GLOBALIZAREA SI ISTORIA ECONOMIEI INTERNATIONALE

GLOBALIZAREA SI ISTORIA ECONOMIEI INTERNATIONALE

1 Companiile multinationale (CMN), companiile transnationale (CTN) si afacerile internationale

Istoria internationalizarii afacerilor este lunga si in nici un caz nu se limiteaza la perioada care incepe cu anii '60. De exemplu, activitatile comerciale dateaza inca din timpul primelor civilizatii, dar de-abia Evul Mediu, in Europa, a marcat initierea operatiilor comerciale intre state, axecutate de institutii avand o natura privata corporativa (desi adesea sustinute si incurajate de stat). In secolul XIV de pilda, Liga Hanseatica a organizat negustorii germani in efectuaea comertului cu Europa de Vest si Levantul, implicandu-i in productia agricola, topirea fierului si in productia generala. Cam in aceeasi perioada Aventurierii Negustori au organizat vanzarea productiei britanice de lama si haine catre Iarile de Jos si catre alte stste. Mai mult, comertul si bancile italiene au ocupat o pozitie cheie in procesul de internationalizare generala a afacerilor la inceputul Renasterii. S-a estimat ca la sfarsitul secolului XIV erau 150 de banci italiene deja operationale multinationale (Dunning 1993, pp 97-8).

In secolele XVII si XVIII patronajul statal s-a extins pe masura ce au aparut marile companii comerciale colonoale: au luat nastere Companiile Olandeza si India de Est Britanica , Compania Muscovy, Compania Africa Regala si Compania Hudson Bay. Acestea au pus bazele operatiunilor comerciale en-gros, acolo unde vor aparea principalele regiuni coloniale.

Insa cel mai apropiat precursor al companiilor multinationale din zilele de azi este dezvoltarea industriei internationale o data cu Revolutia Industriala. Aici proeminenta initiala a firmelor britanice ca producatori multinationali paleste. La inceput, America de Nord si sud a oferit cele mai favorbile oportunutati de investitii , acestea fiind insa rapid urmate de Africa si Australia. Exista anumite dispute supra ideii ca "investitiile coloniale" ar fi adevaratul precursor al investitiilor staine directe, insa productia in strainatate pentru pietele locale a inceput in acest mod. Dezvoltarile tehnice si organizationale de dupa 1970 au permis producerea unei mai mari varietati de produse similare in cadrul aceleiasi firme atat in interior, cat si in strainatate, in timp ce explorarea si valorificarea resurselor minerale si a altor materii prime a atras de asemenea mari sume de ISD

Totusi, una din problemele pe care le ridica o astfel de clasificare retrospectiva este ca aceste concepte moderne de "investitie directa", pe de o parte (care presupune o anumita notiune de control managerial din strainatate), si "portofoliu de investitii", pe de alta parte (care presupune achizitia de titluri de valoare emise de institutii straine, revendicandu-se astfel venituri fara nici un control sau participare manageriala), au aparut de-abia la inceputul anilir '60, in acelasi timp cu introducerea notiunii de companii multintionale. Departamentul de Comert al Statelor Unite a raportat din 1929 ISD peste hotare, dar este o exceptie.

In ciuda lipsei de date consistente clasificate, a general recunoscut faptul ca multinationalele industriale au aparut in economia mondiala dupa mijlocul secolului XIX, si ca s-au stabilit definitiv in timpul Primului Razboi Mondial. Activitatea comerciala internationala a crescut masiv in anii '20, o data cu maturizarea companiilor multinationale cu adevarat diversificare si integrate, incetinand insi in perioada de regresie a anilor '30 si de distrugeri de razboi in 1940, incepand o expansiune fluctuanta dupa 1950.

Exista doua moduri de a cuantifica cresterea afacerilor internationale de-a lungul timpului. Primul presupune analizarea statisticilor disponibile asupra investitiilor internationale, generand date suplimentare, reclasificandu-le apoi pe baza distinctilor moderne.

