CRESTEREA ECONOMICA SI FACTORUL UMAN

CRESTEREA ECONOMICA SI FACTORUL UMAN

1.1. Delimitari conceptuale

Fenomenele si procesele din viata economica au evoluat cu intensitate si rezultate diferite, determinand necesitatea de a cunoaste modul in care evolueaza economia nationala, precum si abordarea in dinamica a acesteia.

In lumea contemporana activitatile economice se desfasoara intr-o mare varietate de conditii naturale, tehnico-stiintifice, sociale, politice etc. Cu toate aceste deosebiri ele se desfasoara intr-o puternica unitate si interdependenta, continutul si sensul acestora putand fi intelese si apreciate prin raportare la mediul social politic din fiecare tara, ca si la interesele generale national - statale. Activitatile economice, la nivel macroeconomic, trec prin stari succesive de crestere, dezvoltare, stagnare, criza. Intensitatile de manifestare a acestora difera de la o tara la alta si de la o perioada la alta. Dinamica macroeconomiei poate fi studiata pe baza unor concepte, cum ar fi: expansiune si crestere economica, dezvoltare si sudezvoltare economico-sociala, progres si recesiune economica etc. In momentul de fata este unanim acceptata ideea conform careia cresterea economica este o expresie sintetica a sanselor pentru o viata mai buna, ea reprezentand un obiectiv major pentru politica macroeconomica a oricarui stat.

Originea teoriilor cresterii economice este indepartata. Celebrul "Tablou economic" a lui F. Quesnay este primul model numeric al conexiunilor din economie. El a fost urmat de "legea pietelor" a lui J. B. Say conform careia orice oferta isi creeaza propria cerere. Intr-o maniera sau alta, problemele cresterii economice au fost abordate de toti economistii preocupati de productie si de factorii care o determina. Esentiale au fost contributiile aduse atat de specialistii din tarile dezvoltate (Paul Samuelson, John R. Hicks, R. Harrod, E. Domar, Robert Solow, F. Perroux, G. Abraham-Frois, Rudiger Dornbush), cat si cei din tarile in curs de dezvoltare (Raul Prebisch, J. Mahalanobis, Celson Furtado, M. Manoilescu etc.). Problemele cresterii economice sunt acute si fac obiectul unor intense preocupari actuale, cresterea economica fiind un proces complex ce vizeaza sistemul economic in ansamblul si dinamica sa.

In ceea ce priveste continutul cresterii economice s-au conturat o serie de opinii ce conduc la o diversitate de definitii ale acesteia. Cresterea economica reprezinta sporirea cantitativa a activitatilor si a rezultatelor acestora pe ansamblu economiei nationale, in stransa legatura cu factorii ce contribuie la aceasta sporire.

Cresterea economica se exprima prin dinamica rezultatelor macroeconomice in termeni reali, respectiv produsul intern brut (PIB), produsul national brut (PNB), venitul national. Cresterea economica se deruleaza intr-un anumit cadru spatial si temporal. In timp, rezultatele macroeconomice pot inregistra, sub aspect cantitativ, cresteri, stagnari si chiar scaderi. Asadar, cresterea economica nu are o evolutie lineara.

Deoarece cresterea economica apartine categoriilor de miscari pe termen lung, ea reflecta atat starea, cat si dinamica activitatii economice, iar factorii care actioneaza asupra acesteia sunt de fapt si factori ai cresterii economice.

Preocuparile legate de conturarea unei teorii a cresterii economice au generat o ampla dezbatere cu privire la factorii cresterii, la interdependenta acestora in cadrul proceselor economice si contributia lor la obtinerea rezultatelor.

Opiniile privind numarul factorilor cresterii economice, locul si rolul lor au evoluat, pe masura ce teoria cresterii economice a inceput sa capete consistenta si mai ales cand s-au dezvoltat cercetarile economice care au urmarit sa stabileasca corelatiile ce se formeaza intre elementele procesului de productie.

Daca, initial, in analiza cresterii economice s-a pornit numai de la doi factori -forta de munca si capitalul fix utilizat in activitatile economice - cu influentele lor cantitative si calitative, in scurt timp s-a ajuns la un numar mare de factori, grupati in diferite moduri, asociati cu rezultatul activitatii de productie in corelatii simple, multiple, in functie de productie sau in modele economico-matematice.

Cresterea economica este conditionata de resursele potentiale existente. Intensitatea cresterii economice, ca si calitatea acesteia sunt rezultatul actiunii concomitente si interdependente a unui complex de factori economici, tehnici, stiintifici, organizatorici si social-politici, directi si indirecti, primari si derivati, generali si specifici, intensivi si extensivi, interni si externi.

