COMERTUL NORD-SUD SI COMPETITIVITATEA INTERNATIONALA

1 Care sunt disputele si problemele?

S-a considerat ca integrarea economica intre Nord si Sud s-a dezvoltat rapid incepand cu 1970, atingand niveluri dramatice la inceputul anilor '90. De exemplu, in cazul comertului cu produse prelucrate, intre 1970 si 1992 importurile OECD din tarile recent industrializate au crescut de la 4,6% parte din importurile OECD Europa, proportia a crescut de la 2,7 %. In cazul OECD Europa, proportia a crescut de la 2,7% la 8,6%, numai in cazul Marii Britanii cresterea fiind de la 5,4% la 10,6%. In acelasi timp, exporturile de bunuri prelucrate catre statele recent industrializate, ca procent din exporturile totale de produse prelucrate , au crescut de la 9,6 % la 15,2% pentru statele OECD si de la 6,3% la 8,0% pentru OECD Europa, scazand in cazul Marii Britanii de la 8,8% la 8,1% . In 1978, in cazul Statelor Unite , tarile in curs de dezvoltare impreuna totalizau 29% din importurile americane de produse prelucrate, aceasta proportie ajungand in 1990 la 36,4% .Totusi, dupa cum vom vedea , a astfel de focalizare numai asupra originii importurilor din tarile recent industrializate ca proportie din totalul importurilor statelor avansate poate oferi o imagine eronata asupra nivelului global de integrare intre Nord si Sud.

Insa chiar aceasta schimbare in originea importurilor statelor avansate a ingrijorat guvernantii si politicienii, si in mai mica masura economistii, reprezentand sursa preocuparii principale privind potentialele efecte ale globalizarii asupra economiilor avansate. Aceasta se leaga de o mai ampla transformare postbelica in privinta deschiderii economiilor in general, masurate prin raportul comert / PIB (vezi mai jos). De vreme ce aceste temeri vizau mai ales economia Statelor Unite, figura 1 indica modelul cresterii penetrarii comertului in cazul economiei americane intre 1970 si 1996. Informatiile din aceasta figura ar trebui sa ne atraga atentia asupra unei trasaturi importante a cresterii comertului. Desi media reportului comert / PIB in cazul Americii a crescut de la aproape 8% in 1970 la 18% in 1996, cea a importurilor din grupul de tari mai putin dezvoltate a crescut de la mai putin de 1% la 4%: in orice caz, aceasta a reprezentat mai degraba o valoare absoluta destul de scazuta in 1996 (de semnalat de asemenea ca acestea reprezinta importurile totale, nu doar dele de produse prelucrate).

Merita sa abordam aici problema dimensiunii interactiunilor comerciale internationale in general, in primul rand ntre mambrii Triadei si apoi intre "Nord" si "Sud" (exprimate in functie de venitul national). Figura 2 ne indica pozitia Triadei. Statele Unite au importat, in 1992, 4,6% raportat la PIB din Europa si Japonia (fata de aproape 3% din tarile mai putin dezvoltate: vezi figura 1b). In privinta produselor prelucrate, la inceputul anilor '90, raportul intre schimburile comerciale dintre Statele Unite - tari in curs de industrializare si PIB reprezenta numai in jur de 2% din PIB-ul Statelor Unite (in crestere insa fata de aproximativ 0,3% in 1970). Dupa cum vom arata mai departe, acestea nu reprezinta niste proportii prea mari, desi ratele cresterii sunt mai importante .Comparand datele din 1962 ce cele din 1992, ceea ce se vede limpede in figura 2 este ca dezvoltarea ti dimensiunea integrarii comertului intre statele Triadei erau in 1992 inca foarte modeste. De exemplu, numai fluxul comercial intre Japonia si SUA (plus Canada) era mai mare de 2% dim PIB. Comparand cifrele pentru 1962 cu cele pentru 1992, putem sesiza o oarecare schimbare a preponderentei in sanul Triadei, cea mai mare schimbare afectand SUA, in special prin scaderea proportiei exporturilor catre Japonia.

In figura 3 se reprezinta din nou felul in care au crescut pana la cel mai ridicat nivel importurile de produse prelucrate in Statele Unite (acesta fiind de asemenea si cazul exporturilor de produse prelucrate, desi la un nivel mai scazut). Importurile globale de astfel de produse finite a crescut de cinci ori, de la 1,54% din Pib-ul SUA in 1963 la 7,66 % in 1992. Nici Europa, nici Japonia nu au reusit sa-si creasca intr-atat participarea cu produse prelucrate in comertul international.

Pentru a actualiza aceasta analiza - si pentru a o prezenta intr-un format usor diferit - datele din tabelul 1 indica nivelul importantei fluxurilor comerciale cu marfuri in 1996 intre statele Triadei si intre acestea si principalele natiuni comerciante din Asia de Este. E evident ca adaugarea natiunilor comerciante est-asiatice in imaginea e ansambl nu schimba cu mult semnificatia globala a fluxurilor comerciale intre tarile Triadei. Nivelul comertului din cadrul Triadei de-abia a depasit 2% din Pib in 1996 si nu a depasit 4% o data cu adaugarea comerciantilor est-asiatici.

Sa ne intoarcem acum asupra discutiei principale a acestui capitol, relatiile comerciale intre Nord si Sud, masurate raportat la PIB.

Acestea sunt conturate in figurile 4 si 5. "Nordul" reprezinta statele OECD, in timp ce "Sudul" reprezinta toate statele neapartanand OECD. In figura 4 tarile OECD sunt prima data prezentate separat, iar apoi impreuna. Sunt inregistrate proportii similare ale relatiilor comerciale cu "Sudul" pentru toate tarile Triadei, pentru anul 1992. In plus, aceste date demonstreaza importanta mult mai mare a comertului Nord-Nord decat cel Nord-Sud ca intreg (11% in, 1992).

Tabelul 1 Fluxurile comerciale de marfuri ca procent din PIB-ul blocului de state apartinand blocului Triadei, 1996

Tarile comerciante din Asia de Est: China, Hong Kong, Taiwan, Coreea, Malaysia, Thailanda, Singapore

Surse: WTO Annual Report 1997, vol.2, extrase din tabelele 11.4 (p.13), 11.6 (p.15) si 11.8 (p.17)

Comparatia dintre 1962 si 1992 arata ca Statele Unite au fost cel mai mult afectate de cresterea comertului intre Nord si Sud ca procent din PIB.

Figura 5 dezvaluie dimensiunea integrarii globale Nord-Sud, masurata prin comertul cu produse prelucrate. In timp ce a existat o crestere destul de consistenta in ultimii treizeci de ani in functie de PIB-ul OECD, proportiile erau destul de scazute in 1992, importurile OECD din Sud nedepasind 2,3% din PIB-ul OECD (1,8% numai din importurile cu valoare adaugata ridicata).

Figura 5 Comertul Nord-Sud in produse prelucrate ca procent din PIB-ul OECD, 1992 fata de 1963

"Nord"

"Nord"

"Nord"

1992 1963 1992

2,0 2,3 3,15 0,35 1,75 1,8 3,05

	"Sud" (Non-OECD)		"Sud"		"Sud"		"Sud"

Sursa: IDEM fig.2

E momentul acum sa rezumamsemnificatia acestor cifre. In primul rand, cel mai bine e sa comparam proportiile comertului in venitul national (PIB) pentru a observa principalele tendinte, in special nivelurile integrarii comertului global. La inceputul si mijlocul anilor '90 acestea aratau inca modeste. In al doilea rand, principalele schimbari au privit economia Statelor Unite in cadrul "Nordului". Economia SUA a aratat cea mai mare predispozitie spre un nivel mai ridicat de deschidere, in mare parte datorita inceperii procesului de integrare de la o baza extrem de scazuta in anii '60.

