| CATEGORII DOCUMENTE |
| Agricultura | Asigurari | Comert | Confectii | Contabilitate | Contracte | Economie |
| Transporturi | Turism | Zootehnie |
CONTINUTUL TEMATIC AL CURSULUI:
Definirea, locul, rolul si atributiile intreprinderilor moderne de productie
Trasaturile si componentele de baza ale unei intreprinderi de productie
Tipologia intreprinderilor de productie industriala
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
Barbulescu, Ctin. (colectiv), Economia si gestiunea intreprinderii, Ed. Economica, Bucuresti, 1995;
Panzaru, S., Politici manageriale de productie, Ed. Fundatiei "Romania de Maine", Bucuresti, 2003;
Panzaru, S., Sisteme de organizare a productiei, Ed. Fundatiei "Romania de Maine", Bucuresti, 2003;
CURSURI SINTEZA
1. OBIECTUL SI DOMENIILE DE ABORDARE A ECONOMIEI INTREPRINDERII
Economia intreprinderii este o disciplina teoretico-aplicativa care asigura cunostinte fundamentale despre procesele economice care au loc la nivel microeconomic, dar directioneaza abordarile spre domeniul economico-organizatoric. Alte discipline completeaza studiul complex al intreprinderii, cum ar fi: managementul, dreptul, sociologia, contabilitatea, statistica, tehnologiile etc. Economia intreprinderii ca stiinta cauta raspuns la o serie de intrebari si are in vedere relatiile acesteia cu piata. Economia intreprinderii face parte din grupa stiintelor economice care se ocupa cu relatiile si procesele ce au loc in subsistemul tehnico-productiv si subsistemul informational -decizional al intreprinderii. Economia intreprinderii este o stiinta interdisciplinara, in legatura directa cu alte stiinte (discipline) economice si stiinte conexe (management, marketing, drept, economia muncii, contabilitate, finante etc.).
De studiat: Barbulescu, C. s.a., Economia si gestiunea intreprinderii, Ed. a II-a, Bucuresti, 1999, p.21-23.
2. Definirea, locul, rolul si atributiile intreprinderilor moderne de productie
Intreprinderea industriala reprezinta o unitate economica de baza in cadrul economiei nationale. Ea este veriga primara, de baza a economiei, la nivelul careia se desfasoara activitatile de productie specifice profilului ei.
Intreprinderea de productie industriala este veriga organizatorica unde are loc fuziunea dintre factorii de productie (resurse umane si material-organizatorice) cu scopul de a produce si desface bunuri economice in structura, cantitatea si calitatea impusa de cererea de pe piata si obtinerea de profit.
Unii autori sunt de parere ca intreprinderea este un sistem care produce bunuri si servicii destinate vanzarii, realizate cu ajutorul mijloacelor fixe si umane, avand structura si finalitate economica, precum si autonomie decizionala.
Intreprinderea industriala, ca forma specifica de intreprindere, reprezinta o unitate economica in care se desfasoara in mod direct, nemijlocit, procesul de productie industrial. Ea mai poate fi definita si ca reprezentand o unitate de baza a economiei nationale, care dispune de resurse fizice, umane si financiare, pe care un colectiv de oameni le foloseste pentru realizarea procesului de productie pe baza principiilor de eficienta si rentabilitate, in vederea obtinerii de bunuri, executarii de lucrari si servicii cu caracter industrial destinate satisfacerii cerintelor pietei interne si externe.
Scopul principal al unei intreprinderi consta in fabricarea de bunuri, executarea de lucrari sau prestarea de servicii pentru a satisface cerintele pietei, in conditiile unui context relational economic client-furnizor, in care intreprinderea joaca alternativ unul sau altul din aceste roluri.
Privita in ansamblul, ca unitate organizatorica constituita pentru realizarea unei activitati industriale, specifica ramurii sau subramurii din care face parte, intreprinderea este atat utilizatoare de resurse, cat si sursa de bogatie si detinatoare de puteri economice.
Prin obiectul activitatii ei, o intreprindere industriala are rolul de a administra cu eficienta maxima mijloacele de care dispune, de a asigura indeplinirea ritmica si integrala a productiei prevazute, ridicarea calitatii produselor, folosirea completa a capacitatilor de productie, modernizarea proceselor tehnologice, cresterea productivitatii muncii, reducerea continua a cheltuielilor de productie si sporirea pe aceasta baza a profiturilor.
In contextul noilor abordari ale conceptului de intreprindere in economia de piata, aceasta este privita ca un grup de persoane, organizat pe baza unor criterii juridice, economice si tehnologice, care concepe si realizeaza un proces de productie specific, in vederea oferirii pe piata a produselor executate pentru satisfacerea anumitor nevoi si cerinte ale clientilor sai.
In functie de profilul activitatii intreprinderii, produsele executate se pot prezenta sub forma de bunuri materiale pentru consum productiv (materii prime si materiale, energie, echipamente de productie etc.) sau individual (bunuri alimentare, de larg consum, de folosinta indelungata s.a.), lucrari (tehnologice, de montaj, de reparatii sau de alta natura) si servicii (personale, de afaceri, publice sau pentru alte necesitati).
De studiat: Panzaru, S., Sisteme de organizare a productiei, Ed. Fundatiei "Romania de Maine", Bucuresti, 2003, p. 12-13.
3. Trasaturile si componentele de baza ale unei intreprinderi de productie
Caracteristicile principale ale intreprinderii de productie sunt:
- unitatea tehnico-productiva;
- unitatea organizatorico-administrativa;
- unitatea economico-sociala.
Unitatea tehnico-productiva este determinata de faptul ca intreprinderea de productie dispune de un complex de factori, in anumite raporturi cantitative si calitative, astfel incat sa fie realizat in conditii de eficienta obiectivul stabilit de catre aceasta.
In cadrul acestei trasaturi de baza se evidentiaza doua aspecte principale:
a) omogenitatea procesului tehnologic in toate subunitatile de productie de baza specializate in executarea anumitor produse sau componente ale acestora;
b) unitatea productiei fabricate in intreprindere.
Pentru intreprinderile caracterizate prin omogenitatea procesului tehnologic, in cadrul subunitatilor sale de productie de baza, procesul tehnologic este asemanator, utilizandu-se masini si utilaje cu aceeasi destinatie tehnologica, muncitorii au aceeasi profesie si grad de calificare, iar modul de organizare al acestor subunitati este asemanator.
In cadrul unitatilor de productie ale intreprinderii pot exista diferite variante de unitati tehnico-productive, si anume:
cele constituite in unitati de productie pentru executarea unui anumit stadiu sau a unei anumite faze a procesului tehnologic pentru toate produsele sau piesele prevazute in planul intreprinderii (sectii de turnatorie, forja, prelucrare mecanica si montaj unde sa se execute piese turnate sau forjate sau sa se realizeze operatii de prelucrare mecanica sau montaj pentru toate produsele);
unitati de productie pentru executarea unui anumit tip de produs, reunindu-se in cadrul fiecareia toate stadiile sau fazele necesitate de executarea lui;
se organizeaza sectii de productie pentru executarea anumitor stadii ale procesului de productie, de regula pregatitoare, pentru toate produsele intreprinderii, urmand a se constitui sectii de productie pentru executarea celorlalte stadii ale procesului tehnologic (de prelucrare, finisaj sau montaj) pe fiecare produs in parte.
Unitatea organizatorico-administrativa este data de faptul ca la infiintarea intreprinderii se stabileste pentru aceasta un sediu, un obiect al activitatii, o denumire, un complex de mijloace de productie, un personal si o conducere proprie.
Din aceasta perspectiva intreprinderea are urmatoarele caracteristici:
a) poate decide asupra produselor sau serviciilor care vor fi oferite pe piata;
b) poate decide asupra metodelor de management care vor fi utilizate;
c) poate decide asupra modului de utilizare a resurselor si a modului de impartire a profitului.
