Cresterea economica; concept si forme de exprimare

Cresterea economica; concept si forme de exprimare

"Exista o miscare progresiva care s-a transmis, fara intrerupere istorica, de la an la an, de la generatie la alta, o sporire a bogatiei, o crestere a ceea ce se numeste prosperitate materiala. Toate natiunile pa care noi le numim in mod obisnuit civilizate isi sporesc (cresc) productia si populatia" (John Stuard Mill)

Teorii si modele ale cresterii economice

In general, exista un consens asupra necesitatii cresterii economice. Teoriile si modelele cresterii pun in evidenta diferite modalitati prin care activitatea prezenta o influenteaza pe cea viitoare si identifica sursele care pot conduce la o crestere continua. Aceste teorii au evoluat in timp, in functie de dinamica realitatii economice si de evolutia instrumentelor de analiza economica.

1. Teoriile clasice

Autorii clasici englezi au studiat primele elemente ale unei teorii a cresterii economice. Modelele clasice ale lui A.Smith, Th.Malthus si D.Ricardo au descris evolutia economiei in termenii pamantului limitat si al populatiei in crestere.

In momentul in care au fost cultivate toate terenurile, cresterea in continuare a populatiei a insemnat suplimentarea numarului de lucratori pe aceeasi suprafata. Fiecare nou lucrator produce o cantitate din ce in ce mai redusa de bunuri; descresterea produsului marginal al muncii implica descresterea salariului real. Cat de mult se poate inrautati o asemenea situatie? Malthus a considerat ca populatia continua sa creasca atata timp cat salariile se situeaza peste nivelul de subzistenta. Presiunea exercitata de excesul de populatie aduce economia intr-un punct in care salariile pot sa scada sub nivelul de subzistenta, ceea ce conduce la cresterea mortalitatii si implicit la scaderea populatiei. Echilibrul malthusian se atinge atunci cand salariul scade la nivelul de subzistenta, sub care oferta de munca nu se mai reproduce la acelasi nivel, iar economia se mentine intr-o stare stationara. Astfel, in viziunea lui Malthus, in lipsa unei perspective de crestere a productiei pe locuitor, majoritatea populatiei era condamnata sa traiasca la nivelul de subzistenta, atins prin functionarea mecanismului de reglare prin dinamica demografica.

Potrivit teoriei lui Ricardo, pamantul nu era obiect al acumularii, ci doar o sursa de renta pentru proprietari. Capitalul era considerat mai degraba un substitut al fortei de munca si nu o sursa de crestere a productivitatii. Clasicii au omis sau au subestimat contributia progresului tehnic la sporul productiei.

2. Teoria keynesista si postkeynesista

La inceputul secolului XX, pe fondul unor serioase distorsiuni economice si sociale cu care s-au confruntat economiile nationale si care au culminat cu criza economica din 1929-1933, s-au intensificat cercetarile orientate spre noi concepte teoretice necesare analizei proceselor macroeconomice dinamice. Prima si cea mai semnificativa reactie de adaptare a stiintei economice la cerintele acestor realitati apartine economistului englez J.M.Keynes. Modelul keynesist de crestere este un model macroeconomic, potrivit caruia venitul national creste ca raspuns la cresterea cererii agregate. Keynes a folosit concepte noi legate de cresterea economica, respectiv multiplicatorul si acceleratorul.

La inceputul anilor '40 R.F.Harrod si E.Domar au elaborat modele pe linia post-keynesista, prezentate ulterior impreuna datorita asemanarilor de fond, caracterizate de preocuparea pentru stabilitate economica si somaj, ca si de premize rigide specifice analizei pe termen scurt.

Modelul Harrod-Domar evidentiaza trei mari probleme: posibilitatea unei cresteri sustinute; probabilitatea unei cresteri sustinute in conditii de ocupare deplina si existenta sau nu a stabilitatii ratei garantate de crestere. Cadrul general al modelului este suficient de larg pentru a incorpora progresul tehnic, moneda si alte efecte.

