Factorii de productie - trebuintele umane – expresie a nevoilor obiective si subiective ale individului

FACTORII DE PRODUCTIE - TREBUINTELE UMANE – EXPRESIE A NEVOILOR OBIECTIVE SI SUBIECTIVE ALE INDIVIDULUI

Trebuintele umane – expresie a nevoilor obiective si subiective ale individului

Procesele care se desfasoara în cadrul unei economii au la baza interactiunea creata între nevoi si resurse.

În mod practic, cunoasterea în detaliu a proceselor economice pleaca întotdeauna de la analiza modului în care agentii economici actioneaza în vederea realizarii echilibrului dintre nevoi si resurse.

Punctul de pornire al oricarei activitati umane îl constituie trebuintele. În acest sens, Gh. Gide, în “Cursul de Economie politica”, aparut în 1921 spunea: “Nevoile omului constituie motorul întregii activitati economice si punctul de plecare al oricarei stiinte economice”.

Asadar: nevoile sau trebuintele sunt izvorâte din conditiile de viata ale omului respectiv, din cerintele de consum ale acestora, precum si din cerintele rezultate din participarea lor la viata sociala. Din acest punct de vedere toate acestea apar si ca nevoi sociale, ca trebuinte sociale.

Tot în acest sens, dar cu mentionarea determinismului temporal, Geoffrey Whitehead spunea în Economics, Londra/1974 “trebuintele reprezinta un sir nesfârsit de cerinte ale omului întâlnite pe tot parcursul vietii”.

Trebuintele umane au pe de alta parte o încarcatura obiectiva, iar pe de alta parte, una subiectiva.

Determinarea obiectiva consta în constientizarea nevoilor, corelarea lor cu posibilitatile materiale ale societatii si ale fiecarui individ.

Privite din acest unghi, ele apar ca nevoi efective, ca trebuinte efective.

Determinarea subiectiva pune în evidenta faptul ca de multe ori, nevoile reflecta dorintele oamenilor necorelate cu posibilitatile efective de acoperire a lor – din acest motiv multe dintre ele ramân simple dorinte (deziderate exprimate, dar nerezolvate).

Rolul social al trebuintelor sociale si în special al celor economice în procesul reproductiei sociale, consta si se constituie în:

punct de pornire, cauza esentiala, fundamentala sau forta determinanta, hotarâtoare a activitatii economice;

punct final al actiunii oamenilor asupra naturii si fortelor ei;

factori de legatura al fazelor si nuantelor procesului reproductiei;

element fundamental al mecanismului economic.

Dupa modul de manifestare, nevoile umane se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

sunt nelimitate ca numar – pe masura ce o nevoie este satisfacuta apar altele, procesul fiind neîntrerupt, deoarece procesul de dezvoltare al societatii duce în mod implicit la marirea nevoilor la nivel de individ si la nivel social.

Sunt limitate în capacitate, ca volum – fiecare nevoie în procesul satisfacerii ei ajunge la un prag de saturabilitate –ea nu dispare, ci poate reaparea la anumite intervale de timp.

Sunt complementare, adica se pot conditiona reciproc.

Clasificari ale nevoilor economice:

Dupa natura lor:

nevoi naturale (biologice sau fiziologice);

nevoi sociale;

nevoi spirituale.

Dupa subiectii purtatori:

nevoi individuale;

nevoi de grup;

nevoi sociale.

Dupa ciclul activitatii:

nevoi zilnice;

nevoi saptamânale;

nevoi lunare;

nevoi semestriale;

nevoi anuale.

Dupa raportarea la reproductie:

nevoi ale populatiei;

nevoi ale productiei.

Dupa natura bunurilor:

nevoi care se satisfac cu bunuri materiale (hrana, îmbracaminte, locuinta);

nevoi care se satisfac cu ajutorul serviciilor;

Trebuintele personale sau trebuintele economice de consum personal în conditiile economiei de piata se manifesta ca trebuinte însotite de puterea de cumparare a populatiei ca trebuinte solvabile reflectate în cererea de consum care are acoperire în venituri.

Productia si factorii de productie

Productia si importanta ei

Productia reprezinta locul comun de “întâlnire” al resurselor (concretizate în potentialul material, uman, financiar, etc.). Simpla existenta a resurselor nu conduce în mod direct la satisfacerea trebuintelor umane.

