Regionalism si globalizare in economia mondiala

Regionalism si globalizare in economia mondiala

Relatiile comerciale internationale au cunoscut o evolutie continua, care a fost si este, in continuare, dominata de aparitia si dezvoltarea anumitor organisme si aranjamente comerciale internationale. Constituirea acestora in functie de nevoile ce se fac resimtite, de preocuparile economice, financiare, monetare, si uneori chiar politice cu tenta de integrare, fac ca aceste organisme internationale si regionale, ale caror obiective se interfereaza de multe ori, sa nu poata fi intotdeauna clasificate in mod corespunzator.

In acelasi timp, apartenenta la aceste organisme, implica pentru fiecare tara membra, o renuntare la o fractiune din suveranitatea sa (in sensul pozitiv al notiunii) prin transferarea acesteia catre o autoritate supranationala. Aceasta renuntare, in forma sa concreta, se afla in solicitarea si aderarea acestor tari la o serie de acorduri, tratate, conventii etc., incheiate cu aceste organisme internationale si implica recunoasterea statutelor acestora, beneficiind de anumite avantaje.

Analizand dezvoltarea economica a fiecarei natiuni, precum si economia mondiala, in ansamblul sau, putem evidentia succesiunea, in timp, a mai multor tipuri de politica comerciala, fiecare dintre acestea fiind insotite de argumentele corespunzatoare. In pofida argumentelor tot mai sofisticate in favoarea protectionismului, cauza pentru un comert international liber a ramas deosebit de puternica.

O privire retrospectiva asupra dezvoltarii economice mondiale releva existenta unei lupte puternice intre fortele nationaliste, pe de o parte, si cele care agreau cooperarea economica internationala, pe de alta parte, aceasta disputa generand cicluri de protectionism si comert liber. Aceasta confruntare a demonstrat ca masurile de politica comerciala tarifara, netarifara sau de stimulare a exporturilor au un impact puternic nu numai pentru tara care le adopta in interiorul acesteia dar si asupra tarilor partenere si in interiorul acestora.

Astfel, pentru a evita masurile de protectie in lant si privarea de beneficiile comertului international, tarile au ajuns la concluzia ca este mai realizabil si reciproc avantajos ca in materie de politica comerciala sa negocieze intre ele, atat in situatia in care vor sa intreprinda masuri protectioniste, cat si atunci cand vor sa-si liberalizeze schimburile.

Aceste negocieri se pot desfasura in cadrul bilateral, regional sau in cadrul multilateral oferit de organizatiile economice internationale.

1. Bilateralism in relatiile comerciale internationale

Europa a aparut din Evul Mediu dominata de monarhi, care au folosit puterea lor suverana pentru controlul comertului exterior. Scopul era sa se realizeze o balanta comerciala excedentara si sa se acumuleze in acest mod aur in tezaurele lor. Mercantilismul a fost supus in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea unor puternice atacuri din partea clasei mijlocii, cheia de bolta a doctrinei liberale fiind libertatea individuala, iar in plan economic, intern si extern, principiul "lassez - faire". In prima jumatate a secolului al XIX-lea, Anglia s-a industrializat rapid si a aderat la filozofia liberala in afacerile interne. Comertul international s-a dezvoltat rapid si a devenit relativ liber de interventia guvernamentala.

In ultima parte a secolului al XIX-lea aceasta tendinta spre un comert liber a inceput sa se inverseze, intrucat alte doua tari, Germania si Statele Unite, au dorit sa-si dezvolte propria industrie, adoptand tarife vamale pentru protectia industriei lor tinere. Alte tari mai mici au urmat aceeasi cale, aparand o puternica lupta de concurenta pentru pietele de export. Protectia pietelor interne prin tarife vamale a devenit o practica acceptata. Aceste tendinte economice au fost acompaniate de o crestere a nationalismului militant, care a culminat cu primul razboi mondial.

Dupa acest razboi, au fost facute incercari pentru reintoarcerea la lumea liberalismului economic din secolul al X1X-lea, insa, datorita problemelor economice cu care erau confruntate principalele tari in deceniul al doilea (deficite in balanta comerciala si somaj in Anglia, plati mari de reparatii de razboi din partea Germaniei), nationalismul economic a devenit din nou dominant si restrictiile comerciale au continuat sa creasca. In Statele Unite protectionismul a atins punctul culminant in 1930, prin adoptarea Actului Hawley-Smoot, potrivit caruia nivelul mediu al taxelor vamale la import a atins 53%.

Somajul si haosul economic din timpul marii depresiuni economice care a inceput in anul 1930 au determinat o schimbare fundamentala a atitudinii Statelor Unite fata de problematica schimburilor comerciale internationale. Actul Acordurilor Comerciale (AAC) din 1934 a anulat autoritatea arenei politice excesiv partizane din Congres, transferand-o executivului. Presedintele a fost autorizat sa reduca cu 50% taxele vamale impuse de Actul Hawley-Smoot.

Principiul de baza al noului Act a fost reciprocitatea bilaterala a concesiilor vamale. Conform acestui principiu, Statele Unite au negociat reduceri de taxe vamale cu o anumita tara numai la produsele care erau importante in comertul reciproc si reprezentau un volum de schimburi reciproce echilibrat. Pentru a se evita crearea unui tarif vamal cu multe coloane de taxe in functie de originea marfurilor din import, s-a prevazut ca reducerile convenite pe cale bilaterala sa fie extinse si asupra importului din alte state. Extinderea in comertul exterior a taxelor vamale astfel reduse a devenit ulterior principiul clauzei natiunii celei mai favorizate.

Regula concesiilor bilaterale, combinata cu principiul clauzei natiunii celei mai favorizate prezenta, insa, dezavantajul ca multe tari, mai putin importante ca furnizori pe piata americana, beneficiau la exportul in Statele Unite de taxe vamale mai reduse, fara sa fi oferit ceva in schimbul acestui avantaj. In consecinta, negocierile comerciale s-au aflat in fata dilemei de a limita reducerile reciproce de taxe vamale la putine produse care dominau comertul bilateral, sau de a conveni reduceri la un numar mai mare de produse, care ar fi permis un import majorat din tari care nu ofereau in schimb concesii. Iesirea din impas a fost inlocuirea negocierilor bilaterale cu negocieri multilaterale.

Astfel, pe masura constituirii si consolidarii lor, statele nationale si-au reglementat activitatea economica interna si relatiile internationale prin sisteme juridice si prin institutii nationale proprii, menite sa ordoneze interesele nationale in vederea maximizarii profitului agentilor economici, a cresterii bunastarii cetatenilor si stimularii progresului economic si social.

Pe planul relatiilor economice mondiale, bilateralismul a reprezentat prima modalitate de organizare, reglementare si desfasurare a acestor relatii. Bilateralismul isi gaseste expresia in sistemul de norme juridico-legislative, de institutii si de actiuni care, impreuna, alcatuiesc cadrul raporturilor dintre doua state, dintre agentii economici publici si privati rezidenti in fiecare dintre ele, dintre cetatenii lor. Normele juridice din relatiile bilaterale sunt stabilite prin tratate, acorduri, conventii politice, consulare, economice, de comert si cooperare, de plati, etc., interguvernamentale, si printr-o diversificata retea de intelegeri intre agentii economici din tarile respective, pe baza competentelor stabilite de tratatele bilaterale. Pe masura consolidarii rolului pietei in functionarea economiilor nationale sporeste rolul agentilor economici in reglementarea raporturilor contractuale reciproce.

Cadrul institutional al relatiilor bilaterale este alcatuit din entitati publice si private, guvernamentale si neguvernamentale, care organizeaza, desfasoara si monitorizeaza raporturile bilaterale. Acest cadru include: guverne, ministere, departamente, ambasade, consulate, comisii mixte, agentii si birouri de reprezentare, companii, sucursale si filiale publice si private, retele de marketing etc., implicate in raporturile bilaterale. Adancirea interdependentelor economice internationale genereaza tendinta de restrangere a bilateralismului in favoarea multilateralismului in relatiile economice mondiale.

Regionalism in relatiile comerciale internationale

Liberalizarea comertului international, determinata in principal de dezvoltarea mai rapida a pietei capitalului in raport cu piata marfurilor, a devenit si mai imperioasa dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, iar in acest sens s-au manifestat doua tendinte pe planul comertului international:

a) globalizarea pietei asa cum a fost promovata de SUA in cadrul Acordului General pentru Tarife si Comert (GATT) si incepand cu 1995, de recent infiintata Organizatie Mondiala a Comertului (OMC);

b) crearea de organisme comerciale regionale, promovate mai intai de statele europene si apoi de catre statele din celelalte continente.

