Strategii de dezvoltare a societatilor transnationale

Strategii de dezvoltare a societatilor transnationale

1.1. Cresterea externa

Cresterea externa a societatilor transnationale, de concentrare a capitalului, se poate infaptui pe mai multe cai[1]:

= Fuziunea este o tehnica de concentrare conform careia doua sau mai multe firme, indiferent de tara de origine, se regrupeaza intr-una singura (A+B=AB). Din punct de vedere juridic, vechile firme dispar, fiind inlocuite de alta noua.

Fuziunea dintre Daimler-Benz (Germania) si Chrysler (S.U.A.), din anul 1998, considerata "fuziune istorica", a dat nastere unei societati transnationale - Daimler Chrysler A.G., cu sediul la Stuttgart. Ea are doi copresedinti (german si american). Noile actiuni (DCX), lansate la NYSE, pe 17 noiembrie 1998, au fost bine primite pe piata. Noua societate transnationala va avea nevoie, conform estimarilor, de o perioada de 3-5 ani pentru armonizare, pentru atingerea parametrilor maximi. Avantajul de baza al unei fuziuni este efectul de sinergie (1+1=3), castigul de gestiune fiind superior simplei puneri in comun a resurselor.

= Absorbtia reprezinta o tehnica de achizitie prin care o firma cumpara integral alta firma. Societatea absorbita dispare ca firma independenta (A+B=AB). Firmele-tinta sunt alese dintre cele care au un raport dividend/valoare bursiera inferior celui realizat de firma "raider". Operatiunea de absorbtie, in afara reperarii si evaluarii firmei tinta, mai ridica si problema alegerii intre cumpararea actiunilor sau numai a activelor. In cazul cumpararii actiunilor, se cumpara totul: atat activele, cat si pasivele. Achizitionarea activelor este avantajoasa pentru cumparator, pentru ca lasa in sarcina vanzatorului pasivele potentiale.

Fuziunea si absorbtia au drept scop rationalizarea structurilor, a schemei locurilor de munca, intr-un timp cat mai scurt, in vederea micsorarii costurilor. Dar astfel de operatiuni, pentru a fi reusite, trebuie sa insemne nu numai reducerea costurilor, ci si degajarea unor mijloace pentru o dezvoltare superioara, pentru obtinerea intr-o si mai mare masura a economiilor de scara.

= Participarea consta in achizitionarea unei parti a capitalului altei firme din aceeasi tara sau din strainatate. Participarea este minoritara atunci cand procentajul detinut din totalul actiunilor nu permite controlul. Ea poate deveni majoritara daca se ajunge la detinerea pachetului de actiuni de control al firmei-tinta. Dimensiunea acestui pachet este mai mica sau mai mare in functie de gradul de difuziune al actiunilor. In fine, se mai poate vorbi de o participatie in cascada, in situatia in care o societate A cumpara o firma B care detine, la randul ei, participatii la firma C.

Procedura cea mai rapida si cea mai frecventa pentru a reusi o crestere externa este oferta publica de cumparare ("offre publique d'achat" sau "take-over bid"). Prin intermediul ei, o societate isi anunta intentia de a achizitiona o parte din actiunile altei firme. Acest gen de oferta este strict reglementat. Transparenta operatiunii trebuie sa fie totala. Se anunta dinainte numarul titlurilor dorite, pretul de cumparare etc. Publicitatea trebuie sa fie conforma normelor comisiei operatiunilor la bursa. Sunt cazuri in care aceste norme nu sunt respectate. Consiliul de administratie al firmei-tinta este ocolit. Se incearca tratative directe cu o parte a actionarilor in scopul obtinerii pachetului de control. Este vorba despre o tentativa de "preluare ostila" de catre firma "raider" care, insa, implica investitii enorme pentru atacarea adversarului.

Oferta publica de schimb este o operatiune in care firma "raider" doreste sa cumpere firma-tinta, propunand actionarilor acestora nu o plata in bani ("cash"), ci una pe baza de actiuni proprii (un troc de actiuni). Actiunile firmei tinta sunt retrase si inlocuite cu actiunile firmei "raider", intr-un anumit raport.

Sa presupunem ca A poseda un capital de 1 milion de actiuni, care aduc un dividend de 1 USD pe actiune; cursul unei actiuni se situeaza la 30 USD. A doreste sa absoarba firma B al carei capital se ridica la 1 milion de actiuni, dividendul fiind tot de un dolar. Cursul actiunii B este insa mai mic - 10 USD. Se ofera plata titlurilor B cu 15 USD bucata, dar nu in bani, ci in actiuni A. In acest scop, A emite 500.000 de actiuni noi de cate 30 USD (in total 15.000.000 USD).