Acestea trebuie puse în opera prin procese de productie specifice fiecarui bun. Geoffry Whitehead, spunea în lucrarea sa Economics în 1974 ca: productia este “activitatea de creare a utilitatilor menite sa satisfaca trebuintele”.

Când vorbim de productie, avem în vedere acea activitate economica care are loc prin atragerea si folosirea resurselor existente în societate.

Productia cuprinde:

activitatile de creare a diferitelor categorii economice si bunuri materiale;

activitatile de producere (de prestare) a serviciilor indiferent de natura acestora.

În cadrul productiei se include si activitatile medicale, de învatamânt, din cultura din cadrul fortelor de ordine si monitorizare.

Productia dupa sfera de cuprindere se grupeaza, astfel:

productia primara

productia secundara

La rândul ei, productia primara este acea productie prin care omul obtine bunuri actionând direct asupra naturii (industria de extractie, productia agricola, pescuitul);

Productia secundara este acea productie în care are loc prelucrarea produselor primare. Ea considera productia sofisticata în care se regasesc toate noile descoperiri ale stiintei si tehnicii (rafinarea, productia mecanica, electronica, aeronautica, constructiile, etc.).

Productia tertiara este acea categorie de productie care are ca rezultat prestarea serviciilor materiale si nemateriale.

Cele trei tipuri de productie se regasesc în cele trei sectoare de activitate (primar, secundar, tertiar), aflate într-o permanenta interdependenta.

Si la ora actuala (progres tehnic – timp liber) activitatea de productie ramâne si desigur va ramâne prima si cea mai importanta activitate umana.

Oprirea productiei poate duce în final la disparitia societatii umane, chiar daca celelalte activitati ar continua sa se desfasoare o buna bucata de timp.

Prin politica, arta, filozofie, fara productie oamenii nu pot sa supravietuiasca, numai vorbind de progres si civilizatie.

Prin consumul de bunuri si servicii oferite de producatori sunt satisfacute acele trebuinte care au acoperire în veniturile populatiei.

Productia presupune atragerea si combinarea resurselor existente conform unei anumite logici.

Resursele atrase si utilizate în productie se transforma în factori de productie.

În mod traditional factorii de productie se grupeaza în trei categorii: - munca, pamântul (natura), capitalul.

Factorul munca

Munca, ca factor de productie reprezinta totalitatea resurselor umane (fizice si intelectuale) care pot si sunt antrenate în productia de bunuri si servicii.

Munca este conditionata de 2 factori:

totalul fortei de munca disponibile în societate;

numarul de ore munca pe saptamâna în conformitate cu reglementarile existente în societate.

Factorul a)

Sa definim câteva notiuni de baza legate de munca:

Resursele de munca prezinta totalitatea populatiei în vârsta de munca si apta de munca. Limitele vârstei de munca sunt determinate de la tara la tara prin legislatie;

Resursele de munca se compun din:

populatia ocupata, inclusiv cea din gospodaria casnica;

persoanele în vârsta de munca, dar care sunt în scoli, în armata, etc.

Resursele de munca ale unei tari depind de:

densitatea populatiei;

natalitate;

mortalitate;

durata medie de viata;

conditiile de trai.

În România, populatia în vârsta de munca pe sexe este cuprinsa între 16-62 ani pentru barbati si 16-57 ani pentru femei.

Populatia apta de munca – toate persoanele având vârsta legala de munca, minus persoanele invalide.

Populatia activa – cuprinde persoanele ocupate în procesul muncii inclusiv persoanele care satisfac stagiul militar, elevii, studentii, precum si persoanele în curs de schimbare a locului de munca.

Populatia ocupata – cuprinde persoanele ocupate în procesul muncii, minus cele care îsi satisfac stagiul militar, elevii, studentii, sau care sunt în curs de schimbare a locului de munca.

Populatia inactiva – totalitatea persoanelor care indiferent de vârsta nu participa la procesul muncii sociale si sunt întretinute (copii sub 16 ani, persoane cu un anumit grad de invaliditate, pensionari, etc.).

Factorul b)

Numarul de ore/saptamâna poate mari sau micsora munca de care dispune o tara sau alta. Acest factor are o serie de determinanti de natura economica, sociala, politica, etc.

În România, se lucreaza 5 zile/saptamâna, în medie 8 ore – 40 ore pe saptamâna cu unele corectii în cadrul unor ramuri de activitate.