Tabelul 1 Estimarea totalurilor actiunilor ISD si a valorilor comerciale la izbucnirea Primului Razboi Mondial (in USm)

Surse: ISD: Marea Britanie, Corley 1994; Germania, Schroter 1984; SUA si Franta, Dunning 1993; Olanda, Gales si Sluyterman 1993; toate trasate de Jones 1994. Comert: Lewis 1981, app.4, p. 67

Al doilea se concentreaza asupra afacerilor in sine. Traseaza istoria companiilor si a internationalizarii activitatilor lor, lucru care presupune contabilizarea numarului multinationalelor si a filialelor lor de-a lungul timpului (Jones, 1994).

In tabelul 1 sunt prezentate estimarile ISD si ale valorilor comerciale din 1914 ale celor mai importante tari. Din punct de vedere al valori estimate a exporturilor industriale prezentate in coloana a doua , marea Britanie si Germania au fost principalii exportatori industriali la izbucnirea Primului Razboi Mondial, fiind aproape de doua ori mai importanti decat SUA sau Franta. Valoarea exportului anual era deja mai mica decat stocurile de ISD acumulate pana atunci.

Analiza companiilor si a istoriei lor ne arata de asemenea nivelul dezvoltat al productiei internationale dinaintea Primului Rizboi Mondial. Pionieratul in acest domeniu a fost al Marii Britanii , dar in acelasi timp a avut loc o extindere surprinzatoare a productiei multinationale organizate de economiile avansate mai mici. Analizele axate pe companii ne arata ca o buna parte a acestor ISD erau modeste ca marime, desi extinse ca domeniu, datorandu-se des companiilor straine destul de mici (Jones 1994).

2 Comertul si integrarea internationala

O mai buna baza statistica e disponibila in vederea explorarii tendintelor comertului international. Din nou istoria acestei parti a activitatii economice internationale incepe cu mult timp in urma.

Tabelul 2 Volumul exporturilor, 1913-1984 (1919 = 100)

Sursa: Maddison 1987, tabelul A-21, p.694

Evidente statistice bune inca exista incepand cu 1830 )Maddison 1962, 1987; Lewis 1981). Perioada importantan din punctul nostru de vedere, priveste dezvoltarile acestui secol, in special incepand cu primul Razboi Mondial. Un model similar cu acela al ISD reiese aici, desi pote ai pronuntat in tasaturi. Volumul comertului exterior mondial s-a extins cu aproape 3,4 % pe an intre anii 1870 si 1913.

Dupa 1913 comertul a fost influentat negativ de cresterea taxelor vamale, de restrictiile cantitative, controlul schimburilor, si apoi de razboi, crescand in mediu cu mai putin de 1 procent pe an intre 1913 si1950. Totusi, dupa 1950 comertul a luat avant ajungand la o crestere de mai mult de 9 procente pe an pana in 1973. Intre 1973 si mijlocul anilor '80, rata de crestere a scazut la nivelul sfarsitului de secol XIX, ajungandla numai 3,6% (vezi de asemenea graficul 3.1).

In tabelul2 sunt prezentate experientele celor sase economi principale in dezvoltarea volumului exporturilor intre 1913 si 1984, indicand ratele diferite ale cresterii volumului si fluctuatiile lor. In anii '30 a avut loc cu siguranta o scadere clara a volumului comertului mondial. Criza a inceput mai intai in Germania si Marea Britanie, apoi in Franta si de o amploare mai mica in SUA si Olanda. Japonia a suferit numai ca urmare a celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Relatia dintre cresterea productiei si comert este extrem de importanta in analizele economice internationale. Nu intentionam sa exploram aici legaturile teoretice dintre acestea . Totusi, cresterea comertului pana in 1872 era deja mai rapida decat cresterea productiei mondiale, in timp ce din 1872 pana in 1911 acestea s-au mentinut cam la acelasi nivel. Intre 1913 si 1950 a avut loc un declin devastator atat al ratei sresterii comertului (0,5 % pe an), cat si a productiei (1,9 % pe an). De-abia ncepand cu 1950 a avut loc o crestere consistenta a comertului relativ la productie, chiar si in timpul scaderii ciclice a activitatii economice de dupa 1973 .

