CATEVA PROBLEME GENERALE DE GUVERNARE ECONOMICA

CATEVA PROBLEME GENERALE DE GUVERNARE ECONOMICA

1 Guvernarea pietelor mondiale

Care sunt perspectivele actuale pentru un mediu economic international mai ordonat, in relatiile dintre pietele mondiale, state si blocuri comerciale? Dupa cum am aratat mai exista inca un nivel ridicat de instabilitate si o nesiguranta crescanda privind economia internationala, fata de stabilitatea perioadei dintre 1950 si 1972. Totusi, aceste tendinteadverse care dau nastere starii de nesigurantanu sunt in mod inevitabil puternice si bine stabilite. Exista si curente care contracareaza aceste tendinte: astfel, inaugurarea Sistemului Monetar European (SME) si in special competenta sa, mecanismul Cursului de Schimb, au contribuit initial, in 1979, la scaderea fluctuatiilor cursului de schimb ale statelor membre. De asemenea au condus la aparitia unei anumite cunvergente a conditiilor monetare. Desi la sfarsitul anului 1992 si inceputul lui 1993, SME a fost puternic afectat de presiunile pietei, UE reprezinta in continuare scena unei potentiale stabilizari a economiei internationale ca intreg, ca si pentru statele sale membre. O data cu introducerea monedei unice euro dupa 1999, aceasta tendinta se va maturiza. In plus, sistemul de coordonare a politicilor prin summitele G7/8 a repurtat anumite succese, in special la inceputurile sale, in 1991.

Aceste exemple de coordonare politica internationala au avut pana acum o raza limitata de actiune. S-au axat in primul rand asupra problemelor monetare. Desi in ultimii ani s-a adaugat pe agendele deliberative ale unor organizatii precum G7, monitorizarea - daca nu chiar managementul activ coordonat - variabilelor reale, precum ratele cresterii economice. Insa monitorizarea este inca departe de cooperarea activa in vederea schimbarii politicilor. Statele membre G7 au abordat fiecare diferit problemele de politica economica interna, divergentele asupra filosofiilor si metodelor utilizate fiind evidente in ultimii zece sau cincisprezece ani. Acest lucru se poate vedea si in urma divergentei recente a ciclurilor comerciale ale tarilor avansate. Nu ar trebui sa trecem cu vederea categoric aceste incercari de limitare a cursului de schimb si de coordonare monetara, insa nici nu trebuie sa leexageram importanta sau succesul.

Problema care impiedica in acest moment dezvolterea acestei coordonari consta in interesele divergente care inca mai caracterizeaza economia internationala, unde, in ciuda aprecierilor sustinatorilor entuziasti ai globalizarii, principalele state-natiune si, din ce in ce mai mult, blocurile comerciale recent aparute, reprezinta de fapt actorii dominanti. Daca nu altceva, atunci macar conditiile economice extrem de diferite ale economiei japoneze fata de cea americana constituie marturia intereselor diferite care limiteaza cooperarea activa si pozitiva intre guvernele celor doua tari.

Nu incercam sa sugeram aici ca intre principalii actori pe scena economiei internationale s-ar dezvolta o lipsa totala de cooperare; ci numai faptul ca e probabil ca aceasta cooperare sa aiba o natura minimala - cooperarea in vederea solutionarii crizelor internationale periodice - sau sa fie o cooperare implicita, provocata de impunerea politicilor economiilor mai puternice asupra celor mai putin avansate. La aceasta se adauga mentinerea diferentelor evidente dintre structurile de politici economice si punctele de vedere ce caracterizeaza principalele tari comerciante pe plan international, lucru care va impiedica realizarea acordurilor simultane asupra unor proiecte mai avansate de cooperare. Anumite state nationale nu detin un cadru institutional intern adecvat pentru a implementa politici mai ambitioase, adoptate in cadrul unor structuri internationale de negociere, chiar daca le-au dezbatut extrem de activ in cadrul discutiilor. Initiativele de coordonare a politicilor fiscale reprezinta un exemplu elocvent. De pilda, este putin probabil, , ca in cadrul UE, sa se poata construi rapid un sistem fiscal federal cu o functionare adecvata.

Insa nu trebuie sa ne lasam orbiti de aceste avertismente necesare in privinta felului an care s-a integrat economia internationala, pana intr-acolo incat intoarcerea hotarata la un protectionism vadit intre principalele blocuri comerciale, desi inca posibila, e putin probabila. Cazul balantelor financiare intre principalele blocuri, la care deja ne-am referit in capitolul 2, ilustreaza aceasta situatie. Figura 7.1 indica faptul ca in UE, raportul dintre economii si investitii, pe de o parte, si PIB, pe de alta parte, s-a aflat intr-un echilibru aproximativ intre 1960 si 1994. Situatia a fost similara in SUA si Japonia, pana la inceputul anilor 80. Dupa aceasta perioada Statele Unite au inregistrat un deficit international dramatic, o data cu prabusirea nivelului economiilor, in timp ce investitiile interne se mentineau la un nivel ridicat (pentru a sustine balanta de plati si defiocitele bugetare). Acest dublu deficit a fost finantat la mijlocul anilor 80, de catre Japonia, si in mai mica masura de catre UE. Astfel, in ciuda anumitor fluctuatii ale tendintelor globale, care indica schimbari si rasturnari majore de situatii in raporturile dintre investitii si economii / si PIB, cele trei puteri comerciale principale par sa fie strans legate intr-o relatie reciproca. In special, economia japoneza cu greu ar mai putea supravietui in forma sa actuala, in lipsa pietelor de desfacere americane pentru produsele pe care le produce, in timp ce SUA continua sa aiba nevoie de Japonia, ca o sursa de finantare pentru cheltuielile sale interne. Japonia si Statele Unite au nevoie reciproc una de cealalta, deoarece destinele lor economice sunt strans legate, si asta in ciuda intereselor divergente din politicile industriale si monetare.

Aceste relatii complexe, adesea conflictuale, au fost supuse atentiei generale la inceputul puternicei crize financiare care a lovit economia mondiala intre 1997 si 1998, cand indeosebi economia japoneza a fost impinsa in recesiune. Au aparut temeri in privinta posibilitatii unui colaps economic mondial. Japonia pare incapabila sa-si redreseze rezervele economice, cazand in capcana clasica a lichiditatilor si a unui echilibru la nivel scazut. Chiar si stabilind ratele reale ale dobanzilor la aproape zero si reducand impozitele interne, economia japoneza nu a reusit pana acum sa-si revina. Prognozele de scadere a preturilor atesta ca atat consumatorii interni, cat si investitorii nu mai sunt dispusi sa cheltuiasca. Nesiguranta crescuta si amintirea recentelor esecuri speculative au descurajat mai mult perspectivele redresarii economice. "Criza creditelor" care a rezultat o data cu cresterea ratei de economisire interna si cu posibilitatea lichidarii investitiilor japoneze externe a zguduit o lume intreaga.

Desigur, tinand cont de situatia descrisa in figura 7.1, daca investitorii japonezi ar trebui sa se retraga intr-o politica autarhica, incepand sa-si lichideze investitiile reale si financiare din SUA si Europa, acest demers ar putea avea un efect mai dramatic asupra celorlalti doi membrii ai Triadei.

Insa, dat fiind faptul ca activele Statelor Unite si Uniunii Europene sunt, mai mult sau mai putin, singurele functionale pentru institutiile si companiile japoneze, e foarte putin probabil ca acestea sa fie retrase, chiar in contextul in care criza interna a creditelor s-ar intensifica. Primele investitii care vor fi lichidate vor fi activele interne neperformante (si sunt multe) si cele din Asia de Est, unde s-a inregistrat cel mai grav colaps economic. De fapt, retragerea capitalului japonez a reprezentat un factor important pentru criza din Asia de Sud-Est. Astfel, desi reale, perspectivele unui colaps economic global direct, rezultat al crizei interne a creditelor din Japonia, pareau totusi o eventualitate care putea fi evitata la sfarsitul anului 1998.