Pentru a produce bunurile necesare satisfacerii trebuintelor, resursele sunt atrase si utilizate in cadrul activitatii economice. Asadar, resursele apar, atat ca stocuri, ca existent la un moment dat, cat si ca fluxuri - elemente atrase si utilizate in activitatea economica, intr-o anumita perioada determinata de timp.

Resursele reprezinta potentialul natural-uman, material, financiar, tehnico-stiintific informational si politic de care dispune societatea la un moment dat, in calitate de posibilitati, conditii si premise de desfasurare a unor activitati economice.

In cea mai generala clasificare, intalnim resurse umane, natural-materiale, si informationale. In cadrul resurselor natural-materiale includem resursele naturale originare (primare) si resursele materiale derivate (echipamente de productie, tehnologii de fabricatie, stocurile de materii prime, energie, infrastructura economiei etc.)

Din punct de vedere al volumului si a structurii, resursele au sporit si s-au diversificat continuu. In interactiunea lor normala si dinamica, cu exigentele cantitative, structurale si calitative ale nevoilor, resursele sunt considerate de stiinta economica ca fiind relativ limitate.

La nivelul unei tari, resursele stoc, privite ca totalitate a resurselor natural-materiale, umane si informationale-spirituale de care dispune un popor formeaza avutia nationala. Sursa componentelor avutiei nationale se afla in natura si in munca depusa, in decursul timpului, de oameni.[2]

Acele resurse ale avutiei nationale ce pot fi atrase sau care deja sunt in activitatea economica reprezinta potentialul economic al unei tari. Gradul de utilizare a potentialului economic depinde de fazele ciclului economic, de capacitatea de absorbtie a pietei interne si externe, de competitivitatea tehnologica a aparatului de productie, de capacitatea capitalului de a "distruge creator" etc.

Sunt considerati factori de productie acele resurse disponibile care sunt atrase si utilizate in activitatea economica. Factorii de productie apar ca fluxuri de resurse atrase si utilizate pentru serviciile pe care le asigura activitatii economice. Stiinta economica considera ca, initial, au fost doi factori de productie: natura si munca, acestia fiind denumiti factori primari (originari). Ulterior, ca urmare a evolutiei istorice, a aparut un nou factor de productie - capitalul, considerat derivat.

Totalitatea factorilor ce intervin in functionarea economiei nationale si care se manifesta prin rezultate macroeconomice sunt implicati direct sau indirect in procesul cresterii economice. Acesti factori au influente extrem de complexe, conjugate si contradictorii si de aceea sunt dificil de departajat, ceea ce nu exclude o anumita ierarhizare a influentei lor asupra procesului cresterii economice.

Clasificarea cresterii economice

Cresterea economica exprima acele modificari care au loc intr-un anumit orizont de timp si intr-un anumit spatiu, concretizate in sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice, in stransa legatura cu factorii ce influenteaza marimea sa, inclusiv a mediului economico-social in care are loc. Aceste rezultate pot fi masurate prin intermediul unor indicatori sintetici ce sunt semnificativi in aprecierea dinamicii economice a unei tari: produsul national brut, produsul intern brut, venitul national. Insa, marimea acestor indicatori macroeconomici trebuie corelata cu dinamica populatiei. Deci, ea se masoara sintetic prin ritmul de modificare ascendenta al PIB-ului sau PNB-ului pe locuitor.

Dupa criteriul sensului in care evolueaza productia reala pe locuitor si finalitatea acesteia, in decursul unei perioade de timp cresterea economica poate fi:

exclusiv nominala: daca productia fizica pe locuitor nu creste, sporul sau valoric fiind determinat numai de cresterea preturilor;

pozitiva, sanatoasa sau reala: daca productia fizica de bunuri pe locuitor se mareste potrivit nevoii, imbogatind bunastarea;

negativa sau descresterea economica, daca productia pe locuitor, in expresie fizica sau reala scade, inrautatind bunastarea;

Cresterea economica negativa, sau descresterea economica, evidentiaza acea situatie in care pentru un anumit timp rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinta de scadere, mentinandu-se sub control o serie de corelatii fundamentale de echilibru, ceea ce presupune compromisuri rezonabile pe planul eficientei economice si al bunastarii sociale. Cresterea economica negativa exprima intentia de legitimare a unei situatii de fapt sau a unei perspective nefavorabile.

zero, daca productia fizica (reala) pe locuitor nu se modifica.

Cresterea economica zero a fost mentionata pentru prima data in 1972, in raportul "Limitele cresterii" ("The Limits of Growth") adresat "Clubului de la Roma"si semnifica cazul in care rezultatele macroeconomice absolute si populatia totala sporesc in acelasi ritm, nivelul rezultatelor pe cap de locuitor ramanand constant.

Conceptele de crestere economica zero si crestere economica negativa sunt folosite din ratiuni de politica economica (si nu a unor meditatii teoretice).

