,5 5,2 3,0 2,5 1.346 2,1 1.746 2,0 10,8 13,0 3,3 4,1

Grecia 402 1,4 467 1,3 5,4 14,7 2,5 6,5 870 1,3 764 0,9 10,5 16,8 3,8 8,0

Portug. 59 0,2 31 0,1 1,0 0,9 0,1 0,2 222 0,3 172 0,2 2,8 4,2 0,7 0,8

Spania 380 1,4 565 1,6 1,5 2,7 0,9 1,0 1.324 2,0 2.068 2,4 3,7 7,4 1,2 2,1

Suedia 673 2,4 852 2,4 3,8 4,2 2,4 2,0 2.052 3,1 3.038 3,5 10,7 9,5 3,4 4,0

Finlanda 522 1,9 851 2,4 5,9 7,2 5,5 4,3 988 1,5 3.034 3,5 9,4 17,5 3,3 7,7

Austria 1.545 5,5 2.542 7,2 5,4 11,3 6,2 7,4 5.728 8,8 7.248 8,3 35,7 37,6 9,7 3,5

UE 28.019 100 35.202 100 5,1 6,4 2,5 2,8 65.170 100 87.738 100 9,1 12,1 3,4 4,4

Cum se poate observa in Tabelele 1 - 4, in perioada 1993-1998 exporturile spre PECOS au inregistrat o crestere medie anuala de 20%, in timp ce exporturile comunitare generale au inregistrat numai o crestere medie anuala de 8%. Importurile comunitare dinspre PECOS au crescut cu o medie anuala de 18,4%, in timp ce importurile comunitare generale au crescut doar cu 8% (Tabelul 1). A avut loc, deci, o intensificare a comertului cu aceste state superioara celei existente in raportul cu alte regiuni sau grupuri de state, chiar si atunci cand ne referim la state sau regiuni care au avut o conjunctura economica mult mai favorabila decat cea a PECOS.

Cu 105 milioane de locuitori si in pofida unei puteri scazute de cumparare, cele 10 state candidate devenisera deja al doilea partener comercial al UE (dupa SUA) la export si al treilea la import (dupa SUA si Japonia) la mare distanta de regiuni mult mai populate si/sau aflate intr-o situatie economica superioara, precum ASEAN, America Latina sau Nordul Africii.

La randul lor, cele 10 PECOS impreuna, reprezentau, in 1998, 12% din exportul comunitar, fata de 7% in 1993 (SUA reprezenta 20%, iar Japonia 5%), sau 9% din importul comunitar, fata de 5,7% in 1993 (SUA reprezentau 20%, iar Japonia 9%).

Dincolo de alte aspecte, era evident ca liberalizarea determinata de Acordurile Europene de Asociere fusese la originea acestei situatii, facand posibila atat integrarea reala a PECOS in economia mondiala cat si trecerea de la comertul "intern" al blocului comunist, la cel "extern" desfasurat cu economiile de piata, in special, cele din UE. Majoritatea acestor state ajunsesera deja la "un grad de integrare" in comertul european superior celui pe care-l avusesera Spania, Grecia sau Portugalia in anii imediat anteriori aderarii lor la UE.

Cresterea nivelului comertului reciproc s-a realizat in stransa corelare cu recuperarea cresterii economice a statelor candidate la UE, depinzand insa in mare masura de mentinerea echilibrului extern si a soldului comercial al fiecarei tari. Integrarea masiva in economia europeana a economiei statelor candidate a "ferit" PECOS de efectul devastator al crizei asiatice si, in special, a celei din Rusia - din decada 90 - care le-a afectat mai mult pe piata financiara decat in economia reala.

Prin dimensiune, dezvoltare si liberalizare comerciala Polonia, Ungaria si Republica Ceha apareau ca principali parteneri ai UE, reprezentand, impreuna, 2/3 din totalul comertului dintre UE si candidatii la aderare. In ceea ce priveste dinamismul relatiilor UE-PECOS, tarile Baltice se situau in frunte, "avantajate" fiind de "nivelul zero" al relatiilor lor cu UE la momentul redobandirii independentei (Tabel 3).

Pentru majoritatea PECOS, comertul cu UE reprezenta intre 55% si 70%, cu o posibila crestere de inca 10-15% in anii de "pre-aderare" sau in cei imediati aderarii. Unii analisti au comparat aceasta situatie cu cea de dinainte de comunism si au ajuns la concluzia ca, in valoare relativa, aceste state nu manifestau un nivel mult diferit de integrare europeana fata de cel al anilor 20 si 30.

Conform modelelor gravitationale[23], Germania se dovedea statul comunitar cu cele mai stranse legaturi cu PECOS (Tabel 2 si 4). In termeni absoluti, Germania realiza intre 45% si 55% din schimburile comerciale ale UE cu PECOS. Austria si Italia imparteau locul doi, dupa care urma Franta, Marea Britanie, Olanda si Belgia. Existau si cazuri de "relatii speciale", precum cele ale Austriei cu Slovenia si Ungaria, ale Greciei cu Bulgaria sau ale Finlandei cu Estonia. Importanta relativa a PECOS era deosebit de ridicata pentru Austria (PECOS reprezentau 35%-37% din schimburile sale comerciale extracomunitare), Germania cu 18% si Italia cu 10-12%, in timp ce pentru state "departate geografic" - ce manifestau o "forta de atractie" din ce in ce mai scazuta pe masura ce "se indepartau" de "centru" - aceasta scadea spectaculos, ajungand, in cazul Spaniei, la 3,7% la importuri si 7,4% la exporturi.

In ceea ce priveste componenta schimburilor dintre UE si PECOS, exista o "concentrare" in ambele sensuri. Astfel:

aproape 75% din exportul PECOS spre UE se compunea din textile, metale, masini si componente electrice, substante minerale si titei, vehicule, lemn sau produse din lemn;

exportul UE spre PECOS se compunea in proportie de 75% din masini si echipamente electrice (reprezentand 2/3), vehicule, produse chimice, textile, produse din mase plastice si metale.