Tabelul 7.1 Proportia comertului statelor Triadei (selectiv), 1996 (ca procent din exporturi)

^a Ca procent din totalul exporturilor UE15

^b TRI4 (tari recent industrializate) - Coreea, Taiwan, Hong Kong si Singapore

^c Ca procent numai din exporturile extra-UE15

^d TECE - Tarile Europei Centrale si de Est, inclusiv Rusia

Surse: Extrase din Comisia europeana, baza de date Comtrade/Eurosat; OMC, Raportul Anual 1997, vol.2

Aceste aspecte ale relatiilor dintre blocurile comerciale sunt inca si mai evidente daca aruncam o privire asupra structurii comertului din cadrul acestora. In tabelul 7.1 e prezentata proportia totala a comertului pe care fiecare bloc comercial leader a dirijat-o spre statele partenere cele mai apropiate in 1996. Cel mai bine integrat bloc in privinta comertului este UE; nici Statele Unite si nici Japonia nu au avut relatii comerciale atat de extinse cu partenerii lor naturali, membri ai blocului. SUA si Japonia trebuie mai degraba sa continue sa se concentreze asupra unui mediu iternational mai larg in privinta partenerilor comerciali. Aceasta masura ar consolida angajamentul lor reciproc in vederea promovarii unui mediu comercial "deschis". Statele Unite ar putea avea motive sa se teama de penetrarea importurilor japoneze in sectorul industrial; la aceasta s-ar putea adauga presiunea exercitata de celelalte tari ale Asiei de Est, care incearca sa prinda momentul propice pentru iesirea din recesiune, monedele nationale ale acestor state depreciindu-se puternic in raport cu dolarul.

Insa SUA ramane un exportator important de bunuri prelucrate, de servicii si de materii prime, bazandu-se in aceasta privinta pe un regim liberal al comertului mondial. Japonia depinde aproape in totalitate de pietele Statelor Unite si ale vecinilor din Asia de Est. SUA este inca fidela comertului liber si va ramane asa, pana cand Japonia sau alt stat cu care se afla in competitie va ameninta cu un colaps catastrofal sectorul industrial intern american.

Insa, in 1996, au existat diferente semnificative intre cele trei state, valoarea inregistrata in UE fiind de 24%, in timp ce in Japonia aceasta s-a situat sub 15%. Figura 7.3 ne arata importanta comertului cu marfuri pentru aceste economii, intre 1960 si 1996, exprimata ca procent din PIB. Si aici se poate remarca existenta unor convergente remarcabile pana la sfarsitul anilor '80, moment in care au inceput sa se acentueze diferentele. In special in SUA, s-a inregistrat o crestere continua a importurilor, de la 3% din PIB in 1960, la mai mult de 11% in 1996. Pe de alta parte, in ceea ce priveste Japonia si UE, desi au existat importante fluctuati ale nivelului importurilor intre 1973 si 1986, proportia totala a acestora s-a situat cam la aceeasi valoare la inceputul si la sfarsitul perioadei(in jur de 8%). Cat priveste exporturile, tendintele au fost mult mai unitare, in 1996 inregistrandu-se convergenta tuturor celor trei economii inspre valoarea de aproximativ 10% din PIB. Aceste similitudini ale celor trei state membre ale Triadei in privinta proportiei totale a comertului si a raportului dintre comert si PIB indica o anumita simetrie a relatiilor lor externe, care ar putea deschide perspectivele unor acorduri mai largi intre aceste tari. Insa cea mai vulnerabila economie ramane cea japoneza. Este singura din cele trei mentionate, care nu are o acoperire continentala. Slabiciunea sa iese la iveala cand privim coeficientul permanent scazut de penetrare a importurilor, lucru care face ca aceasta economie sa fie vulnerabila la presiunile pentru "accesul pe piata". In timp ce Europa si America de Nord s-au instituit ca blocuri comerciale discriminatorii, Japonia nu beneficiaza de astfel de acorduri formale cu vecinii sai si sunt slabe perspective pentru o asemenea evolutie sub o conducere japoneza in Asia de Est .Prin urmare, Japonia are o arie mult mai restransa de desfasurare a tranzactiilor comerciale, decat ceilalti doi actori principali, desi raportul agregat total dintre comert si PIB este asemanator in cele trei blocuri. In special exporturile in Japonia se concentreaza intr-un numar redus de sectoare (indeosebi autoturisme si electronice), fapt care o face extrem de vulnerabila in fata politicilor selective ale Statelor Unite si Uniunii Europene. Comentarile de mai sus asupra slabiciunii conjuncturale a economiei japoneze din 1998 nu fac decat sa mareasca aceasta vulnerabilitate structurala.

Aici devine semnificativa analiza importantei relative a tarilor Triadei pentru economia internationala, mentionata la sfarsitul capitolului 2 si in capitolul 4. Sugeram acolo ca centrul de gravitatie in cadrul Triadei ar putea sa se deplaseze spre Atlantic, indepartandu-se de Pacific, o data cu scaderea importantei economice a Japoniei si a celorlaltestate din Asia de Est. Relatia cheie se va stabili intre dolarul american si euro. Desigur, e foarte probabil ca atitudinea Statelor Unite sa fie circumspecta fata de o lansare exagerat de reusita a monedei euro, in special in conditiile in care aceasta noua moneda ar construi concurenta pentru dolar in privinta suprematiei ca moneda de rezerva. Perspectivele da mentinere a influentei Japoniei in problemele internationale de guvernare vor ramane limitate, in lipsa cresterii importantei yenului intre monedele regionale ale Asiei de Est si fara revigorarea economiei Japoniei si a celorlalte tari din zona. Felul in care se va aborda relatia de schimb dintre euro si dolar ramane inca o problema deschisa, insa ameninta sa devina cea mai importanta chestiune de guvernare economica de la inceputul secolului al douazeci si unulea.

Intorcandu-ne acum la relatiile reale de la sfarsitul anilor 90, scopul acestei prezentari este sa confirme aparitia si continuarea dominatiei celor trei actori principali pe scena economiei internationale. SUA si UE au aproximativ acelasi nivel si marime economica, iar diversitatea relatiilor globale externe ale acestora este in scadere. Pana in curand, Japonia parea sa Japonia parea sa devina cel de-al treilea membru al Triadei, la fel de puternic ca ceilalti doi. Insa poate realitatea ne arata mai putin o Triada, si mai mult un anumit tip de organizare mai putin stabila, un mecanism de guvernare al unui bloc format din 2,5 membri, in inima sistemului international.