3 Migratia si piata internationala a fortei de munca

O atreia arie majora a analizelor in contextul istoriei economiei internationale priveste migratia si consecintele ei pentru integrarea pietei fortei de munca globale. Este general recunoscut ca migratia devine (sau a devenit) un "fenomen" global". Totusi, prin "global", acesti autori inteleg ca incepand cu mijlocul anilor '70 in special, din ce in ce mai multe tari au fost afectate de migratie, varietatea locului de origine ale migratorilor fiind in crestere, iar statutul socio-economic al acestora fiind mai divers ca niciodata. Astfel, pentru acesti autori globalizarea indica mai degraba o schimbare cantitativa ca dimensiune si raza de actiune a migratiei, decat o trasatura a unei potentiale ordini socio-economice diferite.

Exista mai multe feluri de migratori. E limpede ca o forma de migratie "involuntara" a contituit-o comertul timpuriu cu sclavi (s-a estimat ca 15 milioane de scalvi au fost mutati din Africa in America inainte de 1850.Dar pentru a servi scopului analizelor noastre, ne vom concentra asupra migratiei "voluntare". Perioada aleasa in vederea analizei se intinde de la "migratia de masa " de dupa 1815 (in principal despre Europa), pana la aparitia si extinderea migratiei fortei de munca a "muncitorilor musafiri" dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial.

E greu sa apreciem cu exactitate numarul migratorilor de la 1815 incoace, astfel incat e indicat sa tratam toate datele de care ne vom folosi in continuare destul de precaut. Se apreciaza ca numarul migratorilor de toate felurile (inclusiv 20 de milioane de refugiati si solicitanti de azil si 30 de milioane de muncitori in strainatate) in 1992 s-ar fi ridicat la aproape 100 de milioane. Ei au semnalat insa faptul ca acest numar reprezinta numai 1,7% din populatia lumii astfel, marea majoritate a populatiei mondiale ar ramane in granitele tarii de origine.

Cea mai semnificativa perioada inregistrata pentru migratia voluntara a maselor a fost secolul de dupa 1815 (figura 1). In jur de 60 milioane de oameni au parasit Europa pentru a se stabili in America, Oceania si Africa de Sud si de Est. Un numar de 10 milioane au migrat voluntar din Rusia in Asia Centrala si in Siberia. Un milion din Europa de Sud si Africa de Nord. Aproape 12 mlioane de chinezi si 6 milioane de japonezi si-au parasit tara natala si au emigrat in Asia de Est si de Sud. Un milion si jumatate au parasit India, indreptandu-se spre Asia de Sud-Est si Africa de Vest si Sud .Intre cele doua zazboaie mondiale migratia internationala a scazut brusc. Acest lucru s-a datorat in mare masura conditiilor economice nefavorabile din perioada interbelica, dar si politicilor restrictive de imigratie impuse de tarile de destinatoe, in stelial de Statele Unite.

O crestere a migratiei internationale a inceput in perioada post belica, implicand in special din nou Europa si SUA. In orice caz, a fost perioada cresterii relative a migratiei dinspre tarile in curs de dezvoltare spe cele dezvoltate (figura 2) si a aparitiei fenomenului de "muncitori musafiri". In cursul anilor 1970 si 1980 tendintele globale au favorizat mutarile controlate ale lucratorilor temporari cu statut de "musafir", acesul imigrantilor fiind limitat la cei extrem de inzestrati profesional, sau la cei ale caror familii locuiau deja in tara de destinatie.

In general este recunoscut faptul ca Statele Unite au fost si raman cea mai mare tara imigranta. Figura 3 rezuma clar istoria imigratiei in Statele Unite, care oglindeste tendintele istoriei mondiale a migratiei in ansamblu asa cum au fost schitate mai sus. Cresterea sigura a migratiei in Statele Unite in perioada de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial este evidenta in acest grafic. Proportia acumulata a imigrantilor in SUA in 1995 era de 8,7 procente. Estimarile fluxurilor globale ale migratorilor pentru anii '80 erau de aproximativ 25-30 milione pe an. Aproapre 4 milioane dintre acestia erau refugiati si o buna parte dintre ceilalti erau muncitori temporari migratori (lucratori avand intentia de a se intoarce acasa). Se mai asteapta inca sa se mai repete modelul migratiei familiale de masa care au operat in perioada de pana la Primul Razboi Mondial.

