Economia de schimb

Economia de schimb

Oamenii isi pot procura bunurile necesare satisfacerii nevoilor fie din rezultatele propriei activitati (autoconsum), fie din productia altora (apeland la schimb).

Corespunzator celor doua modalitati de satisfacere a nevoilor umane, literatura de specialitate a consacrat doua tipuri de economie: economia naturala si economia de schimb.

Economia naturala este acel mod de organizare si desfasurare a activitatii economice in care nevoile de consum sunt satisfacute prin autoconsum.

Economia de schimb este acel mod de organizare si functionare a activitatii economice in care agentii economici produc bunuri si servicii in vederea vanzarii, obtinand in schimbul lor alte bunuri si servicii necesare satisfacerii trebuintelor.

Economia naturala a fost predominanta pana la prima revolutie industriala, in conditiile unui nivel scazut de dezvoltare economica cu o gama restransa de trebuinte, cele elementare (biologice) fiind preponderente.

Treptat insa, pe masura adancirii diviziunii sociale a muncii, eficienta muncii a crescut creandu-se premisele trecerii de la consumul direct de bunuri la vanzare - cumparare, adica la schimb. Astfel, in perioada contemporana, economia de schimb a devenit forma universala de organizare si functionare a activitatii economice.

Principalele caracteristici ale economiei de schimb sunt

1) Specializarea agentilor economici in producerea anumitor bunuri.

Tendinta agentilor economici de a se specializa intr-un anumit domeniu poate fi determinata de o multime de factori cum sunt: traditia, obisnuinta, intamplarea, etc. Dar, in ultima instanta, s-a demonstrat ca, specializarea unui agent economic intr-un domeniu sau altul de activitate are la baza teoria avantajului comparativ (relativ) - adica posibilitatea unui agent economic de a obtine un bun cu un cost de oportunitate mai mic decat al celorlalti.

Costul de oportunitate reprezinta importanta pe care un agent economic o acorda sanselor la care renunta atunci cand face o alegere.

Intrucat resursele sunt limitate in raport cu nevoile, intotdeauna vor ramane nevoi nesatisfacute, adica orice alegere facuta presupune o renuntare. Intuitiv sau constient, agentii economici (producatori sau consumatori) clasifica nevoile pe care le au in functie de consecintele pe care le-ar avea pentru ei satisfacerea fiecareia dintre acestea. In mod firesc, ei vor alege sa-si satisfaca acele nevoi care le vor provoca satisfactii superioare, lasandu-le deoparte pe celelalte. Importanta pe care agentii economici o dau acestor nevoi nesatisfacute este masurata de costul de oportunitate. In mod logic, agentii economici se vor orienta spre satisfacerea acelor nevoi al caror cost de oportunitate este minim, adica satisfacerea acelor nevoi care presupun o renuntare (masurata in unitati monetare, in productie fizica, in termeni de utilitate, etc.) minima.

2) Autonomia, independenta agentilor economici, fundamentata pe o anumita forma de proprietate - exprima dreptul acestora de a se manifesta in mod liber in directia realizarii propriilor interese, ca si dreptul lor de a instraina o parte din ceea ce produc in schimbul unei contraprestatii echivalente.

Proprietatea poate fi definita ca o relatie intre oameni, un contract social cu privire la bunurile materiale si serviciile existente in societate sau obtinute prin activitatea economica.

In esenta, proprietatea reprezinta unitatea dintre obiectul si subiectul ei.

Obiectul proprietatii - este reprezentat de bunurile si serviciile care intra in circuitul marfar, sau cel putin pot fi masurabile in expresie baneasca.

Subiectul proprietatii - sunt agentii economici care pot participa la activitatea economica in calitate de producatori, consumatori de bunuri si servicii sau intermediari intre consum si productie.

Pozitia de proprietar presupune exercitarea mai multor drepturi, care sunt numite atribute ale proprietatii:

dreptul de posesiune - reprezinta facultatea proprietarului de a stapani in fapt direct si nemijlocit bunul prin putere proprie si in interes propriu sau de a consimti ca stapanirea de fapt a bunului sa se faca in numele sau interesul sau de o alta persoana;

dreptul de uzufruct - reprezinta dreptul de a culege roadele proprietatii sau de a transmite atributul de culegere a roadelor, altei persoane, numite uzufructar;

dreptul de dispozitie - reprezinta facultatea in temeiul careia proprietarul are dreptul de a exercita in mod direct posesia, folosinta si dispozitia asupra obiectului proprietatii sau de a instraina bunul.