Aceasta situatie mai ofera inca perspective pentru un minim nivel de management al economiei internationale datorat cooperarii dintre cele trei economii principale. E mai usor sa ajungi la un acord intre trei actori economici, chiar daca inegali, decat intre toti membrii OECD, daca nu pentru altceva, atunci macar pentru faptul ca sunt mai putini actori implicati. Desigur, asta nu inseamna ca noile acorduri politice vor inregistra progrese. Acest lucru depinde de problemele si circumstantele economice care apar si care necesita management. Nu exista auspicii favorabile pentru perspective imediate de cooperare extinsa. Dupa cum am vazut in cele de mai sus, intre cei trei actori principali exista in continuare diferente major de politici, in privinta formei si stilului de management economic, care ar putea impiedica chiar si o incercare constienta si determinata din partea acestora in vederea unei cooperari si coordonari a politicilor internationale. In plus, practicarea mai activa a unui management international coordonat presupune ca aceste blocuri sa se constituie in entitati coerente de management si reglementare. In acest sens, situatia actuala nu este prea incurajanta. In parte, este vorba de o problema de vointa si progres politic. Nicaieri conducerea politica sau ideile economice dominante nu au incurajat extinderea ambitioasa a guvernarii economice internationale. In capitolul urmator ne vom apleca asupra problemei evolutiei interne a Uniunii Europene si vom trage din nou concluzii relativ pesimiste. Diferenta dintre potentialul unei guvernari extinse si felul in care o percep si in care actioneaza principalii actori, ramane substantiala. Insa aceasta situatie se poate schimba, mai ales sub presiunea evenimentelor. O criza internationala mai profunda ar putea forta lucrurile in acest sens. Din pacate, desi ideea liberalizarii economice internationale si-a pierdut hegemonia intelectuala in urma crizei actuale, inca mai persista in mintea tehnocratiei internationale si a principalilor bancheri. Avem nevoie de o doctrina politica alternativa, si inca repede, pentru a legitima actiunile coordonate in vederea prezervarii productiei si a locurilor de munca.

Aceasta analiza sugereaza ca in viitorul apropiat va prevala o structura de guvernare internationala minimala, modificata multilateral. Modificarile se vor face contra regimului multilateral anterior de sub hegemonia Statelor Unite si vor viza un regim trilateral bazat pe cele trei blocuri principale. La aceasta se vor alatura negocierile bilaterale care vor aparea intre cei trei actori principali si ceilalti actori secundari. Acest ultim fenomen se numeste minilateralism si il vom analiza in cele ce urmeaza. Ramane insa de vazut care vor fi consecintele depline ale acestei noi configuratii pentru managementul problemelor economice internationale. Este putin probabila aparitia unui protectionism intern fatis, la scara larga, in randul principalelor blocuri economice. Nivelul minim actual de cooperare multilaterala modificata pare suficient pentru a asigura perpetuarea "deschiderii" sistemului economic international, chiar daca acest sistem continua sa se distanteze de modelul traditional postbelic de multilateralitate liberala.

Un lucru este insa clar economia mondiala va continua sa se axeze pe principalii sai actori actuali. Prognozele Bancii Mondiale, care aratau ca pana in 2020, China, India, Indonezia, Coreea de Sud, Thailanda si Brazilia se vor afla printre promele zece cele mai puternice economii, conducand la aparitia unui sistem economic mondial mai policentric decat cel actual, par acum nefondate G3 va continua sa stabileasca agenda in politicile monetare, de investitii si comerciale.

2 Guvernarea comertului

Cel de-al doilea domeniu ca importanta in econpmia internationala, dupa principalele piete financiare, este comertul. In acest caz, este bine implementat un regim de reglementare a schimburilor comerciale, regim deja bine cunoscut, intentia noastra nefiind sa descriem in detaliu evolutia acestuia, aproape toata lumea fiind la curent cu ea. Insa exista o serie de probloem care se ridica in contextul tratatului cadru GATT, probleme care merita o abordare separata in cadrul acestei sectiuni.

In primul rand, multilateralitatea traditional-liberala a fazei initiale a GATT - ului a suportat presiuni din ce in ce mai puternice dupa 1965 din doua parti. Prima era tendinta spre inclinat bilateralitate, manifestata sub forma unor serii de negocieri si acorduri intre doua state sau grupuri mai mici de tari, inafara cadrului formal multilateral al GATT - ului. Cea de-a doua sursa de tensiune a luat nastere o data cu crearea blocurilor comerciale regionalizate, in special dezvoltarea in anii'80 si '90 a unor medii de discutii supranationale intre UE, NAFTA si Japonia. Ambele tendinte constituie ceea ce Yarbrough si Yarbrought (1992) numeau o miscare in directia minilateralitatii. In timp ce minilateralitatea nu se supune celui mai indragit principiu fundamental al GATT, acela de nediscriminare si statutului "nasiunii celei mai favorizate", nici nu renunta neaparat la "deschidere" in relatiile comerciale. Astfel, existenta unui regim comercial deschis si liberal, care sa beneficieze de adeziunea publica, este perfect posibila, fara ca acesta sa se bazeze pe principiile multilateralitatii.

Tensiunile existente in comertul international intre multilateralitate, bilateralitate si minilateralitate continua insa sa ramana pe lista problemelor care asteapta sa fie pe deplin rezolvate. Totusi, actualul     modus operandi al comertului mondial a fost reglementat oficial in urma cesei de-a doua evolutii importante analizate aici, si anume concluziile rundei de regocieri GATT din Uruguay, din 1994, si crearea Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC) 1994-199 Aspectul care trebuie subliniat in privinta acestor negocieri, in urma concluziei acestora este, reaparitia relativa a interesului pentru multilateralitate. Insa, dupa cum s-au desfasurat negocierile si dupa dificultatile pe care le-a intampinat acordul la ratificare, e clar ca mai exista insa in sistemul international puternice forte bilaterale si minilaterale care ar putea fi cu usurinta reanimate. De pilda, cheia incheierii cu succes a acestor negocieri a fost o intelegere transanta intre SUA, Japonia si UE, privind anumite probleme agricole, insa nu s-a ajuns inca la solutionarea finala a acestora. Cei trei actori economici continua intr-un fel sau altul sa-ti subventioneze agricultura, lucru care amplifica tensiunile dintre ei in cadrul acestei discutii. De asemenea, ridica suspiciuni din partea actorilor economici mai putin importanti, in privinta presiunilor pe care ar fi obligati sa le suporte in tranzactiile comerciale agricole.

Intre timp, inaintea ratificarii finale a acordului, a fost creata in 1994 Organizatia Mondiala a Comertului, destinata a fi operativa in cursul anului 199 Actul Final a dat nastere unei institutii internationale de guvernare, pe deplin matura, recunoscuta de legislatia internationala. Aceasta inglobeaza sau inlocuieste diversele acorduri, articole, coduri, clauze si tratate anterioare procesului GATT, multe dintre ele ambigue, datand din 1947 incoace, concentrandu-le intr-un singur pachet. In acelasi timp incorporeaza acordurile si articolele Rundei Uruguay: acestea au devenit mandatorii pentru toti membrii OMC, prin impunerea unor obligatii legale asupra tuturor. Rezultatul este administrarea birocratica cuprinzatoare a "regulilor de comportament" in cadrul proectelor comerciale internationale, stabilirea unor mecanisme largi si eficiente de dezbateri si un cadru unitar pentru viitoarele runde de negocieri. Desi este vorba de o organizatie internationala, structura sa ramane esentialmente "reprezentativa": membrii acesteia decid in calitate de reprezentanti ai guvernelor lor, iar luarea deciziilor se face pe baza diverselor forme de vot majoritar (existand anumite "clauze de exceptare"). Astfel, "suveranitatea nationala" ar putea sa para putin mai compromisa decat sub vechile proceduri GATT.

Concluziile Rundei Uruguay lasa nerezolvate aproape tot atatea probleme pentru reglementarea comertului mondial, cate a solutionat. Patru dintre cele mai presante privesc agricultura, standardele de mediu, conditiile de munca si protectia intereselor Lumii a Treia. Toate acestea implica in schimb viitorul protectionismului fata de problema comertului liber. In mai multe privinte, cele patru chestiuni relationeaza prin problemele cu care su confrunta anumite economii mai putin dezvoltate in fasa Rundei Uruguay. Vor contunua sa existe obiectii indreptatite fata de legalizarea produselor ingineriei genetice, realizate in urma experimentelor agricole de catre companiile tarilor avansate. Ramane inca pericolul potential de alterare a productiei agricole a Lumii a Treia, in vederea onorarii cererii standardizate de piata din lumea dezvoltata. Viabilitatea generala a unui sistem agricol care se confrunta cu cresterea presiunilor de integrare comerciala si in acelasi timp cu pastrarea balantei ecologice a mediului trebuie tratata cu mult discernamant. In plus, problema subventionarii continue a productiei agricole si comertului in statele lumii avansate nu a fost in mod adecvat solutionata in cadrul Rundei Uruguay, acest regim al subventiilor continuand sa caracterizeze mai mult sau mai putin toti membrii G3.