Insa care este adevarata problema a relatiilor dintre Nord si Sud pe care se presupune ca aceste tendinte si niveluri au iscat-o? E continua "competitivitate internationala" a economiilor nordice in productia de bunuri prelucrate. Oare cresterea si extinderea integarii comertului mondial sa fi slabit capacitatea de productie a economiilor din Nord, o data cu realocarea acestei activitati tarilor in curs de dezvoltare din Sud ? Care a fost impactul acestei evolutii asupra perspectivelor fortei de munca din Nord ? Oare somajul si scaderea veniturilor reale de care au fost afectati cei mai putin calificati din Nord sa fie rezlutatul direct al deplasarii locurilor de munca in productie spre Nord? Daca lucrurile ar sta asa, atunci sentimentul protectionist, prezent in Statele Unite si In mai mica masura in Europa in anii '80, ar fi justificat. Ne vom apleca acum tocmai acestei dezbateri privind cauzele si consecintele deplasarii vizibile a capacitatilor de productie spre Sud.

In mare, exista doua argumente uzitate in economia internationala care sa explice aceste tendinte, recent alaturandu-li-se un al treilea. Cele doua argumente principale privesc efectele comertului ca fiind opuse dezvoltarilor tehnologice asupra fortei de munca si niveluirilor de salarizare din Nord. Al treilea priveste efectele migratiei, in special in Statele Unite, asupra pietei fortei de munca. Intentia noastra aici nu este de a face o analiza punctuala a acestei dezbateri, acest tip de analiza fiind deja efectuata . Ne vom concentra insa asupra puntelor cheie ale acestei discutii, asupra chestiunilor care trebuie analizate cu privire la taza globalizarii.

2 Mecanisme si indicatori ai relatiilor dintre Nord si Sud: rezultate

Exista cateva modalitati de a aborda diversii factori care ar putea contribui la tendintele pietei fortei de munca si a repartitiei veniturilor amintite mai sus. In primul rand, am putea sa analizam nivelul de calificare cerut de importurile si exporturile din Nord: Nordul ar trebui sa exporte produse (si sevicii) care necesita un grad ridicat de calificare si sa importe bunuri care sa nupresupuna un nivel performant de calificare. In al doilea rand, am putea sa ne concentram asupra variatiilor preturilor relative ale produselor de inalta si de joasa calificare: pretul relativ al produselor de joasa calificare ar trebui sa scada in Nord si invers. In al treilea rand, salariile fortei de munca necalificate fata de cele ale lucratorilor extrem de calificati ar trebui sa scada in Nord. In al patrulea rand, forta de munca in Nord ar trebui sa se concentreze asupra productiei performante, in timp ce somajul in randul muncitorilor necalificati va creste (temporar). Insa, in al cincilea rand, companiile nordice ar trebui sa reactioneze la reducerea salariilor relative ale fortei de munca necalificate prin cresterea proportiei acestor muncitori in activitatea de productie, atat in sectoarele intensive in munca de inalta calificare, cat si in cele intensive in munca necalificata, compensand astfel intr-o oarecare masura efectele punctului anterior. In al saselea rand, am putea sa ne concentram direct asupra tendintelor in inovatia tehnologica, in special IT, care ar putea sa conduca la o schimbare a aptitudinilor tehnice (care se adauga, dar este independenta de curentul de crestere neutra a factorului total de productivitate, prezent in economiile avansate de mai bine de o suta de ani). In cele din urma, am putea sa abordam tendintele educationale si de cunostinte ale migratorilor inspre (si dinspre) Nord.

Acestea descriu un tablou vast. Nu e simplu sa determini care dintre aceste caracteristici asigura cea mai adecvata masura sau contributie. Multe din consecintele potentiale si influentele posibile sau puternic interdependente si legate in serie. Mai e si problema dezvoltarii de contraargumenterelevante. In plus, cum putem masura calificarea - ca educatie, experienta sau calificare a locurilor de munca ? Prin urmare, estimarile importantei relative a influentelor variaza considerabil si nu pot fi rezumate usor.

Una din tezele sustinute de o grupare importanta este aceea pentru care comertul (deci, globalizarea) este cel mai important factor care contribuie la scaderea salariilor reale in SUA si la conditiile proaste pentru muncitorii necalificati in Nord. O analiza importanta care utilizeaza inzestrarea cu factorul calificare a scos la iveala faptul ca un procent substantial al pierderii influentei pe piata a fortei de munca necalificate in Nord s-a datorat schimbarii de locatie a industriei producatoare si cresterii comertului global. Wood sustine ca, luand in calcul activitatile care necesita un nivel redus de calificare, deja indepartate pe criterii de competitivitate din statele avansate (privind astfel dincolo de proportiile factorilor existenti in industriile competitive importatoare ramase, abordarea obisnuita) si, in plus, considerand faptul ca o parte din schimbarile tehnologice care au condus la reducerea fortei de munca in Nord sunt rezultatul necesitatii producatorilor de a concura cu comertul din Sud, atunci peste 20% din scaderea cererii de munca in Nord se datoreaza in intregime comertului. Aceasta afirmatie a lui Wood a fost combatuta intr-un alt studiu de referinta al lui Sachs si Shatz (1994), care au estimat o proportie cu mult mai mica a influentelor cererii bazate pe comert in economia Statelor Unite, de aproape 6%. Tabelul 4 rezuma aceste estimari, care stabilesc mai mult sau mai putin limitele extreme acceptate in general ale influentelor datorate comertului : intre 10 si 20%.

Aceste abordari se concentreaza asupra dotarii cu factori de productie (nivelul de calificare). Astfel, e evident ca in tarile avansate cererea de munca s-a transferat in special spre categoria muncitorilor calificati, atat intre industrii - procentul din productia totala realizat de segmentele industriale cu o forta de munca necalificata scazand fata de cele cu o forta de munca calificata - cat si in cadrul acelorasi industrii ca cereri - companiile trecand de la muncitori necalificati la calificati - astfel incat asteptarile celor cu o calificare mai inalta se pare ca s-au imbunatatit, chiar daca numarul lor relativ a crescut.

Tabelul 4 Dezbaterea asupra estimarilor structurii factorului calificare si sub-impactul comettului cu tarile in curs de dezvoltare asupra cererii de munca in "Nordul" producator, 1990 (diferenta in procente fata de pozitia contrafactuala fara comert)

Sursa: Wood 1995, tabelul 1 ; vezi de asemenea Sachs si Shatz 1994

Insa, pe de alta parte, intensitatea calificarii sectorului producator in Statele Unite a crescut atat la limita de sus, cat si la cea de jos.: aceasta miscare contrazice predictiile modelului H-O /S-S, atribuind un impact mai degraba scazut decat puternic afectelor comertului .