3. Teoria neoclasica

Dupa cel de-al doilea razboi mondial s-a realizat in plan teoretic sinteza propriu-zisa dintre abordarea macroeconomica si abordarea dinamica. Astfel s-a conturat teoria cresterii economice, ca o componenta a stiintei economice contemporane, la care au contribuit decisiv R.Harrod, E.Domar, R.Solow, P.Samuelson, J.R.Hicks, M.Kalecki, N.Kaldor, F.Perroux, R.Dornbusch.

Contextul economic era net diferit fata de cel in care s-au formulat teoriile clasice.

Astfel, odata cu intrarea economiilor capitaliste in secolul 20, s-au dezvoltat industrii noi si importante legate de energia electrica, telefonul si automobilul. Acumularea de capital si noile tehnologii au devenit astfel forta dominanta care a determinat cresterea economica. Teoriile cresterii care incorporeaza acumularea de capital formeaza nucleul analizei moderne.

Modelul neoclasic al cresterii explica modul in care acumularea de capital si schimbarile tehnologice influenteaza economia.

O noua abordare a fost conceputa de Robert Solow⁴, laureat al Premiului Nobel pentru contributiile sale la teoria cresterii economice, care a elaborat la mijlocul anilor '50 un model de crestere stabila, inspirat din modelele lui Harrod si Domar.

Potrivit acestui model, forta de munca sporeste in functie de factori non-economici, in timp ce capitalul se acumuleaza ca raspuns la rata profitului. Acumularea de factori si cresterea productivitatii, in conditiile functionarii legii randamentelor descrescatoare, conduc la crestere economica, ceea ce arata legatura dintre economisire si crestere. Economisind si investind mai mult, un stat isi poate mari cantitatea de capital, care genereaza o crestere a productivitatii factorului munca ( vezi Fig.15.3a) si implicit o sporire a veniturilor. Modelul neoclasic a constituit un instrument de analiza pentru intelegerea procesului de crestere in tarile avansate si a fost folosit la efectuarea de studii empirice privind sursele cresterii (vezi Caseta 15.2).

In aceeasi perioada N.Kaldor prezinta o noua teorie, potrivit careia este posibila o stabilitate seculara pentru o economie in crestere, daca rata economiilor se modifica printr-o redistribuire a veniturilor, astfel incat sa se atinga rata de echilibru a cresterii.

Pornind de la lucrarile lui Solow si Kaldor au fost dezvoltate un numar impresionant de modele econometrice si variante ale lor, in care s-a inclus progresul tehnic in diferitele sale forme, fiind considerat insa exogen in majoritatea cazurilor.

4. Noua teorie a cresterii

La mijlocul anilor '80 a aparut Noua teorie a cresterii, promovata de Paul Romer⁶ si Robert Lucas pe linia modelului de crestere neoclasic traditional. Premisa acestei teorii este ca o acumulare de capital se asociaza de regula cu o acumulare de cunostinte, intrucat in timp nu se produc mereu aceleasi bunuri, ci bunuri noi sau cu tehnologii noi. In acesta situatie progresul tehnic este endogen.

Modelul porneste de la premisa ca productivitatea unei activitati este mai ridicata atunci cand se desfasoara in cadrul sau alaturi de alte activitati. Astfel, randamentul social este superior randamentului privat, ceea ce explica aparitia unor externalitati tehnologice pozitive, concretizate in cresterea productivitatii. Acestea provin din acumularea unui factor K, ce nu este in mod necesar capitalul fizic, ci si cunostintele. Externalitatile utilizarii capitalului fizic apar datorita complementaritatii intre firme si activitati, iar externalitatile cunostintelor sunt o consecinta a difuzarii cunostintelor, de care beneficiaza toate firmele, in virtutea circulatiei informatiei.