Problema dezvoltarii agricole care sa tina cont de protectia mediului, in cadrul noului regim post GATT, poate fi vazuta ca parte a unei chestiuni mai ample de guvernare globala a mediului. Prin consolidarea liberalizarii comertului pe principiile nediscriminarii si respectului reciproc, Runda Uruguay ar putea ingreuna pentru unele state participarea la comertul mondial impunand mentinerea diverselor standarde ridicate de mediu. Presiunea, exercitata sub forma regulilor unui tratament comercial cinstit si nediscriminatoriu intre state, ar putea sa declanseze reducerea nivelului acestor standarde, sau chiar incetarea lor totala. Anumite standarde mai riguroase ar putea sa impuna cresterea consturilor bunurilor si serviciilor produse intr-o singura tara; in plus, acestea ar inaspri regimul global de standarde, punand capat discriminarii importurilor din acele tari cu standarde si costuri scazute. Codul de mediu al OMC a fost puternic atacat in aceasta privinta, in special de interesele americane de mediu (desi, critici considerabile au fost de asemenea dirijate spre acordul NAFTA cu Mexicul). Ar trebui totusi sa reamintim faptul ca multe tari din Lumea a Treia au obiectat fata de impunerea sau mentinerea unor standarde ridicate, de teama incapacitatii de a face fata in cazul an care ar fi obligate sa le respecte. Prin urmare, minimalizarea standardelor de munca si de mediu are de-a face in egala masura cu rezistenta guvernelor statelor Lumii a Treia si cu companiile multinationale. Cheia rezolvarii pe termen lung a acestei situatii este redistributia resurselor globale, astfel incat temerile guvernelor lumii a treia ca aceste standarde nu reprezinta decat o alta tentativa a lumii industrializate de a castiga un avantaj competitiv sa fie inlaturate.

Aceste dileme au condus la reaparitia discursului protectionist si impotriva comertului liber, insa sub alte forme . Exista ingrijorari legitime in cadrul acestei dezbateri, indrijorari care se intind pe tot spectrul politic incluzand atat stanga, cat si dreapta. Aceste semne de intrebare nu ar trebui sa fie ignorate, insa solutia nu consta in restrictia generalizata a comertului, fie ea in numele "noului protectionism". Proprietatea si cresterea economiei mondiale sunt mai usor de realizat intr-un cadru comercial deschis, de un liberalism cuprinzator. Ingrijorarile privind mediul inconjurator pot fi mai usor solutionate prin alocarea unor venituri intr-o economie internationala prospera, in crestere, decat intr-una stagnanta, aceasta reprezentand un real pericol in cazul aparitiei unui protectiosism la scara larga. Lectia pe care ar trebui sa o tragem din anii '30, este ca raspandirea protectionismului nu numai ca nu a ajutat deloc la redresarea economiei din perioada marii depresiuni economice, ci a promovat o competitie antagonica, de autoaparare intre state. Acest scenariu nu este deloc incurajant pentru protectia mediului sau acordarea de ajutoare economiilor mai sarace sau mai putin dezvoltate.

Problemele agricole mentionate mai sus nu vor fi nici ele neaparat exceptate de la consecintele negative ale protectionismului. Se simte mai mult nevoia unor negocieri rationale asupra comertului, decat abandonarea acestora in numele autarhiei locale. Uneori, protectia anumitor sectoare specifice pentru perioade definite de timp este justificata, aceasta neaducand prejudicii majore economiilor individuale, intr-o lume in care blocurile comerciale si-au asumat intreaga responsabilitate pentru aceste decizii, o data cu evolutia relatiilor dintre ele. Insa, pe cat posibil, cel mai de preferat este un regim comercial liberal deschis. E inca realizabil, chiar daca cresterea din nou a importantei multilateralitatii si fondarea OMC - ului au mai eliminat, poate, cateva optiuni.

Totusi, si negocierile minilaterale raman posibile (iar daca circumstantele o impun, statele-natiune le vor face posibile, prin nerespectarea multilateralitatii stricte a OMC). Minilateralitatea poate asigura o baza mai buna pentru eradicarea anumitor probleme identificate mai sus (de pilda, in cazul subventiilor agricole, unde negocierile dintre membrele G3, principalele surse de subventii, ar putea avea rezultate pozitive). Formele de negociere bilaterala si trilaterala intr-o economie deschisa au asigurat in trecut mijloace puternice de intensificare a liberalizarii comerciale.

La finalul acestei sectiuni, trebuie sa tinem seama de un anumit aspect al acestei analize, valabil pentru cea mai mare parte a acesteia. Problema a fost pusa conform acceptiunii traditionale de comert international, care se desfasoara "in spatiu deschis", intre statele nationale. Totusi, aproape o treime din comertul international are loc de fapt in cadrul granitelor companiilor multinationale, fiind vorba de un comert intra - CMN (companii multinationale). Astfel, ia nastere o intreaga serie de noi probleme, legate in egala masura de reglementarea generala a afacerilor internationale, cat si a comertului international. In orice caz, aceasta informatie nu prejudiciaza neaparat problematica abordata in acest subcapitol. Ramane extrem de important, chiar si intr-un mediu in care companiile dirijeaza de fapt comertul pe plan intern. In noul context, problemele care apar sunt cele de genul "transferuri de pret", conventii contabile internationale sau proceduri ale declaratiilor de profit si impozite. Asemenea probleme sunt poate mai usor de rezolvat intr-un cadru de negocieri multilaterale, precum cel al Acordului General asupra Afacerilor Internationale pe care il vom discuta in urmatoarea sectiune.

In sine, aceasta da nastere unui alt aspect important in contextul guvernarii internationale contemporane. Din ce in ce mai multa atentie se acorda proliferarii activitatii internationale de tip standard. Desigur, e vorba de o caracteristica specifica organizarii supranationale bine implementate a managementului, cu ajutorul unor organizatii precum Banca Mondiala, FMI si OMC. Deja acestea stabilesc anumite standarde pentru desfasurarea comertului, investitiilor si a imprumuturilor oficiale. Insa, pe langa ele, putem observa dezvoltarea unor metode neoficiale de stabilire a standardelor, desi adesea acestea nu sunt recunoscute fatis ca atare. Astfel, in domeniul comercial, standardele contabile si legale sunt din ce in ce mai mult codificate pe plan international, de obicei in jurul practicilor anglo-americane. Aderarea voluntara a companiilor la asemenea standarde si la practicile de arbitraj comercial independent constituie adesea o conditie necesara pentru a avea acces la anumite contracte sau imprumuturi internationale. In plus, exista si un proces de dezvoltare formala a standardelor de calitate pentru activitatea de productie organizata de sistemul de proceduri ISO 9000, iar pentru standardele de mediu, de ISO 14000. Insa, cine stie oare unde se afla sediul ISO, cu exceptia poate a celor ce s-au intalnit cu reprezentantii acestei organizatii? Mai exista apoi agentiile de rating, ceva mai bine cunoscute, precum Standard &Poor si Moondy s. Acestea evolueaza din ce in ce mai pregnant solvabilitatea nu numai a companiilor, ci si a statelor, un clasic exemplu de putere fara responsabilitate. In timp ce aceasta activitate nu este deloc lipsita de precedente - institutiile financiare din Marea Britanie acordau ratinguri inca de la sfarsitul secolului 19 si inceputul secolului 20, Norvegia si Marea Britanie au adoptat stabilirea unor standarde de clasificare maritima, iar in anii '60, Administratia Aviatica Federala din Statele Unite a adoptat practic aceleasi masuri in ceea ce priveste transportul aerian international - neputand fi, in consecinta, folosita pentru justificarea "globalizarii", ca proces recent aparut, aceasta acorda insa puteri enorme acelor organizatii implicate in acest tip de activitate. Aceste practici de stabilire a anumitor standarde apartin in mod fundamental sistemului comercial international: scopul lor este sa faciliteze comertul si investitiile internationale insa, in acelasi timp, pecetluiesc soarta actorilor economici prin metode ce confera o reala putere politica. Strange (1996) atrage atentia asupra unor atari practici, considerandu-le aspectul cel mai important al globalizarii (mult mai important chiar decat comertul dintre state) si internationalizarii, aspect care nu este inclus in statisticile oficiale internationale. Procesele de acest fel au bineinteles o importanta vadita, insa sunt compatibile si cu o economie fundamentala pe baze nationale distincte, poate mai mult chiar decat cu o economie centrata pe fortele supranationale de piata.

