DIVIZAREA BUNURILOR - World Trade Organisation in linia intai

DIVIZAREA BUNURILOR

1 World Trade Organisation in linia intai

Cei mai multi oameni nu au auzit niciodata de World Trade Organisation. Dintre cei care au auzit, cei mai multi o urasc. Actiunile de pe strazile din Seattle, in timp ce protestatarii incercau sa impiedice intrunirea anuala ministeriala a organizatiei din decembrie 1999, au facut-o mai cunoscuta, dar o reputatie buna ar insemna o lupta impotriva curentului.

WTO a preluat de Fondul Monetar International statul de institutie pe care oamenii buni o urasc - Marele Satana al globalizarii. Dar ar fi o tragedie cumplita pentru marele numar de oameni ce traiesc in saracie in lumea asta daca noua runda de discutii despre comert ar fi un esec. Protestatarii si demonstrantii cu cele mai bune intentii ( in cea mai mare parte) vor fi facut un rau teribil celor pe care sustin ca ii ajuta, daca inradacineaza ideea ca comertul este rau. Comertul nu este doar cea mai buna cale de iesire din saracie pentru o tara in curs de dezvoltare. Liberalizarea comertului este esentiala.

Este usor de vazut cum a aparut notiunea de "comertul este rau". Sa incepem cu numele WTO. "Worl" este mult mai arogant decat "International" , iar "Organisation" este cu siguranta un " nu-nu" intr-o buna parte a spectrului politic. Nici "Trade" nu este prea placut - aminteste de carne si de banane si are de-a face numai cu numere care se strang intruna in favoarea americanilor.

Totuti, WTO are in ea mult mai mult rau decit ar putea fi reparat printr-o simpla redenumire. Pentru inceput, este teribil de secretoasa si de birocratica, este coplesita de avocati si isi are sediul la Geneva, unul dintre cele mai bogate orase din lume. Tarile bogate controleaza totul pentru ca au toti avocatii, desi acest lucru se schimba incetul cu incetul. Mai mult,WTO functioneaza prin consens, ceea ce inseamna ca toti cei 134 membrii trebuie sa fie de acord asupra a orice. Pentru o jumatate din anul 1999 nu au putut sa fie de acord nici cu cine trebuie sa conduca.

WTO a mai si fost lansata intr-o lume care devine cu repeziciune tot mai complicata. Oricat de prost echipata, ea s-a dovedit a fi forumul natural pentru ca cateva dintre aceste complezitati moderne sa culmineze. I se poate permite unei firme de biotehnologie sa patenteze un remediu natural? Este carnea de vita tratata cu hormoni sigura pentru consum? De ce ar trebui ca un al treilea guvern mondial sa protejeze o companie straina de copii pirat ale produselor sale? Aproape orice conflict ce depaseste granitele nationale v-a sfarsi, probabil, ca disputa comerciala.

Atunci, multumim cerului pentru un astfel de forum. WTO seamana putin cu un serif in Vestul Salbatic, a carui stea de argint inseamna ceva numai daca tipii cu adevarat duri sunt de acord. Dar, cel putin, a avea un serif inseamna o recunoastere a domniei legii. WTO a inlocuit negocierile adhoc care aveau de obicei loc si in care interesele celor mai putin puternici abia daca erau bagate in seama.