Totusi, aceste teorii se concentreaza numai asupra dotarii cu factori de productie, putand fi astfel criticate pentru neglijarea schimbarilor de preturi. In aceasta privinta ar trebui sa se vada in mod normal efectele oricarei schimbari in structura inzestrarii cu factori de productie. Formal, modelul H-O / S-S functioneaza in termeni de ajustari de preturi. Exista insa putine dovezi care sa ateste ca preturile produselor in tarile industrializate au urmarit modelul prezis in privinta preturilor concurente de import, bunurile produse atat de forta de munca necalificata, cat si de cea calificata scazand in functie de preturile produselor extrem de performante, care beneficiaza de un capital ridicat. Banca mondiala concluzioneaza:

In anii '80 si '90, in industria prelucratoare din statele industriale, preturile bunurilor produse cu ajutorul fortei de munca calificate au scazut in mare parte fata de preturile bunurilorproduse cu u forta de munca relativ necalificata . Chiar luand in calcul efectele progresului tehnologic asupra preturilor relative, schimbarile intervenite in preturile relative atribuite comertului internatioal au favorozat bunurile produse de forta de munca necalificata fata de cele produse de muncitori calificati. (Banca Mondiala 1997, p.75).

In sfarsit, acestea reprezinta niste abordari partial echilibrate, in timp ce noi avem nevoie de o analiza a echilibrului general. Incercarile in acest sens au furnizat niste estimari foarte apropiate de valorile maxime mentionate mai sus, contributia comertului la cresterea inegalitatii salariilor in Statele Unite in anii '80 fiind estimata la aproape 20%. In teoria lui Minford, Riley si Nowell (1997) valorile acestor efecte ale comertului sunt inca mai ridicate, reprezentand aproape 40% din colapsul salariilor si al fortei de munca necalificate.

O varianta alternativa la teza comertului ca origine a scaderii salariilor este axarea in primul rand asupra circulatiei capitalului. Se considera adesea ca fluxul extern de ISD, implicand transferul de locuri de munca interne spre locatiile offshore conduce la deindustrializarea economiilor avansate si la reducerea locurilor de munca. Cresterea recenta a productiei prin subcontractare in exterior si dezvoltarea lanturilor adaugarii de valare, substituind productia interna, sunt tocmai reflectarea acestei tendinte. Astfel, activitatile companiilor multinationale pot inlocui exporturile din tara de originecatre alte tari din productia directa si din rezervele de pe platformele de productie offshore. Dupa cum am vazut in capitolul 3, exista ceva probe care atesta desfasurarea unui astfel de curent, insa analiza importantei lui pentru economia SUA sugereaza ca firmele americane nu par sa fi inlocuit la scara mare muncitorii interni cu cei externi (Feenstra si Hanson 1996). Intr-adevar numarul muncitorilor straini in companiile americane a atins un punt maxim la sfarsitul anilor '70. Acest curent poate avea o importanta mai insemnata pentru cateva economii europene mai mici si pentru Japonia, insa problema este cum putem demonstra ca exact aceasta activitate a condus la inegalitatea salariilor si nu altele.

In afara acestor efecte "internationale" moderate, restul reducerii cererii de forta de munca necalificata poate fi explicat prin " cauze interne". Aici avem de-a face cu a doua dimensiune majora pe baza careia se poate construi o explicatie: schimbarea in performanta muncii, prin cresterea acesteia datorita tehnologiei. Din acest punct de vedere, "deindustrializarea" se datoreaza cel putin partial impactului cresterii inegale a ratei productivitatii in sectorul industrial si servicii, care a afectat in special economiile avansate. Economistii care adopta estimari scazute ale influentei comertului considera ca rolul "competitivitatii internationale" e exagerat. Influentele interne sunt mult mai importante si avand in vedere proportiile general acceptate atribuite comertului, intre 10 si 20%, inseamna de 80, 90% s-ar datora cauzelor interne si tehnologice . Insa acestea nu reprezinta estimari directe. Schimbarile tehnologice nu pot fi observate si schimbate cu precizie. Ori sunt inlocuitori in ecuatii, ori se exprima ca "valoare reziduala" in urma unei functii de productie. Astfel, cresterea performantei munci in urma tehnologiei este invocata mai degraba ca si cauza, nefiindu-i atribuita direct, empiric. De obicei, in acest caz, diferentele reduse ale ponderilor comertului in PIB intre Nord si Sud constituie evinetele palpabile. Desigur, acest tip de analiza nu este total satisfacator. Insa ajuta la demonstrarea faptului ca, avand chiar si o serie sofisticata de tehnici de modelare econometrica si economica, importanta relativa a influentelor globale fata de cele interne este cel mai probabil scazuta. Aici una din probleme este ca analize precum ale lui Wood (1995) mentionate mai sus, care acorda o mai mare importanta efectelor comertului, deja iau intr-o oarecare masura in considerare schimbarile tehnologice in estimarile lor, deoarece isi ajusteaza probele astfel incat sa includa schimbarile anterioare de deplasare a nivelului de calificare in urma evolutiei tehnologice, induse indirect de comertul international cu Sudul. Astfel comertul si schimbarile tehnologice sunt interdependente, elemente aproape gemene, prin urmare, aceste estimari nu pot fi decat presupuneri elaborate. Aceasta lasa loc pentru explicatii alternative. Acceptand deocamdata ca influentele comertului se situeaza intre 10 si 20%, estimarile efectelor migratiei (o alta explicatie "internationala") nu contribuie cu mult la majorarea acestor procente . Insa analizele economice conventionale ignora alte explicatii posibile in afara de cele estimate indirect si de variabile reziduala a schimbarii tehnologice.

Ceea ce lipseste acestei aalize globale este concentrarea asupra strategiilor companiilor din Nord, de pilda in domeniul muncii. Incepand cu 1970 am fost martorii unui atac fara precedent al intereselor de afaceri asupra fortei de munca, cu precadere in Statele Unite si Marea Britanie. Acest fapt da nastere altor probleme structurale, inclusiv cea a rolului puterii de negociere si actiunii colective. Nu toate modificarile se pot explica numai prin piata muncii . Perioada dintre New Deal si mijlocul anilor '60 in SUA a fost una de acomoare strategica intre afaceri si piata muncii, marcata de acceptarea intereselor legitime ale fiecaruia, atat in managementul activitatii, cat si in termenii unui vast compromis social in general in politicile economice. Insa acest compromis a fost in mod deliberat incalcat la mijlocul anilor '70, in special in SUA si Marea Britanie, exact in momentul aparitiei cresterii inegalitatii pe care am discutat-o mai inainte.

Care este legatura posibila intre pierderea puterii pe piata a muncitorilor necalificati din sectorul industrial si declinul salariilor reale in general? Intreruperea compromisului istoric amintit mai sus a cunoscut un nou atac asupra conditiilor de munca ale muncitorilor din america si o relaxare a contrangerilor asupra prerogativelor si salarilor manageriale. David Gordon (1996) a analizat in detaliu consecintele acestei miscari. El sustine ca in ciuda retoricii de "indulcire" a discursului in managementul american, faptele dovedesc contrariul. Numarul salariatilor la nivelurile se supervizare si management a crescut. Aceasta analiza este sprijinita si de evidente similare din Marea Britanie (Gallie s.a. 1998). In plus salariile acestui grup managerial s-au extins in detrimentul muncitorilor superviati si dirijati. In acest context a aparut o strategie a companiilor de reducere deliberata a salariilor muncitorilor din sectoarele de productie, provocand astfel o scadere a numarului de angajati in aceste sectoare. Simultan acest fapt a condus la reducerea restrictiilor impuse asupra managementului corporativ, de a nu-si mari rapid salariile. Securizarea economilor in America, care a coincis cu dezvoltarea bursei, a constituit o sursa suplimentara de venit pentru actionari. Rezultatul a fost cresterea inegalitatii in Statele Unite, si intr-o masura mai mica in Marea Britanie si in alte state din Europa.