4 Regimurile     monetare internationale si ale cursului de schimb

O problema neglijata de analizele anterioare este existenta regimurilor generale monetare si ale cursului de schimb sub care se desfasoara activitatea economica si prin care se comanda si se guverneza economia internationala.

In linii mari, putem imparti secolul XX intr-un numar de perioade cat se poate de diferite in functie de regimurile mentionate in tabelul 5.

Sunt de remarcat doua aspecte preliminarii importante ale acestui tabel. Primul este diversitatea regimurilor pe care le expune. Adesea se considera ca in secolul XX nu au existat decat doua regimuri, Etalonul Aur si sistemul Bretton Woods - primul sfarsindu-se in perioada interbelica, iar cel de-al doilea in perioada de dupa 1973. Acestea constituie intr-adevar doua dintre cele mai importante sisteme caracteristice ale secolului XX, dar nu sunt singurele. Mai mult, exista sub-perioade importante in cadrul regimurilor descrise. Una peste alta, pentru a face o analiza adecvata, trebuie sa avem o imaginatie cat mai complexa a sistemelor si ordinii economice internationale.

In al doilea rand, in afara numarului de regimuri ceea ce iese in evidenta in acest tabel sunt scurtele perioade de timp in care acestea au operat. Singurul regim care arezistat mai mult de 30 de ani a fost Etalonul Aur, in timp ce majorotatea celorlalte au functionat cu mult mai putin. Desigur, ceea ce numim noi aici "instabilitate interbelica" nu se incadreaza nici unui regim clar, de vreme de "regulile jocului" in timpul acelei perioade nu se supuneau nici unei caracterizari consecvente. De aceea am impartit aceasta perioada in trei sub-perioade, nici una dintre acestea caracterizandu-se prin trasaturi sistematice, exclusive ( sau inclusive), atata timp cat aranjamentele erau foarte fluide si suprapuse, fiind ori depasite, ori in faza embrionica a reconstructiei (uneori amandoua in acelasi timp).

Tabelul 5 Istoria regimurilor monetare si ale cursului de schimb

Sursa: Prelucrare dupa Eichengreen 1990, 1994; McKinnon 1993; si afirmatii apartinand autorilor

Regimul care a luat nastere imediat dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial se descrie printr-un "etalon al cursului semi-fix al dolarului", care include doua sub-perioade. Este o perioada importanta de stabilitate a cursurilor de schimb, de vreme ce s-au facut numai cateva ajustari usoare, acestea fiind insa posibile si permise in cadrul acestui regim^*. Perioada in intregul sau este des denumita dupa acordul semnat in 1944,Sistemul Bretton Woods (SBW), noi preferam insa sa o dividem in doua sub-perioade, atata timp cat convertibilitatea deplina a contului curent pentru principalele monede nu a fost introdusa pana la sfarsitul anului1958 (desi reprezenta o conditie a tratatului din 1944). Astfel, sistemul Bretton Woods propriu-zis a functionat aproape treisprezece ani intre 1958 si 1971, o perioada poate surprinzator de scurta.

Urmatoarea perioada este denumita "etalonul cursului fluctuant al dolarului". Evenimentele tumultoase din 1971 si 1974 sunt desemnate aici sub titulatura de "sub-perioada esecului acordului". A fost epoca in care comunitatea internationala a renuntat la orice incercare de a controla in comun cursurile de schimb, dupa ce administratia Nixon a suspendat unilateral convertibilitatea dolarului fata de aur in august 1971, ulterior dezvoltandu-se. In ciuda diverselor planuri si scheme menite a sprijini sistemul anterior in aceasta perioada, acestea au fost abandonate. Insa aparitia cursurilor "flexibile" nu a reusit sa clinteasca dolarul din pozitia sa de etalon de de facto al desfasurarii tranzactiilor monetare internationale oficiale sau private. De asemenea , aceasta sub-perioada, in ciuda dunumirii sale de "revenire la fluctuatii", a prezentat o serie clara de "reguli ale jocului" in desfasurarea tranzactiilor monetare internationale, la care au aderat intend tarile industrializate implicate