Primul val de regionalizare a comertului international a debutat la inceputul anilor 1960, in Europa, prin crearea Comunitatii Europene, a continuat in Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau pur si simplu din ratiuni de imitare a marilor metropole, si s-a extins in America Centrala si de Sud, Asia de Sud si Sud-Est si Orientul Mijlociu, avand ambitii mari si sanse relativ reduse de a deveni viabile. Specific acestei perioade a fost dorinta de a realiza efectele sinergice menite sa dinamizeze schimburile interzonale si sa reactioneze la incapacitatea sistemului comercial multilateral de a proteja interesele comerciale ale tuturor.

Al doilea val de regionalizare a comertului international a debutat in perioada anilor '80 perioada in care SUA a devenit principalul actor. Procesul de integrare europeana a simtit nevoia adancirii sectoriale si largirii geografice si s-a confruntat tot mai mult cu intelegerea pragului de integrare de catre decidentii politici, a dificultatii procesului si a efectelor pozitive si negative generate.

In aceasta perioada, Comunitatea Economica Europeana a lansat Carta Alba si Actul Unic European menite de a pune bazele pietei unice interne, privita fie ca o solutie la marile probleme comerciale ale zonei, fie ca o "fortareata", inclusiv pentru tarile terte.

In acelasi timp SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord american: Acordul de Liber Schimb Nord American (NAFTA)

Integrarea regionala a diferitelor valuri este un pas deosebit de contradictoriu. Pe de o parte preferintele comerciale se extind doar la nivelul participantilor generand puseuri protectioniste, chiar discriminatorii, iar pe de alta parte, aceste entitati economice reprezinta evolutii catre un comert mai liber intre parteneri, fiind un fenomen complementar multilateralismului. Astfel, putem afirma ca globalizarea (multilateralismul) si regionalizarea sunt tendinte complementare; realizarea de grupuri regionale faciliteaza si grabeste liberalizarea internationala a comertului. Se poate aprecia deci, ca regionalizarea a devenit la randul sau un fenomen global oferind o polarizare in jurul unei triade definite:

a) un pol comercial cu o dinamica bine definita se contureaza in jurul SUA cuprinzand in forme si proportii diferite cele trei Americi;

b) un pol comercial cu o maturitate mai pronuntata s-a format in jurul Uniunii Europene, atragand in sfera sa gravitationala tarile in tranzitie;

c) al treilea pol comercial, mai putin institutionalizat, dar la fel de puternic, il constituie Japonia, ca pivot central, si zona Asiei de Sud-Est si de Est, ca zona gravitationala.

Unii specialisti considera ca aceasta tendinta de multipolarizare a economiei mondiale este benefica si destul de normala, in timp ce altii emit pareri conform carora evolutia blocurilor comerciale este o deplasare dinspre sistemul comercial multilateral spre blocuri regionale, ceea ce poate genera escaladarea protectionismului, indeosebi a celui netarifar in defavoarea tarilor nemembre ale acestor grupari regionale.

Explicatia orientarii schimburilor comerciale catre regionalizare are urmatoarele motivatii

a) existenta unor diferente institutionale majore intre state, care fac negocierile deosebit de complicate;

b) proliferarea comertului in interiorul companiilor, care este generat de un nou tip de specializare internationala, modificandu-se astfel mecanismele de control cu privire la aplicarea conduitei comerciale multilaterale;

c) cresterea numarului participantilor la negocierile internationale (peste 120 de tari), ceea ce face ca tratativele sa devina destul de indelungate, dificil de solutionat prin consens, prelungindu-se astfel, perioada de aplicare a rezultatelor;

d) existenta unor decalaje semnificative in dezvoltarea economica a diferitelor tari participante la comertul international evidentiaza deosebirile de opinii si imposibilitatea crearii unui cadru principial bazat pe reguli general aplicate;

e) modificarea regulilor protectioniste, in sensul ca se constata o proliferare a barierelor netarifare si paratarifare, o crestere a rafinamentului cu care se aplica deplasarea spre masuri din noua generatie, acestea marind gradul de administrare al protectiei, largind spatiul de negociere, si complicand procesul de obtinere a rezultatelor pozitive;

f) redefinirea raportului de forte pe plan comercial la scara internationala, acest lucru conducand la reducerea posibilitatilor de influentare semnificativa, de catre un numar redus de tari, a cadrului principial al comertului international.

Procesul de integrare economica si comerciala regionala a urmarit realizarea unei diversitati de avantaje intre care:

a) realizarea de zone de liber schimb sau cu regim vamal preferential fata de terti;

b) folosirea in comun a infrastucturii si a institutiilor;

c) realizarea unei stranse integrari politice, ca motiv important de depasire a unor dispute si diferende;

d) accesul reciproc preferential pe piata;

Organismele economice regionale au aparut si ca raspuns la lipsa unor institutii globale, atat GATT cat si OMC, nepropunandu-si realizarea de masuri radicale de liberalizare a comertului, fiind la stadiul de zone libere.

In ultima perioada de timp, regionalizarea, privita ca o liberalizare preferentiala a schimburilor comerciale, a cunoscut o puternica revigorare, mai ales ca urmare a faptului ca asistam la o reorientare conceptuala a SUA. Astfel, decizia SUA de a calatori pe rutele regionalismului american sau din zona Pacificului, inclina balanta de forte de la multilateralism catre regionalism. Aceasta schimbare a avut loc pe fondul unor insatisfactii cu privire la posibilitatea sistemului comercial multilateral de a raspunde la noi stimuli ai comertului international. Ca element complementar al multilateralismului, regionalismul va accentua procesul de dezvoltare a sistemului comercial international, intrucat preferintele unilaterale sau plurilaterale se transpun favorabil la scara multilaterala.

Prin aparitia primelor organizatii regionale (Comunitatea Economica Europeana, Asociatia Europeana a Liberului Schimb), s-a realizat un gen de uniuni vamale, in care politica vamala si agricola erau aproximativ comune. Ulterior, tarile comunitare au realizat o piata comuna unica, adica posibilitatea liberei miscari a marfurilor in spatiul comunitar. In aceste conditii, modelul comunitar prevedea tarif vamal extern comun, cu doua coloane de taxe vamale aplicate tertilor, respectiv taxe autonome si taxe conventionale. Pentru importul pe care o tara comunitara il realiza in cadrul Uniunii Europene nu se aplicau taxe vamale. In cazul importurilor din tarile in curs de dezvoltare se aplica un sistem de preferinte vamale, pentru a se repeta astfel cerintele GATT si OMC.

Din Europa, aflata in fruntea conceptiei integrarii in organizatii regionale, ideea de bloc comercial si de integrare regionala a continuat in ritm sustinut si s-a extins si in alte continente. La nivel european s-a mai constituit Zona de Liber Schimb din Europa Centrala (CEFTA), in baza acordului semnat intre tarile membre (Polonia, Ungaria, Cehia si Slovacia) intrat in vigoare in anul 1993 care a decis eliminarea taxelor vamale la majoritatea produselor prelucrate. La acest acord au mai aderat alte trei state din Europa de Est, respectiv Romania, Bulgaria si Slovenia.

In Asia apare Asociatia Natiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), cu o populatie de aproape 300 milioane de locuitori, la care au aderat Indonezia, Filipine, Singapore, Malaesya, Cambogia si Brunei.

In America de Nord se constituie Acordul de Liber Schimb Nord American (NAFTA), prin participarea SUA, Canada si Mexic, cu o piata de peste 360 milioane consumatori. Dupa acest prim pas, SUA facand abstractie de greutatile de adaptare a diferitelor tari din cele doua Americi, a extins aria liberului schimb la peste 35 de state, propunandu-si crearea pana in 2005 a unei zone de liber schimb intre acestea (ETAA), care se va dezvolta pe structura NAFTA, aceasta noua zona economica cuprinzand peste 850 milioane locuitori.

In zona Caraibelor s-a realizat o piata unica si un tarif vamal comun - CARICOM, propunandu-si armonizarea fiscalitatii, crearea unui fond de investitii propriu, libera circulatie a persoanelor, abordarea in comun a negocierilor internationale pe probleme de mediu inconjurator si turism, etc.

In anul 1989 s-a constituit Forumul de Cooperare Asia Pacific (APEC) care reuneste 18 state, fiind un for de negociere si cooperare in problemele comerciale si financiare si avand ca obiectiv crearea unei comunitati economice in zona Asia-Pacific prin liberalizarea schimburilor comerciale reciproce si libera circulatie a factorilor de productie in cadrul regiunii.

