Gandirea economica a antichitatatii

Gandirea economica a antichitatii

Filozofii greci este cel care a dat economiei numele. Mai mult decat atat, o mare parte din filosofii Greciei antice (Socrate, Xenophon, Platon si Aristotel) sunt printre primii invatati care isi propun sa studieze, printre altele, economia ca disciplina sociala si ca mod de viata.

Una dintre primele lucrari avand ca subiect economia, intitulata Oeconomicus, ii apartine lui Xenophon (430 a. Chr-357 a. Chr) si se constituie intr-un veritabil tratat despre economie privita ca stiinta a gospodaririi eficiente si a intretinerii familiei. Lucrarea are forma unui dialog al carui interlocutori sunt intr-o prima faza Socrate si Critobulus iar in cea de-a doua parte, implicati in acest dialog sunt Socrate si Ischomachus. Subiectul central al acestui dialog il constituie cele mai eficiente modalitati prin care o persoana poate sa-si intretina familia.

In viziunea lui Xenophon administrarea eficienta a unei gospodarii presupune sporirea averii, adica a proprietatilor detinute de respectiva gospodarie. Rolul administratorului unei gospodarii este acela de a obtine profit, iar acest profit care depinde in primul rand de iscusinta intreprinzatorului se realizeaza atunci cand se obtine un surplus fata de perioada anterioara. In cele din urma profitul este rezultatul diferentei pozitive intre doua categorii de preturi, preturile de achizitie a resurselor necesare gospodariei si respectiv preturile de vanzare a produselor obtinute in gospodarie. Tinand seama de aceasta devine evident faptul ca orice administrator al unei gospodarii sau orice intreprinzator trebuie sa-si ghideze activitatea si sa-si fundamenteze deciziile pe baza preturilor existente pe piata.[1]

Xenophon observa, de asemenea, ca una dintre principalele functii ale pretului este aceea de a estima valoarea unui bun. Cinform analizei sale, valoarea unei proprietati, averea unei persoane este data de suma de bani, cu alte cuvinte de pretul, ce poate fi obtinut in cazul in care proprietarul doreste sa o instraineze.

La fel ca si in cazul lui Xenophon, Aristotel (384 a. Chr-322 a. Chr) a fost preocupat in repetate randuri de problematica coordonarii eficiente a unei gospodarii sau a unei ferme individuale. Practic Aristotel a limitat rolul stiintei economice la stiinta administrarii eficiente a unei gospodarii, marelui filosof al antichitatii lipsindu-i asa cum remarca Hayek, intelegerea "ordinii avansate de piata in care traia" . In conceptia lui Aristotel economia ca ramura sociala se divide in economia domestica intitulata simplu economia si, respectiv, arta inavutirii denumita de catre Aristotel hrematistica[3] . Aristotel continua afirmand ca "hrematistica este arta care se ocupa cu schimbul", cu alte cuvinte in sfera hrematisticii este inclus in primul rand comertul. De-a lungul timpului comertul a evoluat de la formele primitive de troc in care orice bun era folosit ca mijloc de schimb la momentul in care "[.]oamenii se invoira ca la schimbul lucrurilor sa dea si sa ia in locul lor un oarecare obiect, care fiind el insusi un lucru folositor avea avantajul ca era lesne de manuit in calatorii, ca aurul, argintul sau alte asemenea[.]" . Evolutia comertului este strans legata in acest fel de evolutia pretului si a modului in care acesta poate fi exprimat. Odata cu introducerea monedei (reprezentata de aur, argint sau "alte asemenea") comertul a evoluat si odata cu acesta si hrematistica privita ca forma de agonisire, de sporire a averii.