Unitatea economico-sociala este data de faptul ca intreprinderea este organizata si functioneaza pe baza principiilor de rentabilitate si de eficienta economica.
Din aceasta perspectiva, intreprinderea se caracterizeaza din punct de vedere economico-social prin urmatoarele:
a) are in dotare mijloace de productie proprii;
b) functioneaza pe baza strategiei si tacticii stabilite de conducerea acesteia in vederea realizarii obiectivului propus;
c) poate fi desfiintata, reorganizata sau poate sa-si modifice obiectul de activitate, denumirea sau sediul pe baza unor hotarari ale organelor care au constituit-o;
d) isi desfasoara activitatea pe baza de autofinantare;
e) trebuie sa asigure cunoastere temeinica a pietelor de desfacere in vederea realizarii integrale a productiei.
De studiat: Panzaru, S., Sisteme de organizare a productiei, Ed. Fundatiei "Romania de Maine", Bucuresti, 2003, p. 21-24.
4. Tipologia intreprinderilor de productie industriala
Exista numeroase clasificari ale intreprinderilor industri-ale, de fiecare data luandu-se in considerare anumite criterii. In continuare prezentam o clasificare a intreprinderilor, dupa unele criterii, cum ar fi:
1) Dupa forma de proprietate;
2) In functie de modul de constituire si utilizare a patrimoniului;
3) In functie de apartenenta nationala;
4) In functie de gradul de marime (dependent de numarul de salariati, cifra de afaceri, marimea capitalului sau a profitului);
5) In functie de gradul de continuitate a procesului de productie;
6) In functie de gradul de specializare;
7) In raport cu felul materiilor prime folosite;
8) In raport cu felul produsului fabricat si destinatia economica;
9) In raport cu gradul de specializare.
De studiat: Panzaru, S., Sisteme de organizare a productiei, Ed. Fundatiei "Romania de Maine", Bucuresti, 2003, p. 28-36.
5. FUNCTIUNILE INTREPRINDERILOR
Functiunile intreprinderilor se realizeaza prin atributiile sale:
In domeniul stabilirii indicatorilor economici, al executarii si controlului indeplinirii lor;
In domeniul productiei;
In domeniul comercial;
In domeniul financiar-contabil;
In domeniul cercetarii si dezvoltarii;
In domeniul activitatilor de personal.
De studiat: Panzaru, S., Sisteme de organizare a productiei, Ed. Fundatiei "Romania de Maine", Bucuresti, 2003, p. 15-20.
6. RELATIILE ECONOMICE ALE INTREPRINDERII. MEDIUL INTREPRINDERII
La nivelul economiei nationale (nivelul macroeconomic), ansamblul activitatilor economico-sociale privite in unitatea si interdependenta lor dinamica se desfasoara in cadrul national, statul istoriceste constituit. La nivelul microeconomic apar numerosi agenti (indivizi) care actioneaza fiecare cu o anumita autonomie, dar in interiorul unui cadru institutional complex care organizeaza interdependentele din ei. Activitatea privata are loc, in general, in cadrul familiei si implica consumul de bunuri pentru satisfacerea directa a nevoilor. Agentii economici sunt indivizi, grupe de indivizi sau organizatii care constituie entitati de baza ce actioneaza in economie. Fiecarui agent ii corespunde un centru de decizie autonom. Raritatea resurselor face ca fiecare agent economic sa ia decizii in procesul de productie cu privire la asigurarea diferitelor resurse ce au destinatii si utilizari alternative
Mediul intreprinderii
Notiunea de mediu ambiant este foarte complexa, incluzand un ansamblu de factori eterogeni - de natura economica, sociala, politica, stiintifico-tehnica, juridica, geografica, demografica, factori naturali etc. - ce actioneaza pe plan national si international asupra intreprinderii, influentand puternic relatiile cu piata si deciziile acesteia.
A. MICROMEDIUL intreprinderii cuprinde ansamblul componentelor cu care aceasta intra in relatii directe, pe termen scurt. Dintre acestea fac parte: a) furnizorii de marfuri. b) prestatorii de servicii c) furnizorii fortei de munca d) clientii. e) concurentii. f) organismele publice.
B. MACROMEDIUL (MEGAMEDIUL) cuprinde ansamblul factorilor de ordin general, cu actiune indirecta si pe termen lung asupra activitatii intreprinderii. In general, printre componentele macromediului intreprinderii se numara: a) mediul demografic; b) mediul economic; c) mediul tehnologic; d) mediul cultural; e) mediul politic; f) mediul juridic; g) mediul natural; h) mediul international.
De studiat: Barbulescu, C. s.a., Economia si gestiunea intreprinderii, Ed. a II-a, Bucuresti, 1999, p.52-56.
7. RELATIILE COMPLEXE INTREPRINDERE-PIATA
Studiul pietei constituie premisa, punctul de plecare in activitatea intreprinderii. In fluxul aprovizionare - productie - desfacere, primul stadiu (aprovizionarea) si ultimul (desfacerea) reflecta legatura intreprinderii cu piata. In general, pentru a fi eficienta, cercetarea de piata trebuie sa raspunda la intrebari, cum sunt: Ce piete ofera cele mai bune perspective pentru produsul respectiv? Ce modificari trebuie aduse produsului pentru a se vinde mai bine? Ce pret trebuie fixat pentru produsul respectiv? Ce venituri se obtin prin exportul produsului ? etc. d) Orientarea activitatii intreprinderii catre obiectivele prioritare, cum sunt: satisfacerea in conditii superioare a nevoilor consumatorilor, prin produsele create si oferite, cresterea eficientei economice, pe baza sporirii vanzarilor totale si a profitului realizat pe fiecare produs. In acest context se impune promovarea unui management anticipativ, prevederea si cunoasterea permanenta a modificarilor in perspectiva ale pietei, identificarea strategiilor optime de actiune. Analiza concurentei si a factorilor de monopol nu poate gravita doar in jurul problemei pretului. Profitul nu poate fi considerat ca fiind singura motivatie in functionarea mecanismului economiei de piata, oricat ar fi el de important. Concurenta consta dintr-o multitudine de forme de comportament ce se manifesta in cadrul relatiilor dintre furnizori pentru captarea interesului unei clientele cat mai numeroase. Pentru definirea acestor forme trebuie avute in vedere urmatoarele aspecte: interesele si aspiratiile clientelei, tinand seama de faptul ca aceasta este eterogena. In economia de piata concurenta apare ca o necesitate obiectiva, face parte din "regulile de joc" ale pietei. Activitatea de piata a intreprinderii este marcata de prezenta intreprinderilor concurente, care isi disputa oportunitatile oferite de aceleasi piete. In dubla lor ipostaza de cumparatori si vanzatori, intreprinderile isi plaseaza competitia dintre ele in doua planuri: pe de o parte, isi disputa furnizorii, prestatorii de servicii, disponibilitatile de forta de munca etc., iar pe de alta parte isi disputa clientii, urmarindu-se obtinerea celor mai avantajoase conditii in asigurarea resurselor si in plasarea produselor proprii pe piata. Statul trebuie sa se implice in asigurarea unui cadru si climat concurential normal, ceea ce presupune: . autonomia intreprinderii; . libertatea de infiintare a oricarui tip de intreprindere; . promovarea celor mai rentabile produse din punct de vedere a intereselor fiecarei firme; . reglementari economico-financiare egale pentru toti agenti economici, indiferent de forma de proprietate, marime etc.; . formarea libera a preturilor; . stabilirea prin reglementari bugetare a obligatiilor fata de stat; . masuri pentru favorizarea participarii intreprinderii pe piata externa; . reglementari clare pentru sanctionarea, prin instanta judecatoreasca, a firmelor nerentabile etc.