O alta grupare economica din America Latina a constituit-o Pactul Andin, care si-a propus realizarea unei uniuni vamale intre tarile membre cu perspectiva de piata comuna. Dar, ca urmare a marilor discrepante existente intre statele membre, din punct de vedere economic, precum si a instabilitatii politice si a conflictelor dintre unele state membre, s-a ajuns la o incetinire a procesului de integrare, ramanandu-se la stadiul unei zone de comert liber.

De un interes deosebit pentru America Latina este si gruparea economica SELA (Sistemul Economic Latino American), la care participa toate tarile latino americane, avand ca obiective promovarea cooperarii inter-regionale in scopul accelerarii dezvoltarii economico-sociale a tarilor membre, consultare si coordonare pentru adoptarea de pozitii si strategii comune asupra problemelor economice si sociale in organismele si forurile internationale, precum si fata de tarile terte sau grupurile de tari.

De asemenea, merita evidentiata crearea Pietei Comune a Sudului (MERCOSUR) prin integrarea Argentinei, Paraguayului, Uruguayului si Braziliei.

Cooperarea si integrarea economica la nivelul Africii a condus la crearea spatiului economic african, indeosebi prin constituirea de grupuri economice subregionale, preludiu al unei Piete Comune Africane, care se poate realiza doar prin eficientizarea nucleelor existente si integrarea economica a acestora (Comunitatea Economica a Statelor din Africa de Vest - CEDEAO, Comunitatea Economica a Statelor din Africa Centrala - CEEAC, Uniunea Economica si Vamala din Africa Centrala - UDEAC, Uniunea Maghrebului Arab - UMA, Zona de schimburi preferentiale pentru Africa Orientala si Australa etc.).

O noua realitate in ansamblul continentului African o constituie crearea Comunitatii Economice Africane, prin semnarea Tratatului din 1991 in Nigeria.

In anul 1989 a luat fiinta in Europa Initiativa Central- Europeana (ICE), care are ca obiectiv central dezvoltarea unor retele trans - europene in domeniul transporturilor, telecomunicatiilor, energiei, turismului, protejarii mediului etc., dand posibilitatea ca unele tari membre sa beneficieze de ajutoare comunitare.

In acelasi spirit al cooperarii regionale, in 1992 a fost semnat la Istanbul acordul prin care s-a constituit Zona de Cooperare Economica a Marii Negre (ZCEMN), care si-a propus sa realizeze in spatiul sau geografic proiecte de interes comun in domeniul transporturilor, telecomunicatiilor, informatiilor, schimburilor economice, turismului, agriculturii, protectiei sanitare, stiintei, tehnicii si mediului inconjurator. Zona Marii Negre urmeaza sa devina atat o zona a cooperarii economice, cat si o zona a pacii si stabilitatii, urmarind ca treptat sa se integreze in spatiul economic al intregii Europe.

Ca urmare a acestor initiative, circa 60% din comertul mondial, se desfasoara in cadrul organismelor regionale. In ciuda asteptarilor specialistilor, nu s-a inregistrat o crestere spectaculoasa a organismelor si acordurilor de integrare in ultima perioada de timp, cu exceptia Uniunii Europene.

Efectuand un studiu asupra impactului integrarii economice regionale, Banca Mondiala a concluzionat: "experienta arata ca prin aderarea la blocuri comerciale nu s-au urmarit, in mod absolut, performante comerciale deosebite ci si intelegeri care pot genera un acces mai mare si mai stabil la piete, cresterea credibilitatii politicilor promovate, mijloace de atragere a investitiilor si tehnologiilor."

3. Multilateralism in relatiile comerciale internationale

Multilateralismul reprezinta procesul de apropriere si unificare legislativa si institutionala progresiva a raporturilor internationale pe calea asocierii statelor prin tratate avand acte constitutive si organe comune si personalitate juridica distincta, care preiau asupra lor prerogativele exercitate pana atunci de entitatile nationale.

Promovarea multilateralismului in relatiile internationale este proprie epocii moderne, de consolidare si dezvoltare a economiei mondiale. In cea de-a doua jumatate a secolului al XX-lea, acest proces a inregistrat o treapta calitativ noua de extindere si aprofundare ca urmare a adancirii interdependentelor sub impactul accelerarii progresului tehnico-stiintific, al cresterii numarului de state independente, al aparitiei unor noi sfidari in fata acestora, reprezentate de problemele globale ale omenirii. Pe acest fond, s-a dezvoltat impetuos si corelat activitatea de normare juridico-legislativa a majoritatii domeniilor relatiilor internationale si de coordonare a acestor relatii de catre diferite organizatii internationale. Coordonarea si cooperarea, la randul lor, au avansat atat de mult, incat s-a ajuns in anumite regiuni la unificarea legislatiilor, a politicilor economice, comerciale, financiare, vamale, monetare, la formarea pe spatii ample de piete unice, deschise activitatii tuturor tipurilor de agenti economici. Tot mai multe prerogative nationale sunt preluate de organizatii transnationale, regionale si subregionale.

Organizatia internationala reprezinta o forma de coordonare a colaborarii internationale pentru care statele au creat un cadru juridic si institutional permanent, printr-un statut elaborat de comun acord, care prevede obiectul si scopul organizatiei, organele, functiile si mijloacele necesare realizarii obiectivelor.

Semnarea Cartei ONU, la 26 iunie 1945, de catre 51 de state, si inceperea functionarii efective a Organizatiei Natiunilor Unite, la 24 octombrie acelasi an, au declansat imensul proces de proliferare a multilateralismului contemporan. ONU este cea mai ampla si cuprinzatoare organizatie internationala, constituind centrul unui veritabil sistem organizational al Natiunilor Unite. Conform statutului sau - Carta ONU -, obiectivele fundamentale ale organizatiei sunt asigurarea unui climat de pace si bunastare in lume si rezolvarea problemelor economice internationale. In cadrul Adunarii Generale, organul principal cel mai reprezentativ al organizatiei, sunt dezbatute problemele economice majore ce confrunta omenirea, in legatura cu care se adopta rezolutii cu caracter de recomandari pentru statele membre. Adunarea Generala a dezbatut si aprobat strategiile pentru cele trei decenii ONU ale dezvoltarii (1960-1990) vizand dezvoltarea economiei mondiale, indeosebi a tarilor mai putin dezvoltate. De asemenea, a adoptat Carta Drepturilor si Indatoririlor Economice ale Statelor (1974) si a analizat in repetate randuri consecintele si pericolele cursei inarmarilor. Sesiunile speciale ale Adunarii Generale sunt precumpanitor consacrate examinarii problemelor economice mondiale. Un organ special al ONU - Consiliul Economic si Social (ECOSOC) - are drept scop indrumarea activitatilor din domeniul economic si social (dezvoltarea economica, industrializarea, reformele agrare, resurse naturale, stiinta si tehnologie etc.). Adunarea Generala a ONU si ECOSOC au creat o serie de organisme proprii cu caracter permanent avand ca obiect al activitatii analiza unor probleme economice specifice si coordonarea eforturilor statelor membre in solutionarea lor.

Multilateralismul reprezinta stadiul la care a ajuns, la inceputul mileniului trei, procesul istoric de internationalizare a economiilor si activitatilor economice, ca urmare a evolutiilor si mutatiilor survenite in structurile economice interne si internationale. El este rezultatul conjugat al mai multor factori, dintre care cei mai semnificativi sunt:

a) dezvoltarea fara precedent a pietelor de capitaluri (care reclama o tot mai mare libertate de miscare);

b) multiplicarea si diversificarea schimburilor internationale, care in prezent se deruleaza pe baza unor reguli universal convenite;

c) accentuarea tendintelor de liberalizare a schimburilor comerciale;

d) internationalizarea productiei si distributiei marilor societati transnationale;

e) evolutia spectaculoasa a comertului cu servicii; intensificarea fluxurilor de investitii in strainatate, mai ales a celor directe;

f) schimbari substantiale in structurile capitalului si in cele financiare;

g) stabilirea si extinderea unor retele de transport si comunicatii, care faciliteaza legaturile economice intre toate zonele si economiile planetei;

h) formarea unor grupuri de economii cu diferite grade de integrarea pietei si circulatiei bunurilor si serviciilor, capitalului si fortei de munca;

i) constituirea unei economii mondiale transfrontaliere si functionarea ei grefata pe economiile nationale;

j) adoptarea de politici economice si modele de orientare liberala in diferite tari, mai ales sub influenta organismelor financiare internationale;

k) extinderea economiei de piata la nivelul economiei mondiale.