Aceasta constituie o explicatie alternativa a originii miscarii impotriva muncitorilor necalificati si a reducerii salariilor reale din Nord. E o explicatie evident "interna" la origine. Justifica cele 80-90 de procente lipsa, complementare dezvoltarii tehnologice.

Insa aceasta explicatie are si ea hibele ei. E posibil sa subestimeze dimensiunea regresului din Statele Unite. Alte date atesta o adevarata faramitare a managementului. De asemenea ignora cresterea locurilor de munca performante, crestere datorata inmultirii numarului de muncitori cu pregatire tehnica, in procese mai sofisticate de productie, care tind sa fie clasificate la nivelurile de supervizare si manageriale. In plus, experienta europeana este variabila si credem ca ar fi util sa o analizam acum putin mai detaliat.

3 Competitivitatea internationala si globalizarea

La baza interesului asupra efectelordezvoltarii comertului intre Nord si Sud sta chestiunea "competitivitatii internationale" continue a economiilor nordice. Dupa cum am amintit mai sus, problema competitivitatii internationale s-a accentuat o data cu interesul asupra efectelor globalizarii - fiind doua evolutii paralele. Insa exista probabil cinci tendinte relativ separate care pot explica cu exactitate aceasta amploare a discursului asupra competitivitatii.

Prima si cea mai clara este legata de colapsul Razboiului Rece. Atata timp cat a existat acest razboi, competitivitatea s-a limitat la sfera fundamental geopolitica: lupta intre cele doua blocuri principale politico-ideologice a redus toate celelalte probleme mondiale la o singura confruntare geomilitara. O data cu terminarea razboiului, diferentele dintre tari au iesit la iveala, in special cele de performanta economica, evaluata in functie de propria "competitivitate".

O a doua evolutie importanta a fost sesizarea naturii neperformante a initiativelor de "politici industriale" grandioase, la scara mare. In urma cu douazeci si cinci de ani analiza economica critica era mult mai interesata de diversele politici industriale si de initiativele de restructurare ale statelor. Acum acestea sunt percepute ca esecuri (desi nu sustinum ideea ca toate initiativele de politici industriale au fost de fapt esecuri). Ca urmare, in constinta publica si privata fata de problemele economice, s-a pus accentul pe competitivitate: interventiile trebuie sa se limiteze la asigurarea unei bune functionari a pietelor.

O a treia tendinta este deplasarea spre politicile de liberalizare si privatizare in termeni de schimbari institutionale interne. Desi se considera adesea ca acestea ar fi rezultatul internationalizarii sau chiar al globalizarii activitatii economice, noi sustinem ca au fost negresit consecinta decizilor si schimbarilor interne (e.g. Thomson 1997). Totusi, indiferent de origine, rezultatul a fost revigorarea importantei acordate competitiei si a solutiilor problemelor economice, oferite de libera functionare a pietei.

Cel de-al patrulea element implica "succesul" relativ al organizatiilor in principal interguvernamentale, de reglementare economica internationala si management care au dirijat economia mondiala in perioada postbelica, precum OECD, GATT/OMC, FMI si BancaMondiala. Activitatea acestor organizatii a contribuit la deschiderea generala a economiilor lumii o data cu eliminarea sau reducerea drastica a barierelor protectioniste. In absenta barierelor tarifare sau a controalelor de capital, competitivittea economica a tarilor pana atunci ascunsa a iesit la suprafata,de unde si cresterea interesului pentru acest aspect al economiilor lor.

In cele din urma, cresterea interdependentei si integrarilor in randul principalelor economi mondiale de la inceputul perioadei post belice, proces cgiar daca destul de limitat, a ajutat la afirmarea importantei competitivitatii relativa a diferitelor state.

Astfel, exista o relatie clara intre cresterea interesului pentru competitivitatea internationala si pentru "globalizare", aspect asupra caruia vom reveni curand. In primul rand, vom schita mai amanuntit principalele modalitati de discutie asupra "competitivitatii internationale" in literatura de politica economica internationala, aceasta putand servi drept model cadru pentru restul analizei. Apoi ne vom concentra asupra aspectelor specifice ale literaturii economice, unde vom aborda diferitele conceptii asupra competitivitatii internationale. Discutia se va concentra in principal asupra pozitiei de avangarda a Marii Britanii, insa plasata intr-un context international comparativ

4 Examinarea modelului geo-economic

Modelul geo-economic este cel mai prolific mod de a gandi problema competitivitatii internationale si a implicatiilor acesteia. Triada a fost responsabila pentru 60% din fluxurile de ISD in prima jumatate a anilor '90, 66% din comert in 1996 si 75% din PNB mondial.

^a in termeni de aflux de ISD, 1988-1990

^bin termeni de stocuri de ISD, 1990

Figura 9 Investitiile straine ale statelor membre ale Triadei, 1990 (economiile dominate de afluxurile / stocurile de ISD ale tarilor Triadei)

Sursa: baza de date a UNCTAD

Incepand cu mijlocul anilor '80, cresterea investitiilor straine directe a eclipsat cresterea comertului, fiind in acest moment cea mai puternica forta in economia internationala. Desi cresterea fluxurilor de ISD a scazut intru-catva la inceputul anilor '90, directia si fluxul lor deplasandu-se mai mult in favoarea tarilor din afara Triadei, dupa 1992 a inceput sa se restabileasca din nou modelul mai vechi .

In plus dominatia din cadrul Triadei este consolidata de importante fluxuri de investitii adiacente intre cele trei blocuri si un grup geografic distinct, mai mic, de state "asociate". Astfel, la mijlocul anilor '90, a inceput sa apara un grup relativ izolat de state principale si cliente, separate din punct de vedere geografic si in curs de stabilizare. Caracterul esential al acestui proces este ilustrat in figura 9, care ne arata care membru al Triadei domina afluxul de ISD in anumite tari (insotit de fluxurile comerciale intr-o forma inca mai intensa).

Astfel, in timp ce relatiile investitionale ( si comerciale) din cadrul Triadei erau deosebit de intense , modelul unor interconexiuni separate , dar robuste , intre fiecare dintre statele membre ale Triadei si un grup de tari mai marginalizate era de asemenea evident. Aceste grupuri de tari pareau sa aiba un caracter regional si sa fie adiacente uneia sau alteia dintre membrele Triadei. Mai mult, acest lucru reprezinta dovada lipsei unei integrari globale a fluxurilor si stocurilor de ISD, de vreme ce aceste grupari indica o separare geografica si regionala a relatiilor dintre tari. Directiile fluxurilor de ISD erau in primul rand intre tarile membre ale Triadei si de-abia in al doilea rand intre una sau alta dintre puterile Triadei si grupul sau de state cliente, pe ultimul loc fiind relatiile intre statele cliente insele. Astfel, pentru tarile Uniunii Europene, cele mai intense si puternice relatii comerciale si de investitii erau cu alte state membre ale UE, apoi cu tari din Europa de Est si din Africa de Nord. Relatiile cele mai piternice si mai intense ale Statelor Unite erau cu alte tari membre NAFTA si cu restul Americii Latine (si cu o parte din Asia). In cele din urma, cele mai puternice legaturi ale Japoniei erau cu alte state din Asia de Est, in special in privinta investitiilor.