Desi perioada cursurilor fluctuante a durat zece ani, ea este intrerupta de o importanta sub-perioada, dupa stabilirea Sme in 1979. Aceasta este recunoscuta sub denumirea de "cresterea puterii marcii germane", pentru a indica importanta centrala a monedei germane, aceasta functionand ca etalon pentru celelalte monede europene din cadrul Sistemului Monetar European. SME a imceput sa se clatine dupa toamna anului 1992, in primul rand din cauza largirii limitelor intre care le era permis sa fluctueze monedele ramase. Au urmat la inceputul lui 1995 devalorzarile pesetei spaniole si a escudoului portughez. Totusi, ramasitele SME in aceasta forma modificata au functionat pana in 1999, cand s-a transformat o data cu inaugurarea Uniunii Monetare Europene (UME).

Al saselea regim descris in tabelul 5 urmeaza acordurilor Plaza si Luvru, incheiate tn 1985 si 1987, care au avut drept obiectiv stabilizarea (si tntr-adevar, initial reducerea) valorii dolarului american fata de alte doua blocuri monetare majore: zona SME-DM si cea a Yenului japonez. Aceste acorduri au introdus oficial largi zone de incadrare minima si maxima pentru cursurile de schimb intre cele trei blocuri monetare (G3), ingaduind "interventiile " pentru stabilizare in cadrul acestor marje (cu sterilizarea concomitenta a impacturilor monetare), si sanctionand la nevoieajustarea cursurilor centrale potrivit principiilor economice fundamentale. Monitorizarea G3 a continuat cu un acord reusit in 1985, de a opri coborarea cursului dolarului fata de Yen. Dupa aceasta, yenul a inceput sa se deprecieze fata de dolarul american. E discutabil totusi daca a existat vreodata un argument real de a controla cursurile imptriva tendintei pietei, si astfel, de a conduce, la modul general, aconomile din statele G3 (vezi de asemenea capitolul 8). De aceea, desi aceasta perioada este analizata impreuna cu decesul partial al SME de dupa 1992, propunem un ultim regim, nascut in 1993-1994, care sugereaza o indreptare spre cursurile fluctuante, la fel ca cel mai evident regim al cursului fluctuant dintre 1974 si 1984. Initial, perioada s-a caracterizat printr-o larga supraveghere multilaterala. Totusi, dupa dezordinea financiara a anilor 1997 si 1998, ultimele vestigii ale stabilitatii dolarului au fost spulberate, cele mai multe tari est asiatice ramase fiind obligate sa renunte la dolar. Desigur, acest lucru se poate schimba iarasi la fel de repede, daca euro se va consolida gradual pana dupa anul 2000.

Principalul obiectiv al acestei scurte istorii a sistemelor monetare internationale este in primul rand de a demonstra natura guvernata a acestora de-a lungul celei mai tndepungate parti a acestui secol (exceptie facand probabil cei douazeci de ani interbelici). In al doilea rand, este pentru a sugera ca nimic nu este radical neobisnuit in zilele noastre. Din acest punct de vedere, rimanr cel putin un cvasi-sistem de ordine si guvernare. In al treilea rand, data fiind natura schimbatoare a regimurilor internationale si caracteristicile lor de scurta durata, nu exista nici un motiv sa credem ca lucrurile nu se pot schimba semnificativ in viitor, ba chiar in viitorul apropiat. E posibil ca durata de viata a regimurilor sa se micsoreze. Dar chiar daca nu va fi asa , treizeci de ani arata ca o limita maxima absoluta, inainte ca uzura sa inceapa sa distruga lucrurile (sau poate sa le adune la un loc iarasi). Cu acest lucru in gand ar trebui sa ne amintim ca ceea ce se considera adesea a fi fost regimul cheie, cu anul de cumpana 1973 era deja in 1998 cu douazeci si cinci de ani in urma noastra.