De studiat: Barbulescu, C. s.a., Economia si gestiunea intreprinderii, Ed. a II-a, Bucuresti, 1999, p.57-58.
Productia unei intreprinderi cuprinde ansamblul produselor (bunurilor materiale, lucrarilor si serviciilor) executate de aceasta intr-o perioada stabilita, pentru satisfacerea anumitor nevoi, cerinte, preferinte si dorinte ale diferitelor categorii de clienti (beneficiari).
Productia in unitati naturale este definita printr-un ansamblu de indicatori care precizeaza volumul productiei pe feluri, tipuri, modele si variante de produse, exprimat in unitati naturale adecvate.
Unitatile naturale sunt acele unitati de masura care corespund destinatiei si insusirilor fizice ale produselor, ca de exemplu: bucati, seturi, metri, metri patrati, kilowati etc., sau unitati de greutate-tone, kilograme s.a.
Clasa de produse cuprinde o categorie de articole din cadrul unei familii care are o anumita legatura functionala.
Familia de produse grupeaza toate clasele care satisfac o anumita nevoie primara in aceleasi conditii.
Linia de produse cuprinde o categorie de articole din cadrul unei clase, aflate intr-o stransa legatura, ca urmare a functionarii similare, a comercializarii catre aceleasi grupe de clienti, sau prin unitati de desfacere identice, a distributiei prin retele de acelasi tip, a vanzarilor la preturi asemanatoare etc.
Produsul (articolul) este elementul primar al nomenclatorului de produse executat si oferit pe piata de intreprinderea producatoare.
Tipul, modelul sau varianta de produs grupeaza toate articolele din cadrul unei linii, care prezinta o anumita forma diferentiata sub raport constructiv, functional, dimensional, estetic etc. fata de celelalte forme posibile.
Ansamblul produselor (articolelor) din nomenclatorul intreprinderii, pe care acesta le produce la un moment dat pentru a le oferi clientilor sai reprezinta sortimentul de produse al acesteia.
Productia marfa executata (fabricata) exprima valoarea productiei finalizate sub raportul executiei in perioada considerata (de fundamentare), care este destinata vanzarii (livrarii) catre clientii (beneficiarii) intreprinderii.
Acest indicator include valoarea produselor executate pentru clientii intreprinderii, care au fost incepute fie in perioada pentru care se face fundamentarea indicatorului, fie in perioadele anterioare acesteia, urmand a fi terminate sub aspectul executiei in perioada de fundamentare.
Acest indicator nu include valoarea produselor destinate clientilor intreprinderii care au fost lansate in productie, dar vor fi finalizate sub raportul executiei in perioadele urmatoare celei de fundamentare.
Elementele componente ale productiei marfa executate (Pme) sunt urmatoarele: valoarea produselor finite - Pfv; valoarea pieselor de schimb necesare acestora - Psv; valoarea semifabricatelor - Sfv; valoarea altor bunuri materiale executate in diferite verigi de baza, auxiliare si anexe ale intreprinderii pentru vanzare la clientii acesteia - Abv; valoarea lucrarilor executate - Le; valoarea serviciilor prestate pentru clientii intreprinderii - Se;
valoarea prelucrarilor efectuate la materialele primite de la clienti - Pmc.
Cifra de afaceri ale unei intreprinderi este reprezentata de suma totala a veniturilor incasate de aceasta din exploatare
In industrie, sau in alte sectoare ale economiei, cifra de afaceri aferenta activitatii de baza este cunoscuta si sub denumirea de productie marfa vanduta (livrata sau facturata).
Productia exercitiului este indicatorul valoric care exprima intregul volum al activitatii de productie a intreprinderii in perioada considerata (de fundamentare), concretizat in produse terminate dar si neterminate sub raportul executiei.
Valoarea adaugata este indicatorul care exprima plusul de valoare care se obtine prin activitatea productiva a intreprinderii, peste valoarea resurselor materiale, lucrarilor si serviciilor primite din afara acesteia (de la diversi furnizori) si consumate in procesul ei de productie. Ea evidentiaza aportul intreprinderii in executarea produselor, capacitatea ei de a crea valoare.
Valoarea adaugata neta (Van) exprima valoarea nou creata in perioada considerata (de fundamentare) in activitatea de productie a unei intreprinderi
Valoarea adaugata neta se determina prin scaderea din valoarea adaugata a intreprinderii a cheltuielilor cu amortizarea imobilizarilor acesteia.
Valoarea consumului intern productiv, cunoscuta si sub numele de circulatie interna, exprima valoarea subansamblelor, pieselor, semifabricatelor, lucrarilor si serviciilor executate in cadrul unor verigi de productie ale intreprinderii si consumate in scopuri productive (pentru obtinerea productiei prevazute) in alte verigi ale aceleiasi intreprinderi.
De studiat: Panzaru, S., Politici manageriale de productiei, Ed. Fundatiei "Romania de Maine", Bucuresti, 2003, p. 83-110
9. DIVERSITATEA CRITERIILOR DE DELIMITARE A INTREPRINDERILOR MICI si MIJLOCII
Desi nu exista o definitie unanim acceptata a IMM, marimea acestora este interpretata in functie de o serie de elemente comune, specifice unor tari sau grupe de tari. In tarile Uniunii Europene se considera drept limite maxime dimensionale ale IMM numarul de 500 de angajati si participarea unei firme mai mari la detinerea a nu mai mult de o treime din capital. In anumite domenii de activitate capitalul fix constituie indicatorul cel mai relevant, deoarece reprezinta potentialul productiv real al intreprinderii, chiar si atunci cand acest capital este utilizat doar partial din considerente economice. In UE foloseste limita de 50 de salariati pentru intreprinderile mici si cea de 500 pentru intreprinderile mijlocii.
Importanta economica si sociala a intreprinderilor mici si mijlocii
Importanta deosebita acordata IMM-urilor in majoritatea tarilor dezvoltate se datoreaza unor solide fundamente economice si sociale. Intreprinderile mici si mijlocii sunt mult mai receptive la nevoile pietei, mai adaptabile la modificari si inovatii, raspund mai bine exigentelor consumatorilor, aducand o imbunatatire semnificativa mediului concurential. Cooperarea intre intreprinderi se diversifica si se realizeaza pe noi coordonate in conditiile dezvoltarii IMM-urilor. Astfel, unele intreprinderi care produceau produse de serie mare si executau prin cooperare seriile mici si fabricatiile de rutina, in prezent, in vederea sporirii capacitatii de adaptare la cerintele tot mai diversificate ale beneficiarilor, 'cedeaza" spre a fi executate prin cooperare seriile mari si productia de rutina si isi asigura fabricarea prin forte proprii a seriilor mici si a unicatelor. Asistam, astfel, la fragmentarea activitatii intreprinderii ca urmare a executarii integrale sau partiale a operatiilor tehnologice in fabricatia pe baza de cooperare. Intreprinderile mici si mijlocii gestioneaza mai bine forta de munca, dovedind mai multa flexibilitate datorita modului specific de organizare si legislatiei muncii. Se practica cedarea de catre intreprinderile mari catre IMM-uri a fabricarii unor repere, subansamble care in acest mod sunt realizate la costuri de productie mai mici datorita nivelului mai redus al salariilor. In industriile de proces si pe santierele navale se utilizeaza munca in regie, conform careia IMM-urile furnizeaza personal muncitor intreprinderilor mari pentru executarea anumitor lucrari. Flexibilitatea mare a IMM-urilor este legata de dimensiunile lor si implicit de structura organizatorica, de caracteristicile echipamentelor din dotare. De fapt, acesta este cel mai important avantaj al IMM-urilor, deoarece le confera o capacitate mare de adaptare la un mediu economic complex, caracterizat prin presiune concurentiala si prin evolutie tehnologica rapida. Aceasta capacitate de adaptare a intreprinderilor la schimbarile exogene ale mediului se numeste 'flexibilitate de raspuns', care le da posibilitatea mentinerii pe piata, caracteristica mai importanta decat marimea profitului. Aceasta flexibilitate este un important factor de competitivitate si asigura IMM-urilor o mai buna rezistenta in perioada de criza. Datorita acestor avantaje pentru societate, in diferite tari se acorda facilitati speciale in cazul infiintarii IMM-urilor.