Globalizarea vietii economice sub multitudinea aspectelor sale, demonstreaza ca economia mondiala se afla intr-un plin proces de restructurare. In cadrul acesteia se intalnesc doua componente care se intersecteaza, respectiv:

a) componenta economiilor nationale, ca entitate de baza, care nu sunt intersectate prin comert, relatii financiare, investitii, schimburi stiintifice, asistenta tehnica, convenite prin acorduri bilaterale. O parte din acestea se regasesc pe uniuni economice integratoare cu caracter regional, de diferite tipuri, dar in ansamblul lor, cel putin in prezent, nu manifesta atractie spre o anumita grupare planetara. Aceasta prima componenta ar putea fi denumita economie mondiala "cu frontiere".

b) componenta corporatiilor transnationale, care formeaza o retea aflata in unele privinte deasupra granitelor nationale. In cadrul acestei componente se practica negocieri multilaterale, in principal intre agentii economice din diferite tari, pe de o parte, si intre tarile participante la circuitul economic mondial in cadrul GATT si OMC.

4. Divergente si limite cu privire la regionalism si multilateralism

Evolutia gruparilor regionale si incercarile de integrare economica a tarilor membre a condus la aparitia unor puncte de vedere divergente privind compatibilitatea acestora cu tendintele generale de globalizare si multilateralizare a relatiilor comerciale.

Unii analisti considera proliferarea in ultimii ani a negocierilor bilaterale si regionale un simptom alarmant al fragmentarii si incoerentei sistemului comercial reprezentand tot atatea devieri de la principiul multilateralitatii, consimtit de-a lungul timpului drept principiul calauzitor al sistemului comercial international.

S-au conturat doua curente principale de gandire cu privire la relatia dintre regionalism si multilateralism. Cei care au sustinut valentele multilateralismului, au cazut de acord asupra a trei elemente de referinta:

a) s-a demonstrat ca aranjamentele comerciale regionale sunt generatoare de deturnare de comert, prin instituirea unui tratament comercial preferential intre participanti in raport cu tertii;

b) s-a argumentat ca prin proliferarea grupurilor integrationiste, in baza semnalelor initiate de avantajele competitive, statele isi pot diminua interesul pentru sistemul comercial multilateral, sperand aderarea la ideea de regionalizare, ceea ce poate determina incetinirea dinamicii multilateralismului, si chiar subminarea valentelor acestuia. Acest element de rezistenta in fundamentarea acestui punct de vedere poate fi denumit deturnarea atentiei.

c) aranjamentele comerciale regionale au contribuit la atenuarea disensiunilor politice si militare dintre natiuni.

Fara a nega efectele stabilizatoare ale grupurilor integrationiste, criticii acestora atrag atentia ca pot aparea si efecte inverse ca urmare a entropiei pe care accentuarea liberalizarii o genereaza, ajungandu-se la iritare sau chiar la conflicte intr-o sfera mai larga a relatiilor internationale.

La polul opus, adeptii gruparilor integrationiste au cazut de acord asupra a trei elemente coincidentale:

a) aranjamentele economice internationale promoveaza ideea de comert liber si promoveaza prin aceasta, conduita comerciala multilaterala, cel putin pe doua cai: crearea de comert (superioara deturnarii de comert in cadrul unor asemenea grupari); adancirea integrarii, care contribuie atat la dinamica interna cat si la dinamica externa a globalizarii globale.

b) regionalizarea determina, de cele mai multe ori, numeroase efecte de antrenare. Initiativele integrationiste pot mobiliza autoritatile decizionale, cercurile academice si grupurile de interese in directia imbratisarii valutelor liberalizarii comerciale si pot consolida premisele unor actiuni similare la nivel multilateral;

c) regionalismul, are mai degraba efecte pozitive pe termen mediu si lung, chiar daca pe termen scurt mai apar si unele efecte negative si pentru anumiti participanti. Astfel, schimburile comerciale statuate pe noi coordonate, adancirea procesului de integrare pana la stadiul de uniune economica si monetara au facut practic imposibile conflictele dintre tarile membre ale Uniunii Europene. De asemenea, Brasilia si Argentina folosesc MERCOSUR pentru a pune capat rivalitatilor dintre ele.

Polemicile care au aparut in cadrul dezbaterilor teoretice si cu prilejul diferitelor reuniuni internationale, derivate din opunerea regionalismului si globalizarii, par a avea un caracter artificial si a nu observa o caracteristica dominanta a perioadei actuale cu perspective de mentinere, si anume aceea ca nici una din aceste tendinte nu poate fi eliminata din economia mondiala, nici una nu o exclude pe cealalta, multilateralismul fiind sprijinit de regionalism.

Regionalismul nu constituie o alternativa la globalizare, ci un proces complementar care faciliteaza globalizarea. Regionalismul si globalizarea sunt doua procese independente care se sustin reciproc, contribuind la liberalizarea relatiilor economice internationale. Regionalismul este fara indoiala calea cea mai eficienta pentru a favoriza deschiderea progresiva a economiilor nationale si liberalizarea fluxurilor globale intr-o perioada de competitie exacerbata. In timp ce anumite aspecte ale productiei contemporane imbraca nu numai dimensiunile economice regionale, ci si globale, productia devine mult mai integrata la scara regionala decat la scara globala. Pe de alta parte internationalizarea productiei reprezinta forta motrice care alimenteaza acordurile generale de comert liber.

5. Principalele aranjamente comerciale regionale si multilaterale

Inventarul aranjamentelor preferentiale convenite intre diferitele state, pe plan regional sau interregional, este destul de extins. Multe astfel de aranjamente regionale, sub forma de uniuni vamale si zone de comert liber, si interregionale, intre tari dezvoltate si tari in curs de dezvoltare sau intre tari in curs de dezvoltare, nu au rezistat exigentelor vietii economice internationale. Unele dintre ele si-au dovedit, insa, viabilitatea si contureaza viitoarea configuratie a relatiilor economice internationale.

5.1. Acordul General pentru Tarife si Comert (GATT)

GATT a aparut ca urmare a Conferintei de la Bretton Woods (SUA, 1944), la care tarile aliate au decis o noua organizare a relatiilor economice internationale dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, prin convenirea de reguli monetare, valutare, de credit si comerciale internationale si infiintarea, in acest scop, a Fondului Monetar International (FMI), a Bancii Mondiale pentru Reconstructie si Dezvoltare (BIRD) si a unei Organizatii Mondiale a Comertului (OMC). FMI si BIRD au luat fiinta in anul 1947. In acelasi an s-a desfasurat Conferinta de la Havana destinata infiintarii OMC. Statutul OMC nu a fost ratificat de Congresul american si, ca rezultat, regulile comertului international au fost incorporate in Acordul General pentru Tarife si Comert (GATT) ca tratat comercial multilateral, fara a fi o organizatie internationala specializata a ONU, precum FMI Si BIRD.

In cadrul negocierilor multilaterale desfasurate sub egida GATT au fost prezentate numeroase reguli si obligatii pentru statele membre.

Regula de baza a GATT, devenita principiu fundamental al comertului international, este clauza natiunii celei mai favorizate. Conform acesteia, orice avantaj de politica comerciala pe care o tara il ofera alteia trebuie sa fie extins automat si neconditionat asupra comertului cu toate celelalte tari membre GATT. Alta regula de baza a GATT consacra tariful vamal ca principal instrument de protectie a economiei nationale, fiind prohibita utilizarea restrictiilor cantitative la import, exceptand cazuri speciale, cum ar fi pericolul aparitiei unui deficit grav in balanta de plati sau de perturbarea grava de catre importuri a unor sectoare economice nationale. Mai mult decat atat, GATT a prevazut ca tarile vor negocia intre ele, in cadrul unor runde multilaterale, reducerea permanenta a taxelor vamale, in vederea liberalizarii comertului international.

GATT a consacrat si regula tratamentului national. In virtutea acestuia, produsele provenind din import, dupa ce au fost supuse taxelor vamale, trebuie tratate ca si marfurile nationale similare, respectiv nu pot fi supuse unor taxe si impozite interne mai mari decat cele aplicate produselor indigene.

Alte reguli ale GATT se refera la libertatea tranzitului, la dumping si taxe antidumping, la subventii si taxe compensatorii, la obligatia statelor de a publica reglementarile de politica comerciala, care sunt monitorizate la Secretariatul GATT, pentru a se verifica conformitatea lor cu reglementarile GATT.