Stim cu totii ca regulile tind sa-i favorizeze pe cei puternici, dar faptul ca, in principiu, ele se aplica tuturor, ofera celor fara putere o oarecare protectie. Nu este de glumit cu o organizatie care stabileste reguli comerciale si inlocuieste capitalismul de tip cowboy a-l intelegerilor dintre blocurile de putere. De cate ori WTO a decis impotriva celor mai mari doi talhari, S.U.A. si U.E., si nu doar atunci cand se certau intre ele. Intrunirea din Seattle a fost un eveniment crucial nu numai din cauza violentei lor de pe strazi si din cafenele, ci si pentru ca, pentru prima data, un grup de tari in curs de dezvoltare au ajuns in sala de negocieri comerciale cu o agenda coordonata si asupra careia cazusera de acord. Negociatorii din tarile dezvoltate o descriu ca un eveniment - cheie in politica globala. Daca s-a putut la WTO, se v-a putea si la Fondul Monetar International si la Organizatia Natiunilor Unite. Ironic, pentru prima data S.U.A. si U.E. n-au reusit sa-si impuna punctul de vedere, exact in clipa in care grupuri mari de protestatari din tarile bogate au inceput sa acuze propriile lor guverne de abuz de putere.

Ciudat, unul dintre lucrurile caruia tarile in curs de dezvoltare i se opun cel mai strasnic este planul condus de S.U.A. de a impune sanctiuni comerciale tarilor a-i caror exportatori nu intrunesc anumite standarde minime de munca, incluzand interzicerea folosirii muncii copiilor. Nimeni, chiar nimeni, nu crede ca copiii trebuie sa lucreze in loc sa mearga la scoala. Totusi, legatura dintre standardele de munca si comert este inspirata de sindicatele americane extrem de protectioniste.

Acei protestatari americani impozanti care vor sa faca consumatorii sa se simpa bine boicotand instructorii ieftini de peste hotare, datorita conditiilor atroce ale muncitorilor, sunt ipocriti. Boicotul, ca si noua propunere de a impozita anumite importuri daca fabricile din Lumea a treia nu indeplinesc standardele americane, pedepsesc oamenii pentru saracia lor. Tarile in curs de dezvoltare stiu ca chestiunea standardelor de munca nu doreste decat sa protejeze anumite slujbe pe pietele tarilor dezvoltate, si nu se vor lasa pacalite de problema.

Tarile sarace au cu adevarat nevoie de mai mult acces pe pietele bogate si de o crestere rapida a comertului mondial. Ele au nevoie sa vanda mai multa imbracaminte ieftina, hrana si bunuri electronice pe pietele protejate din America si Europa. Ele au nevoie ca tarile bogate sa respecte regulile pe care le-au formulat la infiintarea WTO in 1994.

Exista multi oameni bine intentionati care nu sunt de acord cu sugestia ca comertul international este sursa cresterii economice. Ei au ajuns la concluzii complet gresite. Tarile sarace devin mai putin sarace - ba chiar bogate - prin exporturi. Pe aceasta cale, unele au schimbat standardele de viata ale popoarelor lor intr-o generatie. Studii peste studii au aratat ca tarile in curs de dezvoltare, ca grup, nu numai ca au beneficiat de pe urma comertului, dar au facut-o disproportionat, in sensul ca s-au bucurat de cresteri procentuale mai mari in raport cu PIB - ul decat tarile bogate.

Ignorati, totusi, dublarea produsului brut mondial pe cap de locuitor in ultima jumatate de secol. Sa presupunem ca este adevarat ca rezultatul celor mai bine de 50 de ani de liberalizare a comertului dupa cel de-al doilea razboi mondial a fost necinstit. Acesta este un motiv in plus sa speram ca o runda reusita de liberalizare a comertului poate fi salvata de esecul total din Seattle. Nimic nu se v-a schimba daca acest lucru nu se schimba.

Semnele din mijlocul campaniei prezidentiale americane ^* aratau ca progresul v-a fi, in cel mai bun caz, extrem de incet, chiar daca o noua runda de discutii despre comertul liber ar putea schimba in mod fundamental vietile celor mai saraci oameni de pe aceasta planeta. Exista un pericol serios suntem gata sa pierdem o ocazie irepetabila de a permite lumii in curs de dezvoltare o epoca de crestere care v-a scoate din saracie sute de milioane, poate chiar miliarde de oameni. Nu exista nimic mai urgent decat nevoia ca WTO sa lanseze o noua runda reusita de liberalizare a comertului. Atacarea saraciei este amenintata de coalitia de activisti care vad din ce in ce mai mult orice acceptare a globalizarii ca pe o victorie a companiilor multinationale americane. O mica parte din furia lor se aplica companiilor multinationale franceze, suedeze sau nipone - a rareori vezi pancarde impotriva Asea Browen Boveri sau impotriva Elf. Pentru ca lucrul caruia i se opun in dimensiunea economica este aceeasi gresala care imparte lumea in alte domenii - hegemonia americana sau Jihadul lui Barber impotriva lumii McWorld.