De studiat: Barbulescu, C. s.a., Economia si gestiunea intreprinderii, Ed. a II-a, Bucuresti, 1999, p.39-45.
10. GESTIONAREA COSTURILOR DE PRODUCTIE ALE INTREPRINDERILOR
Costul de productie cunoaste mai multe definitii, dar cea mai larga utilizare o are aceea potrivit careia costul de productie este expresia monetara (valorica) a consumului de factori de productie pentru obtinerea unui bun sau serviciu sau, altfel spus, reprezinta totalitatea cheltuielilor legate de consumul de factori de productie, in vederea producerii si vanzarii bunurilor economice (bunuri materi-ale si servicii).
In nivelul costului de productie se concretizeaza in expresie valorica cheltuielile cu munca vie si cu munca trecuta, materializata, necesitatea de obtinere a unui anumit volum de productie, precum si gradul de eficienta al folosirii resurselor de productie ale intreprinderii.
In cadrul relatiei dintre cost si pret, costul de productie oglindeste doar o parte a pretului de vanzare, respectiv aceea care reprezinta cheltuiala de resurse suportata de agentii economici producatori (valoarea mijloacelor de productie consumate - cheltuieli materiale plus cheltuielile cu forta de munca - cheltuieli salariale).
Costul global variabil cuprinde acele cheltuieli care se modifica in functie de volumul productiei, din acestea facand parte cheltuielile cu materii prime, materiale, combustibilul si energie consumate in scopuri tehnologice, cheltuielile cu salariile directe, contributiile aferente salariilor directe s.a.
Costul mediu unitar exprima costurile globale pe unitatea de produs, fiind format dintr-un cost mediu fix si un cost mediu variabil, cores-punzator structurii costului global.
Costul marginal expri-ma sporul de cost total necesar pentru obtinerea unei unitati suplimentare de productie, el masurand variatia costului total pentru o variatie infinit mica a cantitatii de productie.
Pentru fundamentarea costurilor de productie se intocmeste sectiunea de plan "Costuri de productie'.
Tipologia (structura) costurilor pune in evidenta rolul si semnificatia economica a acestora din diferite unghiuri de vedere (criterii) ale analizei economice si ale comportamentului agentilor economici.
Cea mai generala tipologie a costurilor exprima clasificarea acestora dupa trei grupe de criterii:
Dupa relatia dintre evolutia diferitelor cheltuieli si modificarea productiei
Dupa modul de raportare a costurilor de productie (totale, fixe sau variabile) la productia obtinuta.
Interdependenta dintre cresterea productiei si cresterea costului total de productie.
Pentru stabilirea indicatorului "Cheltuieli de productie la 1000 lei productie marfa' se poate utiliza urmatoarea relatie de calcul, care porneste de la nivelul cantitatilor si costurilor unitare, tinand seama de preturile stabilite pentru fiecare produs din nomenclatorul intreprinderii:
unde: Chp - reprezinta cheltuielile de productie la 1000 lei productie marfa; Q-cantitatea de productie pentru un produs "i'; cpi - costul de productie unitar pentru un produs "i'; Pi - pretul unitar pentru produsul "i'.
Cheltuielile de productie si cheltuielile materiale la 1000 lei productie marfa se determina pe baza costului productiei marfa obtinut prin insumarea celor doua mari grupe de cheltuieli, din care s-au scazut cheltuielile efectuate pentru alte activitati decat activitatea de baza si tinand seama de valoarea productiei marfa planificate, folosind modalitatile de calcul prezentate anterior.
Principalele cai de reducere a costului productie sunt
Reducerea cheltuielilor materiale:
Cresterea productivitatii muncii:
Rationalizarea cheltuielilor administrativ-gospodaresti
4. Reducerea cheltuielilor neeconomicoase.
De studiat: Panzaru, S., Politici manageriale de productiei, Ed. Fundatiei "Romania de Maine", Bucuresti, 2003, p. 180-220
11. DEFINIREA SI ALEGEREA STRATEGIEI INTREPRINDERII.
PLANUL DE AFACERI AL INTREPRINDERII
Intr-o acceptiune foarte larga, regulile care presupun anumite actiuni pentru etapele unui proces decizional constituie o strategie. Din punct de vedere formal, strategia este o functie de informatie existenta la un moment dat, functie care ia valori pe multimea de alternative accesibile momentului respectiv. Michael E. Porter, profesor la Harward Business School, considera ca strategia intreprinderii trebuie sa-i permita acesteia sa obtina un avantaj concurential durabil in fiecare sector de activitate. Strategia este o viziune asupra viitorului intreprinderii; urmareste un obiectiv fundamental, compus din obiective partiale de atins, stabileste cai si mijloace de realizare. Printre elementele de definire a strategiei firmei, cel de sinergie ocupa un loc important. Sinergia poate fi reprezentata prin relatia "2+2=5" simbolizand faptul ca efectul de complementaritate da rezultate superioare comparativ cu fiecare efect luat separat. Pentru a-si indeplini scopul, intreprinderea va face apel la unele resurse si mijloace. O strategie, chiar daca este bine elaborata, poate esua din cauza factorilor implicati a caror scopuri sunt antagonice. Intreprinderea trebuie sa aleaga, deci, modul de dezvoltare in viitor. Ce tactica se va utiliza pentru atingerea scopului sau scopurilor care au fost fixate? Sunt oferite mai multe posibilitati. Strategia aleasa va fi diferita, in functie de ipotezele facute cu privire la tendintele previzibile ale mediului.
Clasificarea strategiilor:
strategiile de specializare sau diversificare;
strategiile de crestere economica;
strategiile de alianta si cooperare;
strategia de abandon (retragerea);
Planificarea strategica
Planificarea strategica este o formalizare a strategiei alese, sub forma unor planuri, programe, bugete, in scopul punerii in aplicare a acesteia. Planul strategic este un instrument care serveste conducerii intreprinderii sa-si indeplineasca misiunea pe care o are si anume realizarea acesteia. Planificarea strategica este metoda clasica utilizata pentru elaborarea strategiei intreprinderii. Formularea strategiei economice nu este un proces liniar, ci unul iterativ, care conduce progresiv catre decizie. Strategia intreprinderii nu poate insa sa ia in calcul numai variabilele economice, mai cu seama in contextul economiei de piata moderne. Participarea crescanda a salariatilor intreprinderii la luarea deciziilor, presiunile diferitelor grupuri (consumatori, sindicate), rolul statului prin reglementarile legale, interesele personale ale membrilor intreprinderii etc. sunt aspecte de care trebuie sa se tina seama in elaborarea strategiei. Dimensiunea politica sau umana acopera tot ceea ce tine de influenta oamenilor, a grupurilor de indivizi in cautarea controlului sau puterii lor asupra destinelor intreprinderii, jocul dintre actorii prezenti care urmaresc, uneori, obiective contradictorii. Procesul de formulare a strategiei din aceasta perspectiva necesita o serie de masuri: . identificarea actorilor (indivizi, grupuri, organizatii, alte intreprinderii) cu care intreprinderea este in interactiune; . analiza dinamica a legaturilor dintre actori si intreprindere; . cunoasterea aliatilor si a eventualilor opozanti; . anticiparea eventualelor coalitii ce se pot forma; . anticiparea reactiei actorilor la transpunerea in practica a strategiei intreprinderii; . determinarea gradului de independenta strategica (ce poate face intreprinderea prin ea insasi, fara a recurge la alti actori); . selectarea si negocierea eventualelor coalitii; . stabilirea actiunilor care vor permite obtinerea de avantaje pentru intreprindere din formarea coalitiilor si a masurilor de contracarare a opozantilor; . anticiparea reactiei opozantilor. Ce-a de a treia dimensiune - organizatorica - urmareste sa dea raspuns la intrebarile: Ce tip de organizare exista in intreprindere? Ce proces de luare a deciziilor s-a folosit? Ce stil de avizare, motivare a membrilor intreprinderii va fi utilizat? Cum sunt controlate activitatile desfasurate de intreprindere?