Daca se are in vedere raportul dintre rata de crestere a produsului national brut pe locuitor si rata inflatiei, se disting urmatoarele tipuri:

crestere economica neinflationista cand rata de crestere economica sau ritmul cresterii PNB pe locuitor este superioara ratei inflatiei;

crestere economica inflationista, cand rata de crestere economica sau ritmul cresterii PNB pe locuitor este mai mica decat rata inflatiei.

Cea mai grava situatie pentru o economie este aceea in care cresterea economica este negativa (descresterea economica), insotita de sporirea somajului si a inflatiei.

Esenta cresterii poate fi conturata si mai bine printr-o analiza comparativa a acesteia cu alte procese ce exprima dinamica macroeconomica, cum sunt: dezvoltarea economica si progresul economic.

Cresterea economica este un fenomen economic ce face parte din categoria miscarilor pe termen lung. Prin aceasta ea se diferentiaza de expansiunea economica. Expansiunea este considerata o miscare pe termen scurt care presupune o sporire a nivelului activitatii economice, dar care poate fi anulata de catre o recesiune. Expansiunea si recesiunea pot alterna, urmand scheme diferite in jurul aceluiasi profil global de crestere economica.

De asemenea, exista o diferenta intre crestere economica si dezvoltare economica. Intre ele se manifesta o relatie ca de la parte la intreg. Pentru aceasta demarcatie un rol hotarator il are factorul timp. Acesta implica relevarea a cel putin doua aspecte referitoare la cresterea economica, prin care este aprofundata analiza acesteia, si anume: cat de lunga este perioada de timp in care are loc cresterea economica si cum evolueaza indicatorii macroeconomici si populatia totala in cadrul orizontului de timp luat in cosiderare.

Dezvoltarea economica exprima ansamblul transformarilor cantitative, structurale si calitative ce survin atat in procesele economice, cat si in cercetarea stiintifica si tehnologiile de fabricatie; in mecanismele de functionare a economiei; in modul de gandire si in comportamentul oamenilor. Ea implica crestere economica. Deci, poate exista crestere economica fara dezvoltare; reciproca nu este valabila

Cresterea si dezvoltarea economica au devenit, cu trecerea timpului, procese din ce in ce mai complexe. Asupra acestora si-au pus pecetea o seama de noi factori, care, luati in consideratie si reflectati de specialisti, au generat noi modele explicative ale proceselor dinamicii macroeconomice. Astfel, au fost elaborate concepte derivate ale celor de baza, cum sunt:

cresterea economica cu progres tehnic;

cresterea economica cu sector militar puternic;

modelul cresterii economice deschise la economia internationala;

dezvoltarea economica cu reflectarea speciala a mediului natual;

cresterea economica, reproductia in tarile cu un puternic sector prestator de servicii etc.

Conceptelor de crestere economica si de dezvoltare economica li se asociaza conceptul de progres economic.

Progresul economic reprezinta un efect, in timp, al cresterii si dezvoltarii economice. Pe baza progresului in stiinta si in tehnologie si a eficientei economice, are loc trecerea activitatilor economice de ansamblu de la trepte inferioare spre altele, superioare. Esenta progresului economic consta in sporirea productivitatii factorilor nationali, in cresterea dimensiunilor potentialului economic (maxim, valorificabil si atras), concomitent cu modernizarea structurilor (la toate nivelurile si sub toate formele lor).

1.3. Principalii factori care determina cresterea economica

Orice activitate economica are drept premisa resursele productive, adica mijloacele disponibile si care pot fi valorificate intr-un anumit mod. Notiunea de "resurse" exprima in esenta, starea de disponibilitate a unor bunuri.

Prin decizii si actiuni adecvate ale agentilor economici, resursele sunt activitate prin atragere intr-o utilizare concreta, primesc o destinatie si devin factori de productie.

Cu alte cuvinte, factorii de productie reprezinta resurse productive atrase si utilizate in activitatea economica.

Factorii cresterii economice, directi sau indirecti, pot fi abordati sub aspect tridimensional:

dimensiunea cantitativa: se refera la volumul global al resursei corespunzatoare fiecarui factor: cresterea capitalului si a resurselor de munca atrase in procesul de productie, cresterea cantitatii de materii prime si energie consumate, cresterea suprafetelor de terenuri cultivate etc. Aportul specific al acestei dimensiuni a factorilor la cresterea economica este de natura extensiva si se produce prin mobilizarea si utilizarea de la o perioada la alta a unui volum sporit de resurse;

dimensiunea calitativa: ce se refera la cresterea calitatii factorilor si a eficientei utilizarii lor ceea ce conduce la cresterea productivitatii nationale, a eficientei investitiilor, la scaderea consumului specific de materii prime etc. Aportul acestei dimensiuni la cresterea economica este de natura intensiva si rezulta din cresterea nivelului randamentelor respective;

dimensiunea structurala pondereaza contributiile de ordin cantitativ si calitativ in functie de proportiile in care se combina diferitele categorii de resurse si in care acestea se repartizeaza pe destinatii de utilizare (ramuri economice, grup de produse din cadrul acestora). Asadar, aportul laturilor cantitative si calitative ale factorilor cresterii economice depinde de intensitatea actiunii acestora, dar si de modificarea ponderii lor in structura sistemului economic national. Influentele structurale pot fi, in raport cu rezultatele cresterii economice, favorabile sau nefavorabile.