5 Evolutii recente in activitatea pietei financiare internationale

Putem aborda aceste subiecte, in primul rand prin investigarea tranzactiilor si a detinerilor de obligatiuni, actiuni sau alte titluri de valoare de catre alte state si in diverse institutii financiare interne. Tranzactiile obligaliunilor si a actiunilor intre tari, ca procent din PIB, s-au extins incepand cu mijlocul anilor '70, dupa cum se arata in tabelul 7. Dar privite dintr-un punct de vedere putin diferit, schimbarile s-ar putea sa nu mai para atat de dramatice.

Tabelul 7 Tranzactiile intre state cu obligatiuni si actiuni (ca procent din PIB)

Tranzactiile sunt achizitii si vanzari brute de titluri de valoare intre rezidenti si non-rezidenti.

^a Potrivit informatiilor privind acordurile

^b Ian.-sept. La o rata anuala

Sursa: BIS 1996-7, tabelul V. 1, p.79

De exemplu, tabelele 8 si 9 acorda doua origini diferite pentru detinerile reale de obligatiuni si actiuni in conturile investitorilor institutionali (nu doar tranzactii intre tari), exprimate ca procent din detinerile lor totale. Tabelul 8 demonstreaza o tendinta generala de crestere a importantei titlurilor de valoare externe incepand cu 1980 (cu exceptia Austriei).

Datele din tabelul 8 pentru anul 1993 pot fin comparate cu cele din tabelul 9 pentru acelasi an. In cazul SUA, exista o discrepanta semnificativa intre informatiile celor doua tabele privitoare la fondurile de pensii, desi datele pentru celelalte tari sunt destul de apropiate.

Pentru majoritatea tarilor, detinerile de titluri de valoare externe de catre proprii investitoti institutionali se incadrau intre 10 si 30 de procente, singurele state care depaseau acest procent fiind Olanda, Irlanda si Noua Zeelanda. (Cazurile dramatic contrastante ale Hong Kongului si Singapore descrise in tabelul 9 vor fi discutate imediat).

In orice caz, ceea ce demonstreaza cifrele pentru anul 1993 este variatia uriasa intre tari, ca si importanta a detinerilor externe. Anumite sisteme financiare sunt fara indoiala mai "deschise" decat altele pe aza acestei evaluari. Din statele G5, Marea Britanie si Japonia sunt mult mai "deschise" decat SUA, Germania si Franta.

Tabelul 8 Detinerile de titluri de valoare externe ale investitorilor institutionali, 1980-1993 (procent din detinerile totale de titluri de valoare)

^a Procent din activele totale detinute de aceste fonduri

^b Programe finantate scutite de impozite ( excluzand conturile de pensionare individuala)

^c

^d Fonduri pe termen lung

^e Fondurile de pensii excld sectorul guvernamental central, dar include alte fonduri publice.

^f

Sursa: Edey si Hviding, tabelul 10, p.33

Tabelul 9 Internationalizarea investitiilor fondurilor de pensii (ponderea in valoarea totala a obligatiunilor si actiunilor), 1993

^a La sfarsitul anului 1991

^b La sfarsitul anului 1992

Sursa: HM Treasury 1996, compilatie din tabelele A1 (p. 24) si A3 (p. 26)

Intr-adevar, daca privim aceasta problema putin diferit, continuam sa sesizam diferentele structurale dintre sistemele financiare. Tabelul 10 ne arata distributia actiunilor si a altor titluri de valoare intre diversele tipuri de actionari intr-o serie de tari OECD. In afara de a ne indica diferentele fundamentale din cadrul structurii de proprietate intre asa-numitele sisteme financiare "de interior" si "din afara" ( sau bazate pe peata), (sistemele "de interior" fiind acelea in care actiunile sunt detinute de o gama dispersata de actionari), tabelul demonstreaza de asemenea variatia detinerilor de actiuni externe. De doua dintre sistemele "din afara" ( Marea Britanie si Statele Unite) detin cele mai mici proportii, impreuna cu doua apartinand grupului "de interior" (Germania si Japonia). Potrivit acestei clasificari, cel mai mare nivel de internationalizare apartine Australiei, Suediei si Frantei. Cele patru economi puternice ale Statelor Unite, Japoniei,Germaniei si Marii Britanii, avand 11 procente, sau chiar mai putin, din actiuni si titluri de valoare in exterior in 1996, cu siguranta cu greu pot constitui un caz clar de globalizare.