O prevedere deosebit de importanta a GATT se refera la posibilitatea neaplicarii principiului clauzei natiunii celei mai favorizate de catre tarile care formeaza intre ele o uniune vamala sau o zona de comert liber. Aceasta importanta derogare de la clauza natiunii celei mai favorizate a constituit justificarea de ordin juridic a aparitiei de diferite grupuri economice regionale restranse in toate zonele comerciale ale lumii.

In afara de faptul ca a instituit regulile de baza ale comertului international, pe care continuu le precizeaza si le perfectioneaza in raport cu evolutia practicii, GATT a organizat, incepand cu 1947 si pana in prezent, opt runde de negocieri comerciale multilaterale, in cursul carora s-a realizat o semnificativa reducere a taxelor vamale si eliminarea restrictiilor de ordin cantitativ din calea schimburilor, ceea ce a contribuit la expansiunea comertului dintre state si la progresul economic in general.

Primele cinci runde s-au desfasurat dupa principiul "produs cu produs", fiind negociate concesii vamale (reduceri de taxe, consolidari de taxe la un anumit nivel sau angajamentul de a nu majora o taxa peste o anumita limita) pentru fiecare produs in parte. De regula, concesiile reciproce de taxe (principiul reciprocitatii) trebuie sa asigure avantaje egale (principiul avantajului mutual egal) pentru toti participantii in ceea ce priveste posibilitatile de majorare a exporturilor lor. De la aceasta regula fac exceptie tarile in curs de dezvoltare, carora nu li se pretinde de catre tarile dezvoltate oferirea de concesii egale cu cele pe care ele le acorda.

Cea de-a sasea runda ("Runda Kenedy") a aplicat principiul reducerii liniare a taxelor vamale, uniforma pentru toate produsele, cu un procent convenit (in acest caz 35%). Acelasi principiu a fost aplicat si la urmatoarea runda ("Runda Tokio"). In plus, la "Runda Tokio" au fost aduse precizari importante privind subventiile si taxele compensatorii, dumpingul si taxele antidumping, standardele si normele tehnice, evaluarea in vama a     marfurilor, licentele de import si achizitiile guvernamentale

Cea mai importanta runda de negocieri a fost Runda Uruguay, care s-a desfasurat in perioada 1986-1994. La aceasta runda s-a convenit continuarea procesului de reducere liniara a taxelor vamale intre tarile membre GATT. In plus, si acesta reprezinta aportul special al Rundei Uruguay, au fost abordate pentru prima data subventiile din domeniul agricol si a fost inclusa in preocuparile GATT liberalizarea comertului cu servicii (in afara celui cu marfuri), un accent deosebit punandu-se si pe domeniul proprietatii intelectuale.

Merita subliniata, totodata, preocuparea GATT pentru sprijinul prin comert al dezvoltarii economice a tarilor in curs de dezvoltare. Pe langa preferintele vamale, acordate unilateral de tarile dezvoltate tarilor in curs de dezvoltare la importul de produse manufacturate, in cadrul GATT a fost convenit "Protocolul celor 16" privind acordarea de reduceri de taxe in comertul cu anumite produse intre tarile participante, precum si Sistemul Global de Preferinte Vamale (SGVP) in cadrul caruia 39 de tari in curs de dezvoltare si-au redus si pot sa-si reduca in continuare taxele vamale in comertul lor reciproc la un nomenclator larg de produse.

5. Organizatia Mondiala a Comertului (OMC)

Una dintre principalele realizari ale Rundei Uruguay o constituie intarirea mecanismului institutional pentru punerea in aplicarea a regulilor si angajamentelor asumate de tari in cadrul rundelor de negocieri comerciale multilaterale, prin infiintarea Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC). Organizatia este si un forum de negocieri continue intre tarile membre, atat pentru liberalizarea, in continuare, a comertului cu bunuri si servicii, cat si pentru abordarea altor domenii ale relatiilor economice internationale. Responsabilitatea generala a OMC este supravegherea implementarii tuturor acordurilor multilaterale care au fost negociate in cadrul Rundei Uruguay, precum si a celor ce vor fi negociate in viitor. Obiectivele sale de baza sunt similare cu cele ale GATT, care a incetat sa mai fie o institutie separata, devenind parte a OMC.

Acordul privind infiintarea OMC prevede ca aceasta trebuie sa indeplineasca urmatoarele functii: sa faciliteze punerea in aplicare, administrarea si operabilitatea instrumentelor legale ale Rundei Uruguay si ale oricaror noi acorduri ce vor fi negociate in viitor; sa asigure un forum de negocieri viitoare intre tarile membre, cu privire atat la problemele cuprinse in acorduri cat si la noi domenii; sa aplice un sistem unitar de reguli si proceduri pentru reglementarea neintelegerilor si diferendelor intre tarile membre; sa examineze periodic politicile comerciale ale tarilor membre. OMC a fost conceputa sa devina un forum de negocieri pe baza continua, renuntandu-se, in acest fel, la practica GATT de derulare de negocieri in cadrul unor runde.

Actul Final de la Marrakesh contine un calendar al unor asemenea negocieri, care se refera la: incheierea negocierilor nefinalizate din Runda Uruguay (de exemplu, negocierile din domeniul unor sectoare de servicii, negocierile privind stabilirea de reguli pentru cazurile de salvgardare in regim de urgenta, precum si pentru cazul utilizarii subventiilor in domeniul comertului cu servicii); examinarea periodica a anumitor prevederi specifice    si / sau a unui intreg acord, conform prevederilor unor acorduri OMC; lansarea de noi negocieri conform angajamentelor din unele acorduri OMC, dupa parcurgerea unei perioade de timp (de exemplu, cele demarate la 1 ianuarie 2000 pentru doua domenii critice: agricultura, domeniu in care trebuie continuat procesul de reforma inceput in cadrul Rundei Uruguay si serviciile, pentru determinarea unor pasi suplimentari in domeniul liberalizarii comertului); largirea agendei de lucru a OMC pentru a putea cuprinde noi probleme si aspecte aparute in relatiile economice dintre tari (de exemplu, inca de la intalnirea de la Marrakesh, reprezentantii tarilor participante au decis infiintarea unui Comitet pentru comert si mediu).

Pentru ca un sistem multilateral de comert sa functioneze in mod corespunzator si fara frictiuni, nu este suficienta existenta unui set convenit de reguli. Regulilor trebuie sa li se adauge un mecanism care sa permita sanctionarea incalcarilor acestora cat si reglementarea neintelegerilor si diferendelor aparute intre partenerii de afaceri. Dezvoltarea unui puternic sistem multilateral de reglementare a diferendelor, care sa inlature unele slabiciuni ale anteriorului sistem GATT, a constituit astfel unul dintre cele mai critice obiective ale negocierilor din Runda Uruguay.

Acordul OMC prevede realizarea unui sistem comun de reguli si proceduri aplicabile diferendelor ce ar putea apare in cadrul oricaruia dintre instrumentele sale legale. Principala responsabilitate in aplicarea acestor reguli si proceduri este in sarcina Consiliului General al OMC, care actioneaza ca Organ de Reglementare a Diferendelor (ORD). Unul dintre principiile importante inscrise in aceste proceduri este acela ca un diferend trebuie prezentat la ORD de catre guvernul tarii membre in vederea reglementarii, numai dupa ce au esuat incercarile de rezolvare a neintelegerii prin consultari bilaterale. In sprijinul acestui principiu, daca consultarile sau eforturile de consiliere nu au dat rezultatele asteptate, intr-un termen de 60 de zile, partea vatamata poate cere ORD declansarea formala a mecanismului de reglementare a diferendelor, prin stabilirea unui panel care sa examineze plangerea. Un panel este, in mod normal, format din trei persoane, daca partile implicate in diferend nu convin ca trebuie sa fie cinci persoane.

Organul OMC responsabil pentru luarea deciziilor este Conferinta Ministeriala, care se reuneste o data la doi ani. Intre conferintele ministeriale, functiile acesteia sunt indeplinite de catre Consiliul General. Consiliul General se intruneste si ca Organ de Reglementare a Diferendelor, atunci cand examineaza plangerile si ia masurile necesare pentru a reglementa diferendele dintre tarile membre. El este, de asemenea, responsabil pentru efectuarea examinarilor politicilor comerciale ale tarilor membre, pe baza rapoartelor pregatite de Secretariatul OMC. In activitatea sa, Consiliul General este sprijinit de: Consiliul pentru Comertul cu Bunuri, care supravegheaza punerea in aplicare si modul de functionare a GATT si a acordurilor conexe; Consiliul pentru Comert si Servicii, care supravegheaza punerea in aplicare si modul de functionare a GATT; Consiliul TRIPS care supravegheaza functionarea Acordului TRIPS pentru activitati corelate cu schimburile de bunuri si servicii.