Aceasta tensiune lesne de inteles aduce un nor de obscuritate peste chestiunile comerciale care sunt complicate si plicticoase, in cel mai bun caz. Fara nici o indoiala, guvernul SUA sustine cu greutatea sa interesele companiilor sale nationale, incluzand si unele dintre cele mai mari companii multinationale. Toate tarile fac acest lucru. Este la fel de clar ca unel grupuir puternice de presiune din SUA conving uneori administratia sa ia o postura potectionista. In acest fel industria otelului primeste o sustinere puternica din partea negociatorilor oficiali in discutiile cu Japonia, care este acuzata ca vinde otel la pret de dumpimg. Din nou orice guvern ar face acest lucru dupa un lobby puternic si organizat. In acelasi timp, SUA a fost in trecut, desi mai putin recent singurul aparator consecvent si riguros a comertului liber in lume. Mai mult, si-a limitat propriile puteri in politica comerciala prin acceptarea regulilor WTO, lucru atat de important.

Scandalul bananelor ofera un bun exemplu pentru cat de simpla este demonizarea SUA. In iune 1999 WTO a decis in favoarea SUA si impotriva Uniunii Europene intr-o disputa privind cantitatea de banane din America Latina care putea fi importata in Europa. Firma implicata, Chiquita, de banane din America Centrala, in favoarea bananelor cultivate de mici producatori din tari aficane si din vestul Indiei, care, inainte, fusesera colonii franceze si britanice. Ca atare, a fost usor de transformat aceasta disputa intr-una dintre o companie multinationala americana, mare si rea care cumpara favoruri politice, si micii proprietari eroici, cu care Europa are legaturi istorice si fata de care are obligatii.

In orice caz aceasta imagine, era distorsionata, UE nu a respectat un acord comercial mai vechi de a renunta timp de zece ani la tratamentul preferential acordat fostilor parteneri comerciali coloniali. Aceasta protectie indelungata a eliminat orice dorinta a acelor producatori de a-si imbunatati eficienta pentru a concura pe piata mondiala deschisa si, o data cu ridicarea protectiei, crescatorii din vestul Indiei intampina probleme financiare spinoase. In orice calcul al cererii atat fermierii din America Centrala, cat si cei din vestul Africii ar iesi destul de prost - si unii, si ceilalti castiga destul de putin de pe urma exporturilor de banane. Iar Chiquita, chiar daca a facut donatii ambelor partide din America, nu este un donator important pentru nici unul dintre ele. Nu este nimic ascuns. Bananele, pur si simplu, nu au aceeasi incarcatura politica precum otelul, masinile sau fermierii americani.

Vor exista tot mai multe dispute de acest soi daca guvernele conducatoare nu reusesc sa se ridice deasupra lor si sa impinga mai departe liberalizarea globala in domenii tot mai dificile - agricultura, servicii si, de asemenea, investitii. Impulsul este crucial. Istoria negocierilor de dupa razboi demonstreaza convingator ca a sta nemiscat este o situatie instabila in relatiile comerciale. Lumea s-a miscat intotdeauna sau catre o mare libertate, sau catre un mare protectionism. Expertii comerciali numesc acest fapt "teorie bicicletei". Protectionismul a castigat teren dupa doua runde anterioare de liberalizare - Kennedy, de la sfarsitul anilor '60, si runda Tokyo, de la anceputul anilor '80. Cel mai mare val de protectionism a avut loc in anii '30, cimentand sau, poate, chiar producand Marea Depresiune. Oprirea comertului liber acum ar aduce o amenintare mult mai mare economiilor dezvoltate si in curs de dezvoltare, laolalta, decat criza din 1997-1998. Mai important, ar respinge o ocazie rara de a solutiona saracia in tarile in curs de dezvoltare. Tendinta de crestere a inegalitatii globale a fost oprita in anii '80, cand India si China au inceput sa se liberalizeze si sa se deschida comertului. Acest lucru demonstreaza potentialul de crestere a prosperitatii celor foarte saraci - si dimensiunea ocaziei care poate fi risipita.