Indicatorii de crestere folositi pentru fundamentarea planului de productie pot fi urmatorii: 1. Cheltuieli la 1000 lei productie marfa, 2. Cheltuieli materiale la 1000 lei productie marfa (cifra de afaceri); 3. Cheltuieli la 1000 lei productie marfa aferente produselor reproiectate si produselor noi asimilate; 4. Costul productiei marfa; 5. Cheltuieli comune ale sectiei de productie; 6. Cheltuieli generale ale intreprinderii; 7. Costul unitar al produsului; 8. Calculul influentelor din modificari de preturi si tarife asupra productiei marfa si costurilor; 9. Program de masuri pentru reducerea costurilor si a cheltuielilor materiale.
Planul de afaceri al intreprinderii
Planul de afaceri este un concept nou aparut, legat de punerea in practica a obiectivelor strategice; este un instrument de prezentare a obiectivelor si a modului de realizare a acestora. Planul de afaceri este un studiu complex care se elaboreaza in vederea inceperii unei afaceri, atunci cand intreprinderea se restructureaza si solicita un credit pentru investitii, in caz de fuziune, divizare etc. Planul de afaceri permite investitorilor sa cunoasca starea actuala si perspectivele intreprinderii in competitie cu alti parteneri. Planul de afaceri abordeaza corelat activitatile de: productie, comercializare si financiare, folosind metode de cuantificare si indicatori tehnici si economico-financiari pentru analiza perioadei anterioare si pentru proiectare. Oportunitatea intocmirii planului de afaceri este determinata de: . necesitatea evidentierii imaginii de ansamblu a afacerii, a valorificarii intr-un grad inalt a punctelor strategice forte pentru obtinerea de avantaje competitive prin diminuarea riscului generat de punctele strategice critice; . evaluarea unor idei de afaceri, evidentierea sanselor de succes a afacerilor in curs, realizarea unor imagini clare ale fezabilitatii afacerii; . necesitatea inlesnirii conducerii afacerii sau a directiei de afaceri, dat fiind faptul ca acesta cuprinde repere ale diferitelor etape care exprima in esenta nivelurile de performanta ce trebuie atinse sau caile de actiune, daca acestea nu sunt atinse; . necesitatea comunicarii obiectivelor strategice, precum si a modului de abordare a eventualilor parteneri de afaceri, in cazul in care se doreste o asociere sau a bancilor, atunci cand se solicita finantarea. Planul de afaceri trebuie sa fie redactat intr-o optica de marketing.
Etapa "Analiza diagnostic"
Analiza diagnostic presupune reperarea simptomelor, a disfunctionalitatii unei firme, cercetarea si analiza faptelor si responsabilitatilor, identificarea cauzelor, elaborarea unor programe de actiune prin a caror aplicare practica se asigura redresarea sau ameliorarea performantelor. Diagnosticul economico-financiar este un instrument la indemana managerilor care permite formularea unor judecati de valoare, calitative si cantitative, privind starea, dinamica si perspectivele unui agent economic.
Etapa "Evaluarea activitatii viitoare"
Evaluarea strategica
In aceasta etapa a planului de afaceri se au in vedere principalele directii strategice si se elaboreaza planul ca instrument strategic in cadrul caruia elementele de baza sunt: planul de productie; planul de marketing-comercializare; planul financiar. Problema esentiala si punctul de pornire in elaborarea planului este sectiunea "piata de desfacere". Aceasta sectiune trebuie sa asigure o cunoastere clara a segmentului de piata a intreprinderii in vederea realizarii obiectivelor strategiei economice. Criteriile ce trebuie avute in vedere pentru determinarea tipului de piata si a perspectivelor de extindere a acesteia sunt subordonate cerintelor consumatorilor si posibilitatilor producatorilor. Evaluarea activitatii viitoare se concretizeaza in urmatoarele sectiuni ale planului de afaceri: a) PLANUL DE PRODUCTIE cuprinde: . proiectarea capacitatilor de productie pe intregul flux tehnologic; . descrierea completa si precisa a produselor proiectate si stabilirea cantitatilor ce se vor obtine anual (cel putin trei ani); . stabilirea necesarului de personal pe categorii si a fondului de salarii anual; . proiectarea consumurilor specifice si totale de resurse, in conditiile tehnologiilor de productie viitoare; . estimarea implicatiilor ecologice, inclusiv a impactului acestora asupra costurilor; . proiectarea costurilor unitare si a cheltuielilor pe elemente componente, produse si pe ansamblul intreprinderii. b) PLANUL DE MARKETING-COMERCIALIZARE Aceasta sectiune trebuie sa fie realista si bine documentata, in vederea realizarii vanzarilor proiectate si ocuparea segmentului de piata stabilit. Acest capitol al planului de afaceri cuprinde: . sinteza analizei de piata (populatie, consumul estimat pe fiecare produs, veniturile medii ale populatiei, numarul si puterea concurentilor, tendintele pietei produselor, cota de piata etc.); . analiza de produs (avantaje in comparatie cu alti competitori); . strategiile de marketing (preturi practicate, reclama, promovare etc.); . estimarea cantitatilor de produse ce se vor vinde, preturile unitare pe perioade, veniturile previzibile pe fiecare produs; . reteaua de distributie a intreprinderii si modul de asigurare a transportului produselor; sistemul de aprovizionare (cantitati de aprovizionat, preturi, furnizori, transport etc.). c) PLANUL FINANCIAR cuprinde: . bugetul de venituri si cheltuieli pentru perioada urmatoare, inclusiv rezultatele financiare si repartizarea lor pe destinatii. d) ANALIZA FINANCIARA cuprinde: . determinarea fluxului de numerar; . determinarea fluxului de numerar actualizat si calculul ratei interne de rentabilitate, in cazul in care se fac investitii; . indicatorii economico-financiari, determinati in scopul sustinerii avantajelor proiectului propus sau a viabilitatii intreprinderii, in urma masurilor de restructurare sau a investitiilor propuse. e) ANALIZA DE RISC cuprinde: . determinarea riscurilor activitatii viitoare (factori posibili de risc, cuantificarea factorilor de risc si impactul asupra cheltuielilor si veniturilor viitoare). In cazul solicitarii unor credite de la banci pentru functionarea normala a intreprinderii, in planul de afaceri trebuie estimat volumul acestora pe baza situatiei economice a intreprinderii. Planul de afaceri este completat cu anexe si diagrame (desene sau planuri ale produselor si obiectivului de investitii, contracte, prospecte etc.).
Etapa de implementare strategica a planului de afaceri
Odata evaluate alternativele propuse in planul de afaceri urmeaza implementarea lor in practica. De aceea, implementarea devine etapa urmatoare in ciclul de planificare a afacerii, adica o transpunere a planului in actiune. Etapa de monitorizare a planului de afaceri. Dupa implementarea planului de afaceri, acesta va trebui urmarit (monitorizat) pentru a analiza daca este indeplinit corespunzator. Monitorizarea afacerii presupune punerea unei intrebari de urmatorul tip: CUM STIM DACA AM OBTINUT CE NE-AM PROPUS? Etape de corectie In final, pentru inchiderea ciclului de planificare a afacerii, este necesar sa existe certitudinea ca obiectivele propuse sunt ferm urmarite. Daca insa exista abateri de la obiectivele planificate vor trebui intreprinse actiuni corective pentru a aduce afacerea in cursul ei firesc.