De fapt, de la terminarea acestei analize, a avut loc o crestere si o intensificare a relatiilor comerciale si de investitii, de pilda intre grupurile de tari cliente prezentate in patratele din figura 9. Probabil ca cititorii atenti au remarcat deja faptul ca China continentala nu este inclusa in randul tarilor indicate in figura 9. Insa in anii '90, China continentala a devenit cel mai mare stat in curs de dezvoltare receptor de ISD. Multe din investitii s-au realizat datorita intereselor de afaceri externe chineze, luand astfel nastere oretea suplimentara pentru investitii, fata de cele deja prezentate in figura 9. In plus, a avut loc o crestere rapida a relatiilor comerciale si de investitii intre cateva din grupurile de tari cliente indicate in casutele patrate, precum tarile MERCOSUR din America de Sud (chiar daca pornind de la un nivel scazut). Aceste miscari tind sa complice imaginea din figura 9, insa nu sunt inca puternice si chiar daca vor continua, va dura foarte mult timp pana cind modelul deja consacrat descris de aceasta imagine va disparea. Daca ar trebui sa alegem numai zece din tarile Triadei favorizate ca fluxuri de ISD in prima jumatate a anilor '90, impreuna cu Triada acestea ar insuma 84% din fluxurile de ISD. Acest model puternic concentrat este atat de bine inradacinat, incat va trece mult timp pana la disparitia lui : Triada va continua sa domine si in viitorul previzibil.

5 Indicatori si tendinte ale competitivitatii

economice internationale

Aceasta sectiune va lasa deoparte analiza cadrului general al competitivitatii internationale, concentrandu-se mai indeaproape asupra ideii de competitivitate economica internationala. Exista doua modalitati de abordare a competitivitatii in literatura de specialitate: in termeni de "abilitatea de a vinde" si de "atractivitate locala". Acceptand pentru moment utilitatea notiunii de "competitivitate nationala", abilitaea unei tari de a vinde pe plan international va depinde de structura relativa a costurilor, de productivitatea si cursul de schimb al acelui stat, astfel incat domeniul politicilor implicate este clar . Abordarea care se concentreaza pe ideea abilitatii de a vinde este una treaitionala. Se axeaza pe contul curent al balantei de plati, in special contul comercial. Un prim indicator al competitivitatii este costul unitar realtiv al fortei de munca, in special in industria prelucratoare.

Abordarea axata pe atractivtatea locala ia nastere in contextul internationalizarii si eficientei pietelor financiare, mobilitatii crescute a capitalului si a felului in care deciziile investitionale intertemporale urmeaza o logica a maximizarii utilitatii intr-o lume interdependenta. Aceasta abordare descrie felul in care ajustarile balabtei de plati sunt asigurate de fluxul e capital, punand mai mult accent pe deciziile agentilor privati privitoare la deciziile de investitii, si mai putin accent pe politicile publice, concentrandu-se astfel asupra contului de capital al balantei de plati. Primul indicator al competitivitatii in aceasta teorie este reprezentat de investitiile straine directe si alte fluxuri investitionale. In domeniul de politici, avem aici de-a face cu masuri destinate sa faca o tara atractiva pentru investitori, avand la dispozitie o gama mai larga de optiuni decat cele traditionale asociate abilitatii de a vinde.

Desi aceste doua abordari sunt adesea prezentate de parca ar trebui sa alegem ori una, ori alta, de fapt ele sunt complementare si interdependente. Ar fi bine sa vedem felul in care Marea Britanie, ca si alte economii principale au mers pe aceasta relatie intre abilitatea de a vinde si intre abilitatea de a atrage investitii dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial.

In cazul costului unitar relativ al fortei de munca si a "abilitatii de a vinde", tendinta pe termen lung a economiei Marii Britanii, pana la sfarsitul anilor '70, era de inbunatatire a nivelului de competitivitate. Intre 1979 si 1981 a avut loc o csadere dramatica a competitivitatii pe plan international, iar dupa 1984 a revenit tendinta pe termen lung de imbunatatire a nivelului competitivitatii, masurat prin costul unitar relativ al fortei de munca. Istoria economiei Statelor Unite este in mare foarte asemanatoare cu cea a Marii Britanii, desi pierderea competitivitatii sale a durat mai mult in anii '80, inainte de reaparitia vechiului curent. Sursa evolutiilor pozitive in Marea Britanie a constituit-o in principal ajustarile cursului de schimb (devalorizari), in timp ce in Statele Unite, ajustarile costurilor fortei de munca interne. Este instructiv sa comparam aceste experiente cu cele din Japonia si Germania, tendintele din aceste tari fiind mai mult sau mai putin opusul lor. Japonia si Germania au suportat o pierdere a competitrivitatii in termeni ai costului unitar relativ al fortei de munca aproape de-a lungul intregii perioade incepand cu 1960.

Astfel paradoxul contraintuitiv, pentru prima data remarcat de Kaldor in anii '70 era ca in timp ce SUA si Marea Britanie isi imbunatateau nivelul de competitivitate internationala, pierdeau in conturile comerciale, iar in timp ce Japonia si Germania pierdeau in competitivitate internationala, isi mareau sau isi pastrau surplusurile contului comercial.

Tabelul 5 "paradoxul Kaldor" reexaminat, 12 tari industrializate, 1978-1994

^a rata anuala de crestere

^b diferenta intre nivelurile de cercetare-dezvoltare, ca parte din PIB, intre 1992-1979

^c

^d

^e estimate prin metoda celor mai mici patrate cu un termen constant (neraportat), devierea standard in paranteze, 12 observatii exceptand cercetarea-dezvoltarea (11 observatii)

Sursa: Fagerberg 1996, p.41

De fapt, acest paradox perceptibil se aplica unui numar mai mare de economii avansate, dupa cum arata datele din tabelul 5.* Relatia dintre cresterea cotei de piata a exporturilor si cresterea unitatii relative de cost a fortei de munca (coloanele 1 si 2) este pozitiva si mai mare de 1 pentru toate cele 12 tari analizate. Astfel, o data cu cresterea costului unitar relativ al fortei de munca, creste si cota de piata, contrazicand astfel in totalitate predictiile teoriei conventionale. Este de remarcat de asemenea relatia intre cresterea cotei de piata a exporturilor si modificarea ponderii in PIB a cercetarii-dezvoltarii (coloanele 1 si 4). Corelatia foarte puternica si valoarea ridicata a pantei (parametrului functiei de regresie n.t.) indica felul in care cota de piata este dirijata mai degraba de inovatia tehnologica, decat de costurile relative ale fortei de munca.

Acest rezultat este important in conditiile in care guvernele insista sa scada costurile relative ale fortei de munca in numele unor efecte benefice asteptate pentru contul curent: daca experienta istorica este un lucru din care putem sa invatam ceva, atunci ea e martuie ca asemenea beneficii nu vor exista. In mare masura, tocmai un astfel de rezultat a condus la pierderea increderii in costul unitar relativ al fortei de munca drept indicator al competitivitatii internationale, si la cresterea popularitatii teoriei avantajului local. Vom analiza acum aceasta teorie in contextul Marii Britanii.