Din nefericire, la orizont nu se vede nici un mare val de liberalizare, nu exista nici o sustinere evidenta pentru aceasta si nici o vointa politica asupra subiectului. SUA are un mare deficit comercial, iar alegerile din 2000 isi arunca umbrele lor asupra comertului liber. Japonia s-a intors inspre sine in vreme ce economia sa ramane muribunda, ca urmare a boom-ului de la sfarsitul anilor '80. In UE numai Marea Britanie are instincte suficient de puternice de comnert liber, celelalte natiuni membre fiind mult mai inclinate sa creeze Europa Fortificata. Crucial, grupurile de consumatori arareori sustin comertul liber, desi consumatorii beneficiaza enorm de preturile mai mici si de plaja mai larga de alegere.

Au existat doua genuri de voci care s-au unit in protestele galagioase din Seattle impotriva comertului global, doua intelesuri in corul "Hei, hei,o,o,o,/ Vrem sa plece WTO!". Pe de o parte protestatarii bine intentionati, copii ai generatiei '68, care cred ca regulile comerciale functioneaza impotriva intereselor oamenilor saraci din tarile in curs de dezvoltare. Pe de alta parte sunt sindicatele americane, care doresc sa impuna standarde de munca in lumea in curs de dezvoltare, ca pretext pentru a proteja interesele propriilor lor membrii. Tineri nemultumiti sustin ca sloganul "Capitalismul ucide" ar fi fost centrul atentiei tuturor, dar, in afacra de 5.000 de demonstranti din aproximativ 30.000 de la intrunirea din decembrie 1999, ceilalti se estimeaza ca au fost membrii ai sindicatelor americane. Presedintele Clinton privea catre nevoile politicii electorale atunci cand a spus ca WTO ar trebui sa ia in considerare posibilitatea sanctiunilor comerciale impotriva tarilor care nu indeplinesc anumite standarde minime de munca, incluzand interzicerea folosirii muncii copiilor. Al Gore, vicepresedintele sau. Avea nevoie de bani si de sustinere de la sindicate in prezentarea intentiilor sale.

Procedand astfel a distrus sansele unui rezultat favorabil al intalnirii, deoarece tarile in curs de dezvoltare in mod corect si furios, au vazut prin valul ingrijorarii politica protectionista cinica. Cu noroc, si departe de camerele TV, inca mai poate exista un compromis rational prin crearea unui grup de lucru care sa implice WTO si International Labour Organisation, care sa ia in calcul aceasta problema spinoasa a standardelor de munca. Munca copiilor este dezgustatoare, fara nici o indoiala. Dar restrictionarea exporturilor din anumite tari din aceasta cauza nu ar rezolva nimic mai mult decat pedepsirea lor pentru saracie, partea cea mai mare de pedeapsa incasand-o cei mai saraci

Invataminte dupa Seattle

Implicarea WTO in chestiunea standardelor de munca ridica, totusi, cateva probleme importante. Una este gradul alarmant de analfabetism economic din dezbaterile publice. Politicienii sunt dintre cei mai mari vinivati. Putini dintre ei s-au deranjat sa insiste in timpul discutiilor din Seattle asupra faptului ca liberatatea de a schimba bunuri face economiile mai eficiente si ca comertul aduce crestere. Cresterea este buna pentru mediu,pentru ca tarile trebuie sa lase saracia in urma lor ca sa le pese. Sau ca globalizarea, prin integrarea tarilor in curs de dezvoltare in economia mondiala, poate fi cea mai puternica forta pentru democratie si pentru drepturi de munca.