Principalele anexe ale planului de afaceri sunt urmatoarele: . Curriculum vitae al managerilor cheie; . Nomenclatorul de produse si situatia acestora; fisele tehnologice pe produse; . Referinte personale; . Studii de piata; . Informatii pertinente publicate (articole din ziare, referiri in carti etc.); . Patente, brevete, inventii, inovatii; . Analiza mediului ambiant al firmei; . Contracte semnificative: inchirieri; contracte de vanzare; contracte de aprovizionare; contracte de leasing; intelegeri de parteneriat; intelegeri privind stocul de actiuni; intelegeri cu angajatii; intelegeri intre concurenti; asigurari etc. . Dimensionarea necesarului de resurse; consumuri specifice de resurse. In majoritatea cazurilor, cu cat planul de afaceri este mai voluminos, cu atat este mai greu pentru un potential investitor sa-l citeasca atent, in intregime. Firma trebuie sa fie in stare sa demonstreze potentialilor investitori sau finantatori ca a depus o munca competenta pentru intocmirea planului sau de afaceri, iar continutul acestuia sa fie bine documentat. Prin folosirea anexelor se pot utiliza informatiile suplimentare solicitate de catre potentialii cititori, intr-o forma adecvata. Pe baza unei analize de detaliu si a puterii de sinteza a echipei de lucru complexe planul de afaceri elaborat trebuie sa fie concis, clar, sa contina toate informatiile necesare, obiectivele, rezultatele si sa exprime capacitatea "beneficiara a firmei".
De studiat: Barbulescu, C. s.a., Economia si gestiunea intreprinderii, Ed. a II-a, Bucuresti, 1999, p. 136-158, 388-340
12. PLANIFICAREA OPERATIVA A PRODUCTIEI
Planificarea operativa cuprinde mai multe etape: a) Programarea productiei, care consta in: . stabilirea parametrilor (normativelor) ce stau la baza programarii productiei; . determinarea momentului intrarii in fabricatie a fiecarui produs; . stabilirea ordinii de executie a fiecarui produs sau reper pe fiecare loc de munca; . elaborarea programelor de productie pe sectii, ateliere, locuri de munca; b) Lansarea in fabricatie a produselor, care cuprinde: . elaborarea documentatiei tehnologice si de consum de materii prime si energie pe produs, comanda sau ansamblu; . repartitia sarcinilor pe executanti, locuri de munca, cu precizarea termenului de livrare; c) Executia corecta a fabricatiei , incluzand: . pregatirea executarii produselor la nivelul sectiilor, atelierelor si locurilor de munca, cu respectarea tehnologiei; . exploatarea rationala a dotarii tehnice, a utilajelor, SDV-urilor, planificarea reparatilor; d) Urmarirea executiei, care vizeaza: . asigurarea circuitului obiectelor muncii prin sectii si ateliere, precum si realizarea operatiilor conform tehnologiilor; . evitarea dereglarilor in productie; . culegerea de informatii cu privire la stadiul de realizare a planului de productie stabilit.
De studiat: Barbulescu, C. s.a., Economia si gestiunea intreprinderii, Ed. a II-a, Bucuresti, 1999, p.186- 206.
13. GESTIONAREA RESURSELOR UMANE
Munca este factor primar al productiei, activ si determinant, care asigura antrenarea celorlalti factori in procesul productie, rezultand combinarea si utilizarea lor eficienta. Factorul munca este supus in prezent unor mutatii importante: reducerea relativa a timpului de munca prin substituirea accelerata a muncii cu capitalul; cresterea rolului efortului intelectual in procesul de productie, avand ca rezultat inlocuirea muncii vii cu procesele de automatizare si robotizare. Factorul uman poate fi abordat sub raport cantitativ, calitativ si structural.
Evaluarea si selectia personalului
Oferta de munca este o componenta a pietei muncii si este determinata de relatia pozitiva dintre pretul muncii (salariul) si cantitatea acesteia. Oferta de munca creste pe masura cresterii salariului. Pretul muncii (salariul) este determinat de interactiunea dintre cererea si oferta de munca. Factorii principali care influenteaza oferta de munca sunt nivelul salariilor si veniturile obtinute. Cand salariile cresc si veniturile cresc, oamenii au mai multi bani cu care isi pot procura bunuri si servicii si isi pot asigura "odihna", ceea ce inseamna ca ei pot munci mai putin. La selectia personalului se tine seama in primul rand ca obiectivele lucratorilor sa fie compatibile cu cele ale intreprinderii.
Organizarea eficienta a activitatii de personal
Pentru organizarea eficienta a activitatii de personal sunt necesare urmatoarele activitati si masuri: a) Elaborarea strategiei si politicii de personal, bazata pe: . banca de date privind situatia personalului; . studii previzionale complexe privind evolutia personalului; . stabilirea resurselor de recrutare si de stimulare a personalului in functie de aportul realizat; . analiza programului tehnic privind structura fortei de munca; . elaborarea strategiei si politicii de personal pe termen lung, pe profesii, meserii etc. b) Stabilirea necesarului actual de personal, prin: . elaborarea criteriilor de dimensionare a structurii si necesarului de personal; . studiul metodelor de munca si masurarea muncii; . evaluarea complexitatii lucrarilor si negocierea salariilor. In stransa legatura cu aceste abordari se elaboreaza normativele de munca specifice, se descriu posturile si se dimensioneaza formatiile de munca, se intocmeste programul de munca si se stabilesc salariile. c) Asigurarea numerica si calitativa structurala a personalului, pe baza: . stabilirii criteriilor de selectie si recrutare prin folosirea testelor de aptitudini; . asigurarea documentatiei pentru testare; . testarea pe profesii, meserii incadrarea in functie de rezultate; . negocierea prevederilor contractelor individuale; . urmarirea integrarii noilor angajati in activitatea intreprinderii si a respectarii contractului; . mentinerea unui climat bun de munca si conlucrarea cu factorii de decizie. d) Motivarea personalului, pe baza: . elaborarii unor criterii de evaluare a muncii; . aplicarea unor sisteme eficiente de salarizare; . mentinerea unor corelatii optime intre cresterea fondului de salarii si a veniturilor totale, intre cresterea productivitatii muncii si a salariului mediu. e) Calificarea si imbunatatirea pregatirii profesionale a personalului, prin: . determinarea necesarului de personal de diferite calificari si elaborarea unor programe de pregatire si de perfectionare profesionala; . asigurarea resurselor necesare pregatirii si perfectionarii profesionale; . organizarea de cursuri si crearea conditiilor de realizare a acestora si a testului final. f) Promovarea personalului, prin: . elaborarea si aplicarea unor criterii de apreciere a promovarii; . aprecierea reala a rezultatelor, fara alte influente neprincipiale; . revizuirea sau acordarea salariului in functie de rezultate. g) Asigurarea unor conditii normale de munca si de viata, prin: . urmarirea indeplinirii prevederilor contractului colectiv de munca; . imbunatatirea protectiei si igienei muncii; . organizarea unor activitati social-culturale necesare mentinerii capacitatii de munca a personalului.
Analiza postului trebuie sa tina seama de: . identificarea activitatilor pe care trebuie sa le indeplineasca persoana in cauza, in cursul zilei de lucru; . calificarea si aptitudinile pe care trebuie sa le detina salariatul; . daca munca presupune o presiune a timpului sau se poate lucra in tempo autostabilit; . daca profesiunea implica contacte personale. Metodele utilizate frecvent in analiza postului sunt: . metoda de studiu a miscarilor, utilizata pentru munci productive, determinandu-se prin observare si cronometrare activitatile fizice necesare postului respectiv; . metoda analizei functionale a muncii care se axeaza pe sarcini si functii specifice ale postului: ce utilizeaza, cum utilizeaza, ce metode aplica, ce produse sau servicii rezulta din munca; . metoda chestionarului de analiza a activitatii prin care se pun intrebari angajatilor in functiile care se cer a fi analizate psihologic; . metoda observatiei directe sau interviul de descriere a activitatii prin care se realizeaza asa zisa descriere a postului, adica enumerarea sarcinilor de realizat cuprinse in fisa postului si o specificare a aptitudinilor, experientei si insusirilor ce trebuie sa le posede persoana ce ocupa acel post etc.