Intrebarea e, ce reprezinta cu adevarat aceste organizatii Sunt ele publice, sau private Poate ca cea mai buna metoda de a le descrie ar fi ca acestea isi revendica si chiar exercita anumite puteri publice, nefiind nici total private, nici in intregime publice. Reprezinta o categorie aparte de institutii semi-private si semi-publice, parte integranta a procesului de schimbare in sistemul international pe care l-am mentionat mai sus. Sunt componente ale noului sistem de guvernare, necesitand o atentie sporita din partea elitei academice si o supraveghere mai intensa din partea autoritatilor publice traditionale si a actorilor publici.

3 Guvernarea economica nationala

Fara indoiala, efectele combinate de schimbdare a conditiilor economice si politice publice anterioare de renuntare la controalele cursurilor de schimb au facut ca diversele strategii de guvernare economica nationala sa fie si mai dificil de pus in practica. De asemenea, au redus capacitatea statelor de a actiona autonom asupra propriilor societati. Si asta deoarece gama de masuri de stimulare economica sau de sanctiuni la dispozitia unui stat a fost restrictionata ca urmare a pierderii capacitatii acestuia de a lansa politice economice "nationale " distincte.

Cel mai evident din acest punct de vedere este cazul managementului macroeconomic. Incapacitatea actuala a ambitioaselor strategii keynesiene la nivel national, practic nici nu mai trebuie demonstrata, mai ales dupa esecul programului de redresare economica a guvernului socialist francez, la inceputul anilor '80. Insa si alte politici monetariste nationale ambitioase au avut aproape aceeasi soarta. Astfel, Marea Britanie a fost salvata de la reducerea accelerata a numarului de locuri de munca si a productiei, care a avut loc la inceputul anilor '80, de conditiile economice internationale, care au determinat reducerea valorii lirei sterline fata de dolar si scaderea dobanzilor, fapt care insa nu a avut nimic de-a face cu politica nationala.

Daca managementul macroeconomic nu este lipsit de probleme, la fel se prezinta lucrurile si in privinta politicilor economice de incurajare a productiei, anume a politicii industriale centralizate. Tehnologiile se schimba acum prea rapid pentru ca statul sa poata "numi castigatori" la scara nationala, indiferent cat de ridicat este nivelul de competenta si de informare al oficialilor. In plus grupul de firme pe care statul ar trebui sa le includa in aceste politici e mai putin stabil si interactioneaza mai usor decat in anii '60. Multe din principalele produse sunt acum rezultatul unor parteneriate complexe intre companii. Schimbarea conditiilor economice favorizeaza asumarea comuna a riscului intre firme, diversificarea si flexibilitatea, punand la loc de cinste specialistii si cunoasterea locala. Acestia sunt factori greu de controlat de catre institutiile traditionale ale statului si sistemele uniforme de administrare industriala.

In ciuda precedentelor, politicile guvernamentale nationale de sustinere a performantei economice raman in continuare la fel de importante, chiar daca metodele si functiile acestora s-au schimbat. Acest lucru este valabil si in cazul in care statele apartin unei entitati supranationale. Anumite domenii importante din cadrul UE, caracterizate printr-un management economic specific national, vor fi fara indoiala restrictionate din acest punct de vedere de miscarea liberala a capitalului, fortei de munca, a bunurilor si serviciilor puse in practica, de la sfarsitul anului 1992, de uniunea monetara asa cum a fost conceputa in Tratatul de la Maastricht, ca si de integrarea politica mai cuprinzatoare in urma conferintei interguvernamentale din 1996. Insa aceste evenimente vor accentua importanta altor domenii, conferind o noua semnificatie politicilor fiscale non-monetariste sau de incurajare a productiei interne. In plus, gratie stabilizarii mediului economic extern, anumite politici nationale devin mai eficiente si mai putin expuse riscului de a fi intrerupte.

Desi este posibil ca guvernele nationale sa nu mai detina functia de organ "suprem" de reglementare economica in intelesul clasic al cuvantului, chiar daca intrucatva fals, revendicat de perioada keynesiana, acestea continua insa sa constitue comunitati politice cu puteri extinse de sustinere a actorilor economici din cadrul propriilor granite. Managementul tehnic macroeconomic dirijat de sus in jos e mai putin important in prezent. Iar drept consecinta, rolul guvernului de facilitator si orghestrator al actorilor economici privati a devenit mai pregnant. Rolul politic al guvernului este central in noile forme de management economic. Guvernele nationale inca mai pot compensa efectele internationalizarii si instabilitatea continua a pietelor financiare, chiar daca nu le pot controla sau stopa unilateral.

Inainte de a intra mai mult in detalii in problema caracteristicilor orchestratiei politice pe baza politicilor nationale, haideti sa aruncam o privire asupra caracterului economic mai descgis al politicii fiscale (non-monetariste). Politica fiscala s-a aflat in umbra politicii monetare incepand cu prabusirea keynesianismului. La sfarsitul anilor '70 si pe parcursul anilor '80, argumentarea in favoarea unei politici fiscale "independente", national autonome si independente de politica monetara a devenit foarte dificila. Insa acest lucru este poate pe cale de a se schimba.

Unul dintre lucrurile pe care le-ar putea face o uniune monetara si economica mai stransa in cadrul Europei (iar la nivel mai general, "calmarea" pe plan international a activitatilor financiare speculative de tip "cazinou") ar fi contributia la resepararea politicii fiscale de cea monetara. Sa luam cazul Uniunii Europene. Cu car uniunea monetara ar deveni mai stransa, cu atat statele individuale ar avea posibilitatea de a lansa politici fiscale independente. Acest lucru nu inseamna insa ca vor avea in toralitate mana libera pe frontul fiscal. De pilda, recomandarile post-Maastricht in privinta deficitului balantei fiscale guvernamentale sunt extrem de stricte (in jur de 3% din PIB). Este vorba insa de simple recomandari, in practica lucrurile putand fi destul de flexibile. E posibil sa fie chiar mai flexibile decat recomandarile monetare, aflate sub jurisdictia Bancii Europene Centrale "independente". Presedintele acestei banci a afirmat cat se poate de clar ca in timpul crizei financiare din 1998 Banca va urma o linie extrem de conservatoare, atat in ceea ce priveste deconspirarea deliberarilor, cat si in ceea ce priveste politica monetara pe care intentioneaza sa o urmeze. Astfel, in timp ce deciziile de politica monetara sunt luate din ce in ce mai des in alta parte, la nivel central, guvernele individuale vor putea sa decida in privinta propriilor politici fiscale, relativ independent de cele monetare. Ca urmare, pot aparea masuri fiscale destul de inovatoare. Toate noile regimuri fiscale vor functiona intr-un mediu de integrare din ce in ce mai mare a pietelor financiare si ale fortei de munca; factorii politici de decizie ar trebui sa tina cont de toate acestea.