1.3.1. Factorii cu influenta directa

In cadrul factorilor cu influenta nemijlocita, decisiva sau directa asupra cresterii economice se inscriu factorii de productie. Acestia se impart in factori de productie clasici si neofactori.

Factorii de productie clasici

Tipologiile actuale, determinate de complexitatea proceselor economice contemporane, recunosc legitimitatea factorilor de productie clasici si a neofactorilor care se presupun si se interconditioneaza reciproc. Factorii de productie clasici se pot grupa astfel:

Factorul uman sau resursele de munca

Dimensiunea cantitativa a factorului uman in procesul cresterii economice tine de oferta de munca si de dinamica ocuparii populatiei disponibile: cresterea numarului de locuri de munca se asociaza cu cresterea economica. Teoretic, sporirea ratei ocuparii, prin crearea de noi locuri de munca, stimuleaza cresterea economica. Totusi, exista si opinii care considera ca, de fapt, extinderea ocuparii este mai mult o consecinta decat o premisa a procesului de crestere economica, care s-ar datora efectului de antrenare pe care sporirea sporirea rezultatelor macroeconomice ar avea-o asupra fondurilor destinate investitiilor.

Din punct de vedere calitativ, actiunea factorului uman in procesul cresterii economice se exprima prin calitatea acestuia dependenta in principal de calificare si de motivatia in munca si prin productivitatea muncii influentata si de inzestrarea tehnica a muncii. Astfel, capitalul uman releva totalitatea cunostintelor si competentelor profesionale rezultate din procesul educational si consolidate prin acumulare de experienta la locul de munca; dimensiunea structurala se refera la structurile specifice ocupate respectiv ale pietei muncii.

Factorul material

Este reprezentat de resursele naturale atrase in productie si de echipamentul de productie acumulata care prin combinarea si functionarea lor devin capital real. Complementaritatea acestor doua elemente rezulta din forma lor materiala si caraterul lor stocabil;

Dimensiunea cantitativa a factorului material se prezinta sub forma volumului de capital real in exploatare si a stocului de bunuri de capital pentru investitii intr-o perioada determinata;

Dimensiunea calitativa este sintetizata prin productivitatea capitalului real. Nivelului acestuia depinde de caracteristicile tehnologiei ce pune in valoare resursele materiale;

Dimensiunea structurala a factorului material evidentiaza eterogenitatea resurselor aferente acestui factor. Structurile materiale ale productiei se refera la repartizarea pe ramuri si teritoriala a resurselor de capital real mijlocita de piata bunurilor de capital, la proportia categoriilor de capital fix si circulant;

Neofactorii de productie

Factorii si neofactorii de productie formeaza o unitate si actioneaza sinergic determinand aspectele cantitative si calitative ale activitatii economice. In categoria neofactorilor, literatura de specialitate include informatiile, tehnologiile, abilitatea intreprinzatorului.[4]

In prezent, stiinta economica, sustine ca factorii de productie au evoluat dupa regulile multiplicarii si diversificarii, sub impulsul exigentelor pe care le dezvolta raritatea si rationalitatea. Ca urmare a transformarilor majore, revolutionare care s-au produs in stiinta si tehnica, tot mai multi specialisti sunt de parere ca in activitatea economica a aparut o categorie noua de factori de productie, neofactorii, a caror sfera de influenta este vasta. Aici se includ toti factorii care se manifesta la un moment dat in viata economica si care prin actiunile lor pot accelera sau dimpotriva frana cresterea economica.

Cel mai important neofactor este factorul informational - tehnologic. In calitate de neofactor detine in prezent un rol decisiv in procesul cresterii economice. Informatia constituie o resursa economica activa ce se concretizeaza intr-un mod specific de administratie si de utilizare in procesul economic. Rolul factorului informational in procesul cresterii economice este pus pe seama inovarii tehnologice. Din punct de vedere cantitativ potentialul de inovare tehnologica al unei tari este conditionat de proportia detinuta de investitiile pentru cercetare dezvoltare in PNB. Din punct de vedere calitativ inovarea este deosebit de importanta prin eficienta directa a acesteia ce priveste rentabilitatea sistemului cercetarii.