Noua teorie are doua modele de baza:

1. Modelul 'invatare prin practica' (learning by doing), in care schimbarile tehnologice sunt un produs secundar al productiei de bunuri. Modelele folosite surprind factori care stimuleaza dorinta de a produce bunuri noi. Romer arata ca este posibila mentinerea unei rate pozitive de crestere economica, in conditiile in care randamentele descrescatoare ale factorilor de productie sunt compensate continuu de perfectionarea tehnologiilor, realizata ca urmare a acumularii de capital.
2. Modelul 'inventiei', prin care schimbarile tehnologice sunt considerate procese bine gandite. Acesta se concentreaza asupra unor factori care influenteaza dorinta de a inventa in mod constient si sistematic, in cadrul activitatii de cercetare-dezvoltare.

Schimbarile tehnologice, care determina schimbari in procesele de productie sau fabricarii de produse noi constituie inovare tehnologica. Aceasta conduce la un volum mai ridicat al productiei si/sau la o calitate superioara a produselor, folosind acelasi volum al resurselor. In figura 15.3b, transformarile tehnologice deplaseaza functia de productie in sus, ceea ce reflecta o crestere de productivitate. Trecerea de la nivelul P0 la nivelul P1 in ultimele patru decenii a fost un rezultat al diversificarii procedeelor tehnice de productie, al aparitiei aparaturii electronice, a calculatoarelor, a diversificarii serviciilor etc. Acest tip de schimbari permit o crestere economica continua.

5. Teorii privind rolul institutiilor

Alte abordari ale procesului de crestere evidentiaza forte ale cresterii ce se afla dincolo de formulele abstracte ale modelelor econometrice. In aceasta categorie mentionam preocuparile legate de prognoza cresterii prin prisma evolutiei istorice a economiilor nationale (teoria treptelor a lui W.W.Rostow) sau studii statistice empirice efectuate pentru a evidentia, intr-o maniera descriptiva, factori sociologici, demografici si institutionali relevanti pentru cresterea economica.

Cercetarea empirica a fenomenelor de crestere si transformare inceputa in anii '60 de Simon Kuznets, laureat al Premiului Nobel, s-a ocupat de procesele pe termen lung intr-o analiza comparativa a experientei natiunilor. Kuznets a introdus conceptul de crestere economica moderna, care are sens mai larg decat cel definit de alti specialisti, intrucat sunt luate in consideratie si schimbarile institutionale care favorizeaza schimbarile structurale. Analiza comparativa permite stabilirea unor trasaturi comune si a unui model, precum si identificarea deviatiilor de la model. Potrivit aprecierii lui Kuznets⁷, exista factori transnationali comuni si un mecanism de interactiune prin care cresterea economica moderna se produce in lume. Principalii factori transnationali evidentiati, care in mod potential sunt comuni economiilor nationale in prezent, sunt urmatorii:

Elementul-cheie pe care-l evidentiaza Kuznets este faptul ca, daca nu ar exista factori transnationali substantiali, nu ar exista trasaturi comune semnificative ale cresterii economice a natiunilor. Aceeasi idee apare in forma diferita in lucrarile lui Chenery, in care sunt definiti cinci factori universali: cunostintele comune in domeniul tehnologiei; dorinte umane similare; acces la aceleasi piete pentru export si import; acumularea de capital pe masura ce creste nivelul veniturilor; imbunatatirea pregatirii fortei de munca in sens larg, odata cu cresterea veniturilor.

In concluzie, dezvoltarea si afirmarea teoriei cresterii economice in ultimele decenii s-a caracterizat prin tendinte specifice stiintei contemporane:
    a) considerarea progresului tehnic ca factor major al cresterii;
    b) incadrarea cresterii economice la nivel national in contextul general al cresterii economice la nivel regional sau mondial;
    c) sporirea posibilitatilor de masurare si de formalizare a procesului cu ajutorul unor modele de crestere economica, prin utilizarea instrumentelor de analiza oferite de economie, matematica, cibernetica si statistica;
    d) cresterea gradului de aplicabilitate a rezultatelor cercetarii stiintifice in domeniu, ceea ce conduce teoria cresterii economice spre o teorie a previzionarii si reglarii economice, utila in fundamentarea deciziilor macroeconomice;
    e) considerarea efectelor sociale ale cresterii economice pe termen lung.