Atributele proprietatii pot fi instrainate:

a)     total - se poate face numai de catre proprietar si poate fi:

cu echivalent (vanzare - cumparare);

fara echivalent (donatie, mostenire);

b)    partial - se poate manifesta sub urmatoarele aspecte:

utilizare si posesiune pe diferite durate (locatia, arenda, inchirierea);

dispozitia temporara (raporturile manageriale).

Proprietatea se poate prezenta intr-o mare diversitate de forme, care sunt, in ultima instanta, modalitati diferite de combinare ale:

a)     proprietatii private - se caracterizeaza prin faptul ca patrimoniul apartine unei persoane sau grup de persoane. Firmele private pot fi in proprietate individuala sau in proprietate asociativa.

firma individuala - apartine, din punct de vedere al patrimoniului unei singure persoane;

firma in proprietate asociativa - se caracterizeaza prin faptul ca dreptul de posesiune asupra patrimoniului sau revine, cel putin la doua persoane. (firmele familiale, intreprinderile cooperatiste, societatile pe actiuni, etc.);

b)    proprietatii publice - intregul patrimoniu apartine statului pe teritoriul careia se afla.

c) proprietatii mixte - patrimoniul apartine atat statului cat si unor proprietari privati. Ca regula, insa, firmele mixte se apropie mai mult de cele private, fiind centrate in exclusivitate pe profit.

Autonomia cea mai larga se realizeaza in conditiile proprietatii private cand agentul economic decide in mod direct - sau prin reprezentanti - in virtutea atributelor dreptului de proprietate: posesiunea, utilizarea, gestiunea, dispozitia si uzufructul.

3) Institutia centrala in jurul careia graviteaza activitatea economica este piata

Piata reprezinta totalitatea relatiilor generate de intalnirea ofertei vanzatorilor (forma de manifestare a productiei in conditiile economiei de schimb), cu cererea cumparatorilor (forma de exprimare a nevoilor solvabile) in conexiunea lor cu timpul si spatiul in care se desfasoara.

Prin intermediul pietei, alegerile individuale libere sunt coordonate, insumate si comparate intre ele, iar cei ineficienti sunt eliminati. Ca si autonomia producatorilor, si rolul pietei este mult diminuat in cazul economiilor centralizate, in care domina proprietatea publica.

4) Schimbul, pe piata, se face preponderent prin intermediul banilor

Prin notiunea generica de bani (moneda) se intelege un acord, o conventie sociala, prin care se convine asupra instrumentelor general acceptate, de mijlocire a schimburilor si de stingere a datoriilor persoanelor fizice sau juridice.

Banii indeplinesc urmatoarele functii:

a)     etalonul general de masurare a rezultatelor si cheltuielilor economice;

b)     mijloc de schimb;

c)     mijloc de plata;

d)     mijloc de tezaurizare;

Pentru ca functiile banilor sa poata fi exercitate cu eficienta este necesar ca suma de bani existenta in economie sa fie intr-un anumit volum si structura; aceasta suma de bani se numeste masa monetara.

Masa monetara desemneaza cantitatea de bani aflata la un moment dat in economie apartinand diversilor agenti economici.

5) In cadrul pietei, tranzactiile imbraca foram tranzactiilor bilaterale - are loc schimbul reciproc de bunuri intre unitatile economice. Tranzactiile unilaterale, adica fara echivalent (subventii, impozite, etc.) detin o pondere foarte mica in totalul tranzactiilor.

6) Bunurile imbraca forma de marfa

Marfa este un bun economic care serveste satisfacerii consumului final si intermediar si este destinat vanzarii - cumpararii prin tranzactii bilaterale de piata.

Literatura de specialitate delimiteaza bunurile in trei categorii:

a)     bunuri integral marfar (comerciale) - cele care trec de la producator la consumator prin mecanismele pietei;

b)    bunuri partial marfar - cele care trec de la producator la consumator prin vanzare - cumparare, specific acestor tranzactii fiind formarea pretului atat pe baza conditiilor pietei cat si a masurilor de protectie sociala;

c)     bunuri noncomerciale sau nonmarfare - sunt cele care ocazioneaza cheltuieli dar ajung la consumator gratuit, fiind suportate de comunitate.