Se face mare caz in jurul Marii Britanii, ca destinatie pentru investitiile straine directe, demonstrand astfel succesul liberalizarii, al dereglememtarii si al politicilor flexibile adoptate in Anglia in ultimii 15 ani. Insa nu trebuie sa exageram nivelul acestui succes. Marea Britanie a fost un exportator net important de investitii straine directe, in fiecare an, din momentul incetarii cresterii investitiilor straine directe de la inceputul anilor '80, exceptand mici surplusuri in 1982 si 1990. In plus, Marea Britanie a fost un exportator net de investitii de portofoliu. In anii '80 a devenit cel mai mare investitor extern din lume. Rezultatul a fost ca in 1995, in timp ce stocul investitiilor straine directe interne era de 160 miliarde lire, stocul investitiilor externe era cu mult mai mare, atingand 219 miliarde lire. Acest lucru ar putea sa indice "neatractivitatea locatoinala" a economiei engleze. Singura economie industriala importanta care prezinta avantaje locale pe termen lung in aceasta privinta este SUA, care a devenit dupa 1983 un importator net major de capital (totuti aceasta pozitie s-a schimbat la inceputul anilor '90). De pilda, si celelalte economii importante europene impreuna cu Japonia au fost importatori neti, in principal catre SUA, catre membrii sudici ai UE si Asia de Est. Acest lucru ar putea sa para de la sine inteles - tari bogate cu "exces" de capital, exportandu-l catre tarile mai sarace, cu mari necesitati - exceptand pozitia anormal de ridicata a Statelor Unite. statele Unite sunt exceptia care confirma teaoria universal acceptata. Argumentul potrivit caruia Marea Britanie ar constitui destinatia cea mai atractiva pentru investitiile straine din Europa este contestat si de faptul ca Franta a beneficiat de investitii straine directe interne mai mari decat Anglia intre 1991 si 1995,in ciuda tuturor discutiilor asupra presupuselor efecte nefavorabile ale Capitolului Social. Companiile engleze reprezentau cel mai mare investitor unic in Franta de-a lungul acestei perioade. Beneficiile investitiilor interne in Marea Britanie au fost si ele exagerate.procentul in crestere explicandu-se prin investitiile in industria de servicii, care nu au indicat o crestere semnificativa a productivitatii si care sunt in principal rezultatele activitatii de prelucrare si achizitie.

Se ridica aici o importanta problema (de politica) privind calitatea analizei ofoiciale in acest domeniu. Se pretinde ca investitiile interne au folosit la pastrarea a 770 000 locuri de munca in Anglia , insa avand in vedere pozitia de exportator net de ISD, nu ar fi de asteptat sa avem de-a face si cu o csadere neta globala a locurilor de munca? Industria britanica este "inghitita" de acest proces. Din cate stim, nu exista calcule oficiale ale Marii Britanii asupra acestui posibil impact. Din contra, alte tari avansate fac astfel de calcule. Ministerul International al Comertului si Industriilor (MITI) din Japonia estimeaza ca multinationalele japoneze operand in strainatate au angajat in 1993 aproape 2 milioane de muncitori, in timp ce multinationalele straine cu sediul in Japonia au angajat numai 169 000 muncitori.

In al doilea rand, se pretinde ca investitiile straine directe externe au contribuit cu fluxuri pozitive la balanta de plati a Marii Britanii, in termeni de dobanzi, profit si venituri din dividende: 24 miliarde de lire in 1995. Insa netul era cu mult mai mic, de numai 6 miliarde. In plus, economia Marii Britanii se confrunta cu posibile pierderi de incasari din exporturi ca urmare a exportului net de investitii de capital. Studiile efectuate de Ministerul International al Comertului si Industriilor din Japonia (MITI) mentionate mai sus merg pe ideea reducerii numarului net de locuri de munca cu o discutie asupra unor posibile influente intarziate asupra exportului net de ISD. Argumentul lor este ca investitiile straine directe japoneze au avut un impact pozitiv asupra economiei si fortei de munca din Japonia . Si aceasta datorita faptului ca investitiile au stimulat achizitia de bunuri de capital japoneze. Un astfel de "efect de stimulare a exporturilor" a cantarit mai greu decat "efectul de substituire a exporturilor". Insa acest fapt nu este cuantificat in raport. Este numai amintit, cu precautia ca acest impact pozitiv clar se va putea atenua curand, o data cu "maturizarea" investitiilor externe. Prin urmare, o consecinta importanta a acestui proces pentru tarile avansate este necesitatea de a implementa un "audit social" activ si foarte serios privind consecintele depline ale fluxurilor de ISD in spre si in afara economiilor lor, astfel incat sa furnizeze informatii corecte pentru fundamentarea dezbaterilor publice si adoptarea deciziilor oficiale.

Desigur, ambele abordari mentionate mai sus prezinta probleme analitice si politice si e recomandat sa nu ne asteptam la prea mult de la ele. Abordarea prin costul unitar relativ al fortei de munca continua sa exagereze costurile internationale si competitia preturilor. O posibila rezolvare a "paradoxului Kaldor" amintit mai sus este punerea accentului mai degraba "pe calitate" decat "pe cantitate" ca factor determinant al cresterii succesului international (care depinde si de aspectul inventivitatii tehnologice, indicat mai sus in relatie cu tabelul 5). In principiu, acest lucru ar putea fi extrem de important si potential util. Neignorand costurile si preturile, accentul se deplaseaza asupra indicatorilor de calitate. Consecintele dezastroase ale ignorarii calitatii pot fi judecate prin prisma crizei carnii de vita din Marea Britanie. Traditia anglo-americana tinde sa lase aceste chestiuni importante pe seama autoreglementarii sau a procesului final de consum al activitatii economice (lanturile de vanzare cu amanuntul si alegerea consumatorului), sau pe seama universalizarii propagarii si prezentarii informatiei. In Uniunea Europeana, ca si in alte parti, solutia se concentreaza mai mult asupra stadiului de productie sau in relatie cu producatorul local si organizatiile municipale (care au rolul si de factori de monitorizare), avand astfel un fundament institutional mai puternic. Avantajul de a stabili, monitoriza si reglementa calitatea consta in faptul ca aceasta nu este extrem de afectata de procesul de "globalizare" precum alte initiative de politici economice mai deschise. Nu este astfel nevoie de acorduri deja implementate de organizatiile internationale care dirijeaza relatiile comerciale.

Una din modalitatile prin care acest proces s-a extins pe plan international (insa probabil cu strangere de inima in Marea Britanie) este "normarea" si standardizarea calitatii, un exemplu fiind procesul ISO 9000. Insa, problema in acest caz, este ca aceasta nu poate decat sa incurajeze simpla "copiere" a unor produse, tehnici si procese deja existente, reflectand cea mai buna experienta a momentului. Avantajul competitiv este castigat datorita capacitatii inovatoare de a trece la un nou nivel superior de performanta. Normarea generalizeaza cele mia bune practici existente, contribuind mai degraba la blocarea inovatiei in trecut, decat la promovarea inovatiei radicale. Companiile britanice in special sunt nefamiliarizate cu inovatia institutionalizata, avand adesea o atitudine ostila fatisa fata de nivelurile de cooperare cu forta de munca si alte companii pentru care inovatia este necesara. Astfel, atunci cand companiile refuza sa coopereze, ramane prea putin de facut. In general, Marea Britanie detine un numar mai mic de "companii de clasa mondiala" fata de posibilitatile economiei sale. Un program international de normare ar putea ajuta la cresterea performantei, insa in lipsa unui sistem adecvat de inovatie este greu de crezut ca va putea sa-si depateasca competitorii in privinta calitatii.

O evolutie recenta importanta in dezbaterea competitivitatii internationale este noul rol al institutiilor private in domeniul culegerii si furnizarii de informatii. Un exemplu clasic Forumul Econimic Mondia care functioneaza in Geneva. Acesta a alcatuit un index al "competitivitatii internationale" pe baza unui numar de 80 indicatori diferiti. Clasificarea globala pe baza acestora pentru anul 1997 este prezentata in figura 10.