Informatia se defineste ca fiind un semnal rezultat din reprezentarea realitatii prin cunoastere si caruia atat emitentul, cat si destinatarul ii asociaza aceeasi semnificatie.

In cadrul sistemului economic, informatia luata in intelesul sau larg de cunostiinte stiintifice si comunicare, exercita functii in urmatoarele directii:

• De liant intre componentele sistemului economic caracterizat printr-o larga diviziune a muncii;

De element fundamental in asigurarea reglajului tuturor sistemelor, inclusiv al sistemelor complexe de tipul celor macroeconomice;

De element cognitiv ce contribuie la sporirea potentialului sau a eficientei factorilor de productie materiali si umani.

Informatia face parte din categoria activelor intangibile indeplinind roluri multiple in functionarea firmelor. In economie ea reprezinta un mesaj capabil sa declanseze o actiune.[5] Informatia este generata intr-o varietate de forme: inventii, inovatii, proiecte know-how, etc.

Informatia se deosebeste de o resursa economica clasica prin modul in care se produce, gestioneaza, tranzactioneaza si consuma. Ea are o serie de proprietati: nu se consuma si nu se uzeaza in mod obisnuit; se acumuleaza si imbogateste in timp, devenind din ce in ce mai eficienta, de o valoare de intrebuintare tot mai mare; dupa ce se amortizeaza din punct de vedere economic devine o resursa inepuizabila; nu se pierde decat daca i se distruge suportul fizic; este supus uzurii morale, dar aceasta nu este totala; informatia operativa devine informatie statistico - istorica utila in continuare; cresterea avutiei informationale se poate face practic fara limite.

Tehnologiile sunt procesele de combinare si transformare a factorilor de productie in rezultate ale productiei (bunuri materiale, servicii) prin aplicarea unor reguli riguroase. In ipoteza de neofactor, tehnologiile sunt un activ intangibil ce reprezinta cunoasterea aplicabila in mod curent in activitatea de productie. Tehnologiile au menirea sa defineasca riguros si sa explice natura si succesiunea fazelor prin intermediul carora factorii de productie se combina, se utilizeaza si astfel este obtinut bunul economic.

Stocul de tehnologii existent la un moment dat se materializeaza in brevete de inventii, licente, proiecte de produse, retete, programe informatice etc. Fiecare tehnologie are o identitate bine definita sub aspectul conditiilor care o face necesara si posibila de aplicat intr-un proces de productie.

Ca rezultat al cercetarii stiintifice, tehnologiile inregistreaza o dinamica corelata cu ritmul inovarii. Stocul de tehnologii se reinnoieste prin trecerea de la o generatie tehnologica la alta, ceea ce are ca efect ameliorarea performantelor procesului de productie.

1.3.2 Factorii cu actiune indirecta

Din categoria factorilor cu actiune indirecta sau mediata mentionam: rata economiilor si rata investitiilor, cheltuielile de cercetare - dezvoltare; politica financiara, monetara, bugetara si fiscala a statelor; politica ecologica; migratia fortei de munca si a capitalului; schimburile internationale, abilitatea inreprinzatorului, managementul si marketingul, educatia producatorului si a consumatorului, dimensiunea cererii agregate, respectiv capacitatea de absorbtie a pietei interne etc.

Toate tarile dispun de acesti factori, intr-o masura mai mare sau mai mica, dar nu exista o formula unica de a-i utiliza pentru a asigura cresterea economica.

1.4. Conceptiile moderne asupra factorului uman

Gruparea separata a unor noi teorii, in resurse umane si capital uman, se impune datorita continutului lor, care se indeparteaza net de teoriile precedente[6]. Elementele de diferentiere sunt urmatoarele:

a) salariatii unor intreprinderi sunt considerati o resursa importanta, in mare parte neexploatata;

b) informarea salariatilor de catre conducatori are, pe langa ameliorarea moralului, si alte doua obiective deosebite: participarea la procesul decizional si cresterea eficacitatii controlului in intreprindere;

c) satisfactia salariatului decurge, in primul rand, din munca pe care acesta o realizeaza.

Teoriile resurselor umane

Acum aproximativ treizeci de ani un mare numar de autori, printre care A. Maslow, D. Mc Gregor si F. Herzberg, au pus accentul pe faptul ca pe langa cerintele primare sau psihologice, orice om are si cerinte secundare de ordin social si cerinte tertiare de autorealizare.

Orice politica de personal care se doreste eficace trebuie sa tina cont de acest adevar. Se admite astfel ca realizarea obiectivelor oricarei organizatii este conditionata de satisfacerea cerintelor personalului si de dezvoltarea oamenilor, considerati veritabile resurse umane.

Abraham Maslow (1908-1970) a studiat motivatiile salariatilor, a definit cinci categorii de cerinte si a stabilit si ierarhia lor:

a) cerinte de ordin fiziologic (hrana, odihna, imbracaminte, locuinta);

b) cerinte de securitate (protectia impotriva pericolelor, impotriva riscurilor);

c) cerinte sociale, de integrare intr-un grup;

d) cerinte de stima, care privesc atat increderea in sine, in reusita, dar si recunoasterea reputatiei, a meritelor, nevoia de prestigiu si statut social;

e) cerinte de realizare personala, de implinire, care presupun utilizarea intregului potential personal, a talentului, a creativitatii, punerea in valoare a tuturor laturilor propriei personalitati.

Principiul general formulat de A. Maslow considera ca fiecare categorie de cerinte apare dupa o anumita ordine ierarhica, incepand cu cele de ordin fiziologic si incheind prin cele de realizare personala. Propunerile sale sunt mai mult decat interesante:

a) motivatia omului este data de dorinta de a-si satisface toate cerintele; el simte in permanenta o frustrare, deoarece dupa ce o cerinta este satisfacuta, o alta ii ia locul imediat;

b) o cerinta care a fost satisfacuta nu constituie o sursa de motivatie;

c) in cazul in care o cerinta nu este satisfacuta (mai ales din cadrul primelor trei categorii), individul nu traieste decat pentru a o implini.

Admitand ca ordinea cerintelor poate inregistra anumite exceptii de ordin cultural sau subiectiv, ideea fundamentala a lui Maslow este aceea ca satisfacerea acestor cerinte presupune modificari in ceea ce priveste contextul si continutul muncii, intreprinderea nu mai este considerata un ansamblu mecanic, automat, ci locul privilegiat in care se exprima diferite aspiratii ale indivizilor. Este necesar, dupa opinia cercetatorului, sa se inventeze noi tipuri de organizare, a caror caracteristica principala sa fie supletea, astfel incat fiecare individ sa descopere in munca sa elementele care sa-1 motiveze, respectiv sa-i permita satisfacerea cerintelor proprii.

Conceptia lui A. Maslow a avut un aport important in domeniul resurselor umane. Ea a permis conducatorilor sa reflecteze asupra importantei cerintelor umane si asupra rolului motivatiei in organizarea eficienta a intreprinderii. Continutul motivatiei a fost imbogatit, la fel si negocierile sociale din cadrul organizatiilor. Functiunea de personal devine mai complexa sub aceste doua aspecte, iar rolul sau devine tot mai important pentru intreprindere.

Douglas Mc Gregor (1906-1994) pleaca de la clasificarea dupa Maslow a cerintelor umane, distingand si opunand doua teorii in gestiunea intreprinderilor:

- teoria X, care reprezinta un punct de vedere traditional al intreprinderii;

- teoria Y, care incearca sa integreze obiectivele organizatiei si motivatiile individului.

Teoria X reprezinta conceptia clasica, taylorista, si consista in a dirija salariatii catre exigentele intreprinderii prin convingere, supraveghere, recompensare sau pedepsire, atunci cand este cazul. Ipotezele de la care pleaca aceasta teorie sunt urmatoarele: salariatului mediu nu-i place munca, este indolent, are interese personale opuse celor ale intreprinderii si evita responsabilitatile.

Teoria Y. D. Mc. Gregor considera ca o motivatie eficace, cale sigura spre un randament superior, este posibila printr-un comportament nou, identificat in cursul cercetarilor sale: salariatul nu are aversiune fata de munca, este apt sa faca proba asumarii unor responsabilitati, a creativitatii sale, cu conditia de a fi recompensat.

Ideile teoriei Y favorizeaza eliberarea unor forte potentiale si cresterea intreprinderilor, permitand crearea si dezvoltarea managementului prin obiective, care va inlocui conducerea prin control. Faptul ca metodele autoritare sunt indepartate nu inseamna reducerea rolului conducatorilor si nici reducerea productivitatii. Descatusarea umana si implicarea plenara a omului in viata intreprinderii depinde de indepartarea automatismelor teoriei X, care a descurajat responsabilitatea si a favorizat pasivitatea, dar, mai ales de modificarea radicala a comportamentului conducatorilor.

Ideile lui D. Mc Gregor au fost aplicate cu succes in intreprinderi. Ele au condus la aparitia descentralizarii si a delegarii, a largirii sarcinilor, a participarii si consultarii, care ofera fiecaruia posibilitatea de a se exprima asupra contextului si continutului muncii.