Concentrarea era asimetrica, in timp ce exportul PECOS spre UE consta, in general, din produse considerate sensibile pentru UE[24], importul din UE depindea, in principal, de cererea de investitii in bunuri industriale si de consum. Aceasta poate fi considerata una din cauzele importante ale vulnerabilitatii economiilor PECOS, cu o evidenta tendinta de a genera deficit comercial (sau a-l mari acolo unde deja exista) in fazele expansive ale cererii, ceea ce ameninta echilibrul macoreconomic necesar liberalizarii. Cheia - cunoscuta - consta, printre altele, in cresterea exportului PECOS spre UE, in special la acele produse ce incorporau mai multa valoare adaugata, insa pentru aceasta era nevoie de investitii straine (comunitare, in principal) care, la randul lor, generau reproducerea fenomenului deja descris. Si astfel, cercul vicios continua.

"Soldul comercial" reprezenta, astfel, o chestiune cruciala atat pentru echilibrul macroeconomic cat si pentru politica comerciala UE-PECOS, dar si pentru relatia lor in general.

Prima observatie ar fi aceea ca, exista un important deficit comercial si ca acesta manifesta o continua tendinta de crestere. Astfel, daca in anii 80 "acoperirea" in schimburile comerciale dintre UE si aceste state reprezenta 90%, ulterior acesta ajunsese sa depaseasca 134%, cu un sold pozitiv in favoarea UE de peste 22 miliarde ECU la nivelul anului 1998. Acest sold pozitiv in favoarea UE crescuse intr-un ritm ce depasise chiar ritmul de crestere al schimburilor comerciale cu PECOS, intr-un moment in care, aceeasi UE, reclama soldul negativ pe care-l inregistra in relatiile sale cu restul lumii. Diferite analize aratau chiar ca, UE a rezolvat soldul negativ din relatiile cu restul lumii pe seama celui pozitiv cu PECOS[25]. UE avea un sold pozitiv in raporturile sale cu absolut toate statele din zona PECOS. Datorita ponderii UE in relatiile comerciale ale PECOS, acest sold pozitiv al UE reprezenta principala cauza a deficitului comercial al PECOS, avand efecte directe asupra politicilor macroeconomice ale acestora. La randul lor, fiecare dintre PECOS a suferit, una sau mai multe crize ale balantelor de plati, din cauza acumularii deficitelor comerciale si curente care nu au putut fi finantate prin investitie externa ducand la acumulari de datorii si presiuni asupra monedelor nationale. Restrictiile externe le-au conditionat politicile intr-un mod dramatic pana la aderare si chiar in primii ani ulteriori acesteia. La fel de adevarat este ca, prin prisma nivelului de dezvoltare comparativ, PECOS par "condamnate" sa aiba deficit comercial recurent cu UE asa cum s-a intamplat un numar de ani dupa aderare si cu Spania, Portugalia, Grecia sau Irlanda.

Sustenabilitatea si modelul macroeconomic al statelor depinde, printre altele, de marimea acestora, de compozitia economiei, de durata si nivelul finantarilor. Liberalizarea comerciala impusa de aderare se manifesta, cel putin o vreme, prin intensificarea deficitelor comerciale doar in parte compensate de transferurile financiare dinspre UE sau de imbunatatirea serviciilor si a PIB-ului. Cheia echilibrului extern o dadea volumul "intrarilor" de investitii directe si capacitatea acestora de a genera produse capabile sa concureze pe piata mondiala si comunitara, dar si sa satisfaca consumul local din ce in ce mai semnificativ si mai sofisticat. Altfel spus, integrandu-se in UE, PECOS se vedeau obligate sa-si deschida pietele, situatie de care, la inceput, profitau cu precadere membrii UE. Pe termen lung, era insa vorba de masuri care permiteau o dezvoltare reala a capacitatii de productie a acestor state, ceea ce le transforma in principalii competitori ai vechilor state membre UE.

Acele state UE care stiau sa profite in mai mare masura de primul proces (deschiderea pietelor PECOS) si stiau sa contracareze efectul celui de-al doilea (cresterea progresiva a competitivitatii PECOS), aveau de castigat in acest amestec complex si asimetric ce avea un "prim tronson" in favoarea lor si un al doilea in favoarea PECOS. Acest rationament poate fi "intors si pe dos", adica acele PECOS care aveau capacitatea de a rezista mai bine primului proces si pe aceea de a profita in mai mare masura de cel de-al doilea, aveau de castigat.

Ceea ce era deja sigur, era ca, intr-o Europa din ce in ce mai integrata, parte a unei lumi din ce in ce mai globalizata, utilizarea instrumentelor defensive de protectie era perimata si ca noua filosofie reclama o atitudine ofensiva, agresiva chiar, bazata pe competitivitate, flexibilitate si transparenta. Iar UE nu parea intru-totul pregatita pentru aceasta in raport cu "lumea", ass cum nici toate PECOS in raport cu UE.

4. PECOS IN FATA POLITICII COMERCIALE COMUNE

Politica Comerciala Comuna (PCC) este unul dintre cele mai stabile, elaborate, consolidate si importante domenii ale acquis-ului comunitar, impactul acesteia asupra functionarii Pietei Unice fiind urias. Tocmai de aceea, PECOS trebuiau sa-si adapteze politicile comerciale la PCC astfel incat sa fie capabile sa o aplice, in integralitatea sa, inca din primul moment al aderarii. In acest sens, in perioada de pre-aderare, PECOS trebuiau sa ia masurile necesare indeplinirii prevederilor Acordurilor Europene de Asociere referitoare la raporturile cu UE si state terte. De asemenea, PECOS trebuiau sa realizeze modificari legislative si institutionale care sa permita aplicarea PCC. Adaptarile vizau, in principal, aspectele legate de:

tarifele vamale;

contingentarea si alte restrictii;

instrumentele de aparare comerciala;

tratatele de liber comert cu state terte;

compensatiile (conform art. XXIV.6 GATT);

ajutorul de stat si contractele publice;

concurenta.