Pentru hrematistica, privita ca arta tranzactiilor de pe piata, Aristotel manifesta dispret, deoarece considera ca exista o distinctie clara intre obtinerea de bani prin intermediul pietei si implicit a speculatiilor de preturi ca forma de bogatie si detinerea de bunuri ca adevarata avere. Preocupat, in primul rand, in demersul sau analitic, de problemele ce tin mai cu seama de etica decat de economie, Aristotel include in cadrul hrematisticii atat de mult dispretuite si imprumutul cu camata. In realitate, desi nu a acordat importanta cuvenita acestui fapt fiind mai degraba preocupat de condamnarea lui, Aristotel a fost unul dintre primii economisti care a observat ca si moneda, adica mijlocul prin care preturile se exprima in mod unitar, are pretul ei. In fapt eroarea lui Aristotel consta in a conferi monedei principalul rol de mijlocitor al schimbului si de a nu lua in calcul posibilitatea acesteia de a indeplini si functia de mijloc de tezaurizare adica de conservare a averii .

Un domeniu aparte in cadrul filozofiei antice cu profunde urmari asupra gandirii economice il reprezinta analiza aristotelica asupra justitiei, in general, si justitiei comutative, in special. Aceasta analiza constituie punctul de plecare al teoriei pretului just, teorie ce va fi perfectionata si practicata de ganditorii scolastici ai Evului Mediu. In conceptia filosofului grec exista doua mari tipuri de justitie: dreptatea sau justitia distributiva si respectiv dreptatea sau justitia comutativa . Dreptatea distributiva se subordoneaza regulii proportionalitatii iar dreptatea comutativa regulii numarului .

Rolul justitiei este, in primul rand, acela de a sustrage vinovatului avantajul pe care acesta l-a obtinut in urma faptei comise pentru a se obtine in acest mod egalitatea partilor. Paguba (pierderea) si respectiv castigul (retributia) pot sa apara in contractele incheiate prin vointa partilor; castigul reprezinta surplusul peste ceea ce individul poseda anterior iar pierderea reprezinta deficitul inregistrat in urma tranzactiei, prin urmare atat paguba cat si pierderea sunt determinate de preturile implicate in respectiva tranzactie. Pretul intervine in evaluarea pagubelor si respectiv a castigurilor fiind in cele din urma unul din elementele esentiale pe care se fundamenteaza teoria justitiei la Aristotel. Concluzia cat se poate de evidenta a unei astfel de analize este aceea ca pretul ar tebui sa fie "just" .

Filosofii antichitatii sunt constienti de importanta pe care piata -agora- o detine in cadrul unei comunitati. Piata reprezinta locul unde se incheie tranzactii comerciale dar, in aceeasi masura, si locul in care membrii comunitatii isi pot exprima opiniile participand activ la viata sociala. In viziunea filosofilor greci societatea poate progresa in cadrul unui stat perfect realizat in baza suprematiei unor legi perfecte care sa asigure bunastarea comunitatii. Acest stat ideal presupune, printre altele, un mecanism perfectionat de functionare a pietei.

In tentativa sa de a perfectiona conditiile de realizare a contractelor comerciale, conditii ce tin in primul rand de preturi, Platon (427 a. Chr-347 a. Chr) se vede pus in situatia de a analiza modul de formare al preturilor pe piata. In viziunea filosofului succesul unei tranzactii, echitatea ei depinde in cea mai mare masura de pretul implicat in respectiva tranzactie, de aceea cele mai aspre conditii ale unei tranzactii trebuie sa fie cele care implica respectarea pretului convenit intre partile contractante[9].

In conceptia lui Platon conditia esentiala a unei piete stabile si prospere o constituie rigiditatea cel putin pe termen scurt a preturilor, dovedind in acest fel ca filosofia antica greaca era inca departe de a percepe si de a intelege in profunzime mecanismele de functionare ale pietei libere . Platon, fiind perfect constient de rolul primordial pe care piata il detine in cadrul unei comunitati precum si de contributia esentiala a acesteia la dezvoltarea respectivei comunitati, confera statului, prin intermediul institutiilor sale, atat rolul de arbitru cat si pe cel de coordonator al pietei. De asemenea statului i se atribuie sarcina tutelara de a proteja pe acei indivizi care se presupune ca sunt dezavantajati de pe urma manifestarii mecanismelor libere de functionare ale pietei. Admitand ipoteza conform careia piata prin mecanismele sale implicite nu poate asigura bunastarea tuturor si, prin urmare, bunastarea intregii comunitati, filosoful grec confera statului dreptul de a interveni pe piata in principal prin control exercitat asupra anumitor preturi

Bibliografie: