Influenta evolutiilor fiscale

Influenta evolutiilor fiscale

Politica fiscala a fost singura componenta a mix‑ului de politici macroeconomice care a oferit un relativ sprijin, cel putin pe termen scurt, orientarii dezinflationiste a politicii monetare. Astfel, deficitul bugetar a fost redus la un nivel mult inferior celui din anul precedent, aceasta performanta fiind rezultanta unei comprimari a cheltuielilor bugetare[1] , care a devansat scaderea veniturilor corespunzatoare⁶. La randul ei, strategia de finantare a deficitului bugetar si de gestionare a datoriei publice a constituit un suport mai consecvent pentru politica ratei dobanzii a BNR, dar a continuat sa afecteze politica de control al lichiditatii de catre banca centrala, indeosebi in ultima parte a anului.

Intarirea politicii fiscale, reflectata de transformarea soldului primar al executiei bugetare din deficit in surplus, s‑a aflat in concordanta cu atitudinea austera a politicii monetare. Spre deosebire de anul 2003, diminuarea deficitului bugetar nu a mai depins exclusiv de restrangerea volumului platilor de dobanzi, in acest an realizandu‑se o relativa ajustare fiscala pe seama reducerii altor categorii de cheltuieli, mai relevante ca implicatie asupra dinamicii cererii agregate. Astfel, cheltuielile materiale si cele de capital si‑au diminuat cu circa 0,7 puncte procentuale ponderea in PIB (comparativ cu o crestere cu 0,8 puncte procentuale in anul precedent), ceea ce a compensat pe deplin majorarea cu 0,2 puncte procentuale a ponderii platilor de salarii si a celor destinate subventiilor si transferurilor. Pe aceasta cale s‑a contracarat partial cresterea cheltuielilor efectuate de alte organizatii publice cu ocazia desfasurarii alegerilor, reusindu‑se limitarea dinamicii consumului final efectiv al administratiei publice la nivelul celei din anul 2003.

Efectului politicii fiscale, de temperare a dinamicii cererii guvernamentale, i s‑a contrapus insa unul de stimulare a componentei private a cererii interne, prin acordarea pe scara tot mai larga de garantii de stat pentru credite interne in lei si in valuta, precum si pentru contractarea de imprumuturi externe; in consecinta, soldul celor dintai a crescut de peste 2,5 ori (+131,6 la suta in termeni reali), in timp ce volumul creditelor externe pe termen mediu si lung cu garantie publica s‑a dublat.

Unele din masurile adoptate au pus sub semnul intrebarii hotararea si capacitatea autoritatii fiscale de a intari in continuare politica fiscala; astfel, se pare ca sumele destinate majorarii in 2005 a salariilor sectorului bugetar aprobate la sfarsitul anului nu au fost incluse in proiectul de buget pentru anul respectiv, fiind astfel amanate identificarea si aplicarea din timp a unor masuri compensatorii care sa previna generarea unor presiuni suplimentare asupra cererii interne.

In schimb, deciziile referitoare la finantarea deficitului bugetar si refinantarea datoriei publice s‑au aliniat in mai mare masura cu politica ratei dobanzii a BNR. Astfel, in primele doua luni ale anului randamentele titlurilor de stat cu scadenta de 3 luni au continuat sa creasca usor, preluand incomplet si cu o relativa intarziere miscarea ascendenta a ratei dobanzii de politica monetara din ultima parte a anului trecut; incepand cu luna martie si pana in august cele doua traiectorii au evoluat insa la unison, sumele acceptate in cadrul licitatiilor de titluri de stat reprezentand intre 82,2 si 122,4 la suta din volumul lunar al anunturilor. Totodata, instrumentele pe termen foarte scurt utilizate ocazional de Ministerul Finantelor Publice pentru acoperirea nevoilor temporare de finantare (depozite cu scadenta de o zi si titluri de stat pe termen de o luna) au oferit rate ale dobanzii identice sau foarte apropiate de cele ale BNR.

Spre deosebire de alte perioade caracterizate printr‑un trend descendent al ratelor dobanzilor, nici cererea crescanda[2] de instrumente ce ofereau un venit fix nu a exercitat de‑a lungul primelor opt luni ale anului presiuni prea ample in sensul reducerii randamentelor. Explicatia rezida in relativa sporire temporara a ofertei de titluri, atragerea de resurse suplimentare in moneda nationala de catre Trezorerie avand ca scop atat acoperirea datoriilor unor societati comerciale in vederea privatizarii , cat si achitarea ratelor si dobanzilor in contul obligatiilor externe; ca urmare, de‑a lungul acestei perioade, MFP a emis un volum de titluri ce l‑a devansat cu peste 22 000 miliarde lei pe cel scadent. Decontarea tranzactiilor prilejuite de acoperirea serviciului datoriei publice externe a avut un efect benefic si din perspectiva politicii lichiditatii, prin franarea procesului de amplificare a excedentului de lei din sistem.

Acest sprijin a incetat insa incepand cu luna septembrie, restrangerea necesarului de finantare a sectorului public determinand modificarea radicala a tacticii de gestionare a datoriei publice. Astfel, avand in vedere ingustarea decalajului dintre incasarile si platile bugetare, precum si existenta unor surse alternative pentru acoperirea acestuia (incasarile din privatizare), autoritatea publica a decis sa rascumpere in mare parte titlurile de stat scadente in perioada ramasa pana la finele anului. In acest scop, MFP a diminuat drastic volumul anuntat al emisiunilor si a redus gama inscrisurilor acceptate la obligatiuni pe scadente de 2, 3 si 5 ani. Injectia monetara produsa ca urmare a aplicarii acestor masuri s‑a ridicat la circa 7 800 miliarde lei, neutralizarea sa necesitand suplimentarea volumului operatiunilor de sterilizare ale BNR si, implicit, a costurilor acestora.