4.1. Tarife vamale si suprataxe la import

4.1.1. Tarife vamale

Tarifele vamale aplicate statelor socialiste erau cele specifice pietelor externe, fiind stabilite la nivel comunitar. Exceptie faceau Romania si Iugoslavia, insa numai pentru contingentele vamale stabilite prin "Acordurile de Comert si Cooperare" si prin "Sistemul de Preferinte Generalizate" (SPG) din anul 1980. Incepand insa cu anul 1992, prin aplicarea Acordurilor Europene de Asociere, reducerea taxelor vamale pentru produsele industriale a constituit elementul esential al relatiilor comerciale in ambele directii. In fapt, Acordurile Europene de Asociere stabileau o zona de liber schimb a produselor industriale, cu un calendar asimetric de reducere a taxelor si contingentelor. Aceasta asimetrie a fost in favoarea PECOS in primii cinci ani de aplicare a Acordurilor, ceea ce a permis produselor industriale din PECOS sa se fi exportat in UE fara taxe vamale. Pentru produsele industriale comunitare, acest proces se incheia intre 2002 - 2005, in functie de anul semnarii Acordurilor de Asociere.

Pentru produsele agricole, concesiile au fost mai reduse, iar dupa incheierea Rundei Uruguai situatia chiar s-a inrautatit datorita reducerilor suplimentare la contingente. Din pacate, situatia nu a manifestat o imbunatatire notabila nici in perioada urmatoare astfel incat se poate afirma ca regimul comertului agricol era deceptionant avand in vedere importanta si sensibilitatea acestui sector pentru o buna parte a populatiei PECOS, pentru unele - precum Polonia si Romania (reprezentand 60% din populatia PECOS) - agricultura reprezentand un sector de baza al economiei, ponderea acesteia la crearea PIB-ul total fiind esentiala[26].

Ca raspuns la aceasta situatie deceptionanta, PECOS cat si unele state membre (avand o agricultura mai degraba complementara decat competitiva cu ceea a PECOS) au trecut la pregatirea negocierii "concesiilor reciproce" din acest sector, intelegand aceasta activitate ca parte a pregatirii viitorului regim de schimburi agricole reciproce. Era evident ca negocierile cu PECOS urmau a fi dificile, ceea ce se stia insa mai putin era ca si la nivelul institutiilor comunitare se "ducea" o adevarata lupta intre Consiliu si Comisie pe tema acestor negocieri. Astfel:

Consiliul incerca sa limiteze si sa controleze cat mai mult posibil mandatul negociator al Comisiei, creand astfel conditiile pentru ca, statele membre, sa incerce a-si imbunatati situatia produselor lor la export, fara a acorda prea multe concesii la importul din PECOS;

lupta dintre exportatorii de produse mediteraneene si cele continentale determina o alta dimensiune a acestui delicat proces, cazul Acordurilor privind vinul (aditionale Acordurilor Europene de Asociere) - deosebit de importante pentru statele mediteraneene - fiind relevant.

Rezumand, existau deci situatii tensionate, ce puteau deveni chiar conflictive, intre:

UE-PECOS, pe de o parte;

Consiliu-Comisie, pe de alta.

Toate acestea, constituiau argumente in favoarea corectitudinii afirmatiilor ca, atata vreme cat negocierile de aderare nu ajunsesera inca la capitolele sensibile (in frunte cu agricultura), nu se putea face nici un fel de anticipari serioase cu privire la momentul incorporarii formale a PECOS in UE[27].

Adoptarea de catre PECOS a tarifelor vamale externe comune (TVEC) inca de la momentul aderarii, parea o chestiune ce nu urma a face obiectul negocierilor, nici macar in situatii punctuale intelese ca si cazuri exceptionale pentru anumite produse si termene. Printre motivele care au stat la baza unei asemenea atitudini protectioniste din partea UE se evocau:

pericolul pe care-l presupunea o asemenea posibilitate asupra pietei unice ce se putea "fractura" intr-un astfel de caz;

efectul juridico-financiar rezumat astfel: deoarece taxele vamale exterioare comune constituiau baza veniturilor traditionale comunitare pentru bugetul Uniunii, renuntarea la incasarea acestora, sau a unei parti din acestea, afecta direct bugetul comunitar si, deci, posibilitatile de finantare ale acestuia.

Au existat si semnale referitoare la intentia unora dintre PECOS de a nu aplica taxele vamale comune externe la momentul integrarii formale, iar mesajul UE a fost transant:

nu numai ca nu se dorea discutarea unei asemenea masuri, dar nici macar nu se admiteau exceptii in cazul Acordurilor de Liber Schimb pe care unele PECOS le incheiasera cu state terte. Aceasta insemna ca un PECOS ce avea un asemenea acord cu un alt PECOS nu mai beneficia de efectele acestuia daca nu accedea simultan cu celalalt in UE.

4.1.2. Suprataxe la import

Referitor la suprataxele la import, trebuie aratat ca UE nu a recurs la aceasta masura, in pofida faptului ca PECOS au facut-o de nenumarate ori dupa 1993.

Apeland la clauza "crizei balantei de plati" (articolul XII GATT), majoritatea acestor state au impus suprataxe temporare la import, osciland in jurul a 5-10%, pe perioade situate in jurul a doi ani. Aceste taxe au trebuit acceptate de catre UE, in baza articolul 65 a Acordurilor Europene de Asociere[28], respectivul articol preluand o clauza GATT.

Acest tip de masuri erau primite cu "neplacere" la nivelul UE, dar erau tolerate deoarece, formal, erau posibile si preferabile altora cu efecte si mai deranjante. Oricum, era vorba despre masuri nepopulare la nivelul statelor membre UE, care insa le tolerau intelegandu-le ca parte a actiunilor de stabilizare desfasurate de catre PECOS. In plus, PECOS se angajau sa reduca progresiv asemenea taxe si sa recurga la astfel de masuri doar in situatii exceptionale.

Incercarile unor PECOS de a impune si alte masuri cu efect similar, nu au fost acceptate de catre UE, cel mai cunoscut exemplu in acest sens fiind cel al Republicii Cehe care ar fi dorit instituirea unor depozite anterioare oricarei operatiuni de import din UE.

4.2. Contingente si alte restrictii cantitative

Restrictiile cantitative au constituit mijocul specific de limitare a comertului cu aceste state in decadele 70 si 80. Aplicarea acestora era deosebit de severa datorita efectului pe care-l avea caracterul unilateral al deciziilor[29].