Salarizarea personalului
Economia intreprinderii abordeaza modalitatile de stabilire a salariului fiecarui angajat in legatura cu activitatile depuse si rezultatele muncii. O astfel de abordare presupune gasirea instrumentelor de masurare si evaluare a rezultatelor muncii si a timpului de munca utilizat, a dificultatilor care impiedica utilizarea rationala a timpului de munca. Urmarirea evolutiilor corelatiilor dintre fondul de salarii si venituri, dintre productivitatea muncii si salariul mediu este o componenta esentiala a politicii salariale. Pentru intreprindere salariul este o cheltuiala inclusa in costuri, respectiv se regaseste in calculatia costului si are o mare influenta asupra nivelului profitului sau al pierderilor. De aceea, maximizarea profitului este un criteriu de baza pentru aprecierea folosirii rationale a timpului de lucru al personalului.
Determinarea salariului. De pe pozitia salariatului, salariul este un venit al factorului de productie- munca, in timp ce de pe pozitia intreprinderii reprezinta un cost. Salariile, in conditiile economiei de piata, se determina similar preturilor bunurilor si serviciilor, pe baza cererii si ofertei. Intersectia curbelor cererii si ofertei determina salariul de echilibru.
De studiat: Barbulescu, C. s.a., Economia si gestiunea intreprinderii, Ed. a II-a, Bucuresti, 1999, p.338-368.
14. ACTIVITATEA COMERCIALA A INTREPRINDERII
Activitatea de comercializare cuprinde domeniile aprovizionarii tehnico-materiale, desfacerea produselor si marketingul. In sens mai restrans, desfacerea este ultima faza a activitatii desfasurata in intreprindere, faza care incheie circuitul valoric, prin vanzarea bunurilor si serviciilor si recuperarea mijloacelor banesti, astfel incat sa poata continua productia. Dar, vanzarea este o functie partiala a desfacerii, respectiv realizarea propriu-zisa a desfacerii. Distributia fizica a marfurilor este o subfunctie a desfacerii delimitata in timp, spatiu si cantitativ. Marketingul este o conceptie de conducere a intreprinderii moderne. Dupa unii autorii marketingul cuprinde trei sfere de probleme: 1. o conceptie generala privind activitatea intreprinderii prin marketing, ceea ce inseamna filozofia marketingului; 2. organizarea si conducerea intreprinderii orientate prin marketing; 3. utilizarea unor instrumente de politica a aprovizionarii si desfacerii. Se poate vorbi despre un marketing al aprovizionarii, al desfacerii, al personalului, dar si al celorlalte functiuni. In domeniul desfacerii, marketingul inseamna studiul cererii de consum al populatiei. In domeniul aprovizionarii, marketingul inseamna studiul pietei de aprovizionare care ofera materiile prime necesare productiei orientate catre piata. Marketingul personalului inseamna studiul pietei muncii si angajarea celui mai bun personal. Activitatea comerciala a intreprinderii depinde de relatiile cu activitatea de productie. Conceptul de marketing arata faptul ca toate activitatile intreprinderii sunt dominate de desfacere si ca trebuie coordonate si indreptate spre realizarea scopului final, desfacerea si respectiv profitul maxim.
Activitatea de aprovizionare tehnico-materiala
Prin exercitarea functiunii comerciale, intreprinderea reactioneaza la influenta factorilor externi: piata de desfacere si piata de aprovizionare. Momentul aprovizionarii tehnico-materiale este precedat de incheierea contractelor economice, de stabilirea volumului si structurii importului, de stabilirea normativelor pentru stocuri de materii prime, materiale, combustibil, de asigurare a conditiilor de receptionare, depozitare si pastrarea materialelor.
Activitatea de desfacere
Incercand o sintetizare a continutului functiunii comerciale am putea afirma ca aceasta se refera la cercetarea, definirea produselor, reclama si promovarea vanzarilor, intretinerea relatiilor publice si asigurarea livrarilor, precum si a aprovizionarii corespunzatoare. In determinarea cererii de consum sub toate aspectele se folosesc din ce in ce mai mult tehnicile de marketing. Activitatea de desfacere ridica si o serie de probleme ce tin de planul psihosocial, a caror rezolvare asigura succesul in afaceri: -inocularea spiritului de eficienta si profitabilitate in psihologia personalului de la desfacere; -creativitate, initiativa si raspundere in activitatea de desfacere; -sprijinul juridic in rezolvarea problemelor de desfacere; -sprijin acordat de specialisti in analiza valorii pentru vanzarea produselor; -examen psihologic si asistenta psihosociala a personalului de la desfacere; -cunoasterea modalitatilor specifice de actiune pentru solutionarea starilor conflictuale in activitatea de desfacere.
Negocierile comerciale
Negocierea comerciala asigura armonizarea intereselor participantilor la o actiune de vanzare-cumparare in vederea gasirii unei solutii convenabile. In realizarea acestei solutii un rol fundamental il are puterea de negociere. Echipa de negociere trebuie sa cunoasca foarte bine problema ce urmeaza a fi abordata, sa defineasca bine cadrul discutiilor, sa nominalizeze persoanele capabile pentru a negocia, sa pregateasca si sa anunte partenerul, sa organizeze protocolul si sa pregateasca sala de tratative. Echipa de negociere trebuie sa cunoasca foarte bine strategia negocierii, care cuprinde ansamblul obiectivelor urmarite in procesul negocierii, caile (modalitatile) posibile de atingere a acestor obiective si mijloacele (resursele) disponibile pentru realizarea lor. Strategia negocierii trebuie sa conduca la atingerea obiectivelor prin trezirea atentiei clientului, stimularea interesului acestuia de a avea produsul respectiv. Pentru realizarea obiectivelor strategice de negociere este necesara utilizarea unei tactici de negociere, care cuprinde mijloacele si formele de actiuni utilizabile intr-o situatie data in vederea atingerii unui obiectiv strategic sau intermediar al negocierii. Suportul care sta la baza negocierii se numeste argument si urmareste relatiile cauza-efect.
Gestiunea financiara a intreprinderii
In stransa legatura cu celelalte functiuni ale intreprinderii, functiunea financiar-contabila are rolul de a asigura apararea, cresterea si consolidarea patrimoniului intreprinderii. Activitatile principale care fac parte din sfera acestei functiuni sunt: analiza financiara a intreprinderii in vederea diagnosticarii situatiei financiare. Pentru aceasta se utilizeaza informatiile de sinteza cuprinse in bilantul contabil si contul de rezultate; previziunea financiara care, pe baza unor ipoteze referitoare la situatia economica generala, conduce la elaborarea unor planuri financiare pe termen mediu si lung, a bugetelor de venituri si cheltuieli specifice fiecarei activitati a intreprinderii; fundamentarea deciziilor de investitii si de finantare a acestora, astfel incat disponibilitatile banesti ale intreprinderii sa-si gaseasca cea mai rentabila utilizare in viitor; asigurarea legaturii intreprinderii cu piata financiara si cu diferitele organisme ale acesteia, in vederea mobilizarii eventualelor capitaluri disponibile ale altor agenti economici (fizici sau juridici) pentru dezvoltarea si cresterea economica a intreprinderii; gestionarea riguroasa a activelor financiare ale intreprinderii, negocierea eventualelor credite, asigurarea unei capacitati de plata corespunzatoare desfasurarii ritmice a activitatilor de productie si comerciale; realizarea politicii rezultatelor intreprinderii, repartizarea si utilizarea profitului net conform hotararilor adunarii generale a actionarilor etc.