Cand operatiunea va fi incheiata, A va capitaliza 1,5 milioane de actiuni, care vor aduce dividende de 2 milioane USD. Beneficiul pe actiune va creste astfel, de la 1 la 1,33 USD. In final, actionarii B sunt multumiti pentru ca au obtinut un nou titlu, in valoare de 15 USD, pentru cel vechi care nu valora decat 10 USD. Ei realizeaza un castig in capital (5 milioane USD). La randul lor, actionarii A vor beneficia de un randament sporit al actiunilor (de la 1 la 1,33 USD). Daca piata continua se acorda increderea firmei A, atunci cursul actiunilor sale va creste de la 30 la 40 USD (30x1,33). Absorbtia prin oferta publica de schimb nu este impozabila.

Toate operatiunile de fuziuni si achizitii sunt intermediate de banci. Fuziunea dintre Daimler-Benz si Chrysler a fost asistata de Deutsche Bank si Goldman Sachs, un rol important pe acelasi plan joaca si Merrill Lynch, Lehman Brother, Morgan Stanley, Salomon, toate, banci americane de investitii.

Fenomenul fuziunilor cunoaste o adevarata explozie in ultimii ani. In 2005, valoarea fuziunilor mondiale ajunsese la 2.879 miliarde USD, fata de "numai" 539 miliarde USD cu doar cativa ani in urma (1994)[2].

1.2. Cresterea interna

Cresterea interna sau organica inseamna sporirea capacitatilor unei firme "prin ea insasi", adica prin autofinantare ("cash-flow"), pe baza profitului propriu nedistribuit si reinvestit. Cresterea interna devine posibila si prin recurs la surse externe de finantare, cum sunt imprumuturile bancare sau emisiunea de titluri de valoare in scopul majorarii capitalului.

Alegerea surselor de finantare este influentata de politica financiara oficiala: de marimea impozitului pe profitul corporatiilor, de nivelul taxei scontului etc. In ultima instanta, hotaratoare este evolutia ciclului economic.

In timpul cel de-al doilea razboi mondial si in anii care au urmat, intreprinderile americane au obtinut profituri fabuloase, care, in numeroase cazuri, intreceau chiar necesitatile interne de acumulare. Aceasta a facut ca, pana spre sfarsitul anilor '60, autofinantarea sa acopere cea mai mare parte a nevoilor de lichiditati ale firmelor din S.U.A. In tot acest timp, finantarea externa a jucat un rol secundar. Dintre sursele externe de finantare, emisiunile de actiuni au avut importanta cea mai mica, in schimb, emisiunile de obligatiuni au reprezentat cea mai importanta sursa externa de finantare pe termen lung. In ultimii ani, rolul autofinantarii a inceput sa scada, crescand corespunzator cel al finantarii externe.

Piata financiara americana, mult mai bine organizata decat cele vest-europene, permite intreprinderilor sa procure relativ usor fondurile pe termen lung, care le sunt necesare. In celelalte tari dezvoltate, autofinantarea intreprinderilor joaca un rol mai putin important decat in S.U.A. In Germania, dupa anul 1960 se remarca o crestere a ponderii acestei cai de finantare, destinata sa acopere cea mai mare parte a investitiilor de capital fix. Dintre sursele externe de finantare, imprumuturile bancare pe termen mediu sau lung detin ponderea cea mai ridicata. Bancile comerciale, cele ipotecare, precum si puternica organizatie a caselor de economii alimenteaza intreprinderile germane cu credit pe diverse termene.

In Franta, unde insemnatatea autofinantarii este in declin, emisiunile de actiuni si mai ales imprumuturile la termen joaca un rol deosebit in finantarea intreprinderilor. Creditul pe termen lung este furnizat de organisme specializate si de catre stat. Acesta din urma foloseste creditul ca o parghie de influenta a politicii de investitii a firmelor private.