Incheierea Acordurilor de Comert si Cooperare au deschis "calea" discutiilor formale comune (Comisiile mixte), ceea ce a permis relaxarea acestor masuri mai degraba disuasorii si mai degraba menite a descuraja cooperarea decat a o incuraja. La randul lor, Acordurile Europene de Asociere au constituit un alt moment important al normalizarii relatiilor comerciale, ele asigurand libera circulatie a produselor industriale, exceptie facand produsele considerate sensibile, precum "textilele" si "siderurgicele". In cazul agriculturii, dupa cum aratam, mecanismele dezvoltate nu au asigurat libera circulatie a produselor in aceeasi masura ca in cazul produselor industriale.

Pentru produsele industriale, UE a eliminat, inca din momentul incheierii Acordurilor Europene, orice limitari cantitative, in timp ce PECOS (exceptie a facut Estonia, care a instaurat, de la inceput, schimbul eliberat de orice constrangeri) au mentinut, pe perioade determinate, un numar important de exceptii individuale. Reamintim ca, aceste limitari operate de catre PECOS, s-au redus - la randul lor - progresiv si ca mentinerea de catre PECOS a unor limitari era in acord cu filosofia Acordurilor de Asociere ce se bazau pe asimetria favorabila PECOS in prima jumatate de derulare a lor. Pentru produsele textile, s-a apelat la Protocoale specifice (in baza "Acordurilor pentru Fibre Multiple") prin care, incepand cu ianuarie 1998, a fost abolita restrictia cantitativa si in acest sector. In cazul produselor siderurgice si a carbunelui exista, de asemenea, un Protocol specific prin care se eliminau restrictiile cantitative pentru otel si se stabilea eliminarea in viitor a celor de la carbune. Se mentineau, insa, taxele vamale si controlul ajutorului public din PECOS, in scopul monitorizarii acestuia din punctul de vedere al intereselor UE. Evident ca, in perspectiva extinderii UE, contingentarea intre UE si PECOS nu era privita ca o masura oportuna pentru dezvoltarea relatiilor reciproce, pe de o parte, pe de alta, PECOS trebuind sa renunte la ajutoarele publice sau sa le acorde conform procedurilor comunitare pentru a nu discrima pe piata lor interna agentii economici comunitari.

In ceea ce priveste asumarea, de catre PECOS, a politicii comerciale comune la momentul aderarii la UE, aceasta masura le obliga sa accepte regimul existent in UE in raport cu state terte, PECOS pierzandu-si - astfel - dreptul de a-si continua vechea politica comerciala bilaterala cu respectivele state terte ori de cate ori se vor fi constatat diferente intre regimul acordat acestora si cel acordat statelor din UE[30].

4.3. Instrumente de aparare comerciala

Pana in 1990-1991, instrumentele de aparare comerciala, numite si "pasive", au constituit una dintre principalele arme din arsenalul folosit in politicile comerciale comune. Scopul acestui tip de politici, era contracararea efectului produs de comertul cu statele aflate in afara zonei in care functionau principiile libertatii comerciale si ale economiei de piata (China, de exemplu, dar si statele comuniste din Europa). Din punctul de vedere al UE, respectivele state, avand un comert exterior complet centralizat, nu aveau nevoie de mecanisme prea sofisticate pentru a controla comertul exterior si a impune, astfel, ceea ce considerau a reprezenta propriile interese. De aceea, UE aplica, in raport cu aceste state, "antidumping"-ul. Aplicarea era dificila si se realiza conform unui mecanism special, data fiind imposibilitatea calcularii costurilor de piata reale[31]. Mai precis, era vorba despre o aproximare a acestora, ceea ce - evident - mentinea o permanenta controversa intre cele doua Parti si chiar inauntrul UE.

Desi mecanismul antidumping nu se considera a fi fost utilizat excesiv, este cert ca a creat, obstacole reale in schimburile comerciale dintre UE si statele fost comuniste, prin efectul disuasoriu avut. Astfel, din cele 629 de investigatii referitoare la dumping deschise intre 1970-1991, 25% faceau referire la aceste state. Evident ca si masurile de salvgardare rezultate au fost, datorita lipsei dialogului, drastice ceea ce a constituit alt motiv de frictiune intre CE si aceste state, pana la inceputul decadei 90. Incepand insa cu anul 1993 si coincizand cu incheierea proceselor de ratificare a primelor Acorduri Europene de Asociere, fostele state comuniste din Europa devenite candidate la UE au fost considerate ca avand economii de piata si li s-a aplicat regimul general prevazut de catre GATT, regim care, dupa Runda Uruguai, s-a materializat in Regulamentul 3283/94 ce a substituit Regulamentul 384/86. La randul lor, Acordurile Europene de Asociere stipulau un "regim special de consultari" in scopul ajungerii la intelegeri care sa evite "impunerea de drepturi compensatorii". Aceasta concesie, mai mult politica decat cu efecte practice in pofida consolidarii sale cu ocazia Consiliului European de la Essen, nu a insemnat si ca Regulamentul antidumping a incetat sa se aplice, dar, la fel de adevarat este ca, datorita noilor circumstante economice din respectivele state, aplicarea sa nu a mai avut aceeasi incidenta asupra relatiei UE-PECOS. Astfel, din 275 cazuri examinate in perioada 1992-1998, doar 38, deci 13,8%, se refereau la PECOS. Exista si o exceptie in aceasta perioada, referitoare la "recrudescenta" din anul 1998, cand 24% din cazurile totale s-au referit la PECOS. In privinta statelor, Polonia se situa pe "primul loc", iar in privinta sectoarelor, era siderurgia cea care "conducea" detasat. Intentia, cel putin declarata a UE, nu era aceea de utilizare a instrumentelor pasive de aparare comerciala, deoarece:

restrictiile impuse de GATT si OMC fata de utilizarea acestor instrumente, aveau tendinta de a se inaspri si nu de a se relaxa;

paradigma "libertatii totale a schimburilor" parea a se fi impus definitiv si in UE, dupa ultima sa extindere spre state (Austria, Finlanda, Suedia) care incurajau o asemenea strategie;

conceptele de "dumping" si "prejudiciu", aflate intr-un proces de definire si precizare, cat si jurisprudenta specifica acestora, reduceau "marja de subiectivism" in judecarea posibilelor cazuri, intarind, deci, securitatea juridica in instruirea acestora.

