Analiza pe termen lung. Economiile si dezeconomiile de scara

Analiza pe termen lung. Economiile si dezeconomiile de scara

1. Alegerea firmei

Pe termen lung, toti factorii sunt variabili. Firma trebuie sa decida atât nivelul productiei, cât si modalitatea de productie. În continuare, firma: trebuie sa respecte criteriile de eficienta tehnica si economica.

O decizie pe termen lung este caracterizata printr-o incertitudine mai mare: În primul rând, firma trebuie sa stabileasca ce metode de productie vor genera eficienta pe perioade lungi. Pentru adoptarea deciziilor eficiente, firma trebuie sa evalueze si perspectivele de viitor ale domeniului în care se decide sa actioneze.

Minimizarea costului la un nivel dat al productiei

Din punctul de vedere al unei firme, eficienta tehnica este dominata de criteriul eficientei economice, firma încercând sa stabileasca acea metoda de productie care conduce la cele mai reduse costuri posibile. Aceasta ipoteza este numita minimizarea costurilor.

Alegerea combinatiei de factori de productie Q = F(X, Y)

Pentru o izocutanta,

Venit

panta dreptei bugetului (venitului) va fi:

Rezulta ca, pentru firma, solutia optima (cea care minimizeaza costurile totale la un nivel dat al productiei), va fi: RMS = panta dreptei bugetului =

Procesul decizional al firmei în vederea alegerii variantei optime (cea care minimizeaza costurile totale, la un nivel dat al productiei) are o dubla natura: tehnica si economica. Corespunzator deciziei de natura tehnica, firma defineste o functie de productie [Q = f(K, L)] care permite stabilirea posibilitatilor de combinare (substituire) a factorilor de productie utilizati (am ales ipoteza simplificatoare a utilizarii a numai doi factori de productie). În acest fel, firma construieste izocuantele (ansamblul combinatiilor de factori de productie utilizati care genereaza acelasi nivel al productiei). Pe baza izocuantelor, firma va determina rata marginala de substitutie, modalitatea tehnica de a ilustra diferitele compensari între factorii de productie.

Corespunzator deciziei de natura economica, firma trebuie sa tina cont de costurile ocazionate de achizitia factorilor de productie necesari obtinerii productiei. Constrângerea bugetara are sensul unei conditii de echilibru, si nu al unei egalitati matematice (se stipuleaza conditia ca firma sa utilizeze integral venitul de care dispune, în acest fel reusind sa realizeze un volum de productie din ce în ce mai mare).

Corelând decizia de natura tehnica cu cea de natura economica, firma,va stabili acea combinatie a factorilor de productie pentru care raportul productivitate marginala - pret este acelasi pentru totalitatea factorilor de productie analizati. În acest fel firma este eficienta; alegând drept criteriu de comparatie raportul dintre efecte si eforturi (productivitate-pret).

Maximizarea productiei la un nivel dat al costurilor de productie

În mod alternativ, firmele pot sa stabileasca drept criteriu al alegerii maximizarea productiei, pornind de la un nivel al costurilor de productie pe care firma doreste sa-l mentina neschimbat. Deducerea relatiilor este asemanatoare analizei prezentate în sectiunea anterioara, punctul de echilibru (cel care permite maximizarea productiei la un nivel dat al costurilor) stabilindu-se în punctul de tangenta dintre dreapta bugetului (costului) producatorului si cea mai înalta izocuanta care respecta constrângerea bugetara (cea care reflecta cel mai ridicat nivel al productiei). Reprezentarea grafica a echilibrului este redata în figura 6.17.

nivelul constant al costului este dat de dreapta bugetului AB;

echilibrul care corespunde productiei maxime se gaseste în punctul de tangenta dintre, curba costului si cea mai înalta curba a productiei constante (izocuanta);

conditia de echilibru În punctul de optim va fi:

2. Costurile pe termen lung

Pe termen lung, posibilitatea de a utiliza simultan cantitati mai mari toti factorii de productie face ca întreprinderea sa îsi modifice scara de productie. Ce se va întâmpla cu volumul productiei (reflectat de functia de productie) în situatia în care firma decide sa majoreze simultan si în proportii identice cantitatile utilizate din toti factorii de productie utilizati? Din acest punct de vedere este util sa distingem între conceptul de substituire (specific perioadei în care se pot opera  modificari ale cantitatilor utilizate numai din anumiti factori de productie) si notiunea de crestere a scarii de productie (posibila în urma modificarii cantitatilor utilizate din toti factorii de productiei utilizati). Aceasta distinctie este ilustrata în figurile 6.18 si 6.19.