F. Herzberg (l923-) considera ca la acest sfarsit de secol salariatul poate fi pus in continuare in valoare prin nivelul sau de educatie si prin salariu. Dupa parerea sa, sarcinile de munca repartizate se degradeaza sub efectul automatizarii si al organizarii de detaliu, iar consecintele nedorite, cum ar fi scaderea productivitatii si indispozitia continua incep sa devina o obisnuinta.

Acestea sunt motivele pentru care obiectul cercetarilor sale s-a indreptat spre motivatia omului in timpul procesului de productie si spre corelarea metodelor de organizare a muncii cu cerintele umane. Analizele intreprinse 1-au condus la concluzia ca factorii care determina satisfactia in munca sunt de natura diferita de cei care antreneaza insatisfactia.

Factorii de igiena (de insatisfactie) se refera la ambianta generala din timpul procesului de munca; in aceasta categorie autorul include: salarizarea, durata zilei de munca, alte conditii de munca, relatiile cu colegii, politica generala a intreprinderii etc. Acesti factori permit salariatului sa suporte munca, dar nu il determina sa si-o asume plenar, deoarece nu motiveaza profund personalitatea. Efectul lor nu este curativ, ci cel mult preventiv.

Factorii de motivatie reprezinta sursa unei satisfactii profunde si favorizeaza incitarea la munca a personalului. Cei mai importanti factori de motivatie sunt, dupa parerea lui Herzberg, urmatorii:

a) implinirea salariatului in munca, respectiv realizarea personalitatii sale:

b) consideratia pentru realizarile sale;

c) continutul muncii, cu scopul de a pune in evidenta toate competentele existente;

d) initiativa si responsabilitatea;

e) avansarea in functie;

f) posibilitatea de crestere.

Cercetarile lui F. Herzberg au cautat sa coreleze comportamentul conducerii organizatiilor in stransa legatura cu rezultatele obtinute. De cate ori conducerea actioneaza la nivelul factorilor de igiena, se poate diminua nemultumirea salariatilor, dar nu se poate ameliora satisfactia, iar munca nu devine incitanta. Acesta este un comportament specific teoriei lui Taylor si trebuie abandonat, deoarece, sustine autorul, nu se intervine la nivelul adevaratilor factori ai motivatiei.

Obtinerea unei anumite satisfactii in munca depinde de continutul sarcinilor de munca, sarcini care trebuie sa fie complete, respectiv sa cuprinda cele trei elemente de baza: previziune, executie si control. Se pune astfel in evidenta conceptul de imbogatire a sarcinilor, atat de utilizat astazi in motivarea personalului.

Conceptia lui F. Herzberg largeste si mai mult sfera preocuparilor functiunii de personal, a importantei acesteia in ansamblul organizarii si conducerii intreprinderii.

Teoriile capitalului uman

Evolutia conceptiilor moderne cunoaste o noua ascensiune prin aparitia teoriilor capitalului uman. Incepand cu anii '60 mai multi cercetatori americani, printre care T. Schultz, G. Becker si B. Kiker, au incercat sa dezvolte si sa cuantifice conceptul de capital uman. Elemente ca abilitatea, educatia si formarea, luate impreuna, constituie in constructiile lor o veritabila investitie umana.

Capitalul uman poate fi definit ca stocul de aptitudini, de cunostinte, de calificari, pe care le poseda indivizii. Este vorba de un capital, pentru ca el se obtine cu un anumit cost in resurse rare, adica timp si/sau bani, pentru a genera fluxuri de satisfactii, de venituri sau de utilitati.

Capitalul este uman, pentru ca se regaseste la fiecare individ si nu poate fi separat de acesta. Compus din elemente innascute dobandite prin costuri (timp sau cheltuieli in bani), capitalul uman este supus aceleiasi logici de rationalitate, care implica o comparatie intre eforturi si efecte.

Un prim curent al acestei orientari - teoria investitiei in capital uman -porneste de la ipoteza justa ca intre acest tip de investitie si dezvoltarea economica exista o stransa legatura. Tot asa cum cresterea unui stoc de capital fix este posibila printr-o investitie, la fel este posibil sa se investeasca in oameni. Exemplul lui A. Krueger,     aparut in "The Economic Journal', a aratat ca jumatate din ecartul intre venitul pe locuitor in SUA si cel al tarilor in curs de dezvoltare poate fi atribuit diferentelor de stoc de capital uman, ceea ce inseamna ca acest factor este mai important decat toti ceilalti la un loc.

Aceasta teorie precizeaza ca investitia umana, pentru a atinge efectele planificate, trebuie sa fie insotita de capital fizic adecvat, iar combinatia lor trebuie facuta in maniera cea mai eficace.

Un alt curent referitor la capitalul uman ia in considerare factorul timp. Ipoteza de la care se pleaca este aceea ca acest capital este un bun constituit si utilizat pe toata perioada vietii, si toate deciziile unei perioade sunt dominate, in acest domeniu, de factorul timp.