Acordul privind infiintarea OMC prevede ca aceasta va continua practica GATT in domeniul luarii deciziilor, anume consensul. Se considera ca s-a ajuns la un consens atunci cand, la luarea unei decizii nu se opune nici o tara membra. Daca nu se reuseste ajungerea la consens, Acordul OMC prevede posibilitatea unei decizii cu majoritate de voturi, fiecare tara avand un singur vot. Oamenii de afaceri sunt adeseori sceptici cu privire la avantajele pe care le poate aduce un sistem puternic de reguli multilaterale si cadrul institutional existent pentru punerea lor in aplicare, rezultat din infiintarea OMC. Ei motiveaza acest lucru prin faptul ca doar guvernele au participat la negocierile si discutiile din OMC. In plus, intalnirile OMC sunt inchise pentru publicul larg, iar comunitatea de afaceri afla despre rezultatele acestor discutii numai prin intermediul comunicatelor remise presei.

Este adevarat ca atunci cand o intreprindere exportatoare intampina unele probleme la vanzare pe o piata externa ea nu poate prezenta plangerea direct la Organul de Reglementare a Diferendelor din OMC, aceasta fiind o prerogativa a guvernului sau. Guvernele nu actioneaza, totusi, izolat. In majoritatea tarilor dezvoltate si un mare numar de tari in curs de dezvoltare au fost stabilite anumite derogari.

GATT a admis, ulterior, alte doua derogari de la clauza natiunii celei mai favorizate, in favoarea tarilor in curs de dezvoltare: acordarea de catre tarile dezvoltate de preferinte vamale unilaterale la importul de produse manufacturate din tarile in curs de dezvoltare pe baza de nereciprocitate; convenirea intre tarile in curs de dezvoltare de concesii vamale care sa nu fie extinse la importul din alte tari, respectiv din tarile dezvoltate. In felul acesta a fost consacrat principiul nereciprocitatii depline in materie de concesii vamale in relatiile dintre tarile dezvoltate si tarile in curs de dezvoltare, ca si posibilitatea ca tarile in curs de dezvoltare sa instituie intre ele regimuri preferentiale pe o scara mai restransa sau la nivelul unui grup important de tari, indiferent de zona geografica in care sunt situate.

In baza acestor derogari, in comertul international au aparut o serie de regimuri preferentiale de comert, care acopera o pondere importanta din volumul comertului international. Ca o remarca generala este de subliniat faptul ca schimbarile comerciale intre tarile participante la astfel de aranjamente cresc mai rapid decat comertul international luat in ansamblu. Conform evidentelor OMC, peste 100 aranjamente preferentiale regionale au fost notificate la GATT si, ulterior, la OMC. In plus, multe astfel de acorduri nu au fost notificate, cu toate ca sunt operationale in practica. Multe dintre acestea sunt incheiate intre tarile in curs de dezvoltare. Este clar impulsul politic spre incheierea unor astfel de acorduri regionale. Mai multi factori pot fi invocati pentru a explica o astfel de tendinta. Unul este de natura politica: dorinta de a avea o mai stransa colaborare economica si politica care a dominant in Europa dupa incheierea razboiului rece. Alt factor este ca, intr-o economie mondiala globalizata, multe guverne pot sa perceapa ca marimea este cea care conteaza; acest sentiment poate provoca temerea ca ramanand mic si nealiniat in plan regional poate pune in situatie dezavantajoasa producatorii autohtoni fata de concurentii lor cu productii de mare serie.

Acest argument poate fi valabil atunci cand productia de mare serie nu poate fi realizata la nivel national, dar guvernele ar trebui sa aiba in vedere piata globala, mondiala, si sa nu fie seduse de tentatia de a considera ca a produce pentru o zona geografica este un substitut adecvat. Aceasta cale poate foarte usor sa conduca spre protectionism la nivel regional si la aparitia de intreprinderi necompetitive la nivel international (in fapt, o politica de substituire a importurilor la scara regionala, extinsa de la nivel national).

Exista riscul ca extinderea aranjamentelor regionale sa conduca la transformarea discriminarii mai degraba in regula decat in exceptie, asa cum a prevazut GATT. Comertul interregional intre tarile UE, EFTA, CEFTA, NAFTA si MERCOSUR reprezinta deja peste 1/3 din comertul mondial. Aceasta cifra este cu atat mai relevanta daca avem in vedere faptul ca volumul comertului exterior al tarilor membre ale gruparilor regionale mentionate reprezinta peste 70% din volumul comertului mondial. Daca la aceasta cifra se adauga schimburile comerciale in regim preferential, intre tarile dezvoltate si cele in curs de dezvoltare, si tarile in curs de dezvoltare, insele, rezulta o erodare practica considerabila a principiului statuat de GATT si OMC, clauza natiunii celei mai favorizate.

5.3. Uniunea Europeana (UE) si fazele istorice ale constituirii sale

Mai inainte de a fi concretizata intr-un proiect economic si politic, ideea unei politici la nivel european s-a limitat la cercuri filosofice si vizionari. Perspectiva Statelor Unite Europene corespundea unui ideal pacifist si umanist, brutal dezmintit de conflictele care au sfasiat Europa in prima jumatate a secolului al XX-lea. Expresia "Statele Unite Europene" se datoreaza lui Victor Hugo. In timpul celui de-al doilea razboi mondial si dupa acesta s-a nascut si a devenit tot mai puternica ideea unei organizatii continentale, capabila sa depaseasca antagonismele nationale.

Alterio Spinelli, federalist italian, si Jean Monet, inspirator al Planului Schuman, sunt initiatorii celor doua curente de gandire care au faurit procesul de integrare comunitara: proiectul federalist, intemeiat pe dialog si o relatie de complementaritate, si proiectul unionist, axat pe delegare progresiva a unei parti din suveranitatea la nivel national catre nivelul comunitar. Aceste doua teze unesc, astazi, convingerea ca trebuie sa existe, pe langa puterile nationale si regionale, si una europeana, capabila sa gestioneze acele domenii in care actiunea comuna se dovedeste mai eficienta decat cea a statelor actionand separat si anume: piata interna, moneda, coeziunea economica si sociala, politica externa si securitatea. UE este rezultatul eforturilor depuse incepand din anii '50 de catre promotorii Europei Comunitare. Ea reprezinta cea mai avansata organizatie de integrare multilaterala, avand posibilitatea de actiune atat in domeniul economic, social si politic, cat si in domeniul drepturilor omului si al relatiilor externe ale celor 15 state membre. Tratatul de la Paris, din 1951, a intemeiat Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), iar Tratatul de la Roma, din 1957, Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA), constituind, impreuna, Comunitatile Europene (CE). Tratatul de la Roma a fost modificat in 1986, prin semnarea Acordului Unic European, si 1991, prin semnarea Tratatului asupra Uniunii, adoptat la Maastricht. Toate aceste acte din 1951, 1957, 1986 si 1991 constituie baza constitutionala a cea ce numim, in prezent, Uniunea Europeana (UE), stabilind intre statele membre legaturi juridice care merg dincolo de relatiile contractuale intre statele suverane. UE gestioneaza ea insasi o legislatie aplicata direct cetatenilor europeni care le confera acestora drepturi speciale. Limitata in prima sa forma la deschiderea pietei comune a Carbunelui si Otelului, cele sase tari fondatoare: Franta, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg si Italia au inceput, de fapt, o initiativa de pace, reusind sa asocieze intr-un ansamblu institutional, subordonat principiului egalitatii, atat pe invinsii cat si pe invingatorii din cel de-al doilea razboi mondial.