Totusi, problema de discutie trebuie tratata tinand seama de instabilitatea opiniei electoratului din tarile avansate privind impozitarea. Aceste tari s-au confruntat cu o ampla miscare de rezistenta contra impozitelor, pusa adesea pe seama efectelor "globalizarii". Insa globalizarea nu prea are de-a face cu asta. A fost incurajata de initiativele de politici interne destinate castigarii de avantaje electorale, in numele efectelor asa-ziselor masuri de incurajare a reducerii impozitelor. In orice caz, urmarea e ca strangerea de venituri guvernamentale aditionale pentru planurile de cheltuieli eaborate se dovedeste din ce in ce mai dificila. Daca luam in considerare si dificultatea sporita de crestere a activitatii economice si a ocuparii prin simpla utilizare a cheltuielilor publice, atunci se pare ca a avut loc o schimbare radicala a cadrului de desfasurare a politicilor fiscale macroeconomice.

Problema care se pune acum este cum dezvoltam sisteme de impozitare care sa minimizeze atat masurile destinate evitarii impozitelor nationale individuale, cat si capacitatea de-a face acest lucru. Am putea spune in linii mari ca se face simtita nevoia de a gandi in termenii unei relatii intre mobilitatea factorilor de productie si impozitare. Probabil ca pietele monetare si de capital se vor integra cel mai repede si mai temeinic, astfel incat va ramane putin loc pentru existenta de impozite nationale diferentiate, pe care sa le suporte companiile, sau de impozite diferentiate pe economii (prin intermediul institutiilor de economii). S-ar putea casi impozitele nationale diferentiate pe consumul intern sa intampine greutati, insa depinde de felul in care se situeaza cumparatorii mobili pe plan international fata de ratele impozitului. Vor fi oare dispusi sa parcurga distante mari, numai pentru a exploata diferentele dintre impozite ? S-ar putea ca in aceasta privinta sa existe loc pentru mai multe diferente. Cat priveste problema impozitelor pe venit, si acestea depind de nivelul de integrare al pietelor fortei de munca. Fara indoiala, cel, mai probabil vor exista niveluri diferite de integrare. O parte considerabila din munca prestata in strainatate este temporara. Insa, in general, cei mai bine si cei mai prost platiti tind sa fie potential cei mai mobili pe plan international. In cazul muncitorilor originari din UE, barierele culturale si lingvistice pot fi inca insemnate din punt de vedere al mobilitatii fortei de munca, un cuvant greu de spus avand rapiditatea si eficienta recunoasterii reciproce a calificarilor si standardelor profesionale. In general, inca mai este loc pentru existenta unor impozite pe venit diferentiate, inainte ca efectele politicilor de incurajare (descurajare) sa se raspandeasca si sa le afecteze eficienta. Cel mai probabil, proprietatea, indiferent de felul acesteia, va ramane factorul cel mai mobil. Oamenii nu pot renunta pur si simplu la propriile locuinte. De aceea e posibil sa apara un spatiu inovator pentru noile forme de impozit pe proprietate, tinand cont de faptul ca aceasta devine o sursa, din ce in ce mai atragatoare pentru guvernanti de atragerea de venituri din impozite.

Un alt domeniu important pentru aparitia de noi strategii de impozitare si colectare de venituri, la indemana statelor nationale si a guvernelor regionale si locale, este consumul de energie si poluarea mediului (Hewitt 1990). E foarte posibil ca in viitor taxele pe care consumul tipurilor de energie nereciclabila si adoptarea la scara larga a principiului "cei care polueaza platesc" prin intermediul unor taxe pe emisiile industriale, utilizarea vehiculelor etc, sa devina principala sursa de venituri. Aceste taxe au trei avantaje: sunt mai putin respinse de pietele financiare internationale decat taxarea directa (in principal deoarece nu intra inca in calculele factorilor de decizie ai pietelor); par a fi mai usor de acceptat de catre cetateni decat impozitul pe venit; si servesc un dublu scop, o data atragerea de venituri, si apoi obligarea atat a companiilor cat si a consumatorilor finali sa-si asume costurile propriilor actiuni asupra mediului. Astfel, taxele pe energie par sa ofere una dintre cele mai bune cai de a separa politicile fiscale de cele monetare, obtinand in acelasi timp o modalitate autonoma de colectare de fonduri.

Revenind acum la tema generala a statutului-natiune in reglementarea economiei, exista trei functii cheie pe care statul le poate indeplini, functii legate de rolul acestuia de orchestrator al consensului economic in cadrul unei comunitati date. Statele nu sunt asemenea pietelor: ci continua intrucatva sa fie comunitati cu acelasi destin, care unesc actori ce impartasesc anumite interese comune in vederea succesului sau esecului propriilor economii nationale. Pietele pot fi sau nu internationale, insa nivelul de bunastare si prosperitate economica reprezinta un fenomen esentialmente national. Acesta depinde de cat de bine coopereaza actorii economici nationali in vederea asigurarii unor rezultate cheie in planul politicii de incurajare a productiei interne. Politica nationala poate avea anumite contributii extrem de importante pentru performanta economica, contributii care nu pot fi cumparate sau comercializate pe piete. Pietele trebuie incadrate in relatiile sociale. Autoritatea politica ramane un element central pentru asigurarea unei reglementari adecvate a pietelor si in stabilirea conditiilor din afara pietelor, favorabile succesului economic. Prin urmare, guvernele nationale constituie factori cruciali pentru succesul economic al societatilor lor asigurand coeziunea, solidaritate si anumite servicii extrem de importante, pe care pietele singure nu le pot indeplini. Cele trei functii cheie ale statelor sunt:

In masura in care influenteaza economia, statul trebuie sa construiasca o

coalitie socitala, distributionala, adica sa castige acceptarea unei distributii sustinute a venitului si a cheltuielilor nationale de catre principalii actori economici si interesele sociale organizate care ii reprezinta, distributie care sa promoveze performanta industriala competitiva (printre altele). Principalele caracteristici ale unei astfel de coalitii sunt balanta venitului national, fidela atat consumului cat si investitiilor; un acord general asupra nivelului de impozitare necesar sustinerii investitiilor statului in infrastructura, cursurilor de perfectionare si serviciilor colective destinate industriei si un cadru pentru efectuarea de controale in domenii precum stabilirea salariilor, cresterea creditelor si nivelurile de dividende, astfel incat inflatia sa fie tinuta intre niste limite telerabile pe plan international

O atare coalitie distributionala nu este posibila decat in prezenta exercitarii unei alte functii a statului, si anume orchestrarea consensului social. Astel de coalitii functioneaza numai in cazul in care iau nastere dintr-o cultura poltica care balanseaza principiile de colaborare cu cele de competitie si in care principalele grupuri de interes sunt obisnuite sa negocieze pe seama obiectivelor economice nationale, sa se angajeze mai departe in determinarea politicilor, tocmai prin intermediul acestor negocieri, si sa-si instruiasca membrii in conformitate cu obiectivele propuse. Exista numeroase modalitati prin care industria, forta de munca organizata si statul pot relationa, si poate intr-un mod mult mai putin rigid decat in cadrul corporatismului national puternic structurat, practicat in anii '90 in state precum Germania de Vest si Suedia. Pactele sociale care au reaparut in Europa in anii '90 prezinta exemple ale acestor noi forme de codeterminare prin guvernare negociata. Scopul consta in asigurarea ca factorii cheie a sistemului economic se afla in dialog, ca firmele coopereaza si concureaza in egala masura, si ca diversi factori de productie (precum forta de munca si managementul, furnizorii de capital si companiile) relationeaza si in alti termeni decat cei ai pietei. Aceste sisteme nu vor fi lipsite de conflicte. Interesele nu vor fi in intregime compatibile, insa vor exista mecanisme de reglementare a diferentelor exitente. Un atare consens global nu poate functiona decat dotat cu functionarea eficienta a unor mecanisme mai specifice de alocare a resurselor, precum sistemul de determinare a salariilor sau functionarea pietelor de capital.