Printre intreprinderile din tarile dezvoltate, cele din Italia au situatia financiara cea mai fragila. Autofinantarea, comparativ cu celelalte tari, se situeaza la un nivel mai scazut. In schimb, emisiunile de actiuni sunt folosite intr-o masura sporita. Autoritatile au incurajat aceasta politica prin scutiri temporale ale taxelor dividendelor. In Japonia, intreprinderile apeleaza foarte mult la imprumuturi bancare, care, in totalul surselor externe de finantare, au ponderea cea mai ridicata. Aceasta a si determinat excesiva lor dependenta fata de sistemul bancar; din cele aratate rezulta ca autofinantarea este pe plan secundar.

finantarea prin majorarea capitalului

In activitatile unei societati transnationale, survin situatii care necesita o majorare a capitalului. Cotarea la bursa ofera una dintre cele mai convenibile oportunitati. Bancile sunt acelea care realizeaza operatiunea. Adunarea generala extraordinara a actionarilor este convocata pentru a-si da aprobarea. Principalii actionari vor fi de acord, in mod normal, numai daca operatiunea nu le afecteaza patrimoniul detinut in momentul respectiv.

dreptul de subscriere

Fiecare veche actiune confera proprietarului un drept de subscriere la o noua emisiune de actiuni. Acest lucru este firesc in conditiile in care, de-a lungul anilor, aportul vechilor actionari la constituirea capitalului social si a rezervelor a fost constatat. Sa presupunem ca portofoliul unui vechi actionar era de 1.000 de actiuni. Valoarea reala a unei actiuni este de 100 USD, el poseda, in total, un patrimoniu de 100.000 USD. Dupa majorarea capitalului, fiecare actiune veche ii confera un drept de subscriere la noua emisiune; in total va beneficia de 1000 de drepturi. Care este valoarea unui drept de subscriere?

Deci va fi de 4,55 USD (V_ro - V_r1).

Daca, sa zicem, initial existau 1.000.000. de actiuni vechi si, deci, 1.000.000 de drepturi de subscriere. Ele vor servi la cumpararea celor 100.000 de actiuni noi. Prin urmare, vor trebui prezentate 10 drepturi pentru a subscrie la o actiune noua. Un vechi actionar are intotdeauna urmatoarea alternativa: sa subscrie la noua emisiune sau sa vanda drepturi de care dispune.

In concluzie dreptul de subscriere face ca, pe de o parte, sa nu fie legate interesele nimanui, iar, pe de alta parte, ca nimeni sa nu fie avantajat. O firma care reuseste o importanta concentrare a capitalului si a productiei, deci o talie mare, se poate candi si la o crestere externa.

1.3. Concentrarea internationala a capitalului si a productiei

Cresterea taliei unei societati transnationale, concentrarea sa nu se fac la voia intamplarii, ci in directii determinate de specificul procesului de fabricatie[3].

= Concentrarea internationala pe orizontala se realizeaza prin cresterea numarului de filiale peste granita in aceeasi ramura ca si societatea-mama. Ea este caracteristica unor societatilor transnationale precum Ford, General Motors, Volkswagen etc. Concentrarea internationala pe orizontala a societatilor transnationale genereaza asa - numitele "filiale-releu". Fiecare este, in felul ei, o replica la scara redusa a firmei-mama, reprezentand o prelungire a activitatii acesteia intr-o anumita zona geografica. De regula, aceste filiale au putine legaturi intre ele; ele fabrica acelasi produs finit.

= Concentrarea internationala pe verticala inseamna cresterea taliei firmei prin achizitionarea sau construirea de intreprinderi in alte tari, intreprinderi situate in amonte sau in aval in raport cu specificul activitatii societatii-mama. Firma Exxon, de exemplu, axata initial pe activitatea de rafinare a petrolului si-a indreptat atentia spre cumpararea de surse de aprovizionare cu petrol brut si totodata, spre dezvoltarea retelei de distributie pe intreg globul.

Societatilor transnationale care se dezvolta prin concentrarea pe verticala le corespund "filialele atelier", specializate pe un anumit segment al procesului de productie, in scopul reducerii costurilor. Acest tip de filiale, datorita specializarii, genereaza schimbari reciproce, aflandu-se la baza formarii "pietei interne" a societatii transnationale, a fenomenului integralizarii. Trebuie retinut ca "filialele atelier" exista si in cazul concentrarii pe orizontala, atunci cand se introduce o diviziune a munci la scara societatii transnationale. Efectul de integralizare se va resimti, de asemenea.

Diversificarea activitatii caracterizeaza ambele forme de concentrare. Ea determina, la randul ei, o crestere prin ingeniozitate proprie. Continuand sa functioneze in industria alimentara, transnationala Nestl si-a diversificat puternic productia: de la concentrate (lapte, ciocolata, cafea solubila etc.) pana la produse alimentare congelate. Se spune ca enumerarea produselor sale ar umple circa 35 de pagini duble. Un mod recent de crestere prin inovatie este Microsoft[4].