La acuzatia ca institutii precum WTO si alti talhari precum Fondul Monetar International nu reprezinta interesele tarilor in curs de dezvoltare, raspunsul corect ar fi reestimarea modului in care functioneaza sistemul international de guvernare economica. Ce organizatii sunt insuficient de transparente, prost administrate sau ineficiente ? Marsul catre globalizare impune, cu siguranta, cerinte asupra birocratiilor internationale pe care acestea nu le prea pot indeplini. Sarcina lor este ingreunata si mai mult de faptul ca politicienii pur si simplunu se gandesc prea mult la cum sa reprezinte si sa echilibreze inteesele nationale intr-o lume multilaterala. In cazul comertului liber, interesele nationale nu au nevoie de nici un conflict, desi interesele regionale pot avea de suferit. Accesul mai liber pe pietele americane pentru producatorii de textile din Lumea a treia ar dauna intereselor sindicatelor americane, dar consumatorii obisnuiti ar avea de castigat.

Totusi, faptul ca comertul este problema zilei nu este sesizat de protestatarii Generatiei X. Intr-un an protestele au fost indreptate impotriva FMI-ului si datoriilor Lumii a treia, anul urmator impotriva WTO-ului si standelor de munca, iar anul viitor va fi ceva nou. Ca si in cazul miscarilor anterioare de protest, ei nu se inteleg ce sustin, dar stiu cu siguranta la ce se impotrivesc. Comertul este punctul cel mai usor de tintit prin globalizare.

Expertul american in comert Fred Bergsten a scris intr-un articol recent: "Paradoxal, cele mai mari presiuni de a inversa cursul liberalizarii pot fi gasite in tarile care au creat, hranit si s-au luptat pentru ordinea de dupa razboi - Statele Unite ale Americii si Uniunea Europeana." ^* Motivul este, argumenteaza el, impreuna cu deschiderea mult mai mare a SUA catre comert, stagnarea veniturilor mici in SUA. Protectionismul in ambele regiuni vine din izolare, fara ca politicienii de la nici o extrema sa argumenteze ca comertul liber regional - in cadrul UE si in cadrul North American Free Trade Association - inseamna inchiderea fata de restul lumii.

Pentru a inrautati si mai mult chestiunea, liberalizarea devine mai dificila pentru ca formele de protectie devin mai subtile. De exemplu, investitiile directe sunt acum un aspect crucial al relatiilor comerciale. Va trebui sa existe o forma de acord multilateral intre tarile in curs de dezvoltare si cele dezvoltate. Fara indoiala, se va dovedi din nou controversat. Dar noi cercetari sugereaza ca reglementarile care apar pentru a-i proteja pe cei ce primesc investitii directe de exploatare - de exemplu , reguli cu continut local sau cerinte formale pentru transferul de tehnologie - sunt contraproductive. Ele sfarsesc prin a descuraja investitorii multinationali sa integreze deplin reprezentanta locala in reteua lor globala.

Alte domenii se vor dovedi la fel de problematice. Standardele de munca mizerabile pot fi folosite ca o forma de competitie neloiala - "dumping social" - , asa ca vor trebui discutate in contextul comertului. In acelasi timp, munca ieftina este avantajul competitiv principal al economiilor ce se nasc, deci standardele de munca pot fi, cu siguranta, o bariera comerciala impusa pe usa din dos.