Pornind de la teoria ofertei in munca, mai precis de la problema utilizarii timpului oricarui menaj, G. Becker ia in considerare     urmatoarea repartizare a acestui factor:

- timp pentru consum;

- timp de munca;

- timp afectat investitiei in resurse umane.

Fiecare menaj recurge atat la acumulari de investitii fizice, dar si umane, constituind un capital fizic si altul uman. Educatia copiilor este un exemplu adecvat de capital uman, obtinut prin intermediul unei resurse rare: timpul parintilor.

Atat la nivelul intreprinderii, cat si la nivelul societatii, se constata ca dezvoltarea capitalului uman necesita resurse care ar putea fi afectate cresterii capitalului fizic sau financiar. Cu ocazia unor studii empirice s-au pus in evidenta preferintele umane spre capitalul uman indeosebi in perioadele in care procesul inovational este accelerat.

Teoriile capitalului uman au adus noi dimensiuni in ceea ce priveste analiza si rolul acestei importante resurse a intreprinderii. Ca argumente favorabile pot fi mentionate urmatoarele:

a) meritul de a atrage atentia ca munca nu reprezinta o marime omogena, asa cum sustine una din ipotezele teoriei economice traditionale; ea poate fi diferentiata atat la nivelul continutului, cat si al utilizarii finale;

b) deplasarea analizei economice la nivelul institutiilor sociale, cum este familia, sistemul educativ sau sistemul de sanatate, care joaca un rol important in functionarea sistemului de productie;

c) admiterea ideii ca investind in oameni, cheltuind cu educatia si sanatatea lor, nu se inregistreaza numai eforturi, ci se realizeaza o sursa de bogatie.

Noi teorii in organizare

Wiliam Ouchi, cercetator american de origine japoneza, a expus pentru prima data conceptul "culturii de intreprindere', cunoscut si sub denumirea de "teoria Z'. Pornind de la realitatea anilor '80, pe parcursul carora irreprinderile japoneze inregistrau performante superioare celor americane, el avanseaza ideea ca ratiunea acestui decalaj consta in diferentele de "cultura de intreprindere'.

Definita ca gradul de adeziune al salariatilor la valorile, scopurile sau obiectivele organizatiei, cultura de intreprindere explica diferentele de productivitate inregistrate intre cele doua tari. Cu cat adeziunea salariatilor va fi mai accentuata, si obiectivele intreprinderii vor fi mai ambitioase. Mentalitatea japoneza a favorizat aderarea deplina a salariatilor la interesele intreprinderii.

W. Ouchi propune aderarea noului concept de cultura la intreprinderile accidentale. Acest demers de acomodare presupune printre altele:

a) satisfacerea cerintelor superioare ale individului (stima, recunostinta, implinire personala);

b) realizarea deplina a individului in mediul sau de munca si imbinarea acestuia din urma cu mediile familial si social;

c) aderarea individului la "spiritul casei', realizarea lui deplina in intreprindere.

Atingerea unui astfel de obiectiv inseamna participarea personala la dezvoltarea intreprinderii, la stabilirea obiectivelor, la ameliorarea activitatilor si rezultatelor sale. Infiintarea cercurilor de calitate, acceptarea "mentalitatii zero" (zero defecte, zero stocuri, zero hartie etc.) pasi necesari in ridicarea nivelului cultural al intreprinderii.

Peter Drucker, unul dintre cei mai mari specialisti in domeniul managementului, a pus bazele unei noi scoli de organizare si conducere a intreprinderii: scoala sistemica. Cercetarile sale au scos in evidenta faptul ca in perioada actuala viziunea asupra intreprinderii evolueaza si se integreaza unui tesut social complicat.

Principiile de conducere dominante pana in anii '70 nu mai sunt suficiente, iar cele noi trebuie sa ia in calcul alte cerinte, cum ar fi inovatia in domeniul social, valorificarea mai buna a muncii intelectuale.

Th. Peters si R. Watermann au expus unui public larg resursele reusitei marilor intreprinderi, odata cu aparitia lucrarii "Pretul excelentei' (1983), rapid best-seller. Observatiile lor au permis punerea in valoare a acelor elemente de care trebuie sa tina seama intreprinderile care urmaresc succesul:

indivizii nu sunt rationali si modelul taylorist de productie nu le poate conveni;

- indivizii sunt inclinati sa creeze si sa imagineze pe cat rationeaza;

- orice individ doreste sa fie flatat si complimentat;

- implinirea personala poate sa se realizeze, de asemenea, prin intermediul adeziunii lor la organizatie.

Toate aceste constante trebuie sa fie integrate, in viziunea autorilor, culturii intreprinderilor, cu scopul de a promova o gestiune adecvata a resurselor umane.