Analiza financiara a intreprinderii are ca scop sa determine 'performanta' intreprinderii la un moment dat (de regula, la incheierea unui exercitiu financiar). Pentru realizarea acestui scop, sunt utilizate doua instrumente contabile: bilantul si contul de rezultate (contul de profit si pierderi). Bilantul sintetizeaza starea patrimoniala a intreprinderii la un moment dat si descrie separat elementele de Activ (A) si Pasiv (P). Activul se compune din bunurile detinute de intreprindere si creantele acesteia, iar Pasivul cuprinde capitalurile proprii si datoriile contractate de intreprindere si nerambursate inca. Diferenta intre Activ si Pasiv (A-P) se numeste 'situatie neta' a intreprinderii (averea actionarilor sau activul neangajat in datorii). Situatia neta (SN) poate fi pozitiva, caz in care reflecta o gestiune economica sanatoasa (o crestere a bogatiei intreprinderii) sau negativa, aratand o depasire a activului de catre datorii (situatie falimentara). Bilantul reflecta echilibrul financiar al intreprinderii la un moment dat. Fiecare element al activului reprezinta o 'alocare' de fonduri banesti, structurate dupa gradul lor de lichiditate (posibilitatea de a fi transformate in bani). Astfel, imobilizarile necorporale (brevete, licente, studii, marci de fabrica si alte drepturi de autor) sunt cele mai putin lichide; imobilizarile corporale (terenuri, cladiri, utilaje etc.) au o lichiditate superioara activelor necorporale, iar imobilizarile financiare (titluri de participatie, imprumuturi acordate pe termen lung) sunt cele mai lichide. Datorita rotatiei relativ lente a capitalurilor investite in astfel de active ele se numesc si 'alocari permanente" (stabile). Activul cuprinde, de asemenea, activele circulante (stocuri, creante, disponibilitati), mult mai lichide decat imobilizarile, numite si 'alocari temporare', la care recuperarea capitalurilor investite se face la incheierea exercitiului. Cealalta parte a bilantului, Pasivul, reflecta sursele de provenienta a capitalurilor proprii (CP) si imprumutate. Pasivele sunt structurate dupa gradul lor de exigibilitate (scadenta la un termen dat). Astfel, intai se inscriu in pasivul bilantului capitalurile proprii, apoi cele din reinvestiri ale acumularilor anterioare (rezerve) si cele provenite din surse publice (subventii). Aceste elemente au un termen de scadenta indepartata si constituie 'surse permanente'. In aceasta categorie pot fi incluse si datoriile pe termen lung. Datoriile pe termen scurt (credite, furnizori, clienti etc.) au un grad sporit de exigibilitate si sunt numite 'surse temporare'. Alocarile permanente trebuie sa fie, in principiu, acoperite din surse permanente. Diferenta intre sursele permanente si alocarile permanente constituie 'fondul de rulment' (FR) al intreprinderii. Contul de profit si pierderi In contul de profit si pierderi se reflecta fluxurile de venituri si cheltuieli care au marcat evolutia intreprinderii in perioada exercitiului financiar. Cheltuielile constituie elementele de cost suportate de intreprindere (consumuri de materii prime, cheltuieli de personal, amortismente, provizioane etc.). Veniturile cuprind, ca parte preponderenta, cifra de afaceri (vanzarile), dar si cresterea stocurilor de productie si lucrari in curs de executie, dobanzi etc. Excedentul brut de exploatare foloseste pentru a plati bancilor cheltuielile financiare, a plati statului impozitul pe profit si salariatilor eventuale drepturi de participare la profit. Este evident ca ultimele doua destinatii se realizeaza numai daca intreprinderea obtine profit. Ceea ce ramane din excedent formeaza capacitatea de autofinantare, adica, ceea ce intreprinderea va putea finanta prin ea insasi (fara a apela la imprumuturi). Acest surplus reprezinta, deci, bogatia proprietarilor intreprinderii, ea fiind folosita in continuare asa cum acestia hotarasc.
Bugetul de venituri si cheltuieli
Pentru desfasurarea unei activitati economice si financiare care sa duca la obtinerea unor rezultate optime, intreprinderile elaboreaza planuri de productie si bugete de venituri si cheltuieli care reflecta, in expresie baneasca, activitatile de investitii, aprovizionare, productie si desfacere, precum si alte activitati. Instrumentele de realizare a previziunii financiare sunt bugetele intreprinderii care, spre deosebire de bilant si contul de rezultate, sunt destinate nevoilor interne de orientare spre realizarea obiectivului propus in exercitiul financiar viitor (cresterea performantei, a valorii intreprinderii). Actiunea financiara precede orice actiune tehnica, economica si organizatorica. Astfel, mai intai se procura resursele financiare necesare si apoi are loc fluxul real de bunuri si servicii catre intreprindere prin compensarea acestuia cu un flux financiar, in sens invers. Bugetul de venituri si cheltuieli constituie un puternic instrument care influenteaza activitatea economico-financiara a intreprinderilor, fiind totodata un mijloc de exercitare a controlului financiar. Bugetul de venituri si cheltuieli se intocmeste pe baza programului de productie si de prestari servicii, a planului costurilor de productie (bugete partiale pe produse sau activitati), tinand seama de modul cum s-au realizat acesti indicatori in perioada precedenta si ritmul de crestere a productiei si a veniturilor in ultimii ani. Bugetul activitatii generale contine informatii privind veniturile, cheltuielile si rezultatele preconizate a se realiza intr-un exercitiu financiar pe ansamblul unitatii patrimoniale, comparativ cu exercitiul financiar precedent.
Masurarea performantei economice a intreprinderii
Gestiunea financiara a intreprinderii urmareste protejarea patrimoniului pe baza unei bune administrari si a autocontrolului. Gestiunea economica este mult mai larga decat gestiunea financiara, cuprinzand toate domeniile activitatii intreprinderii si isi gaseste expresia in performanta economica. Eficienta economica este o categorie complexa care sintetizeaza la nivelul intreprinderii rezultatele obtinute in gospodarirea patrimoniului, a tuturor resurselor in vederea maximizarii profitului. Eficienta exprima calitatea unei activitati care produce efecte economico-financiare pozitive. Privita din punct de vedere sistemic, pot exista mai multe variante eficiente, dar varianta performanta se asigura atunci cand rezultatele sunt maxime. Indicatorii financiari: acesti indicatori se utilizeaza in analiza financiara si permit exprimarea bonitatii intreprinderii (firmei). Cei mai semnificativi indicatori financiari (de bonitate) si relatiile de clacul sunt: 1) Indicatori de lichiditate, care arata daca intreprinderea are sau nu disponibilitati pentru plata la termen a datoriei 2) Indicatori de solvabilitate: - Rata datoriilor (Rd), exprima capacitatea unei intreprinderi de a-si onora obligatiile fata de terti pe seama activelor sale. Fondul de rulment rezulta din scaderea activelor fixe (imobilizari corporale) din capitalul permanent (capital propriu plus credite pe termen mediu si lung). - Pragul de rentabilitate (Pr) reflecta nivelul limita minim al productiei la care veniturile (cifra de afaceri) sunt egale cu costul total (costuri fixe + costuri variabile). In final, se poate aprecia capacitatea beneficiara a intreprinderii, respectiv, capacitatea acesteia de a produce un anumit profit. Capacitatea beneficiara se determina ca diferenta intre profitul net si fondul de rulment al intreprinderii.
De studiat: Barbulescu, C. s.a., Economia si gestiunea intreprinderii, Ed. a II-a, Bucuresti, 1999, p.307-377.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 2990
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