De asemenea, e necesara ca statul sa obtina un echilibru adecvat in distributia resurselor sale fiscale si activitatilor de reglementare la nivelurile de guvernare national, regional si municipal. Centralizarea politicii Uniunii Europene promoveaza importanta crescuta a guvernarii regionale eficiente. Educatia si trainingul regional, finantarea industriala regionala, serviciile colective industriale si cele sociale castiga din ce an ce mai mult teren. Guvernele regionale sunt capabile sa evalueze mai bine nevoile inustriei, detinand informatii mai localizate, prin urmare, mai corecte si situandu-se la un nivel la care principalii actori pot interactiona cu succes. Guvernarea regionala nu trebuie privita ca fiind opusa managementului economic national, ci ca o componenta importanta a acestuia. Guvernul national este cel care determina pozitia constitutionala, puterile si resursele fiscale ale nivelurilor inferioare de guvernare. Acele state nationale care permit existenta unui grad ridicat de autonomie a guvernelor regionale tind sa aiba cea mai buna si eficienta reglementare regioanala a politicilor de incurajare a productiei interne. In contextul european, Germania si Italia constituie exemple elocvente. Cele mai prospere lander-e, precum Banden-Wurttemberg si Bavaria, sau regiunile italiene cele mai bogate, precum Emilia-Romagna, au inregistrat un nivel ridicat de delegare de la centru a sarcinilor de management economic

Principala problema privind modalitatile prin care statele-natiune contiuna sa detina suprematia, ca loc central de decizie a managementului economic, este ca astfel de activitsti depind acum de atitudini sociale si institutii care nu sunt in egala masura disponibile tuturor statelor. Noile mecanisme de coordonare si reglementare economica acorda prioritate nivelurilor ridicate de coeziune si cooperare sociala pe care statul le poate folosi si dezvolta. Aceste metode actuale de reglementare economica nationala intr-o economie cu un grad mai mare de internationalizare nu se compara cu, sa zicem, versiunea keynesiana de management a cererii de dupa 1945, care era o tehnica de politica macroeconomica disponibila in principiu oricarui stat modern, administrat competent, care ar fi decis adoptarea unei strategii. Noile metode se concentreaza mai degraba asupra unor ansambluri specifice de institutii sociale, acestea fiind mai greu de adoptat sau transferat printr-o alegere deliberata. Statele sunt astfel conditionate de mostenirile coeziunii sociale.Tari precum SUA nu pot decide pur si simplu adoptarea unor relatii mai solidare si mai bine organizate intre industrie, forta de munca si stat, relatii specifice pana acum Germaniei si Japoniei. Totusi, de exemplu dovezile de inovatie politica si reforma institutionala din Italia si Olanda ,demonstreaza ca istoria nu se supune neaparat unei fatale repetitii si ca in conditii politice favorabile, societatile se pot schimba si adapta.

Acestea denota faptul ca totusi intre blocuri si in cadrul blocurilor vor exista diferente fundamentale privind capacitatea de a raspunde presiunilor competitive si conjuncturilor internationale schimbatoare. Acele societati care au accentuat rolul performantei pietelor pe termen scurt, precum Marea Britanie si SUA, continua sa fie amenintate de presiunile competitive ale societatilor, precum Germania, care s-au concentrat pe dezvoltarea competitivitatii industriale pe termen lung, beneficiind de existenta coeziunii sociale in indeplinirea acestui scop. Japonia, in ciuda dificultatilor macroeconomice, continua sa fie un exportator industrial extrem de competitiv. State precum Coreea ne arata cat de importanta este solidaritatea sociala ca replica la crizele economice. Nationalismul economic este o puternica forta de promovare a adaptabilitatii. Procesul politic si cultura interesului de grup in tari ca Marea Britanie si SUA nu favorizeaza adaptarea rapida intr-o directie mai cooperanta; acestea accentueaza mai mult rolul competitiei din dumpingul costurilor sociale asupra celor mai putin organizati si influenti, si mai putin capabili sa le indure. Aceste masuri tind sa indeparteze societatile de acest fel de cooperare internationala eficienta intre blocuri. In schimb, SUA, un rol pe care l-a avut intre 1945 si 1972, va refuza sa suporte orice nivel mai substantial de costuri pentru asigurarea unui mediu economic international mai stabil: va urmari numai acele aspecte "inguste", pe termen scurt, in favoarea propriului avantaj national.

Intr-un anumit fel, societatile mai putin solidare si mai orientate spre pieta, precum Marea Britanie si SUA, ar putea fi percepute de fapt ca fiind in avantaj, intr-o economie mai internationalizata, in care guvernarea economica nationala isi pierde din eficienta. Acest lucru pare cu atat mai veridic in valul de triumfalism generat de dezvoltarea economica din Statele Unite si satisfactia rautacioasa resimtita in urma crizei asiatice si a denuntarii de catre asiatici a efectelor capitalismului, de imbogatire a persoanelor influente. Companiile britanice si americane sunt obisnuite sa puna competitia inaintea cooperarii si sa-si protejeze interesele in fata institutiilor financiare, la randul lor interesate. Nu numai ca managementul macroeconomic activist si politica industriala centralizata, dirijata de stat, sunt din ce in ce mai demodate, ci si anumite schimbari sociale si economice - si nu ne referim aici numai la internationalizarea principalelor piete - Pun din ce in ce mai mult in dificultate sustinerea unor sisteme nationale constante de intermediere corporatista. Structurile industriale si diviziunea muncii sunt tot mai complexe si diferentiate in lumea industriala avansata. Marile companii puternic concentrate pe plan national, cu o forta de munca manuala extrem de bine reprezentata de organizatii sindicale, pierd tot mai mult teren. Tari precum Japonia si Germania vor descoperii astfel ca sistemele loe nationale de coordonare corporatista (foarte diferite) sunt din ce in ce mai putin reprezentative pentru industrie, si de aceea mai putin eficiente.

Pericolul pe care il reprezinta triumfalismul anglo-saxon este ca incearca sa reduca pietele de capital, structurile corporative, managementul companiilor si reglementarile pietei la formele specifice Statelor Unite. Aceste forme nu numai ca sunt pentru societati practic imposibil de adoptat intr-o maniera constructiva, ci mai mult, aceasta sustinere se bazeaza pe presupunerea ca nu exista decat o singura forma institutionala adecvata pentru capitalism. Pe langa faptul ca acest lucru nu este adevarat, curentul economic liberal ar limita optiunile disponibile in favoarea unui singur model de capitalism, fata de potentialii competitori efectivi. Lucru lare reduce competitia la formele existente in cadrul unui model unic, in defavoarea unei competitii intre sisteme sociale sau modele de institutii capitaliste. Acest proces afecteaza perspectivele evolutiei economice pe termen lung, impunand o monocultura institutionala. Prin urmare, entuziasmul actual fata de institutiile Statelor Unite, ca norma internationala, nu este cu nimic mai bun decat naiva prezumtie a inerentei superioritati japoneze si esecului american la autori precum Herman Kahn si Ezra Vogel, in anii '80. Scopul principal al oricarei politici economice rezonabile trebuie sa fie acela de a permite si de a pastra tipuri diferite de institutii nationale si stiluri diverse de politici nationale. In lipsa unui atare pluralism, si astfel, a strategiilor nationale adaptate la conditiile locale si la mostenirile institutionale va disparea managementul economic eficient la nivel national. Societatile nu pot contribui la sustinerea unui management de acest fel decat in conditiile in care sunt protejate pe plan national, au mana libera in ceea ce priveste propriile practici si nu se simt constranse sa-si sacrifice obiectivele propuse pentru a se instraina de scopurile internationale derivate din modelele straine. Asadar, pluralismul, care permite existenta diverselor modele nationale, este vital pentru cooperarea internationala privind guvernarea.