Calitatea muncii (calitatea resurselor de munca) – acest factor este mult mai important decât factorul cantitativ.

Reprezinta conditia fundamentala a ridicarii eficientei muncii (atât prin efect direct, cât si indirect – prin intermediul mijloacelor de munca).

Societatea care este (si în mod normal trebuie sa fie) interesata în cresterea calitatii muncii va actiona în urmatoarele directii:

cresterea nivelului general de educatie si pregatire profesionala;

asigurarea unui nivel ridicat de sanatate a fortei de munca;

motivarea lucrarilor;

asigurarea unei calitati ridicate si pentru ceilalti doi factori de productie – pamântul si capitalul.

Factorul pamânt (natura)

Prin denumirea de pamânt (natura) economistii înteleg acele resurse care sunt puse la dispozitie de natura.

Pamântul – ca factor de productie – cuprinde totalitatea resurselor naturale (suprafete agricole, paduri, ape, resurse minerale, fenomene naturale care pot fi utilizate în productie) pe care oamenii cu ajutorul uneltelor de munca le transforma si adapteaza trebuintelor traiului lor.

Din pacate, acest factor a fost folosit nerational, omul a pradat natura – actiunea o resimtim acut în zilele noastre.

Majoritatea resurselor naturale se consuma în mod ireversibil, adica sunt ireproductibile, cu toate sperantele pe care si le pune omul în stiinta si tehnologie.

Apare cu necesitate cerinta folosirii, cât mai rationale si eficiente a resurselor naturale.

Economistii, precum si specialistii din diferite domenii au constatat ca asupra factorului pamânt actioneaza legea descresterii randamentului. Aceasta consta în faptul ca rezultatul marginal (productia obtinuta la fiecare cantitate suplimentara de factori adaugati) se micsoreaza.

Descresterea randamentului are loc inevitabil la orice crestere succesiva a celorlalti factori.

Aceasta lege a fost pusa în evidenta si pentru ceilalti factori de productie: capital si munca.

Factorul capital

Capitalul – se defineste ca fiind totalitatea bunurilor acumulate – eterogene si reproductibile, utilizate în productie si/sau distributie si comercializarea de bunuri si servicii.

Elementele care formeaza capitalul sunt denumite „capital tehnic” – deoarece bunurile de capital sunt facute NU pentru a satisface nevoile directe de consum, ci pentru a fi folosite în productie.

Aici avem:

constructii de natura diferita (fabrici, mine, statii de putere, cai ferate, drumuri, docuri, etc.);

masini, utilaje, instrumente si echipamente;

stocuri de materii prime si produse semifinite;

tehnica electronica si de calcul;

licente etc.

Toate elementele capitalului tehnic sunt cumparate cu bani – posesorii banilor devin posesorii bunurilor de capital, deci a capitalului tehnic.

Ca atare: banii devin capital, deoarece în mod practic, oricând se pot transforma în bunuri – capital deci, conduc la obtinerea de venit sub forma de profit.

Asadar: Capitalul poate fi definit ca munca economista si investita. El este drept, o relatie între individ si munca economista si investita.

Activele fizice (materiale, masini, echipamente, etc.) se numesc si active reale sau capital real.

Proprietarii lor poseda hârtii de valoare (obligatii, actiuni, cambii) care exprima de fapt, dreptul lor de proprietate. Acestea constituie activele financiare sau capitalul financiar.

Stocat sub forma de bani capitalul ramâne inactiv si în aceasta postura el nu mai poate fi privit ca factor de productie, ci cel mult ca factor potential de productie. În aceste conditii, apare ca necesara schimbarea capitalului inactiv în capital activ care poate conduce la profit.

Capitalul real poate fi:

Capital fix

Capital circulant

Capitalul fix este acea parte a capitalului real format din bunuri de lunga durata care participa la mai multe cicluri (acte) de productie consumându-se si înlocuindu-se dupa mai multi ani de utilizare.

Uzura capitalului fix îmbraca doua aspecte, dupa cum urmeaza:

Fizica: - pierderea treptata a capacitatii de functionare datorita folosirii în productie sau datorita actiunii distructive a factorilor naturali.

- amortizarea: procesul de recuperare treptata a pretului de cumparare initial al capitalului fix – apare în costul de productie.