3 Noi controverse

Standardele de mediu, biotehnologia si chestiunile legate de sanatate, precum hrana modificata genetic, lasa impresia ca pot fi inca si mai controversate decat problemele sociale, precum standardele de munca. Ultimele pot fi folosite de catre tarile bogate pentru a crea bariere comerciale si pentru a impiedica concurenta sa obtina acces cinstit la piata. Totusi, ar fi grsit sa dam la o parte ingrijorarile reale privind mediu sau chestiunile sociale. Nicaieri eliminarea granitelor prin globalizare nu este mai urgenta ca in cazurile exceselor privitoare la mediu sau la sanatate. Cum scara si raspandirea interconexiunilor creste, la fel se intampla si cu efectele lor, existand mai putine bariere impotriva poluarii si impotriva bolilor aduse din alta parte.

Impactul potential al noilor dezvoltari tehnologice, bun sau rau, in sanatate sau agricultura, explica o buna parte din puterea emotionala a unor astfel de chestiuni. Nimic nu conteaza mai mult decat sanatatea noastra sau decat mancarea pe care o mancam. Dar tot puterea vizibila pe care tehnologia o pune in mainile unor anumite firme multinationale, in special americane, le face atat de controversate. Biotehnologia si manipularea genetica ofera promisiuni enorme - metode de vindecare pentru boli teribile sau recolte mai bogate fara erbicide sau pesticide. Dar tot mai putine din aceste rezultate sunt obtinute de cercetarea stiintifica in domeniul public, si tot mai multe sunt patentate de catre firme private. De exemplu, cele mai multe cercetari americane legate de hibridizare, la inceputul anilir '80, erau finantate de guvern si erau arareori patentate. Dar, cum univrsitatile au cautat finantarea cercetarilor din sectorul privat, rezultatele au fost tot mai des patentate. Pana in 1990 proportia patentelor din sectorul public vandte cu drept de exclusivitate catre fabricanti din sectorul privat a ajuns la 40%.

Sectorul privat trebuie sa aiba un rol in dezvoltarea comerciala a biotehnologiei si a produselor modificate genetic. In afara de importanta semnalelor de pe piata in determinarea produselor care vor avea succes pentru ca exista cerere pentru ele, fara potentialul pentru profit, ar fi realizate cu mult mai putine cercetari aplicate. Totusi, chiar concentrarea industriei este cea care ofera motve reale de ingrijorae. Cele mai mari zece corporatii au proportii pe piata de aproape o treime in domeniul semintelor si al produselor farmaceutice, 70% - in domeniul calculatoarelor si peste 80% - in domeniul pesticidelor si cel al telecomunicatiilor. Economiile dimensiunii in astfel de industrii, care cer multe cercetari, explica in parte concentrarea lor crescanda. Chiar si asa puterea de monopol explica in mod justificabil o buna parte din temerile publicului. Ingrijorarea publica (pe pitele dezvoltate) s-a dovedita fi ea insasi a arma puternica. Monsanto, cel mai mare si cel mai rau producator de seminte modificate genetic (dupa opinia publica), a renuntat de bunavoie la cele mai controversate afaceri. Controversele s-au dovedit a fi prea rele pentru afaceri, in acest caz.