Pe termen, scurt, presupunem ca X este factorul de productie variabil, iar, Y este fix în aceste conditii, cresterea productiei se datoreaza exclusiv asocierii unei cantitati mai mari din factorul X unei cantitati date de factor fix Y. Sensul cresterii este indicat de sageata (Q_o < Q₁ < Q₂).

Pe termen lung, ambii factori de productie sunt variabili. În aceste conditii, cresterea productiei se datoreaza utilizarii, unor cantitati mai mari din ambii factori de productie sut variabili. Sensul cresterii este indicat de sageata (Q₀ < Q₁ < Q₂). Aceste evolutii genereaza calea de expansiune a productiei.

În anexa 6.1 prezentam diferitele situatii posibile pe termen lung din perspectiva randamentelor de scara.

Pe termen lung, firma poate modifica scara productiei, toti factorii de productie fiind variabili. Astfel, firma poate utiliza mai mult pamânt, cladiri; echipamente si alti factori de productie. Pe termen lung nu vor exista costuri fixe, deoarece nu vor exista factori de productie ficsi. Curba costurilor totale de productie pe termen lung poate fi dedusa pornind de la calea de expansiune a productiei, conform figurii 6.20.

Fiecare punct situat pe calea de expansiune reprezinta combinatiile factorilor de productie (X si Y) care genereaza cel mai mic nivel al costurilor de productie. Costul total asociat combinatiei de factori care genereaza nivelul de echilibru E₀ este dat de produsul dintre 0X₀ si pretul unei unitati a fortei de munca (P₁). Aceasta relatie de calcul se explica prin faptul ca, la nivelul E₀ cheltuiala totala este egala cu cea de la nivelul (datorita curbei izocostului). Pe curba costului total vom reprezenta cuplurile cheltuieli totale nivel al productiei astfel determinate.

Deciziile pe termen lung ale unei firme vor stabili pozitia pe termen scurt pe care se va plasa aceasta in viitor. De exemplu, înainte de a stabili daca va adauga un nou produs gamei sale de fabricatie, firma se va situa într-o pozitie specifica termenului lung, însa dupa adoptarea deciziei si realizarea investitiei, firma se va afla într-o situatie asemanatoare celei pe termen scurt (deoarece nu mai poate n modifica, în buna masura investitiile concretizate). Sa presupunem ca o firma poate sa aleaga între trei dimensiuni posibile ale scarii de productie; curbele costurilor medii pe termen scurt pentru fiecare dintre aceste posibilitati sunt reprezentate în figura 6.21 (CTM₁, CTM₂, CTM₃).

Pe termen lung, firma poate produce la orice nivel al scarii de productie. Care va fi cea mai profitabila alternativa? Raspunsul depinde de nivelul productiei pe care firma doreste sa-l obtina pe termen lung, deoarece: firma va dori sa realizeze un nivel cât mai mic al costului mediu. Astfel, daca nivelul intentionat al productiei va fi 0Q₁, cea mai buna solutie pentru firma este sa utilizeze prima scara a productiei (careia îi corespunde nivelul costului CTM₁). În caz contrar, oricare dintre celelalte doua tehnologii (CT₂ si CTM₃) va genera costuri unitare mai mari decât cele ale primei scari de productie (CTM₁).

Pentru orice alt nivel anticipat al productiei, rationamentul va fi identic.

Daca factorii sunt divizibili, se poate schimba scara de productie în mod continuu; exista în acest caz o infinitate de curbe pe termen scurt, tot atâtea câte niveluri de productie exista. Astfel, curba costului mediu pe termen lung este asemanatoare unei curbe înfasuratoare (figura 6.22), reflectând nivelul cel mai redus al costurilor specifice fiecarei scari de productie.

Curba înfasuratoare descrie diferitele evolutii ale costului mediu luate în considerare când întreprinderea alege scara de productie cea mai eficienta. Ea prezinta trei faze:

FAZA 1: costul mediu descreste pe termen lung, adica, productivitatea medie globala creste, ceea ce arata ca si cantitatea produsa-sporeste mai repede decât cantitatea factorilor utilizati; randamentele de scara sunt deci crescatoare. Astfel, firma realizeaza economii de scara.

Spre deosebire de curbele costurilor medii pe termen scurt, care sunt generate de randamentele descrescatoare (asocierea factorilor variabili cu cantitati date din factorii de productie ficsi), curba costului total mediu pe termen lung este la început descrescatoare si apoi crescatoare, reflectând economiile si, dezeconomiile de scara. Randamentele descrescatoare nu se manifesta si pe termen lung, deoarece pe acest orizont de timp nici un factor nu mai este fix.