Este de amintit si atitudinea diferita a institutiilor comunitare fata de aceasta problema. Astfel, chiar si atunci cand Comisia deschidea investigatii specifice, Consiliul[32] "prefera" decizii care sa nu duca la o intensificare a utilizarii masurilor antidumping. Aceasta facea ca, desi denunturile cresteau ca numar, media de cazuri analizate sa nu depaseasca cifra de 30 pe an, dintre acestea foarte putine ajungand la decizii favorabile stabilirii "drepturilor compensatorii" pentru cei prejudiciati sau la incheierea de "acorduri de preturi". Un caz special il constituiau practicile mai "putin ortodoxe" a statelor afectate de criza Asiatica si de cea din Rusia din anii '90, acestea "fortand" exportul, in special la produsele considerate sensibile si la cele a caror competitivitate se stabilea prin pret (siderurgie, metalurgie, produse chimice). De aceea, inca din anul 1998, UE a deschis mai multe investigatii referitoare la produse provenind din Asia sau Rusia. Investigatiile referitoare la produsele laminate din otel, s-au extins si asupra PECOS, printre statele vizate fiind si Romania.

Pe acest fundal si incepand cu Consiliul European de la Essen, PECOS au pus sub semnul intrebarii "moralitatea" utilizarii acestor instrumente in respectiva etapa a raporturilor dintre ele si UE. Se considera inoportuna mentinerea lor in raport cu state aflate in plin proces de pre-aderare sau, chiar, in negocieri formale de aderare. Ideea dominanta la nivelul Comisiei si a multora dintre statele membre era insa aceea a mentinerii respectivului regim juridic si, deci, a continuarii aplicarii practice a antidumping-ului, in pofida protestelor candidatilor. In paralel, se intensifica dialogul cu aceste state, atat la nivel tehnic cat si prin negocieri propriu-zise, in scopul rezolvarii cazurilor semnalate si/sau inregistrate. Se anticipa insa si o presiune crescanda din partea PECOS in favoarea disparitiei sau, cel putin, a relaxarii masurilor antidumping, in special in cazul prelungirii negocierile de aderare si, deci, a intarzierii integrarii PECOS in UE. Atitudinea majoritara in UE a fost, in final, cea a mentinerii respectivei filosofii, coroborata cu o anume relaxare punctuala, de la caz la caz, in functie de "meritele proprii" ale fiecarui PECOS. Regimul de dupa aderare era o alta chestiune si el depindea, logic, de continutul negocierilor. Ca si nota generala, se parea ca solutia majoritar acceptata era cea a renuntarii imediate dupa momentul aderarii la aceste masuri[34] si nu cea a mentinerii lor pentru o perioada tranzitorie . Teoretic, legislatia in problema ajutorului public si a concurentei, ar fi trebuit sa fie suficient de solida pentru a combate concurenta neloiala inauntrul Pietei Unice, astfel incat instrumentele de aparare comerciala sa fie aplicate doar in masura in care respectiva legislatie nu va fi ajuns sa se aplice in integralitatea sa. La acel moment exista o preocupare si asupra efectelor pe termen lung a mentinerii regimului ajutoarelor publice si, deci, a limitarii concurentei. Faptul ca UE tolera asemenea practici nu trebuia inteles decat ca un sprijin in reconversia sectoarelor industriale aflate in declin, precum siderurgia si industria carbunelui. In pofida pericolului producerii, pe termen lung, a unor distorsiuni considerabile, acceptarea - de catre UE - a acestor ajutoare parea inevitabila, avand in vedere efectele politice si sociale pozitive pe termen scurt si mediu. Nu era insa loc pentru amagiri deoarece, la momentul aderarii, deci cel al exprimarii fara echivoc a pozitiilor statelor membre, urmau a "iesi la lumina" adevaratele interese ale acestora (uneori ascunse sub tot felul de justificari). Vom numi aici cateva asemenea "adevarate interese":

cele al marilor grupari europene favorabile privatizarilor din siderurgia centro-europeana;

reactia negativa fata de o piata inca dependenta, intr-o proportie semnificativa, de crize precum cea asiatica sau rusa.

Acestea erau doar doua dintre motivele care "recomandau" Uniunii folosirea, in continuare, a mijloacelor de supraveghere stabilite prin Acordul CECO/CECA, in cazul unui sector atat de sensibil, precum siderurgia.

4.4. Tratatele de liber-schimb cu state terte

Dupa dizolvarea CAER si disparitia pietei internationale a statelor comuniste, statele ce compuneau "lagarul socialist" au trebuit sa-si "recompuna" diplomatia comerciala si sa "reinventeze" un spatiu de exprimare a relatiilor lor comerciale internationale. Situatia acestora era insa diferita, unele participand deja la schema multilaterala GATT, altele nu. Toate insa erau chemate sa raspunda provocarilor pe care le lansa exigenta depasirii izolarii, dar si cea a integrarii totale in lumea pietei libere. Datorita traditiilor lor europene, dar si din cauza lipsei de alternativa, PECOS s-au "aruncat in bratele" UE, Acordurile Europene de Asociere transformandu-se in "cheia" integrarii lor in economia mondiala. O data pusa "piatra de temelie", noul edificiu al colaborarii trebuia consolidat. Urmatorul pas il constituia restabilirea relatiilor cu state terte, intre care un rol important il aveau cele cu vecinii directi, data fiind traditia schimburilor reciproce existenta in cele mai multe din cazuri. In multe alte cazuri insa, alaturi de schimburi reciproce intre vecini, se dezvoltasera si "complementarietati" in structura productiva a zonei. Asa a aparut, in 1992, "Acordul de Liber Schimb din Europa Centrala" (CEFTA) care grupa cele patru state Visegrad (Republica Ceha, Ungaria, Polonia si Slovacia), pentru a se extinde, apoi, spre Romania, Slovenia si Bulgaria. Desi formal nu avea un asemenea scop, toata lumea era de acord ca, in fapt, UE "experimenta", prin acest acord, capacitatea de colaborare regionala a acestor state si spera ca aceasta experienta sa favorizeze integrarea lor regionala si sa constituie o buna "repetitie" inainte de integrarea in UE, dat fiind faptul ca toti membrii CEFTA erau asociati-candidati la UE. Se aprecia ca, in mod normal, experienta "muncii in comun" in favoarea unui "spatiu comun economic" ar putea favoriza integrarea ulterioara in UE a acestor state.