Reactia consumatorilor a fost mai mult sau mai putin limitata la pietele dezvoltate. Dar acestea au cel putin autoritati care reglementeaza competitia si organe de control public al sanatatii care limiteaza realmente chiar si puterile celor mai mari corporatii. O problema mai serioasa este dezechilibrul de putere si de cunoastere intre consumatorii tarilor in curs de dezvoltare si corporatiile multinationale. Capitolul anterior a observat cat de necinstit este acordul WTO privind aspectele legate de comert referitoare la drepturile de proprietate intelectuala. Numarul de patente internationale sub regimul multilateral a crescut de la mai putin de 3000, in 1979, la echivalentul a aproape 3.5 milioane, in 199 dintre aceste patente, 97% sunt detinute de catre tarile bogate, si mai mult de jumatate dintre taxele globale de licentiere au fost platite de SUA. Pe deasupra, mai mult de patru cincimi dintre patentele acordate in tarile in curs de dezvoltare apartin rezidentilor tarilor dezvoltate. Dupa Programul de Dezvoltare al Organizatiei Natiunilor Unite, ideea de drepturi de proprietate intelectuala este o noutate in tarile in curs de dezvoltare. Acest program argumenteaza in raportul sau din 1999 ca regimul aliajelor din otel v-a impiedica o dezvoltare tehnologica si industriala a tarilor din estul Asiei similara celei din anii '60. Si nu numai ca exclude noii veniti din granitele tehnologice, ci mai face si greseli in recunoasterea cunostintelor traditionale. Astfel, in industria farmaceutica, mai mult de jumatate dintre medicamentele prescrise cel mai adesea sunt derivate din plante sau din copii sintetice ale substantei plantei. Totusi, tarile in curs de dezvoltare, gazde ale marii majoritati de bogatii biologice multumita biodiversitatii lor, sunt incapabile sa obtina bogatiile care ar decurge din acest patrimoniu. Deloc sorprinzator, 60 de tari in curs de dezvoltare nu au reusit sa implementeze acordul privind aliajele din otel pana la termenul limita de 1 ianuarie 2000, dupa o perioada de gratie de cinci ani. Pakistanul a facut o incercare de a renegocia acordul. Dupa Programul de Dezvoltare al O.N.U., nu exista nici o diferenta intre patentarea de catre o companie multinationala a genelor unei plante si spionajul industrial. Raportul il numeste "furt atat al materialelor genetice, cat si al cunostintelor dobandite in vreme indelungata privind folosirea lor pentru a realiza medicamente". El spune ca chiar si o taxa mica, de 2%, pentru folosirea resurselor genetice, ar strange o suma mai mare de 5 miliarde din profiturile firmelor multinationale pentru tarile in curs de dezvoltare, si sugereaza ca 10% ar fi o taxa mai cinstita.

In ambele aspecte, dezechilibrul dintre tarile bogate si sarace si dintre producatorii si consumatorii de pe pietele dezvoltate, globalizarea biotehnologiei pune in lumina probleme distributive. Daca un rezultat tehnologic este benefic pentru consumatori, creste standardele de viata si face lumea un loc mai bun, atunci exact acesta este domeniul in care dovezile favorabile ar trebui sa apara. In cele din urma, globalizarea nu poate si nu v-a avantaja doar actionarii primelor cincizeci de corporatii cu tehnologie inalta. Tocmai in acorduri precum cel al WTO si cel al aliajelor din otel va fi determinata distribuirea veniturilor.

4 Imigratia

Chiar daca directorii sai nu sunt de acord, WTO nu este locul tuturor disputelor in economia globala. Una dintre cele mai dificile chestiuni este imigratia, legala si ilegala. Dimensiunea migratiei este una dintre mariel diferente dintre globalizarea de acum si cea din urma cu o suta de ani. In comparatie cu valurile de oameni care au parasit Vechiul Continent pentru Lumea Noua (America de Nord, America Latina, Australia si Noua Zeelanda) la sfarsitul secolului al XIX -lea si la inceputul secolului al XX -lea, fluxurile de astazi abia mai conteaza. Imigratia in SUA a fost cam de 30 de milioane intre anii 1880 si 1920 si a ajuns cam la 1,6 milioane de oameni pe an in punctul cel mai fierbinte de dinaintea primului razboi mondial. Fluxurile legale spre SUA au urcat din nou la 1-1,5 milioane de oameni pe an in timpul anilor '90, un numar mare dar o proportie mult mai mica din populatia existenta. Doar trei tari, SUA, Canada si Grmania au avut fluxuri de imigranti care ajungeau pana la 4-5% din populatia lor in vremurile recente.