Desigur, o parte din aceste pozitii sunt destul de indoielince, insa jurnalistii si politicienii tind sa ignore limitele metodologice si sa citeasca numai cifrele principale. Acest tip de exercitiu ajuta la sustinetea importantei notiunii de competitivitate internationala in cadrul dezbaterilor economice contemporane. Problema care se ridica in cazul unor astfel de clasificari este ca depind extrem de mult de studierea opiniei cercurilor de afaceri - prin urmare, acestea tind sa amplifice nemultumirea managerilor si sa reflecte necunoasterea deplina a conditiilor economice reale.

6 Competitivitatea tarilor si competitivitatea companiilor

Introducerea in cadrul acestei discutii a naturii companiilor si a atitudinii lor ridica o serie de alte probleme legate de competitivitatea internationala. Indicatorii costului unitar relativ al fortei de munca si ai investitiilor straine directe apartin mai mult economiilor decat companiilor, fiind util sa incercam sa separam aceste doua elemente in anumite privinte. Pentru inceput trebuie sa stabilim clar faptul ca avantajul comparativ nu este tot una cu cel competitiv: unul apartine economiei nationale, celalalt companiilor care il folosesc. In teoria conventionala a comertului, o economie va avea intotdeauna un avantaj comparativ pe o anumita linie de productie, comertul asigurand astfel castiguri reciproce. Acest rezultat, destul de atractiv stipulat de teorie, poate fi totusi pus sub semnul indoielii, daca acordam importanta cuvenita notiunii de avantaj competitiv. Nu este sigur ca o economie va avea intotdeauna un avantaj competitiv intr-o anumita linie de productie, daca un astfel de avantaj este dependent de reusita companiilor sale. Companiile trebuie sa organizeze productia, aceasta capacitate nefiind derivata din functiile economice globale precum costurile relative. Companii apartinand anumitor state pot esua pe anumite linii de productie comercializate international, in timp ce companii ale altor tari pot avea un succes rasunator.

Acest lucru se intampla cu atat mai mult cu cat abordam cu seriozitate literatura asupra modelarii dinamice a cresterii veniturilor. Efectele in lant, feedbackurile pozitive, invatarea din experienta, toate pot duce la traiectorii reusite de crestere cumulativa a companiilor sau produselor, astfel incat sa elimine in intregime ceilalti competitori (fiind posibil totusi ca aceasta sa nu duca neaparat la cele mai eficiente sau optime rezultate globale. Pe de alta parte, companiile depasite ca performanta vor suferi un declin cumulativ, disparand in cele din urma de pe piata.

Cand o tara detine pe teritoriul sau o masa critica de companii de succes din punct de vedera al competitiei internationale, acea tara va demonstra ca are un evident avantaj competitiv absolut caracterizat de cresterea cotei sale din comertul mondial si / sau aprecierea sustinuta a monedei tarii respective. Daca un stat are ghinionul de a detine pe teritoriul sau mai multe companii perdante in batalia competitiei, va rezulta o spirala cumulativa descrescatoare. Astfel, conceptiile asupra avantajului competitiv absolut pot fi chiar mai importante decat cele asupra avantajului comparativ (relativ). Totusi, e cazul sa facem aici o distinctie extrem de importanta.conceptiile avantajului competitiv absolut s-ar aplica acelor sectoare, de obicei de productie si servicii, in care avantajul competitiv poate fi creat si intretinut in mod deliberat (de catre politicile publice sau cele ale companiilor). Acest lucru include in special evolutiile asociate comertului intra-industrii. Avantajul comparativ ar parea ca inca se aplica acelor sectoare al caror succes depinde in continuare de inzestrarea comparativa cu factori naturali, precum productia primara (agricultura si extractia de materii prime). In cele din urma, asecte formulari se adauga criticii analizei modelului H-O / S-S de inzestrare cu factori de productie impreuna cu discutia efectelor comertului Nord-Sud dezvoltata mai devreme in acest capitol.

Chiar si comentatorii iscusiti ai acestor probleme nu reusesc de multe ori sa inregistreze aceste diferente conceptuale cheie din teoria comertului . De pilda, Kay sustine ca Marea Britanie isi mentine un avantaj comparativ national in sectoarele in care limba engleza este importanta (editorial, media audio-vizual, alte sectoare educationale) si in domenii precum produsele chimice si farmaceutice, motoare si electronice de aviatie, asigurari si alte cateva servicii financiare, precum si comertul cu amanuntul. Acestea au constituit povestile de afaceri de succes britanice, bazate pe competitivitatea companiilor engleze. Desigur in terminologia noastra, cheia avantajului competitiv explicit al Marii Britanii este avanatjul competitiv al companiilor cu activitatea in aceste domenii. Prin urmare, e important atat pentru companii, cat si pentru guverne sa recunoasca si sa intretina acesti factori pe care se bazeaza conditiile actuale de performanta deosebita a unor companii si sa alimenteze acele conditii care ar putea constitui noi avantaje competitive in viitor.

Totusi, din perspectiva lui Kay, este aproape inutil sa dezvolti configuratia competitiva interna existenta a sectoarelor si domeniilor, cand alte state si companiile lor deja detin un avantaj comparativ curent. El sustine ca e putin probabil ca incercarea de a copia succesul comparativ din alte parti sa imbunatateasca pe termen lung fortele economiei de acasa. Totusi, din cand in cand se pot inregistra succese, dupa cum arata decizia de a mentine industria europeana de aeronave civile contra celei americane dominante. Italia ar fi trebuit sa se retraga din sectoare precum imbracamintea si incaltamintea, unde tarile cu un nivel de salarizare scazut detin un avantaj comparativ puternic: totusi aceste doua sectoare constituie mari succese ale exportului italian. Astfel, contrar argumentului lui Kay, o tara nu ar trebui sa elimine in totalitate potentialul unei incercari coordonate de a copia sau chiar de a intrece performanta unor companii competitoare, avand deja un succes rasunator pe plan international.

O alta consecinta importanta a diferentierii intre companii si tari este posibilitatea de a trasa o linie de separatie si mai clara intre ceea ce ar fi benefic pentru o companie si ceea ce ar fi benefic pentru o economie. Acestea nu coincid intotdeauna. De exemplu, anumite actiuni ale companiilor in vederea imbunatatirii eficientei si competitivitatii lor internationale pot avea efecte negative asupra economiei in ansamblu, precum in cazul modului in care opereaza piata fortei de munca pentru a transfera problemele de angajare si pregatire la companii spre restul economiei. Deciziile companiilor asupra ISD mentionate mai sus pot constitui un alt potential exemplu al acestei nepotriviri. Astfel, intr-o economie isi pot desfasura activitatea firme foarte eficiente si competitive pe plan international, in timp ce acea economie devine in ansamblu mai putin competitiva sau se afla intr-un declin relativ. Este foarte posibil ca acesta sa fie cazul modelului economic care ia nastere in Marea Britanie: mici "parcele" de eficienta econmica, bogatie si competitivitate, adunate in jurul companiilor industriale de succes, coexistand cu performanta scazuta generalizata a economiei globale, caracterizata de stagnare, cresterea saraciei, inegalitate si ineficienta. Astfel, viitorul economiei Marii Britanii s-ar putea descrie ca o forma de "blana de leopard" - pete de succes pe fundalul unei degradari sociale crescande si al saraciei.