Prin urmare, indiferent de dificultatile anumitor modele social-democrate, concluzia potrivit careia statele mai putin social-democrate vor beneficia de fapt de pe urma scgimbarii conditiilor internationale nu se sustine. E greu de intrevazut felul in care viitorul sistemelor sociale complexe, investitiile in sectorul industrial, cursurile de perfectionare, infrastructura publica etc ar putea fi lasate numai pe mana companiilor aflate in competitie, insa in imposibilitatea de a coopera, si la dispozitia pietelor reglementate saptamanal. De fapt societati precum Japonia si Germania vor continua sa se bucure de importante avantaje competitive, chiar daca sistemele de reprezentare corporatista nationale ale acestora sunt in declin, in special datorita diversitatii si multitudinii de niveluri ale propriilor forme de guvernare economica in domeniul extra-pietei. In ambele tari, puternicele modele de cooperare si solidaritate in cadrul companiilor si formele efective de guvernare cu ajutorul institutiilor regionale sau al modelelor de cooperare intre firme continua sa le confere acestora anumite avantaje in cresterea sau sustinerea performantei pietei. Principalele atribute indeplinite de autoritatea politica in promovarea competitiei si a coordonarii continua sa fie importante, chiar daca anumite mijloace prin care acestea au fost realizate pana acum sunt in proces de schimbare.

4 Guvernarea economica regionala

Analistii economiei mondiale acorda o importanta din ce in ce mai mare economiilor regionale si sectoarelor industriale, ca si contributiei formelor publice si private de guvernare economica locala la succesul continuu al acestora. Nu ne propunem aici sa analizam economiile regionale si diversele forme de guvernare in sine; ne vom concentra mai mult asupra motivelor pentru care asemenea forme de reglementare locala au devenit importante intr-un mediu economic mai puternic internationalizat si a modalitatiilor prin care acestea pot ajuta societatile sa faca fata presiunilor competitive si crizelor pietei, mai frecvente intr-un sistem economic mai deschis.

Principalul motiv al reaparitiei economiilor regionale chiar in momentul in care multe piete din sectorul producerii de bunuri s-au internationalizat consta in structura in schimbare a industriei, mai ales cresterea importantei diversificarii si flexibilitatii productiei, asigurand astfel supravietuirea si dezvoltarea continua a intreprinderilor mici si mijlocii. Formele flexibile de productie pot face fata cu succes modelelor in continua schimbare ale cererii internationale. Firmele mai mici care impart proiecte comune sau servicii colective, sau cele aflate in parteneriat cu altele mai mari, pot rezista mai bine socurilor de pe piata, adaptandu-se mai bine la schimbarile fulger decat marile companii, organizate ierarhic. La randul lor, si marile companii sunt in curs de transformare, stabilind perteneriate cu alte firme, diversificandu-se pe plan intern, reducand ierarhia si nuvelurile de management . Pe perioada managementului economic national marile firme erau obisnuite sa furnizeze pietelor nationale in curs de dezvoltare produse industriale standard. Un atare management era destinat facilitarii ciclului economic si promovarii lipsei somajului si cresterii industriale. Cel putin la nivel teoretic, firmele puteau, asadar, sa-si planifice strategiile pe termen lung si sa adopte metode relativ inflexibile de productie in masa. Noile strategii de productie si importanta din ce in ce mai mare a economiilor regionale sunt, asadar, partial o replica directa la internationalizarea pietelor in sectorul productiei de bunuri si a complexelor modele de cerere in schimbare, cauzate de deservirea unor piete diverse intr-o perioada de conditii comerciale fluctuante si crestere nesigura. Ceea ce trebuie subliniat aici, este ca atat companiile mici, cat si cele mari sunt mai putin expuse si mai protejate daca intretin relatii de cooperare: acestea includ parteneriate care impart expertiza si riscuri in cazul marilor firme, si sectoare industriale care asigura avantaje legate de costurile serviciilor colective si beneficiile cooperarii cu alte companii, de pilda in domeniul reducerii salariilor si a orelor de lucru, in cazul companiilor mai mici.

O guvernare publica adecvata consolideaza avantajele unei generatii de companii mai profund integrate intr-o regiune dau district. O "sfera publica" industriala furnizeaza unui sector industrial sau unei regiuni mijloacele pentru a anticipa sau a raspunde schimbarii, pentru a reconcilia cooperarea si competitia si restrustura atat productia cat si serviciile publice, lucruri greu de realizat de catre un anumit grup de firme mai putin organizate si articulate. Asadar, guvernarea publica - mai ales cea aflata in parteneriat cu institutiile private de guvernare, precum asociatiile comerciale - reprezinta un factor important in protejarea regiunilor contra socurilor externe si a reactiei fata de schimbarile majore ale conditiilor pietei. Desigur, exista state nationale mai bine inzestrate in vederea sustinerii unor astfel de institutii de guvernare regionala, si anumite regiuni care raspund mai bine decat altele nevoilor economiei lor locale. In acest sens, state precum Marea Britanie sunt, lucru oarecum neobisnuit, dezavantajate.

Un alt aspect important al economiilor regionale, in contextul unei economii internationalizate, este rolul pe care acestea il joaca in fata "amenintarii" mobilitatii capitalului. O modalitate de a imlatura institutiile finanaciare care investesc pe tot globul in functie de interese este constituirea unui sector financiar dedicat finantarii industriale, guvernat cu ajutorul politicilor publice. E putin probabil ca o atare finantare cu costuri scazute sa fie temeinic organizata, in acest scop fiind necesar ca aceasta sa se bazeze pe o profunda cunoastere locala, nici publicul nefiind dispus sa investeasca in astfel de institutii, decat in conditiile in care ar beneficia de investitii cu risc scazut care sa aduca si anumite avantaje distincte in sectoarele muncii si productiei din localitatea de bastina. Iata de ce un astfel de sector financiar alternativ e cel mai probabil strans legat de guvernarea economica regianala si de economiile locale. Institutiile alternative de acest fel, impreuna cu alte forme de guvernare publica la nivel regional si cu o serie de companii puternic inradacinate si orientate local, ar putea da nastere unor robuste sisteme economice descentralizate, relativ independente de pietele de capital mai ample, insa capabile de schimburi comerciale eficiente. Acest model are toate motivele pentru a fi recomandat, reprezentand atat un mijloc de rasturnare, cat si de protejare reusita a sectoarelor industriale fata de efectele devastatoare ale competitiei internationale. Nivelul regional de guvernare poate asigura in buna masura dezvoltarea, iar pentru societate in ansamblu un atare experiment la nivel local e mai putin riscant decat ambitioasele investitii centralizate, sponsorizate de stat, in cateva din principalele sectoare tehnologice cheie sau principalele initiative de reforma nationala institutionala. Daca statul national nu prezinta o atitdine ostila fata de un asemenea guvern local, atunci nivelul regional este singurul din toate cele cinci mentionate mai sus capabil sa asigure cea mai rapida dezvoltare si prosperitate economica. Prin urmare, estinderea guvernarii regionale efective ar proteja societatile industriale avansate la nivel local, cel putin contra anumitor efecte ale sustinutei deschideri internationale.