Din toate aceste date e limpede ca nu exista o convergenta evidenta a tuturor tarilor avansate spre o pozitie de deschidere comuna. Ba mai mult, diferentele dintre ele par sa se fi mentinut, indicand o variatie continua a caracteristicilor si structurilor sistemelor lor financiare interne. Astfel, cel putin pani la mijlocul anilor '90, procesul de "globalizare" nu aparut sa forteze institutiile financiare interne ale statelor avansate sa o rupa total cu specificul lor istoric, desi existase o anumita crestere a internationalizarii lor generale.

Tabelul 10 Distributia celor mai importante actiuni si titluri de valoare corporative intre diferitele categorii de actionari in tarile OECD selectate (procent la sfarsitul anului 1996)

^a Datele pentru Marea Britanie sunt pentru sfarsitul anului 1994

^b In cazul Japoniei, fondurile de pensii si investitii sunt incluse la "alte institutii financiare"

^c Datele pentru Australia sunt pentru sfarsitul lunii septembrie 1996; fondurile de investitii sunt incluse in "alte institutii financiare"

Sursa: OECD 1998a, tabelul 1

In tabelul 9 s-a acordat o atentie speciala datelor pentru Singapore si Hong Kong. Se poate sustine ca nici una dintre aceste tari nu a scapat rigorilor clare ale internationalizari din ultimul timp. Amandoua au economii extrem de deschise, fiind centrle unor forte similare "de integrare globala" ( de exemplu in privinta deschiderii comerciale, in 1993, totalul importurilor si al exporturilor relative la PIB erau de 252% pentru Hong Kong, respectiv 279% pentru Singapore). Dar in una din acestea investitorii institutionali au avut o participare externa egala cu zero, in timp ce in cea de-a doua, aceasta era de 60%. Aceasta diferenta se poate explica prin alegerile de politici diferite. Responsabilii Fondului Central de Economii din Singapore investeau numai in active financiare interne, in timp ce managerii findurilor din Hong Kong optasera pentru o directie complet diferita (desi exista probabil o scurgere externa indirecta din Fondul Singapore) .

Tabelul 11 Activele si pasivele externe ca procent din activele bancilor comerciale din tarile selectate, 1960-1996

Sursa: FMI, Cartea Anuala de Statistici Financiare Internationale, 1986 si 1997

Comentarii asemanatoare s-ar putea face si asupra functionarii bancilor comerciale. Dupa cum arata tabelul 11, este evident ca a avut loc o crestere a inportantei activelor si pasivelor externe in bilanturi, in principal datorita cresterii intre 1960 si 1980, din momentul in care au inceput sa se stabilizeze pozitiile. (Exista si cateva exceptii, in special cazul Suediei care acunoscut o crestere apida aproape de-a lungul intregii perioade 1960-1996, atingand unul din nivelurile cele mai inalte in 1996). Insa raman mari variatii intre economiile prezentate, in mare masura datorata diferentelor istorice bine inradacinate.

Ultimul aspect al internationalizarii sistemelor financiare, care trebuie analizate in acest caz este importanta activelor externe detinute de gospodariile individuale, ca proportie a activelor lor financiare totale. Astfel ne vom concentra numai asupra detinerii de active financiare, analizand insa importanta lor in averea gospodariilor. Problema de care o ridica datele prezentate pana acum este ca acestea nu acopera intregul sistem financiar. Dupa cum indica tabelul 10 exista multe institutii nebancare si nefinanciare care detin active financiare.

In figura 5 sunt schitate datele pentru gospodarii, la sfarsitul anului 1995. Iese astfel la iveala o variatie intre tari similara modelelor subliniate mai sus, caracterizate de o mare diversitate intre ele. Insa numai doua state prezinta o proportie externa mai mare de 15%. Norma se situeaza in jurul a 10 procente sau mai putin. Putem afirma in mare ca astfel averea financiara a oamenilor ramane inca o afacere interna: ea sta acasa.