Morala: - deprecierea capitalului fix înainte de a ajunge la limita maxima a capacitatii productive datorita efectului introducerii continue a progresului tehnic (creste productivitatea muncii – se ieftineste capitalul fix si productia de elemente de capital fix cu parametrii tehnico-functionali mari ridicati).

Partea neamortizata a acestor elemente de capital fix care se înlocuieste reprezinta pierderi pentru agentii economici.

Evitarea acestor diminuari de capital prin uzura morala consta în folosirea intensiva a capitalului fix si amortizarea accelerata a acestuia.

Capitalul circulant – reprezinta stocurile de materii prime, materiale, combustibil, semifabricate etc. de care dispun întreprinderile

Elementele capitalului circulant sunt consumate sau profund transformate în cursul unui singur ciclu (act) de productie – pretul lor se transmite o singura data asupra bunului economic realizat.

Ca atare: Reluarea productiei, impune pentru fiecare întreprindere procurarea unei noi cantitati de elemente ale capitalului circulant.

B – Kp – M – B’

Fluxul circulant al capitalului:

Adica

capitalul lichid (banii) se transforma în capital productiv (capital tehnic), aceasta se uneste cu ceilalti factori de productie (munca) si se obtin bunuri destinate vânzarii pe piata (marfuri).

în final, capitalul trece din forma marfa din nou în forma bani, dar cu un surplus fata de forma initiala – asadar avem de-a face cu valoarea adaugata.

Deci: banii si marfurile functioneaza ca forme derivate ale capitalului.

Rotatia capitalului si viteza de rotatie a acestuia

fluxul circulator al capitalului nu se întrerupe la încheierea unui circuit complet, ci el continua în reluari repetate.

În procesul de reluare, circuitul capitalului este cunoscut sub numele de rotatia capitalului.

Timpul necesar pentru o rotatie completa reprezinta durata de rotatie a capitalului.

Asadar: constatam ca miscarea de rotatie a capitalului are o coordonata temporala care începe în momentul avansarii capitalului si se încheie atunci când capitalul revine la punctul initial, dar „îmbogatit” cu valoarea adaugata realizata în procesul de productie.

Timpul de rotatie cuprinde în totalitatea sa secvente distincte si anume:

timpul de productie (de regula este mai lung);

timpul de circulatie (traseele bancare, birocratia, etc.).

Fiind vorba de dimensiunea temporara a rotatiei, se întelege ca, cu cât timpul de rotatie este mai mic, cu atât viteza de rotatie este mai mare.

Viteza de rotatie este influentata la rândul ei de doi factori importanti si anume:

Structura capitalului productiv;

Timpul de productie si timpul de circulatie.

Cresterea vitezei de rotatie atât de dorita de agentii economici se poate realiza prin interventii rationale asupra celor doua grupe de factori de influenta.

Alti factori de productie:

În ultima vreme, specialistii, alatura celor trei factori de productie traditionali si alte categorii cum ar fi:

Întreprinderea ca expresie a cadrului organizational în care se manifesta abilitatile întreprinzatorului, capacitatea acestuia de a lua cele mai adecvate decizii, etc.

Cunostintele oamenilor (capacitatea lor creativa);

Stocul de informatii utile aflate la un moment dat în societate.

Toti factorii de productie se combina între ei dupa anumite reguli stabilite în cadrul proceselor de productie.

Rezultatul productiei sunt bunurile economice care se împart în doua categorii si anume:

bunuri de consum sau satisfactori;

bunuri – capital sau prodfactori.

Câteva consideratii privind agentii economici

Agentii economici sunt grupe organizate de indivizi care participa la viata economica a societatii îndeplinind în acest sens anumite roluri si având comportamente economice asemanatoare.

Un criteriu important în definirea si clasificarea agentilor economici este criteriul institutional, conform caruia un agent economic este o unitate institutionala.

Din acest punct de vedere agentii economici sunt:

Întreprinderile – au functie principala, producerea de bunuri economice si servicii (non financiare) în vederea vânzarii acestora cu scopul de a obtine profit.

Gospodariile (manejele) – acel agent economic care are functia de a consuma bunuri si servicii.

Administratiile – institutii care în principal exercita functii de redistribuire a veniturilor (a avutiei) pe baza prestarii unor servicii non/marfare.

Institutiile de credit si companii de asigurari – unitati institutionale care pot fi publice, private si mixte si care îndeplinesc functia de intermediar financiar între ceilalti agenti economici (banci, societati de asigurari, alte institutii financiare.