Un important corolar al acestei probleme este intrebarea daca intr-adevar este intelept sa ne gandim la tari ca fiind intr-o continua competitie economica. In timp ce companiile sunt evident in competitie - dezvoltandu-se si extinzandu-se sau dand faliment - tarile nu pot da faliment si disparea in lipsa succesului economic. Pur si simplu saracesc relativ. Singura modalitate prin care o tara poate sa dispara este in cazul cuceririi sale de catre o alta in urma unui razboi sau daca decide sa fuzioneze cu un alt stat. Astfel, tipul de competitie in in care sunt omplicate tarile de-a lungul unei dimensiuni destul de diferite fata de cea a stiintei economice conventionale. Desigur, exista ceva adevar in aceasta teza, in fond, tarile neconcurand in acelasi fel cu companiile sau cu aceleasi urmari. Insa, la alt nivel, este evident ca statele se intrec in termeni economice, chiar daca nu pentru a atrage investitii straine directe. Dar competitia dintre ele nu se limiteaza la atat, fiind descrisa de niste caracteristici atat de diverse, precum standardele comparative de viata si puterea militara.

In final, mai exista o ultima diferenta importanta intre companii si natiuni in privinta activitatii economice. Companiile "tind" sa exporte cea mai mare parte din productia proprie: se pare ca aproape 99%. Produsele sunt vandute pe pieta " exteana", o cantitate redusa fiind consumata in cadrul granitelorlor institutionale, muncitorilor, nefiindu-le permis consumul excesiv la acestora. Intr-adevar, companiile nu vand prea mult propriilor muncitori pe piata deschisa. Insa lucrurile stau diferit in privinta natiunilor. Cantitatea de produse (masurata in PIB) este consumata pe plan intern, de proprii cetateni, numai un mic procent fiind destinat exportului. Desigur, acesta difera de la tara la tara. In timp ce in Statele Unite au exportat putin peste 14% din PIB in 1996, Marea Britanie a exportat cu mult mai mult, aproape 30%, iar Germania un procent ceva mai scazut, 25%. Insa, dupa cum a aratat Krugman (1994a), cele trei blocuri economice ale Triadei ca intreg (SUA, Japonia si UE)au exportat aproape pe aceeasi cantitate - 10-11 procente in 1993 (vezi tabelul 6 de mai jos: motivele diferentelor dintre tarile individuale ale UE si UE ca intreg se justifica prin comertul statelor in cadrul UE).

Ceea ce Krugman a scos in evudenta, este ca poate accentul pus pe comert si competitivitate internationala in dezbaterile curente economice si politice este gresit, in conditiile in care acesta nu insumeaza decat 11% din PIB. In vederea cresterii economice si a standardelor de viata, adevarata problema devine aceea a schimbarilor in productivitatea nationala per se fara a acorda prea multa importanta dimensiunii comparatiilor internationale. Aici ne reantalnim cu problemele ridicate in prima parte a acestui capitol. Ceea ce inseamna ca discutiile pe seama competitivitatii ar trebui sa se limiteze la o portiune mult mai mica a economiei - sectorul comercial international - fiind indicat sa ne abtinem sa extindem preocuparea de a fi "competitivi pe plan international" tuturor celorlalte aspecte ale vietii economice.

Tabelul 6 Evolutii in gradul de deschidere al economiilor, 1972-1996 (suma exporturilor si importurilor ca procent din PIB, preturi de piata)

^a PPP definit ca numarul de unitati ale unei monede nationale necesare in vederea cumpararii aceleiasi cantitati de bunuri si servicii de pe piata precum 1$ poate cumpara in SUA

^b

^c Suma comertului cu bunuri (1996) si a comertului cu servicii (1995) exprimata ca procent din PIB, 1996

^d Numai Republica Ceha

Surse: Extrase din: Banca Angliei, Buletinul Trimestrial (feb. 1996), tabelul B, p.72; Economia Europeana (UE), 42 (1998); 58 (1994); 63 (1997); Cartea Statistica Anuala a Republicii China, 1983, 1993, 1997; Raportul Anual al OMC 1997, vol 2, tabelele 1.5 (p.4) si 1.7 (p.5); cifrele PPP extrase din Atlasul Bancii Mondiale 1998

In acest sens ramane un sector semnificativ "pus la adapost", in special implicand cheltuielile de bunastare si o mare parte din economia de servicii comercializate privat care nu este - si nuci nu trebuie sa fie - subiectul tuturor capriciilor si presiunilor asociate notiunii de "competitiv pe plan international". De aici absurditatea utilizarii "competitivitatii internationale" ca justificare pentru scaderea salariilor si a conditiilor de munca in domenii precum intretinerea curateniei in birouri si alte activitati de servicii necomerciale. Administratorii si menajerele "nu concureaza".

Desigur, acest argument e binevenit si are importanta lui. Insa poate fi acuzat de autosuficienta. Angajarea in comertul international are importante "efecte demonstrative" pentru activitatea economica interna generala si "efecte potentiale de invatare" pentru noii exportatori. In lipsa acesteia, nivelul general al productivitatii interne ar putea sa scada cu usurinta sub cel al celei mai bune practici, iar nivelurile activitatii ar putea stagna. Problema politicii este de a stabili un echilibru intre performanta competitiva a sectoarelor comercoale internationale si conditiile pentru restul economiei. Nu ar trebui sa folosim retorica "competitivitatii" pentru a justifica exploatarea si truda. De asemenae, sectoarele necomerciale nu trebuie sa stabileasca un plafon de costuri foarte ridicate care ar dauna exportatorilor.

Putem merge mai departe cu aceste argumente, analizand datele comparative din tabelul 6. Poate deveni periculos atunci cand o proportie prea mare a activitatii economice este dededicata pietei internationale. Tabelul 6 ofera date asupra nivelului general de deschidere a economiilor (exporturi plus importuri ca procent din PIB) pentru perioada 1972-1996.

Desigur state precum Thailanda, Malaysia, Hong Kong, Singapore, Taiwan, Coreea si Filipine au fost cele mai vulnerabile in economia internationala. Intreaga lor prosperitate se datora exportului, neavand un sector intern "protejat" mai insemnat pe care sa se bazeze. Economiile cele mai putin vulnerabile sunt cele precum Triada cu 75-80% din PIB constand in activitate economica pur interna, capabila sa joace rolul de "tampon" in vremuri de recesiune. Aceste economii pot depasi mult mai usor orice recesiune a activitatii economice globale, cauzata de politici sau alte schimbari economice. De exemplu, majoritatea economiilor recent industrialozate din Asia de Est sunt de fapt prizionerele politicilor comerciale ale Statelor Unite, Japoniei sau Uniunii Europene. Pana la declansarea recentei crize economice, erau puternic dependente de tarile avansate, ramanand cu mari surplusuri comerciale cu una sau alta din acestea. Schimbarile in politicile interne ale economiei Triadei ar putea avea consecinte serioase pe viitor in tarile recent industrializate. Aceste state din Asia sunt evident puternic dependente de continuitatea unui sistem comercial international liberal si deschis, lucru care depinde aproape in intregime de Triada. Desigur, o data cu maturizarea acestor state, vor urmari caracteristicile economiilor avansate mai vechi, devenind mai putin dependente de comert pentru mentinerea prosperitatii lor. Aceste elemente ar trebui sa ne previna asupra pierderii din vedere a vulnerabilitatii structurale continue a tarilor recent industrializate din Asia de Est. Ultimele evenimente au dovedit ca acestea nu erau atat de competitive precum pareau, sau cum ne temeam, dupa cum vom vedea in capitolul 5 cand vom discuta mai amanuntit criza Est - Asiatica.