Ceea ce ne arata datele acestor tabele si figura 5 este pertinenta continua a alegerilor politicilor interne, lucru mai degraba ignorat de analizele globalizarii. De pilda, trebuie sa presupunem ca "globalizarea" a avut un impact scazut asupra acestor acestor alegeri in cazul Hong Kongului si al Sigaporelui, de vreme ce amandoua tarile au fost supuse mai mult sau mai putin acelorasi presiuni externe. Cauzele sunt pur "interne". La fel si in cazul economiilor industriale avansate: cele care au condus la deplasarea spre o mai mare interdependenta si internationalizare au fost alegerile politice (si greselile), dupa cum arata, de exemplu, tabelul 9, si nu un oarecare proces misterios de globalizare. Sa luam, de exemplu, afirmatiile a doi comentatori care, mai mult sau mai putin clar, saluta miscarile spre o mai mare deschidere si integrare:

Intr-o anumita masura, autoritatile au primit ceea ce au cerut. Si-au dorit o mai mare participare a investitorilor straini pe pietele de obligatiuni guvernamentale, partial pentru a facilita finantarea unor balante fiscale si externe mai mari. Au vrut un sistem financiar mai eficient care sa erodeze puterea monopolurilor locale si sa ofere persoanelor o rata a venitului mai mare si firmelor un cost mai scazut al capitalului. Au salutat inovatiile care au furnizat o mai mare gama de posibilitati de limitare a fluctuatiei preturilor activelor, lucru care a contribuit la evitarea riscurilor. Au vrut sa castige afaceri care migrasera in centrele offshore in cautarea unui mediu reglementator mai putin restridtiv si sa aduca la acelasi nivel campul de joc contra competitorilor straini. Multe din aceste lucruri chiar s-au intamplat. Dar o data cu acestea s-a creeat un imens capital comun mobil, lichid, al carui suport sau lipsa acestuia poate constitui adesea masura diferentelor privind succesul stabilizarii, reformei, raportului de schimb, si politicilor fiscale. (Goldstein si Mussa 1993, p.42

In ciuda autosuficientei lor, acesti autori au dreptate dintr-un anumit punct de vedere. Astfel, deopotriva cu ei, nu vrem sa sugeram aici ca totul a fost rezultatul, ori a alegerilor politice deliberate, ori a greselilor autoritatilor.

Observatii asemanatoare ar putea fi facute si asupra celorlalte metode de masurare si evaluare a gradului de integrare financiara internationala mentionate mai sus: convergenta ratelor reale ale dobanzii, fluctuatia pretului actiunilor, veniturile offshore si onshore, paritatea acoperita sau neacoperita a ratei dobanzii, diversitatea portofoliului international etc. pentru a-i cita din nou pe Goldstein si Mussa:

Chiar daca pana in acest moment a aparut o literatura care vizeaza direct evaluarea gradului de integrare a pietei internationale de capital, s-a dovedit a fi foarte dificil sa enunti concluzii clare si ferme asupra nivelului - daca nu a tendintei - de integrare. Aceasta ambiguitate reflecta faptul ca nici o metoda de masurare a gradului de integrare nu este complet libera de dificultatile conceptuale si tehnice care ii umbresc interpretarea. (Goldstein si Mussa, 1993, p. 14).

Precautia ramane principalul calauzitor. Este inca rezonabil sa afirmi, de exemplu, ca ratele dobanzii pe termen scurt sunt stabilite national, si ca pana si ratele dobanzii pe termen lung se datoreaza in mod fundamental deciziilor autoritatilor statale importante, precum in SUA, Japonia si Germania, mai mult decat fortele anonime ale pietelor globale.

Chiar si abordarile alternative care nu se focalizeaza direct sau indirect pe integrarea financiara, precum acelea care schiteaza comparatii intre directiile de consum dintre tari, nu pot ajunge la o concluzie limpede ca integrarea financiara a avut loc (Bayoumi si MacDonald 1995).