= Cresterea prin conglomerare internationala reprezinta "uniunea" unor firme din diferite tari care nu sunt legate intre ele pe linie tehnologica. Motivatia este strict financiara. Nu se urmareste sporirea capacitatii de productie, ci a fortei financiare, de regula, prin speculatii. In cautarea continua de conditii pentru o inalta rentabilitate, anumite firme se lanseaza in sectoare cu totul straine de vocatia lor originala. Conglomeratul reprezinta o societate holding care detine capitalul filialelor si isi asuma responsabilitatea gestiunii lui. Prin politica de conglomerare pot fi absorbite si intreprinderi in plina expansiune, de talie chiar mai mare decat a firmei-mama.

Prin structura lor, conglomeratele asigura o mai mare stabilitate a ratei profitului pe ansamblul firmei. Daca intr-un anumit sector se inregistreaza pierderi, ele pot fi compensate de rezultatul firmelor din alte sectoare. Conglomeratul permite si o evitare a efectelor legislatiei antitrust conceputa pentru a limita monopolizarea productiei in cazul concentrarii pe orizontala sau pe verticala. Conglomeratul nu se incadreaza in nici unul din aceste cazuri.

Cresterea taliei prin conglomerare este caracteristica indeosebi in S.U.A., unde piata financiara este mai dezvoltata. Unul dintre componentele americane este I.T.T. - International Telegraph & Telephone; el realizeaza peste 50% din cifra de afaceri, in strainatate. I.T.T desfasoara activitate simultan in telecomunicatii (ramura de baza), in locatia de autoturisme (Avis, nr. 2 mondial), in sectorul hotelier (Sheraton), in chimia celulozei (Rayonier), in asigurari, informatica, aparate audio-video (Schaub-Lorenz, Germania) etc.; in prezent, el cunoaste un declin. In Europa, cel mai cunoscut conglomerat este IRI (Instituto per la Reconstruzione Industriale) care controleaza firme ca Finsider (metalurgie), Finmecanica, Alitalia, Banca din Roma, precum si autostrazile italiene. IRI este insa o firma cu o puternica participatie a statului italian.

Conglomeratele au o mare slabiciune: situatia lor financiara este adeseori instabila. Sub imperativul cresterii taliei, conglomeratele apeleaza excesiv la surse externe de finantare, datoriile lor atingand cifre astronomice. Riscul asumat este mare. Desigur, concentrarea pe diverse cai a capitalului, cresterea taliei firmelor, creeaza posibilitatea monopolizarii unor piete. In legatura cu acest aspect se ridica intrebarea: devin, oare, automat, societatile transnationale monopoluri, se poate pune semn pe egalitate intre cele doua notiuni?

Cu toate ca societatile transnationale sunt intreprinderi caracterizate printr-un inalt grad de concentrare a productiei si a capitalului, odata constituite, ele nu se transforma automat in monopoluri. Alternativa in care societatea principala detine o pozitie de monopol intr-un sector anume din alta tara. Daca General Motors, de exemplu, prin productia sa, domina de departe piata americana a automobilelor, nu acelasi lucru se poate spune si despre filialele sale Opel (Germania) si Vauxhall (Anglia), care, in lupta cu puternicele firme rivale autohtone, ocupa pe pietele respective o pozitie intermediara.

Pentru ca o firma sa devina un "monopol transnational" in adevaratul sens al cuvantului, este necesar ca din ansamblul societate-mama-filialele externe, cel putin doua unitati situate in tarile diferite sa detina pozitia-cheie intr-un anumit domeniu. La un rezultat analog se ajunge si atunci cand doua sau mai multe societati diferite incheie o anumita intelegere cu privire la impartirea pietei externe, la politica internationala a preturilor etc. In fine, in conditiile accentuarii diversificarii productiei, o societate transnationala poate detine o pozitie monopolista doar intr-un singur domeniu de activitate, desi ea activeaza concomitent in mai multe sectoare.

Binecunoscuta societate International Business Machines este un monpol transnational pentru ca domina nu numai piata americana, dar si intreaga piata mondiala a ordinatoarelor. Un monopol este si societatea anglo-olandeza Unilever, dar numai in industria margarinei, unde detine ponderea cea mai mare in productia mondiala. Tot asa stau lucrurile si cu societatea Nestl in productia de concentrate solubile de cafea. La randul lor, Royal Dutch-Shell si British Petroleum au constituit un monopol atunci cand au decis impartirea pietei europene si fixarea preturilor.

Nu se poate spune ca activitatea societatilor transnationale se desfasoara dupa bunul lor plac. S.U.A., tara de origine a celor mai puternice societati transnationale, poseda o legislatie antitrust cu vechi traditii, numita sa apere legile concurentei. O preocupare in aceeasi directie se manifesta si la nivelul Uniunii Europene.