In plus, PECOS au stabilit o serie de relatii si acorduri cu alti parteneri comerciali importanti. Este vorba despre Rusia, Ucraina sau alte state din fosta URSS, despre state mediteraneene precum Israel sau Turcia. Cu unele dintre acestea, s-au incheiat acorduri prin care se ofereau concesii reciproce, inclusiv Acorduri de liber schimb, in special pentru produse industriale si mai putin pentru cele agricole. Existenta acestor acorduri ridica insa unele probleme in perspectiva aderarii PECOS la UE:

in primul rand, asigura acestor state terte un tratament privilegiat superior sau egal celui oferit de PECOS "colegilor" din UE. Chiar daca sunt putine cazurile in care s-au asigurat unor terti clauze mai favorabile decat UE, au fost frecvente cele in care le s-au oferit conditii egale;

in al doilea rand, la momentul in care un PECOS devenea membru al UE, respectivul stat trebuia sa aplice politica comerciala comuna, ceea ce il obliga sa denunte acordurile incheiate cu state terte ori de cate ori aceastea veneau in contradictie cu acquis-ul comunitar sau cu alte angajamente asumate prin aderarea la UE, dat fiind faptul ca dreptul comunitar prevala in fata celui national. Iar asta, constituia o serioasa problema.

Situatia se agrava si mai mult, daca se intra si in contradictie cu GATT, cand era posibila aparitia "compensatiilor", ceea ce complica si mai mult lucrurile. Daca nu se ajungea insa la situatii care sa faca obiectul unor cereri de compensatii, exista speranta unor rezolvari amiabile, fara conflicte sau tensiuni majore dat fiind faptul ca era vorba, in general, despre state avand, la randul lor, interese speciale fata de UE, ceea ce le putea "indemna" sa manifeste "bunavointa" fata de aceasta situatie si sa nu acuze in "forme violente" eventualele denuntari de acorduri anterior incheiate cu PECOS. Exact acesta era motivul recomandarii facute PECOS de a fi foarte atente asupra acordurilor pe care le semneaza si de a se consulta cu UE asupra acestora. Le-a fost, de asemenea, atrasa atentia ca, la un moment dat, vor trebui sa denunte unele dintre aceste acorduri, in functie de raportul juridic existent intre UE si respectivele state. Dintre problemele de maxima dificultate semnalate, enumeram aici doar pe cele ce puteau rezulta in cazul unei aderari diferentiate in timp a Republicii Cehe si a Slovaciei, pe de o parte, sau, pe de alta, a diferitelor state Baltice date fiind acordurile foarte speciale dintre respectivele state rezultate prin divizarea pacifica a Cehoslovaciei sau prin desprinderea celor 3 Baltice din URSS[36].

4.5. Compensatiile pentru articolul XXIV.6 al GATT

Respectivul articol al Acordului GATT din 1994 stipula ca, la crearea sau extinderea unei uniuni vamale, membrii OMC prejudiciati de cresterea taxelor vamale au dreptul la compensatii. Prin acordul GATT, se compensau orice cresteri a taxelor vamale fara a se avea in vedere si eventualele reduceri de taxe ce se puteau produce simultan. Altfel spus, se platea pentru debite, dar nu se onorau creditele. Aceasta situatie facea ca, inclusiv in cazul in care aplicarea Tarifelor Vamale Externe Comune (TVEC) ducea la o reducere globala a acestora, sa existe cazuri in care acestea sa fie superioare celor existente anterior in relatia cu respectivele PECOS, atat la produsele industriale cat si la cele agricole. Intr-un asemenea caz, partenerii comerciali ai UE, la fel ca in cazul extinderii din 1995, puteau cere compensatii. Intre PECOS existau mari diferente vis-à-vis de aceasta situatie. Fara a exista inca o analiza definitiva asupra acestei chestiuni, se pare ca Republica Ceha a fost cea care a generat cele mai mari debite datorita "nivelului scazut de consolidare" atat la produsele industriale cat si la cele agricole, ceea ce se "judeca" nefiind taxele vamale practicate, ci cele "consolidate" cu ocazia Rundei Uruguai. In orice caz, conform GATT, cel care "compensa" era UE, inauntrul careia se realiza "repartizarea" acestei sarcini in functie de produsele pentru care existau cereri de compensare. Comisia, impreuna cu statele membre, erau chemate sa analizeze, cu multa atentie, aceasta problematica, urmand sa fie luate acele decizii care sa previna eventualele efecte negative ce puteau aparea. Un asemenea exercitiu trebuia sa se realizeze conform unor norme clar definite si strict aplicate. Asa cum era de asteptat, primul si cel mai agresiv solicitant de compensatii era SUA, care primise compensantii substantiale cu ocazia extinderilor anterioare. Si alte state membre OMC faceau acelasi lucru, stimulate de propriile interese sau de anumite "politici" ale altor membri OMC. Efectele acestei probleme puteau fi insa reduse, daca nu eliminate, doar daca viitorii membri UE luau, inainte de aderare, decizii corecte si elaborau strategii de politica comerciala potrivite si in acord cu viitorul lor statut de membru al UE. In esenta, era vorba despre alinierea tarifelor lor vamale consolidate la cele europene comune (TVEC) cat mai repede posibil. Aceasta insemna ca, in cazul acelor PECOS care nu-si consolidasera inca tarifele vamale, TVEC trebuiau sa se fixeze la nivelul maxim admis. In cazul celor care facusera deja consolidarea la un nivel inferior, acestea trebuiau sa ridice nivelul consolidarilor - conform procedurilor stabilite - si sa stabileasca compensatiile corespunzatoare.

Sa nu uitam ca acesta era ultimul moment in care respectivele state puteau profita de faptul ca, atunci cand era vorba despre o modificare individuala a consolidarii, puteau compensa creditele si debitele ceea ce, dupa cum spuneam, nu mai era posibil in cazul extinderii uniunii vamale[37].