In 1945, Adunarea Nationala a Frantei a refuzat sa ratifice proiectul unei armate europene, dar in 1957 cei sase membri au decis sa constituie o comunitate economica bazata pe libera circulatie a marfurilor, serviciilor si lucrarilor. Ca rezultat, intre tarile membre (cele 6) au fost desfiintate taxele vamale, iar importurilor din tarile terte li s-a aplicat, treptat, un tarif comun, ca medie aritmetica a tarifelor vamale ale statelor membre. De asemenea, in interiorul comunitatii au fost desfiintate ingradirile de ordin cantitativ. In acest fel, a aparut uniunea vamala vest europeana, fara taxe si restrictii in interior si cu o politica comerciala comuna fata de tarile terte. In acelasi cadru, al Comunitatii Economice Europene, a fost realizata si o piata agricola comuna, bazata pe o politica agricola comuna. Elementele de mecanism ale politicii agricole comune sunt urmatoarele: preturi unice garantate pentru producatori stabilite la nivelul celor mai ridicate costuri de productie existente in Comunitate; taxe de prelevare la import ca diferenta intre preturile mondiale mai scazute si preturile interne stabilite de Comunitate, acestea fiind colectate in Fondul European de Garantare si Orientare Agricola (FEOGA); subventii la export, reprezentand diferenta dintre preturile interne mai ridicate si cele mondiale mai scazute, acordate din fondurile FEOGA. Agricultura vest-europeana a fost, astfel, subventionata in mare masura pe seama producatorilor din afara Comunitatilor Europene. Prin aceasta politica, Comunitatile Europene au devenit, dintr-o zona net importatoarea de produse agricole o zona net exportatoare. Prin cele doua politici comune, comerciala si agricola, precum si prin coordonarea politicilor in domeniul energetic sau cel de transport, CE ca entitate, s-a transformat in cea mai mare putere comerciala din lume.

Succesele repurtate de cele sase tari membre fondatoare au determinat Marea Britanie, Danemarca si Irlanda sa li se alature, la capatul unor negocieri foarte dificile, carora Franta, prin generalul Charles de Gaulle, le-a opus vetto-ul sau in 1961 si 1967. Cu toata aceasta opozitie, prima largire a UE s-a produs in 1972 prin aderarea Marii Britanii, Danemarcei si Irlandei, care au parasit gruparea considerata rivala, Asociatia Europeana a Liberului Schimb (EFTA). Concomitent, a avut loc si o diversificare a preocuparilor comunitare prin lansarea unor noi politici comune in domeniul social, regional sau al mediului. In anii 1981 si 1986 s-a produs a doua importanta largire a CE prin aderarea Greciei si, respectiv, a Spaniei si Portugaliei. In acest fel, numarul de membrii a ajuns la 12, intarindu-se flancul de state al CE spre tari cu un nivel mai scazut de dezvoltare economica. De aceea, s-a impus cu mai multa stringenta realizarea unor programe structurale destinate sa reduca diferentele intre nivelurile de dezvoltare economica existenta intre cele 12 tari membre. Revigorarea constructiei europene comunitare a determinat pe Austria, in 1989, Suedia, in 1991, si Finlanda, in 1992, sa candideze la aderarea la CE. Cei l2, iar incepand din 1995, cei 15, sau angajat intr-un proces de aprofundare a relatiilor lor in domeniile politic si monetar prin incheierea Tratatului de la Maastricht, din 9-10 decembrie 1991. Odata cu inceputul anilor `70, cand a avut loc si suspendarea convertibilitatii dolarului in aur, tarile CE si-au pus problema unei convergente economice si monetare, necesitate cu atat mai stringenta in contextul socurilor petroliere din 1973 si 197 Deci, alaturi de uniunea vamala si piata agricola comuna, s-a pus problema unei uniuni economice si monetare. In 1979, in consecinta, a fost instituit Sistemul Monetar European (SME), denumit si "sarpele monetar", care a contribuit la stabilizarea ratelor de schimb, la promovarea unor politici de austeritate si o mai mare disciplina intr-un spatiu economic deschis. Sarpele european s-a caracterizat prin stabilirea, intre valutele europene, de cursuri fixe prin intermediul unei monede de cont sau fictive, ECU. Cursurile de schimb intre valutele europene si ECU erau fixe, dar ajustabile din timp in timp cu acordul tarilor participante, in timp ce cursurile acestora fata de celelalte valute, in primul rand fata de dolar, erau fluctuante. In acelasi timp, Comunitatea s-a afirmat pe plan international intarind relatiile sale contractuale cu tarile din sudul Mediteranei, din Asia, Caraibe si Pacific, asociate la Comunitate prin Conventiile de la Lome. In 1984, odata cu depasirea crizei economice si a disputei cu Marea Britanie, referitoare la contributia acesteia la bugetul comunitar, se renaste speranta relansarii integrarii economice europene. Plecand de la o "Carta alba" prezentata de Jacqus Delore in 1985, Comunitatea a hotarat sa incheie constituirea unei piete mari interioare, piata unica, pana in 1993. Dispozitiile legislative ce ingaduiau concretizarea acestui obiectiv au fost consacrate in Actul Unic European, semnat la 18 februarie 1986 si intrat in vigoare la 1 iulie 1987. Totodata, in conditiile prabusirii "Zidului Berlinului" si a disparitiei impartirii Europei intre "Vest' si "Est', cele 15 state membre s-au angajat in ample tratative cu tarile din Europa Centrala si de Est in vederea asocierii si, ulterior, aderarii acestora la LTE, aparand ca perspectiva "o mare Europa".

Realizarea unei piete unice europene a fost prevazuta inca din momentul incheierii Tratatului de la Roma. Progresele inregistrate pe aceasta linie au fost insa lente. Evolutia procesului spre piata unica a fost accelerata prin semnarea Actului Unic European, la 1 iulie 1987. Acest act a stabilit data realizarii definitive a pietei unice pentru 31 decembrie 1992, vizand miscarea libera a bunurilor, a serviciilor, a capitalului si a persoanelor pe tot cuprinsul UE. Pe langa acestea, Actul unic a consacrat o schimbare majora in modul de luare a deciziilor de catre Consiliul de Ministri. Mai inainte, majoritatea hotararilor erau supuse deciziei unanime a Consiliului. Din acest motiv procesul decizional era foarte lent. Ministrii dintr-o tara sau alta au adoptat atitudini protectioniste si impotriva legislatiei absolut necesara pentru realizarea pietei unice. Actul Unic European prevede vot majoritar cu privire la toate hotararile necesare realizarii pietei unice, exceptand doar domeniul fiscal Si miscarea libera a persoanelor. Practic, piata unica a fost realizata in termenul prevazut, iar incepand cu 1 ianuarie 1993, Uniunea Europeana, cu o populatie de peste 350 milioane locuitori a devenit cea mai mare piata unificata din lume. In interiorul acestei piete, firmele europene beneficiaza de posibilitatea unei productii de mare serie, comparabila cu cea realizata de SUA si Japonia. In aceste conditii, pretul de cost si de export al produselor oferite de UE este mai competitiv pe piata mondiala.

In decembrie 1991, sefii de stat si de guvern ai tarilor membre, reuniti in cadrul Consiliului European la Maastricht (Olanda), au luat masuri decisive in vederea integrarii europene continue si ireversibile. Ei au hotarat sa stabileasca o UE bazata pe CE si intregita cu noi forme de cooperare. Tratatul asupra UE prevede:

a) o cetatenie a Uniunii. Aceasta inseamna ca toti cetatenii statelor membre sunt cetateni ai Uniunii, iar fiecare cetatean are dreptul: sa se deplaseze si sa isi stabileasca domiciliul in mod liber pe teritoriul Uniunii; sa voteze si sa candideze la alegerile municipale si europene care se desfasoara in statul unde si-au stabilit domiciliul; sa fie protejati de autoritatile diplomatice sau consulare ale oricarui stat membru; sa se adreseze Parlamentului si functionarului insarcinat cu sondarea opiniei publice.

b) o uniune europeana. Directivele politicii economice ale statelor membre vor fi adoptate de catre Consiliul de Ministri care, in acelasi timp, va supraveghea evolutia economiei in fiecare stat membru si in comunitate, luata in ansamblu. Daca aceasta politica nu corespunde directivelor sau risca sa puna in pericol functionarea Uniunii, Consiliul va lua masuri in consecinta. Statele membre sunt obligate sa incerce sa evite deficite guvernamentale excesive.

c) o uniune monetara. Incepand cu 1 ianuarie 1999, UE are o singura politica monetara. De asemenea, a fost instituit un singur etalon monetar, EURO, precum si o noua institutie Banca Centrala Europeana, care formeaza, impreuna cu bancile centrale ale statelor membre, Sistemul European al Bancilor Centrale (ESCB).

d) o uniune politica. Aceasta are urmatoarele componente: o politica de securitate si externa comuna, care va include formularea, pe termen lung, a unei politici de aparare, in procesul Conferintei asupra Securitatii si Cooperarii in Europa (CSCE); dezarmarea si controlul armamentului in Europa; neproliferarea armelor nucleare si aspectele economice ale securitatii; cresterea rolului Parlamentului European; sporirea competentelor Comunitatii; o politica comuna in domeniul juridic si al afacerilor interne (ca, de exemplu, emigratie, azil, vize s.a.); un birou european de politie (EUROPOL) in scopul schimburilor de informatii asupra narcoticelor.