Oricum, motivele pentru imigratie nu s-au schimbat in decursul secolului. Razboiul si foametea vor pune intotdeauna populatiile in miscare. Dar disperarea cronica a saraciei este cea care ii face pe oameni sa-si paraseasca casele, familiile si prietenii in speranta unei vieti mai bune. Sau, in jargon tehnic, emigratia economica depaseste cu mult numarul refugiatilor politici si a celor care cauta azil. In contrast cu deceniul de dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial in cae lipsa fortei de munca a facut multe tari OECD sa accepte sau chiar sa caute un mare numar de imigranti economici, acum tarile bogate au pus bariere la fel de inalte imigratiei legale si si-au inmultit eforturile de a controla si de descuraja imigratia ilegala. Aceasta, in ciuda lipsei de forta de munca ce se contureaza. Nu numai ca este o penurie severa de mana de lucru in anumite domenii, precum programarea calculatoarelor, dat aproape toate tarile bogate se confrunta cu o micsorare a varstei de pensionare. Acest lucru ameninta cu dificultati severe schemele de finantare a pensiilor, a caror solutionare poate include varste mai mari de pensionare si impozite mai mari. Totusi, o emigrare mai mare ar fi alternativa.

Dar opozitia politica fata de cresterea imigratiei este atat de mare, chiar in tarile in care exista foarte putina in prezent, incat o politica activa de atragere a lucratorilor din strainatate nu este de asteptat. Cu toate acestea, este tot mai greu de mentinut fictiunea ca orice poate si va fi liber sa circule pe glob, cu exceptia cetatenilor. Daca comertul si capitalul liber sunt lucruri bune, sunt cu atatmai greu de gasit motive plauzibile pentru care miscarea libera a muncitorilor n-ar fi.

Exista o multime de false motive. Argumentele impotriva imigrantilor includ mituri deste cum imigrantii secatuiesc bunastarea si sistemele de sanatate si despre cum "fura" slujbele locuitorilor. Dimpotriva, s-a descoperit ca emigrantii din prima generatie aduc o contributie neta statului platind mai multe taxe decat cer in beneficii si ingrijiri medicale. Intr-adevar imigratia reduce salariile medii in anumite domenii, dar in principal prin crearea neta de sujbe cu salarii mici, care nu ar exista altfel, pentru ca cei nascui in acel loc nu vor accepta slujbe proaste pentru salarii mii. Un motiv mai inteligibil, cel putin pentru controlul fluxului de emigranti din tarile sarace catre cele bogate, este cel social, si anume nevoia de a mentine pe cat posibil relatii rasiale armonioase. Exista si multe dificultatipractice, traditionale, create de emigratia in masa, precum nevoia de case si de infrastructura aditionala sau sustinere lingvistica a scolilor in anumite domenii.

Din nefericire, bunul-simt lipseste din dezbaterea despre imigratie. Exista o conspiratie politica privind tacerea asupra subiectului. Guvernele din tarile in curs de dezvoltare nu vor niciodata sa admita ca lucrurile merg atat de prost incat un mare numar de oameni este gata sa renunte la patria-mama si sa emigreze. Cele din tarile dezvoltate nu doresc ca un subiect extrem de controversat sa apara pe agenda politica publica si prefera sa continue o politica a frontierelor inchise, aducand mai multa politie si mai multe resurse daca este nevoie.

Dar, chiar si cu capetele bagate in nisip pe scara globala, "problema" imigratiei va ramane si va creste. Numarul de oameni care se deplaseaza dincolo de granitele nationale este imens si creste, in ciuda barierelor inalte. Este economie pura. Fluxurile de oameni sunt in functie de cresterea inegalitatii dintre venituri. Daca comunitatea internationala nu actioneaza repede si eficient pentru a stopa saracia - si lucrurile nu stau bine, in conditiile in care mai mult de 1,3 miliarde de oameni traiesc cu mai putin de un dolar pe zi -, presiunea migratiei va continua sa se stranga in jurul granitelor tarilor bogate. Fortele globalizarii nu respecta dragalasenii precum averea si status - ul.