4.6. Ajutoare si contracte publice. Politica de concurenta

Intre instrumentele de baza utilizate de catre UE, in intentia acesteia de a asigura o functionare lipsita de distorsiuni a economiei de piata, se numarau politicile privind ajutoarele publice, contractele publice si concurenta. Evident, aceste instrumente nu existau si nici nu aveau sens in economia socialista, ceea ce a obligat aceste state sa le dezvolte dupa 1989 intelegandu-le ca elemente centrale ale crearii cadrului legal al unei economii de piata moderne. Cum era si firesc, Acordurile Europene de Asociere acordau acestor aspecte un interes special si datorita obiectivelor imediate pe care UE, parte contractanta a GATT, le avea in anii 90-92. Altfel spus:

pe de o parte, UE incerca sa substituie, prin utilizarea instrumentelor specifice Acordurilor, vechile instrumente de aparare comerciala traditionala, utilizate pana atunci fata de regiunea Europei Centrale si de Rasarit;

pe de alta parte, UE era preocupata sa-si dezvolte mecanisme de salvgardare in fata concurentei neloiale a acestor state, obisnuite cu comportamente monopoliste si cu subventionarea publica masiva si netransparenta.

Stabilirea noilor politici si crearea instrumentelor administrative corespunzatoare, reprezentau - deci - piatra de temelie a economiei de piata in aceste state.

In Acordurile Europene de Asociere se reafirma filosofia TUE asupra acestei teme, in articolele ce descriau ajutorul public si concurenta[38], si se stabilea aplicarea, intr-un interval de trei ani, a criteriilor de evaluare ale legislatiei comunitare referitoare la schimburile comerciale dintre UE si PECOS. Se lasa, insa, "libera" regularizarea comertului interior cat si a celui cu alte state.

In ceea ce privea contractele publice, prevederile erau mai putin precise limitandu-se sa semnaleze ca obiectivul final era cel al abolirii "tratamentului national la finalul unei perioade tranzitorii".

Referitor la ajutoarele publice, acestea erau permise pentru o perioada de cinci ani, cu posibilitatea prelungirii cu inca cinci ani, cu conditia indeplinirii criteriilor de politica regionala si sociala ale UE.

Regulile generale nu se aplicau agriculturii, pescuitului, carbunelui si otelului.

In cazul produselor CECO/CECA, cele mai reprezentative sub acest aspect, un Protocol specific conditiona acordarea ajutorul public de restructurarea sectorului pe baza unor criterii specifice:

plan de restructurare, incluzand reducerea capacitatilor;

viabilitate individuala a restructurarilor;

garantarea unei descresteri treptate a respectivelor sectoare.

Toate acestea, avand la baza asigurarea unui schimb reciproc, transparent si continuu de informatii relevante asupra respectivelor sectoare.

In plus, atat in termeni generali cat si in cei specifici (carbune si otel), exista posibilitatea de aplicare a clauzei "salvgardarii", insa numai dupa realizarea unor consultari comune in cadrul Consiliilor de Asociere bilaterale ale UE cu fiecare PECOS.

Problema de baza ramanea aceea ca multe sectoare ale industriei grele se dovedeau "excesive", nu numai in PECOS, dar si in UE si in lume in general, ceea ce reclama redimensionarea acestora. Era insa foarte greu de realizat acest deziderat fara a se garanta - in acelasi timp - asigurarea conditiilor sociale si medioambientale care sa diminueze efectul acestor masuri. Aceasta se realiza cu precadere prin intermediul ajutoarelor publice exceptionale, iar acestea erau incompatibile cu "filosofia" pietei unice. Din aceasta cauza, optiunile erau limitate, incluzand masuri nepopulare cu costuri sociale ridicate pe care, insa, o clasa politica responsabila trebuia sa si le asume avand in vedere valoarea pozitiva, pe termen mediu si lung, a masurilor luate.

Promulgarea legilor concurentei a facut posibila obtinerea unor progrese notabile in PECOS, progrese insotite de crearea structurilor chemate sa aplice aceste legi, fie ca era vorba despre oficii guvernamentale sau independente, toate - insa - constituite in scopul "denuntarii" monopolurilor. Chiar daca aceasta activitate se desfasura lent si cu multe imperfectiuni, erau de remarcat progresele evidente pe ansamblul PECOS. Cu atat mai mult cu cat, sa nu uitam, Uniunii i-au fost necesari 30 de ani pentru a dezvolta aceste politici si ca nici in ziua de astazi nu lipsesc "incercarile" de a o eluda, din partea diferitelor grupuri publice sau private. De altfel, aplicarea incompleta la nivelul UE a acestei politici, este ceea ce face ca Directia Generala a Comisiei Europene insarcinata cu vegherea concurentei si a ajutoarelor publice sa fie "de facto" una dintre cele mai importante din "guvernul" comunitar.

5. UNIUNEA EUROPEANA IN FATA RUNDEI GATT (OMC). IMPLICATIILE EXTINDERII

Acordurile Rundei Uruguai includeau clauze ce stabileau negocieri aditionale pentru anul 2000 in sectoarele agriculturii si a serviciilor. Cand inca nu se terminase asimilarea tuturor consecintele ultimei Runde Uruguai, UE s-a vazut in situatia de a se pregati pentru ceea ce se cunoaste ca fiind "Runda Mileniului". Ca prima putere comerciala a lumii, UE avea un interes special fata de aceasta. Din aceasta cauza, Comisia a facut publice punctele sale de vedere asupra acesteia si a pregatit Documentul de Pozitie al UE pentru viitoarele negocieri[39]. Chiar daca, la nivelul UE, dezbaterea se dovedea interminabila intre promotorii unui comert "ultraliberal" si cei ai ideii "comertului curat si suficient de liber", UE si-a definit pozitia oficiala si s-a exprimat adepta a paradigmei liberale in schimburile comerciale, proclamandu-se promotoarea "deschiderii generalizate a pietelor", exceptie facand, doar zonele sau sectoarele considerate de interes special.