FAZA II: costul mediu este constant pe termen lung, adica productivitatea medie globala este constanta, ceea ce arata ca si cantitatea produsa creste în acelasi ritm cu cantitatea factorilor utilizati; randamentele de scara sunt deci constante. Astfel, firma nu realizeaza economii de scara. Punctul E corespunde scarii minime eficace (scara de productie începând de la care firma atinge costul mediu minim pe termen lung).

FAZA III: costul mediu creste pe termen lung, productivitatea medie globala scade, ceea ce arata ca si cantitatea produsa sporeste mai putin decât cantitatea factorilor utilizati; randamentele de scara sunt deci descrescatoare. Firma se confrunta cu dezeconomii de scara.

Conceptele de economie si dezeconomie de scara sunt diferite de cele de randament crescator si descrescator. Randamentele crescatoare si descrescatoare apar prin utilizarea mai mult sau mai putin intensiva pe termen scurt a unei scari de productie. Economiile si dezeconomiile de scara sunt generate de modificari ale scarii de productie pe termen lung.

Este usor de observat faptul ca economiile de scara sunt generate de cresterea scarii de productie. Daca o firma va mari scara de productie, automatizarea productiei va creste si, de asemenea, si forta de munca specializata folosita. Echipamentele vor fi utilizate mai eficient.

În situatia dezeconomiilor de scara apar probleme de natura birocratica, comunicarea si coordonarea sunt îngreunate, iar controlul asupra procesului de productie se diminueaza. Dupa o perioada de avantaje obtinute pe seama cresterii scarii de productie, vor fi generate ineficiente de ordin managerial.

Izocuantele si principiul substitutiei

Modelul general de analiza, a comportamentului producatorului presupune, asemanator modelului analizei comportamentului consumatorului, diverse combinari si substituiri de factori de productie care conduc la obtinerea aceluiasi nivel de productie, reprezentate grafic cu ajutorul curbelor de izoproductie sau al izocuantelor (figura 6.1.a).

Izocuantele au anumite particularitati: nu se pot intersecta, sunt convexe la origine, iar panta este data de rata marginala de substituire a factorilor. Astfel, daca un agent economic va avea în vedere eficientizarea tehnica si economica a productiei prin substituirea muncii cu capitalul: atunci optiunea sa pentru o anumita alternativa de substituire se va baza pe mai multe masini si mai putini lucratori.

Rata marginala de substituire

Rata marginala de substituire (RMS) reprezinta cantitatea suplimentara dintr-un factor necesara pentru a compensa reducerea cu o unitate a unui alt factor, astfel încât productia sa se mentina constanta. Ea reprezinta panta izocuantei (semnul minus arata ca unul dintre factori creste, iar celalalt scade).

Rata marginala de substituire a factorilor de productie se exprima deci prin raportul invers al productivitatilor marginale ale celor doi factori de productie.

Izocuantele si randamentele de scara

Analiza combinarii si substituirii factorilor de productie pe termen lung ne conduce la luarea în considerare nu doar a randamentelor factoriale, ci si a randamentelor de scara ca urmare a modificarii dimensiunii (taliei) întreprinderii, a echipamentelor si tehnologiilor de fabricatie etc. Randamentele de scara pot fi: constante

(daca factorii de productie se dubleaza si productia se va dubla daca se tripleaza factorii, productia se va tripla etc.), crescatoare (daca factorii se dubleaza, productia va creste mai mult decât dublu), descrescatoare, (daca factorii se dubleaza, productia va creste mai putin decât dublu).

Randamentele de scara crescatoare si descrescatoare se explica prin fenomenele interne ale scarii, economii si pierderi interne ale scarii.

Economiile interne de scara sunt cele care decurg din cresterea dimensiunilor firmei si care pot fi datorate unor cauze diferite, cum ar fi: specializarea lucratorilor pentru un volum ridicat de productie; utilizarea unui capital tehnic mai eficient, care este adesea indivizibil si care, în consecinta, nu poate fi folosit economic decât pentru niveluri ridicate de productie; factorii tehnologici dând mai multa eficienta scarii, genereaza si mai multa productie avantajele date de achizitiile si vânzarile en gros etc.

Dar avantajele economiei de scara nu sunt nelimitate. Pe masura ce firma creste în dimensiuni, ele tind sa se reduca în timp si încep sa se manifeste pierderi de scara. Acestea depind în mod esential de greutatile întâmpinate de manageri, atunci când dimensiunea firmei devine considerabila, când începe sa se manifeste rigiditate în functionarea structurilor, imobilism, capacitate de inovare,redusa'si chiar risipa. Toate acestea caracterizeaza ceea ce se numeste 'pierderi interne de scara' sau dezeconomii de scara.

Combinarea factorilor de productie devine, astfel un element cheie pentru manageri, ea contribuind, alaturi de strategia minimizarii costurilor, la optimizarea comportamentului producatorilor.