UE reprezinta cea mai mare putere comerciala din lume, detinand circa 25% din comertul mondial. Ca entitate, UE exporta cu 60% mai mult decat SUA si de doua ori mai mult decat Japonia. Din punct de vedere industrial, UE este puterea numarul doi in lume, dupa SUA. In afara de aceasta, UE este cea mai mare sursa mondiala a ajutorului acordat de tarile dezvoltate tarilor in curs de dezvoltare.

Ca entitate, UE a incheiat acorduri comerciale si de alta natura cu aproape toate statele lumii si intretine relatii diplomatice cu peste 100 de state. Relatiile comerciale dintre UE si celelalte tari europene dezvoltate, sunt reglementate pe baza unor acorduri de liber schimb. Astfel, intre UE si tarile inca membre ale EFTA (Elvetia, Norvegia, Islanda, Liechtenstein) a fost incheiat un acord privind crearea unui spatiu economic european (SEE). Aceasta inseamna ca intre UE si EFTA schimburile comerciale cu produse industriale se realizeaza fara taxe vamale.

Relatiile cu tarile din bazinul mediteranean, vizeaza incheierea de acorduri de asociere cu Turcia, Cipru si Malta si acorduri de cooperare comerciala cu caracter preferential cu Maroc, Tunisia, Egipt, Siria, Algeria, Iordania si Israel. Turcia a depus cerere de aderare la UE, iar Cipru si Malta vor adera in anul 2004.

Relatiile cu tarile dezvoltate din alte zone privesc relatiile intense cu SUA, Japonia, Australia si Noua Zeelanda, bazate pe prevederile GATT si pe un mecanism de consultari bilaterale periodice. Cu Canada, UE are incheiat un acord-cadru de cooperare economica si comerciala.

Raporturile cu tarile Europei Centrale si de Est, au fost reglementate in trecut prin acorduri comerciale si de cooperare economica si prin asa-numitele acorduri sectoriale. Acestea au vizat reducerea in comertul reciproc a taxelor vamale si ingradirilor cantitative. Ele au fost perfectate, in special, in domeniul textil, siderurgic si agricol.

Pentru raporturile cu republicile independente din fosta URSS, a fost conceput Acordul de Cooperare si Parteneriat. Astfel de acorduri se au in vedere a fi incheiate cu Federatia Rusa, Ucraina, Belarus, Moldova.

5.4. Acordul de Liber Schimb Nord American (NAFTA)

In anul 1988, Statele Unite si Canada au semnat Acordul de Liber Schimb SUA-Canada, potrivit caruia obstacolele tarifare si netarifare din comertul reciproc au fost eliminate, pana in anul 1998. In ultimele zile ale Administratiei Bush, SUA, Canada si Mexic au semnat Acordul de Liber Schimb Nord-American (NAFTA), prin care cele trei tari nord-americane au hotarat sa constituie o zona de comert liber.

Zona de comert liber nord-americana include o populatie de 360 milioane si o productie de peste 7 mii miliarde dolari, mai mare decat cea a Uniunii Europene. Acordul prevede eliminarea taxelor vamale in comertul reciproc intr-o perioada de 10-15 ani si abolirea restrictiilor in ceea ce priveste majoritatea investitiilor.

In cursul campaniei electorale din 1992, din SUA, NAFTA a constituit principalul subiect. Atat Bill Clinton cat si George Bush au sustinut acordul; Ross Perot s-a opus. Nesurprinzator, sindicatele industriale, care puteau fi afectate de importurile majorate din Mexic, s-au opus acordului, in timp ce industriile care isi vedeau crescute exporturile in Mexic il sustineau.

NAFTA a fost ratificata de Congresul american la finele anului 1993 si a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1994. Departamentul Comertului al SUA a estimat ca schimburile comerciale dintre SUA si Mexic vor creste substantial. In anul 1995, insa, Acordul a intrat in umbra datorita devalorizarii peso-ului mexican.

Exista intentii privind largirea sferei NAFTA prin asocierea unor tari sud-americane. Totodata, Statele Unite manifesta deosebit interes pentru Forumul de Cooperare Economica Asia - Pacific (APEC), la care participa 18 tari asiatice si care in 1994 au hotarat sa-si desfiinteze, in decurs de 25 de ani, obstacolele din comertul reciproc. Merita subliniat faptul ca la acest forum au aderat si SUA, Canada, Mexic si Chile, alaturi de tari asiatice importante, precum Japonia, China, Republica Coreea, Australia si Noua Zeelanda, care impreuna pot constitui un nou pol in zona Asia-Pacific.

5.5. Sistemul Generalizat de Preferinte Vamale (SGPV)

In anul 1964, dialogul Nord-Sud a capatat un cadru organizat prin institutionalizarea Conferintei ONU pentru Comert si Dezvoltare (UNCTAD) ca organism permanent al ONU. Solicitarile initiale ale tarilor in curs de dezvoltare fata de tarile dezvoltate s-au axat pe sprijin financiar (1% din PIB-ul fiecarei tari dezvoltate) si pe organizarea internationala a pietelor de produse de baza, printr-un sistem de cote de productie, export si import, preturi internationale minime si maxime si stocuri tampon de interventie pe piata.

Tarile dezvoltate au raspuns cu oferta "ajutor prin comert", respectiv prin SGPV. Sistemul a fost adoptat la sesiunea UNCTAD de la New Delhi. Filosofia sistemului consta in sprijinirea dezvoltarii industriale a tarilor in curs de dezvoltare prin favorizarea importului de produse manufacturate din aceste tari, acordandu-le preferinte sub forma de reduceri sau chiar scutiri de taxe vamale la importul in tarile dezvoltate. Sistemele de preferinte vamale acordate tarilor in curs de dezvoltare, in functie de tara donatoare, desi difera, au totusi o serie de elemente comune: tarile donatoare interpreteaza aceste preferinte ca un act de vointa unilateral, fara sa fie considerat ca o obligatie internationala; tarile beneficiare sunt, de regula, cele carora li s-a recunoscut statutul de tara in curs de dezvoltare si sunt participante la "Grupul celor 77"; preferintele se refera numai la produsele manufacturate; daca unele tari in curs de dezvoltare realizeaza exporturi mari la un produs inclus in sistem in detrimentul productiei nationale a tarilor importatoare sau a altor tari exportatoare, preferinta vamala poate fi retrasa; sistemul este conceput cu caracter temporar, pana cand tarile in curs de dezvoltare vor deveni competitive pe pietele externe.

Punerea in aplicare a SGPV reprezinta un revers al argumentului industrie tanara (infant industry) pentru protectie. In loc de protectie pentru tinerele industrii s-a aplicat solutia asigurarii unui mai bun acces pe pietele externe, contribuind in cazul multor tari, in special asiatice, la schimbarea accentului de pe politici de substitutie a importului pe politici orientate spre export. Analizele empirice demonstreaza ca SGPV a contribuit la dezvoltarea exportului de produse manufacturate din tarile in curs de dezvoltare in tarile dezvoltate. Aparitia noilor tari industrializate nu poate fi desprinsa de efectele practice ale sistemului. In acelasi timp, in tarile dezvoltate exista grupuri de interese care se manifesta tot mai mult impotriva sistemului. Sindicatele, in principal, considera ca preferintele vamale au contribuit la mentinerea si accentuarea somajului in tarile dezvoltate.

Solutiile propuse de grupurile de interese afectate merg de la cresterea barierelor tarifare si netarifare la import, la impunerea de standarde mai exigente pentru produsele importate din tarile in curs de dezvoltare, pana la scaderea standardelor pentru producatorii din tarile dezvoltate.

Exista si concluzia ca nici importul de produse manufacturate din tarile in curs de dezvoltare si nici inovatiile tehnice nu sunt responsabile pentru somajul din tarile dezvoltate. Un argument in acest sens este faptul ca somajul a crescut nu numai in randul persoanelor necalificate sau cu o calificare medie, ci si in randul fortei de munca superior calificata. Astfel de analize considera ca raspunsul la situatia actuala a pietei muncii trebuie cautat in domeniul reglementarilor excesive existente in acest domeniu si domeniul masurilor active insuficiente de pregatire si angajare. De aceea, se considera ca o solutie mai realista decat cele sugerate de sindicate este liberalizarea, in continuare, a comertului international, care sa conduca la accelerarea cooperarii economice intre stat si la progresul economic al fiecarei tari.