In orice caz, se anticipa o runda complexa, in care nu se negociau doar aspectele legate de agricultura[40] sau servicii, ci si altele precum:

proprietatea intelectuala;

comertul si concurenta;

comertul si investitiile;

contractele publice;

accesul la piete a diferitelor produse industriale ("varfurile" vamale).

Unele state, precum SUA, au propus concentrarea dezbaterilor asupra problemei agricole si a altor sectoare de interes pentru ele, precum eliminarea barierelor existente in comertul electronic sau in sfera audiovizualului[41]. Altele, precum cele ce trecusera prin puternice crize financiare (statele asiatice, de exemplu) nu erau in "situatia" de a purta negocieri ambitioase fiind mai degraba preocupate sa nu devina "subiectul" unor masuri de aparare comerciala din partea SUA si UE date fiind practicile de comert neloial la care apelasera pentru a iesi din criza in sectoare deja considerate sensibile precum otelul, electronica de consum, produsele chimice sau textile.

Majoritatea apreciau ca negocierile urmau a fi lungi, anevoioase, dificile si complexe, dar ca erau inevitabile si ca ajungerea la solutii corecte asigura, pentru o perioada rezonabila de timp, stabilitatea si competitivitatea pietei mondiale. Pe parcursul acestora, pozitia comunitara castiga adepti. Astfel:

pe de o parte, printr-o subtila diplomatie comerciala, UE a reusit sa atraga, cel putin partial, de partea sa Japonia si India ce pareau decise sa o sprijine in abordarea sa;

pe de alta parte, UE si-a extins influenta asupra PECOS care, ca si state candidate, au inceput sa-si asume tezele comunitare. Obiectivul extinderii determina, din partea PECOS, o atitudine de sprijin neconditionat a UE si intarea, astfel, rolul acesteia la Runda Mileniului Era sigur ca multe din subiectele aflate in discutie la OMC le interesau direct, un exemplu, in acest sens, constituindu-l reforma Politicii Agricole Comune. O asemenea situatie facea ca PECOS sa "treaca" mai usor peste "disconfortul" pricinuit de marginalizarea lor reala de-a lungul Rundei Mileniului si sa se situeze alaturi de UE in incercarea acesteia de a mentine unele politici comunitare (sau a unor parti din aceasta) de care ar putea si ele beneficia atunci cand deveneau membre ale UE. PECOS aveau datoria formala, asumata prin Acordurile de Asociere, dar si un interes direct sa sprijine neconditionat UE in incercarea acesteia de a rezistenta exigentei (americane, in principal) de a se renunta la PAC sau de a se reformula PAC astfel incat sa nu mai ramana mare lucru din politica agricola comuna pe care o cunoastem astazi.

6. CONCLUZII

Asumand ideea ca nu era posibila si nici de dorit o opozitie fatisa sau mascata fata de procesul de aderare, proces care implica importante costuri, dar si avantaje de luat in seama, atitudinea care s-a impus in anii '90 (raspunzand, in plus, si principiului solidaritatii pe care se baza intreaga constructie comunitara) era cea de acceptare neconditionata a procesului de extindere a UE spre PECOS. Ramanea de stabilit, data inceperii acestuia, etapele si conditiile in care se va desfasura. Toate acestea generau negocieri dure intre membrii UE si intre acestia si PECOS. Extinderea UE impunea o serie de compromisuri si se realiza prin negocierea intregului politicilor comunitare, urmand a fi "respectuoasa" cu interesele generale ale UE si ale statelor sale membre, dar si cu cele ale fiecaruia dintre viitorii membri UE. Extinderea insemna si extinderea pietei interne, realizabila prin liberalizarea si cresterea prosperitatii noilor membri element pozitiv atat pentru UE-15, pe termen scurt, dar si pentru PECOS, pe termen mediu si lung.

In privinta PECOS, era evident ca acestea urmau a avea dificultati de balanta comerciala, dar strategia de preaderare le garanta mijloace compensatorii sub forma unor importante resurse financiare destinate co-finantarii investitiilor pe care aplicarea acquis-ului comunitar le reclama atat in sectorul public cat si privat.

Din perspectiva mijloacelor "defensive", nu existau prea multe optiuni in incercarea de a "cauta" protectie in fata noilor membri deoarece, in afara perioadelor tranzitorii, era greu de imaginat altceva. Mai mult decat atat, chiar si in cazul acestora era vorba despre sectoare si perioade limitate. Mai mult decat atat, era posibil ca mentinerea anumitor masuri protectioniste sa nu mai fie posibila chiar inainte de sfarsitul negocierilor. In acest sens, angajamentul maxim la care se putea astepta UE era cel de a respecta cat mai mult posibil Acordurile Europene de Asociere si Acordurile de Aderare evitand, astfel, distorsiunile in sectorul concurentei si al mentinerii avantajelor relative, prin promovarea altor avantaje decat a celor autorizate temporar. Altfel spus, in toate sectoarele - mai ales in cele care nu erau in mod special sensibile - UE trebuia sa faca fata concurentei crescande ce venea dinspre aceste state fara a apela la alte forme de protectie sau regularizari care sa o apere suplimentar.

Datorita existentei pietei unice, extinderea spre centrul si estul Europei se realiza intr-un context distinct celor anterioare ceea ce nu mai permitea derogari de la acquis-ul comunitar si nici mentinerea regimurilor nationale, ci doar perioade tranzitorii instituite in scopul asumarii integrale a acestuia. In final, acest proces ducea la extinderea pietei unice, ceea ce crea mai multe oportunitati pentru exportatorii comunitari[42], dar si mai multe provocari pentru acestia, determinate de competitivitatea crescanda a noilor membri si de accesul neingradit al acestora la piata comunitara. Era de asteptat ca ceea ce "patisera" unele state membre ale UE[43], sa se repete:

perioade tranzitorii in sectoarele sensibile (siderurgie, agricultura, pescuit, textile);

masuri antidumping;

reduceri de capacitati productive.

Daca ceva era sigur, era ca, acestor noi membri, li se cerea respectarea neconditionata, in forma si fond, a acquis-ului comunitar din chiar primul moment al aderarii, iar acest lucru se dovedea uneori dificil chiar si pentru unii membri UE, cu atat mai mult pentru PECOS.